vineri, ianuarie 27, 2023

Sindromul călătoriei. Partea I

În perioada asta se fac, avantajos, rezervări pentru vacanța de vară.

Sleit de puteri, după o zi de muncă, te prăbușești într-un fotoliu și navighezi, prostit, prin ofertele agențiilor de turism până când devii una cu galeria de imagini. Vacanța te soarbe în slide-show-ul ei. Misterioasa pulsație  a Vieții Perfecte împinge acum, domol, sângele și prin venele tale. Inima ta a plecat în vacanță. Iată-te lungit în fiecare pat king-sized, rătăcit pe toate ulițele, tolănit pe fiecare plajă, scăldat în toate mările, dezmierdat de toate brizele.

După ore de reverie, te ridici din fotoliu și te scuturi de nisip. Tocmai te-ai întors, copleșit de tristețe, din călătorie.

Nu e doar la noi așa. Să fii modern înseamnă să călătorești. Nu poți evita starea de călătorie tot așa cum nu poți evita, să zicem, starea de a fi online. Fără ca între cele două stări să existe neapărat o legătură substanțială, cred că ambele conduc, astăzi, la un defazaj între așteptările noastre și posibilitățile (reale) ale timpului trăit, spațiului locuit și, în general, ale resurselor noastre bio-psiho-sociale și interpersonale. Pe scurt, suntem din ce în ce mai puțin capabili să ținem pasul cu călătorul din noi.

Între așteptările călătorului – adesea fantasmatice – și capacitatea de a se plasa în termenii concreți ai călătoriei, de a se raporta la realul călătoriei, se cască adesea o prăpastie. Ecartul acesta e definitoriu, cred, pentru raportarea omului contemporan – din România sau de aiurea – la lumea în care trăiește. Să mă explic.

În primul rând, călătorie înseamnă atât experiența deplasării cât și experiența obiectivelor călătoriei. Și pentru că atât deplasarea spre țintă cât și experiența obiectivului presupun un angajamentul cognitiv și emoțional pe ți-l iei atunci când – din plăcere sau din necesitate – te afli în mișcare (adică rupt de condiția sedentară), mă simt îndemnată să vorbesc despre starea de călătorie. Călătoria este, deci, mai întâi de toate, o stare.

Citeam, nu de mult, articolul fermecătoarei Zadie Smith, “Find Your Beach”, din The New York Review of Books . Acolo Zadie Smith vorbește, printre altele, despre încrederea mai mult sau mai puțin mărturisită – dar, atenție, nefacultativă! – în potențialul tău nelimitat. Aș explica așa: ai nu doar dreptul, ci și obligația, de a-ți urmări fantasma, de a o aduce în real, de a priponi acest unicorn în propria-ți bătătură. Frontierele, limitele sunt în capul tău. Tot ce trebuie să faci este să-ți identifici idealul și să ți-l dorești cu ardoare. Trăiești cu încredințarea că dorința ta este, la modul concret, obiectiv, dar și la modul magic, creatoare de realitate.

Dacă nu ți-ai găsit plaja, nu-ți vei găsi nici liniștea; cel mai probabil, nu te vei găsi nici pe tine. Puterea de atracție a fantasmei este, în zilele noastre, alimentată atât de puzderia de modele fantasmatice, cât și de ușurința cu care se înmulțesc și se perfecționează mijloacele de a le urmări. De la cărți motivaționale până contrariant de numeroasele gadget-uri (în logica asta, vei avea nevoie de o “Find your beach finder app”) totul concură pentru ca tu să-ți atingi visul cu mâna. Atâtea posibilități! Și toate poartă cu ele certitudinea fericirii!

Nu s-a inventat încă priponul perfect, dar omul “la zi”, angajat eficace în lumea în care trăiește, știe că priponirea idealului său este o datorie inconturnabilă. Inexistența sa funciară – adică a unei strategii de succes de urmărire a fantasmei tale – e pur și simplu contraintuitivă.

Starea de călătorie rămâne, în acest sens, o împlinire absolută a dezideratelor neo-modernității. Nu mă refer doar la acest deziderat generic de a te consacra – emoțional, intelectual, financiar – priponirii fantasmei. Mai sunt și alte deziderate „secundare” pe care starea de călătorie ți le propune: de exemplu libertatea de a părăsi un loc atunci când ai chef și contactul necrispat și dez-angajat (adică fără trecut și fără viitor) cu “străinul”.

Aș dezvolta un pic aspectul ăsta. Acel „străin” nu este Străinul. Acel „străin” face parte din decorul călătoriei tale. Soarta acelui „străin” căruia îi zâmbești dezinvolt și complice în vreun bistrou, este una imaginată; iar în acest act de imaginare, de atribuire a unui destin se află ceva zglobiu, dar și concesiv-demiurgic care distrează și angajează deopotrivă. Cât de fascinanți sunt oamenii locului! Aici nu este vorba despre asumarea interpersonalității. În calitatea lor de persoane aievea străinii au fost și rămân periculoși. O interacțiune cu ei pe coordonatele realului nu ar face decât să re-aducă în spectrul conștiinței tale groaza de a interfera cu necunoscuți.

Or, uite că statutul de turist te scapă de una dintre cele mai explicit-anxiogene datorii sociale: aceea de a-ți asuma – prin demersuri specifice, nu prin politici confuze – străinul cu care împarți același palier, același cartier, aceeași bancă de așteptare la policlinică. Călătorind, sari peste inerenta tensiune socială provocată de întâlnirea privirilor. În călătorie, conștiința prezenței reale a Celuilalt este facultativă; Călătorul are, deci, acest statut privilegiat de spectator afabil pentru care „ceilalți” fac parte din frumosul  (sau urâtul) decor de vacanță.

Toate cele menționate fac parte din seducția călătoriei. Din perspectiva călătorului fără obligații fixe, lumea este iremediabil atrăgătoare. Dar, ce păcat, fatalmente pierdută!

În ce sens?

Avem, pe de o parte, anticiparea fantasmatică a obiectivelor călătoriei: viitorul e de mult epuizat! Ai fantasmat luni de zile să ajungi pe Coasta Amalfi, așa cum au făcut-o deja toate vedetele tale preferate pe care le urmărești pe Instagram. A ajunge pe Coasta Amalfi în virtutea nevoii și datoriei de a-ți urmări fantasma (a cărei însușire „ultimă” este aceea de a fi trendy), înseamnă a rezolva o tensiune interioară, a crede în promisiunuea atingerii visului cu mâna, înseamnă a avea certitudinea Plajei. Nu poți avea certitudinea Plajei decât anticipând-o fantasmatic.

Avem, pe de altă parte, o nevoie irepesibilă de a fotografia totul, de a poseda, astfel, locul vizitat și de a-l califica, public, pe Facebook, Twitter și Instagram, drept Plajă. Plaja ta.

A fotografia mai degrabă decât a trăi experiența călătoriei înseamnă a anticipa pierderea. Nu trăiești, așa cum pare la prima vedere, într-un perpetuu “acum”, ci – culmea! – într-un soi de viitor searbăd, căci dez-investit, secătuit de promisiuni – e un soi de timp-spațiu utopic care și-a pierdut anvergura, amploarea metafizică și chiar relevanța sentimentală, și a devenit pe cât de tangibil, pe atât de lipsit de…recompense. Călătorind, aștepți, de fapt, un liman, o stare de trezie un context spațio-temporal așezat, recognoscibil, real, care să-ți permită contemplarea a ceea sperai să-ți pună călătoria la dispoziție. Spre uimirea ta, acel moment de satisfacție, de împlinire, de odihnă, „de ajungere la…” nu mai vine. Orice aducere în plan concret al unui deziderat grandios pare să eșueze, iar ție nu-ți rămâne decât să reiei, obstinant, căutarea.

Dar căutarea în sine nu mai satisface pe nimeni. În cel mai bun caz, căutarea este o pierdere de timp. În cel mai rău caz, este profund anxiogenă. A trecut cineva, de curând, prin agonia de a căuta, contra-timp, un citat anume într-o carte tipărită? Disperarea de a nu putea introduce un cuvânt-cheie și de a apăsa butonul ENTER te ia și pe tine prin surprindere. Avem nevoie de remedii imediate împotriva neclarităților, stărilor incerte, fragile ori greu de controlat. Fie că e vorba de agonia de a nu te putea orienta rapid într-o carte tipărită, fie că ți-a fost anulat zborul cu douăzeci de minute înainte de a pleca în mult-râvnita vacanță, lipsa remediilor te poate arunca în cea mai neagră disperare. A aștepta – fără să poți interveni – ca lucrurile să se remedieze “de la sine”, echivalează cu o mică moarte.

A te instala de bună-voie în incertitudine nu se mai numără printre reflexele omului de azi. Incertitudinea începe când urci bagajul în taxi. Tu știi că, din acel moment, lipsa soluțiilor la eventualele probleme îți poate fi fatală.

Înainte de apariția mijloacelor de transport rapide și ultrarapide, experiența deplasării din punctul A în punctul B era una dintre etapele cele mai marcante ale călătoriei. Parcurgerea distanței presupunea un angajament serios – căci inevitabil – în Cale. A porni pe Cale e un angajament itinerant, o încredere în datele obiective ale realului: acesta este drumul. Geografia interioară nu are de ales, deci trebuie să se conformeze geografiei reale. Exista ceva armonios și terapeutic în această conformare, în această suprapunere de coordonate interioare și exterioare care asigura, pe vremuri, călătorul de un lucru: ajungi unde vrei să ajungi doar dacă pleci mai întâi la drum. Se poate spune că drumul spre țintă era/ epuiza/ împlinea starea de călătorie.

A te trezi ajuns, cum ți se întâmplă adesea în zborurile transatlantice, atrage după sine o inevitabilă dez-angajare în experiența distanței. Dorința – în mare parte îndeplinită de companiile aeriene – de suprimare a acelui spațiu și a acelui timp  reprezintă trăsătura-cheie a atitudinii contemporane față de călătorie și, probabil, față de distanța geografică în general. Practic, călătoria este reprezentată de rezultatul său și mai puțin de experiența deplasării înspre obiectivul dorit.

În consecință, devalorizarea spațiului devine una dintre cele mai marcante și mai profunde mutații ale lumii moderne. Ca să închei aspectul ăsta: se călătorește mult și pentru că distanța geografică a devenit – simbolic și practic – irelevantă. Suprimăm timpul, suprimăm spațiul și, la nevoie, ne suprimăm conștiința (biletul la vagonul de dormit, pe timpul nopții) pentru a elimina disconfortul, iritarea, neliniștea, anxietatea, nerăbdarea presupuse de experiența deplasării.

Cel care călătorește așteaptă să-și atingă destinația dând toate simptomele unei persoane buimace, încă neașezate. Mai mult decât atât, reflexul neașezării rămâne să se manifeste cu aceeași putere chiar și după atingerea țintei!

Tendința este aceea de transforma orice călătorie într-un lanț de micro-stări, de ne-așezări, fiecare dintre ele caracterizându-se prin dorința de a trece din provizoratul stării anterioare într-o stare ulterioara, bănuită a fi mai reconfortantă, mai “așezată” decât precedenta. Orice țintă, o dată atinsă, devine ea însăși punct de pornire pentru alte ținte (instalarea într-un hotel atrage după sine dorința de a vizita orașul, apoi apare dorința de reîntoarcere acasă sau de a merge mai departe, spre următoarea destinație ș.a.m.d.)

Călătoria devine, astfel, o sumă de subintervale marcate de simptome specifice patologiilor bipolare: între punctele de pornire și punctele de sosire se instalează – în această ordine – nerăbdarea, euforia, anxietatea, moartea. Toate sunt “fatalmente” reversibile, căci la capătul fiecăreia se ghicește un nou moment de euforie, o nouă mică “viață” într-un ocean de precaritate. Repetiția ad infinitum a acelorași etape, în sine infernală, oferă, totuși, iluzia autonomiei și, prin asta, a fericirii.

Mișcă-te! Mergi mai departe!

Entuziasmul de a fi atins o destinație, de a fi dus misiunea la capăt – been there, done that – și de a te fi întors la locul de repaus, dotat cu wifi, unde se pot încărca și distribui fotografiile realizate, conduce înspre ceea ce cred că reprezintă o a doua distorsiune de percepție a spațiului și timpului.

Despre aceasta, însă, săptămâna viitoare.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Adevărata călătorie o face sufletul în trup, în timpul mai lung sau mai scurt al vieții fiecărui om. Pentru a mai înlătura din efectele devastatoare ale plictiselii induse de ignoranță ori despiritualizare, omul branșat ferm la iluziile poliforme ale lumii reale caută să evadeze în aceste cronotopuri investite cu magie numite călătorii, accesibilizate astăzi prin intermediul civilizației tehnologizate. Dacă reușesc să depășească aura sportivă cu care înconjoară aceste excursii, unii dintre cei care, în mod febril, reiterează acest elan al deplasării vor avea, poate, și intuiția acelei călătorii definitorii pentru condiția umană, respectiv a sufletului care însoțește înțelept trupul în intervalul privilegiat al viețuirii pământești.

    • Exact aici urmează să ajung cu textul de săptămâna viitoare, la intuiția Călătoriei, pe care, cred eu, o avem cu toții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro