Publicată în 1945, cartea „Societatea deschisă și dușmanii ei” (Humanitas, 2017) este opera majoră a filozofului filozof englez de origine austriacă Karl Popper. Această lucrare a constituit o sursă de inspirație importantă pentru orientarea politică definită de Winston Churchill prin celebrul său discurs din 1946 de la Fulton (Missouri) și de la Zurich: formarea unui grup de state occidentale, bazate pe principiul libertății și al drepturile omului, care să facă față imperiului sovietic. În consecință, cortina de fier a devenit o frontieră nu doar fizică, ci și ideologică: lumea liberă împotriva expansiunii totalitarismului comunist. Această concepție a constituit cadrul în care s-a desfășurat activitatea politică în Occident după cel de-al Doilea Război Mondial: indiferent de interese și de programe politice, statul constituțional liberal, bazat pe drepturile fundamentale ale omului, în opoziție cu totalitarismul comunist, a fost acceptat de toate principalele grupuri sociale și partide politice. Acest cadru a modelat politica și societatea occidentală timp de peste patru decenii. În 1989, după căderea zidului Berlinului, continuarea acestei orientări părea normală: libertatea și statul de drept au învins. Sociologul și politologul american Francis Fukuyama a vorbit chiar despre sfârșitul istoriei!
În prezent, se constată că a început o nouă epocă. La fel ca în 1946, umanitatea se află la o răscruce de drumuri între libertate și totalitarism, iar opțiunea sa pentru una sau alta dintre aceste două alternative îi va modela viața pentru multe decenii de acum înainte. Este vorba despre o opțiune care implică toate marile grupuri sociale și partide politice, indiferent de deosebirile dintre ele.
Societatea deschisă se caracterizează prin recunoașterea faptului că orice om este o persoană, adică o ființă umană, considerată a fi un membru al speciei umane, care are o demnitate inalienabilă. Ea este liberă să-și ducă viața așa cum crede de cuviință, dar este responsabilă pentru consecințele faptelor și actelor sale asupra altor oameni.
Libertatea este condiția umană și înseamnă lipsa constrângerilor. Oamenii sunt liberi, dacă pot gândi și acționa fără nici o restricție impusă de semenii lor. Absența constrângerilor face ca gândurile și acțiunile oamenilor să fie determinate și, deci, justificate de motivele proprii – și exclusiv de acestea. Spre deosebire de acestea, comportamentelor care sunt simple reacții la stimuli și nevoi biologice, nu au și nu li se pot pretinde motivații. Oamenii sunt liberi, deoarece specia umană a depășit în cursul evoluției sale istorice starea în care reacționează doar la stimuli și nevoi biologice.
Libertatea dă naștere la drepturi fundamentale. Este vorba despre dreptul de apărare împotriva ingerințelor din exterior asupra actului de alegere a modului în care omul vrea să-și trăiască viața, dar și despre alte drepturi: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, dreptul de proprietate, dreptul la muncă, securitate socială etc. În doctrină, aceste drepturi fundamentale sunt considerate a fi date de însăși existența persoanei. Ele nu depind de dreptul pozitiv al statului sau de împrejurările istorice. De exemplu, ideea de drepturi naturale se regăsește în civilizația romană, care a inventat proprietatea privată, persoana și umanismul; în secolul luminilor, care a revendicat în plan politic ca drepturile omului universal să se aplice în mod egal tuturor ființelor umane și care a dus, printre altele, la abolirea sclaviei; la Kant, al cărui imperativ categoric presupune ca toate persoanele să fie tratate întotdeauna ca scopuri și niciodată ca mijloace; în secolul XX, printre altele, în „Declarația universală a drepturilor omului”, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a O.N.U în 10 decembrie 1948. Un stat de drept este unul care respectă aceste drepturi; el nu controlează și dirijează societatea, ci lasă cetățenii săi să intre în relații în mod liber.
După Popper, dușmanii societății deschise sunt acei indivizi care afirmă că știu care este interesul general. Pe baza acestei cunoașteri, ei pretind că sunt în măsură să controleze și dirijeze societatea în mod „științific” („tehnocratic”), în scopul realizării acestui interes superior. Aceste cunoștințe sunt atât factual-științifice, cât și normativ-morale: acestea din urmă se referă la obiectivele bune (corecte) și rele (greșite), iar cunoștințele științifice sau tehnocratice privesc modul de a controla și dirija viața oamenilor pentru a realiza obiectivele bune. În consecință, această cunoaștere este considerată mai importantă decât libertatea indivizilor, adică mai presus de propria lor judecată cu privire la modul în care doresc să-și trăiască viața.
Dușmanii societății deschise vin din interiorul acesteia. Popper relevă clar acest lucru prin ampla descriere pe care o face concepțiilor despre societate ale lui Socrate, Platon, Kant, Hegel și Marx. Astfel, Socrate și Kant au pus bazele societății deschise; Platon, Hegel și Marx au urmărit să o distrugă, justificându-și încercarea cu pretenția că ei cunosc binele absolut spre care se îndreaptă istoria. Această cunoaștere superioară îi îndreptățește să afirme că drepturile fundamentale și demnitatea ființei umane pot fi încălcate, deoarece în joc este însăși existența speciei umane. Cu alte cuvinte, autorii menționați justifică totalitarismul: ansamblul societății și viețile private ale familiilor și indivizilor trebuie controlate și orientate spre realizarea unui pretins bine absolut, fără nici o limită provenită din considerente referitoare la demnitatea umană și la drepturile fundamentale ale omului.
Adepții acestor dușmani ai societății deschise s-au manifestat prin uciderea în masă a unui număr uriaș de oameni – „soluție finală” utilizată de mai multe ori în secolul XX pentru realizarea așa-zisului „bine”. Din păcate, în modul acesta, nu doar că demnitatea umană și drepturile fundamentale ale omului au fost desființate, ci s-a obținut un rezultat catastrofal inclusiv în ceea ce privește binele visat. În național-socialism, încercarea de a realiza idealul unui Volksgemeinschaft cu sânge arian pur a dus la ruina poporului german. În regimurile comuniste, condițiile economice create de încercările de împlinire a „visului de aur” al unei societăți fără clase și fără exploatare au fost mai apăsătoare decât în formele cele mai extreme ale „capitalismului sălbatic”. Pentru a construi „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, în România și în celelalte țări comuniste s-au instaurat regimuri politice totalitare, bazate pe un sistem organizat de teroare, represiune și control al cetățenilor.
Aceste ideologii și consecințele lor politice au părut la un moment dat că aparțin trecutului. Cu toate acestea, în prezent, lumea se confruntă din nou cu necesitatea alegerii între societatea deschisă și totalitarism. Actualii dușmani ai societății deschise vin tot din interiorul societății și cu aceleași pretenții de cunoaștere, atât empirice, cât și morale, care le permit, pasămite, să modeleze „științific”/„tehnocratic” o societate în care demnitatea umană și drepturile fundamentale ale omului sunt încălcate.
Inamicii actuali ai societății deschise nu mai invocă însă mirajul binelui absolut, ci fac apel la frică, pe care o alimentează prin invocarea unei serii de pretinse amenințări, care ar pune în pericol existența speciei umane. Aceste primejdii sunt ilustrate prin invocarea unor fapte, cum ar fi, de exemplu, propagarea coronavirusului, schimbările climatice sau arsenalul nuclear al Rusiei. Faptele menționate sunt reale, însă sunt folosite pentru alimentarea temerilor că pun în pericol unele valori superioare, cum ar fi protejarea sănătății și a climatului, ori chiar supraviețuirea speciei umane. La fel ca în trecut, unii savanți, politicieni și responsabili cu politica economică din zilele noastre pretind că știu cum să organizeze și să dirijeze viața socială, familială și individuală pentru a prezerva aceste valori. Este vorba, deci, din nou, despre un bine social superior, în raport cu care demnitatea umană individuală și drepturile fundamentale ale omului trec pe planul doi. Mijlocul folosit în mod predilect este prezentarea acestor pericole în mass media astfel încât să pară drept crize existențiale: un virus mortal care circulă, o criză climatică ce amenință viața generațiilor viitoare ș.a.m.d. Frica provocată în modul acesta face ca societatea să fie înclinată să accepte încălcarea valorilor fundamentale ale civilizației moderne – la fel ca în totalitarismele criticate de Popper, în care pretinsul bine a motivat numeroși oameni să comită, de fapt, acte criminale. Răul nu este făcut neapărat de oamenii răi din fire, ci este provocat adesea de oamenii cumsecade, care cred că un anumit pericol paște o valoare fundamentală și comit acte care au, în final, consecințe devastatoare.
Cultivarea fricii constituie un mijloc care lovește în inima societății deschise, deoarece exploatează existența unei probleme reale: „externalitățile negative”. Această problemă provine din faptul că libertatea unui om trebuie să înceteze acolo unde încalcă libertatea altor oameni. Acțiunile unei persoane, inclusiv contractele încheiate de ea în mod liber, au un anumit impact asupra terților aflați în afara acestor relații, a căror libertate de a-și trăi viața așa cum doresc poate fi afectată de faptele și actele respective. Limita începând de la care libertatea unui om de a-și trăi viața așa cum dorește afectează viața altui om nu este dată aprioric. Această limită poate fi definită mai larg sau mai îngust. Cultivarea fricii constă în definirea acestei limite într-un mod atât de restrictiv, încât, sub pretextul solidarității în fața pericolului, nu mai rămâne, de fapt, nici o marjă de manevră pentru trăirea liberă a vieții proprii: orice proiect de viață al cuiva poate fi interpretat în sensul că provoacă externalități negative, care împiedică realizarea proiectului altui om.
Dușmanii actuali ai societății deschise alimentează credința în propagarea unor așa-zise flageluri ale secolului. Este evident, de exemplu, că orice formă de contact fizic poate contribui la transmiterea virușilor și bacteriilor. De asemenea, este clar că orice acțiune umană are un anumit impact asupra mediului și poate contribui, deci, la schimbările climate. Consecința este însă că toți oamenii pot fi acuzați că dăunează altora prin cea ce fac. Sarcina probei este inversată: nu este necesar ca acuzatorul să aducă dovezi concrete că cineva provoacă pagube altora, ci, dimpotrivă, fiecare are sarcina să probeze că nu dăunează altora, inclusiv generațiilor viitoare. În consecință, nimeni nu poate scăpa de suspiciunea generalizată, decât dacă prezintă un certificat de bună purtare, cum ar fi, de exemplu, un certificat de vaccinare, un certificat verde sau un certificat de credit social – în general. Or, această practică este o variantă a acordării de licențe de către stat. Ea abolește libertatea și instaurează un nou totalitarism, deoarece face ca exercitarea libertății și garantarea drepturilor individuale să depindă de un permis acordat – sau refuzat – de o elită alcătuită din experți, birocrați, politicieni etc.
Alegerea în fața căreia se află societatea este, deci, între, pe de o parte, o societate deschisă, care recunoaște necondiționat fiecare individ ca persoană înzestrată cu o demnitate inalienabilă și cu drepturi fundamentale, iar pe de altă parte, o societate închisă, în care accesul la viața socială sau economică este permis pe baza unui certificat, ale cărui condiții de eliberare sunt stabilite de anumiți specialiști – cum ar fi, de exemplu, regii filozofi la Platon sau „detașamentul de avangardă al clasei muncitoare” la Marx. La fel ca acești predecesori, a căror pretinsă cunoaștere superioară este dezmințită de Popper, urmașii lor actuali nu dețin nici ei vreo cunoaștere deosebită, care să le permită să stabilească aceste condiții cum așa cum vor.
Problema externalităților negative este veche în știința economică. Ea provine din imposibilitatea definirii exacte a acestui tip de efecte. Aspectul esențial nu este însă existența externalităților negative, căci este indiscutabil că acestea există, ci pericolul folosirii acestora ca pretext pentru instaurarea controlului totalitar, care amenință chiar și statele și societățile democrate. Acest pericol provine din definirea externalităților negative într-un mod arbitrar, astfel încât, până la urmă, orice ființă umană, oricare ar fi acțiunile sale, poate fi suspectată că le provoacă.
Fenomenul poate fi combătut printr-o concepție despre om bazată pe valorile fundamentale, care sunt libertatea și demnitatea umană. De aici decurg alte drepturi fundamentale, care se aplică necondiționat, în sensul că validitatea lor nu poate fi subordonată unui obiectiv superior. Ele nu pot fi suspendate, decât dacă măsura respectivă este impusă de apărarea existenței statului care le garantează, cum ar fi, de exemplu, în cazul unui atac militar extern. Această caracteristică este baza societății deschise – în sensul lui Popper. O asemenea societate are o cunoaștere la fel de deschisă în cercetările sale și în folosirea rezultatelor acestor investigații cum este în toate aspectele vieții sale. Societatea deschisă nu este o societate autosuficientă, ci una care există pe baza menționată mai sus; căci, doar pornind de la această axiomă, care conferă fiecărui membru al societății dreptul de a-și trăi viața așa cum crede el de cuviință, pot fi limitate externalitățile negative, care afectează concret și semnificativ libertatea altor oameni.
Cu alte cuvinte, principiul pe care se bazează societatea deschisă este libertatea persoanei în gândirea și acțiunile sale; recunoașterea unei persoane ca persoană înseamnă respectarea acestei libertăți și, deci, a demnității sale. Aceasta implică dreptul fiecărui om de a-și trăi viața așa cum crede el. Nu există valori morale superioare acestei demnități și în numele cărora să poată fi justificată definirea externalităților negative astfel încât să dea naștere suspiciunii generalizate că un om prejudiciază pe altul prin prisma anumitor valori (cum ar fi, de exemplu, sănătatea sau protecția climatului). În filozofie, un asemenea considerent este numit „argument transcendental valabil aprioric”. În plan empiric, pornind de la istorie și de la experiența susceptibilă a fi repetată, este, de asemenea, știut că, dacă se renunță la această bază, se produce întotdeauna un prejudiciu enorm marii majorități a oamenilor, iar eventualele foloase revin exclusiv elitei, care profită de caracteristicile societății închise. Acest argument empiric completează amintitul argument transcendental.
La fel ca în ajunul Celui de-al Doilea Război Mondial, omenirea se confruntă astăzi cu o iminentă schimbare de direcție, care îi va determina, probabil, destinul în următoarele decenii, deoarece generează o tendință susceptibilă să înglobeze toate marile grupuri sociale și partide politice. Este necesar, deci, ca umanitatea să conștientizeze că se află la o răscruce de drumuri. Acest proces necesită o viziune lucidă și responsabilă, care nu se sperie de temerile cultivate de actualii dușmani ai societății deschise, și anume o viziune bazată pe încrederea în ceea ce caracterizează fiecare om ca ființă rațională (homo sapiens): demnitatea persoanei, care constă în libertatea sa de a gândi și de a acționa.
Articol (partea I și partea a II-a) preluat cu acordul conducerii saptamânalului timisorean TIM 7
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Admirabilă prezentare a tristei situații actuale, cu atât mai mult cu cât are loc în țara care părea emblema libertății.
Fiecare are libertatea să facă ce dorește atât timp cât nu inhibă libertatea altuia de a face ce dorește!
Axioma de mai sus nu e respectată! Dacă pornim de la rădăcini, libertatea copiilor e inhibată – așa cum a fost inhibată și libertatea noastră. Astfel ei devin precum noi și perpetuează comportamente inhibitoare de libertăți.
Copiii nu au libertate.
Libertatea nu există decât în raport cu responsabilitatea. Copiii nu sunt responsabili de ce fac, părinții sunt cei responsabili. Copiii nu au nici cunoaștere, nici experiență, de aceea nu pot fi făcuți responsabili. Ei au nevoie de educație.
Așa putem spune și despre femei sau bărbați (multe/mulți nu au nici cunoaștere, nici experiență). Și care e momentul exact când cunoașterea și experiența te face responsabil? Care e vârstă aia și de ce nu e alta? Cine stabilește vârstă la care cineva are voie să aibă libertate, vârsta la care un individ a devenit responsabil, educat și cu experiență? Eu zic că așa cum femeile nu mai sunt sclave bărbatului, așa nici copiii nu vor mai fi sclavi bărbatului și femeii sau sistemului care îi obligă (vor nu vor) să „doarmă” (la grădiniță). Care îi obligă să stea (anormal) pe fund „în banca lor” la școală… Și care îi forțează la toceală când ei au nevoie de mișcare și învățare prin joacă. Care le umple capul (precum pe bidonul de 5 litri la izvor) în loc să le aprindă focul cunoașterii. Dar asta e, e perioada de tranziție în drumul spre varianta ideala în care „fiecare are libertatea să facă ce dorește cu condiția să nu inhibe libertatea altuia de a face ce dorește. Bineînțeles că „fiecare cum își așterne așa și doarme” și „nesomnul” unora trebuie să fie învățătură pentru ceilalți.
Ia imaginați-vă situația următoare:
Dumneavoastrăa aveți un copil de 12 ani. Nu îl educați ca să nu îl privați de libertate.
El intră într-un anturaj și înjunghie mortal o persoană.
Cine este responsabil? Păi dumneavoastră, că sunteți părintele lui. La 12 ani el nu poate fi responsabil. Mai mult, se poate spune că dvs. prin lipsa de educare, sunteți culpabil de moartea respectivei persoane, vinovăție din culpă, nu cu intenție.
Vârsta la care un copil nu mai este copil și este responsabil de faptele lui (adică posedă discernământ) este 15-17 ani, consemnată în lege. Nu știu de unde ați scos-o p-asta cu ”la ce vârstă cunoașterea și experiența te face responsabil”.
Sunt multe de spus aici, mai ales din punct de vedere filozofic. Totul se învârte în jurul conceptului filozofic de Libertate. Ca o observație generală, Libertatea a depins de Revoluțiile Tehnologice ale Lumii, trecând prin Epoca de piatră, Epoca Bronzului, Epoca Fierului, Epoca Aburului/mecanizării, Epoca Energiei Electrice, Epoca Informației ( calculatoare, telefonie, etc) care Revoluții, TOATE, au dus pe rand la creșterea Libertății individuale și sociale.
Nenorocirea este că ultima Revoluție Industrială are efecte perverse: globalizarea informației prin calculatoare, telefoane, Internet, Rețele sociale,etc produce anarhie socială deci, aparent, o creștere a libertăților individuale și sociale. Numai că această creștere a anarhiei sociale poate produce chiar distrugerea societăților în sine, inclusiv a statelor că formă de organizare socială. Astfel încât statele, chiar cele democratice, nu mai pot asigura un minim de libertăți sociale garantate. Adică suntem într-un CERC VICIOS, libertatea dată de tehnologie produce anarhie, anarhia produce slăbirea statelor, care state nu mai pot asigura libertățile. Soluția pare doar una: creșterea autorității statelor, ceea ce înseamnă diminuarea libertăților civile. De aceea este insuficient de a pune problema în termenii clasici ai democrației liberale sau a „societăților deschise”. Situația este mult mai periculoasă decât pare, asistăm deja la începutul unor atacuri la drepturile și libertățile cetățenești. Altfel spus, mi se pare că și societățile democratice se îndreaptă spre regimuri autoritariste. Este bine că se pune problema Libertății în noile condiții sociale dar problema periculoasă este că NU S-A GĂSIT ÎNCĂ O SOLUȚIE.
Teoria lui Karl Popper era valabila in 1945 și poate și în 2015. Apariția internetului a făcut ca toate societățile sa fie vulnerabile la influente externe și interne greu de anticipat.
Paradoxal tocmai cei mai mari promotori ai societăților deschise au devenit adversarii libertății accesului liber la informație. Noile politici de control al informației adoptate de UE ilustrează acest fapt. Cuvântarea lui Vance la München i-a deranjat pe europeni când li s-a spus ca se tem mai mult de proprii cetățeni decât de pericolele externe. Si pe Contributors aceasta cuvântare se pare ca a deranjat din moment ce a fost discutata foarte puțin.
Evenimentele recente din America de Nord si Europa arata ca războaiele hibride din interior sunt la fel de prezente ca si amenințările externe. Așa numitele scuturi si baraje ale democrației din Franța si Germania nu arata deloc a promotoare ale societăților deschise. Ele sugerează ca exista o elită care știe întotdeauna cum ar trebui sa voteze cetățeanul.
Ba mai mult, chiar si ce trebuie sa citească cetățeanul. Săptămâna trecuta o editura pariziana a anulat publicarea unei cărți numita „Face à l’obscurantisme woke.” si asta la instigarea unui istoric de la Collège de France. Acest istoric, Patrick Boucheron, un fel de Lucian Boia francez, a scris o istorie a Franței in care numai tot ce a venit din afara tarii este bun. Un fel de externalizare pozitiva. Pe buna dreptate acesta istorie a fost desființată de Alain Finkielkraut si Eric Zemmour.
Intervenția lui Musk în politica UK și Germania i-a indignat pe europeni, dar când alții moguli au finanțat pana recent mișcări politice in numeroase tari europene (si nu numai) asta nu i-a indignat pe partizanii societăților deschise. Iar Musk n-a băgat, încă, nici un dolar în politica europeana.
Nu știu dacă Karl Popper era un adept al multiculturalismului, dar o mare parte din apostolii sai din ultimele decenii sunt, și acesta este motivul pentru care nu sunt foarte populari. Popper n-a scris despre migrație, pentru ca acest subiect nu era de actualitate la vremea sa, dar urmașii săi au îmbrățișat migrația libera si creolizarea Europei. Încă un motiv sa nu fie prea iubiți.
Karl Popper n-a scris despre globalizare ca fenomen economic, dar apostoli sai au îmbrățișat globalizarea ca un fel de panaceu post-comunist (sau un înlocuitor al comunismului, poate si pentru ca Popper a fost un marxist in tinerețe). Evenimentele din ultimii ani arata ca mondializarea fericita s-a încheiat (si asta înainte de venirea echipei Trump-Vance la Casa Alba). In domeniul economic societățile cu adevărat deschise au existat pentru puțin timp și pe spatii restrânse. Asta pentru ca o societate slab dezvoltata economic devine victima sigura a uneia mai dezvoltata. Pana și Macron a înțeles asta când a spus ca este preferabil sa fii carnivor decât erbivor.
Sunt de acord cu conținutul scurtei dumneavoastră sinteze la subiectul în discuție, care desigur necesită mult mai mult spațiu și timp atât pentru dezbatere cât mai ales, pentru concluzii pertinente și justificabile. Această tematică (de importanță existențială pentru sistemul democratic), ar trebui să fie dezbătută în cât mai multe instituții (Academia Română, Ministerul Justiției, Ministerul Educației), în structurile partidelor și, cel mai important în organizațiile societății civile. Ați prezentat succint „societatea deschisă” și „totalitarismul”, fără a evidenția în detaliu și pe înțelesul tuturor, valorile și principiile democrației în comparație cu autocrația, derapajele de la principiile democratice și consecințele lor, ce soluții (în general și în special pentru România) sunt necesare pe termen scurt, mediu și lung pentru ca democrația să supraviețuiască, impactul IA asupra vieții sociale. Societatea deschisă e un organism viu ce are nevoie de medicamentație pentru a nu se îmbolnăvi și a avea un sistem imunitar cât mai puternic, echilibrat și eficient.
In contextul articolului merită menționat pelul la toleranță a lui Popper din Duldsamkeit und intellektuelle Verantwortlichkeit
Îl găsiți pe youtube, în germană
https://youtu.be/yHN3dcNSfGA
Extraordinar de frumos și bine explicat. În teorie este totul clar și evident, încât pare imposibil ca cineva să-și dorească opusul unei societăți deschise, adică acea societate condusă de o clasă privilegiată și iluminată care pretinde că cunoaște binele comunității.
Numai ca în practică lucrurile arată altfel decât în teorie. Dl Cerna, vorbind despre pericolele actuale asupra societății deschise și despre dușmanii săi, exemplifică cu “propagarea coronavirusului, schimbările climatice sau arsenalul nuclear al Rusiei.” Și continuă domnia sa, afirmând că “Faptele menționate sunt reale, însă sunt folosite pentru alimentarea temerilor (…)”.
Păi dacă faptele sunt reale, atunci ele nu mai pot fi pretinse, deci închipuite. Mi se pare a fi o contradicție puternică aici. “Faptele menționate “ nu sunt o închipuire a unei clase dominante, ci constatări obiective ale realității. Iar enunțarea lor nu este un rapt al libertăților fundamentale, ci dimpotrivă. Căci libertatea fiecăruia se bazează și pe informarea corectă, tocmai pentru a-i oferi individului posibilitatea de a acționa în raport cu consecințele actelor sale. Reamintesc, chiar autorul spune in preambulul articolului că “Ea (ființa umană n.m.) este liberă să-și ducă viața așa cum crede de cuviință, dar este responsabilă pentru consecințele faptelor și actelor sale asupra altor oameni.”
Atât în cazul propagării virusului, a schimbărilor climatice, cât și a reacției față de arsenalul nuclear al Rusiei, acțiunile fiecăruia pot avea și chiar au consecințe asupra altor oameni. Și atunci eu, personal, nu înțeleg exemplificările respective ca fiind dovezi ale dușmanilor unei societăți libere. Cred mai degrabă într-o eroare de interpretare a autorului.
Imi pare ca articolul rezolva doar jumatate din problema: da, libertatea indivizilor, ca drept fundamental, a fost puternic afectata in pandemie. A doua parte e problemei e ca ea a fost limitata pentru a prezerva teoretic un alt drept fundamental, dreptul la viata al altor indivizi. Ca si libertatea asta, e a ta sa faci cu ea dupa bunul tau plac pana afectezi drepturile si libertatile altuia. Ar fi fost interesant de vazut cum trateaza autorul si acest aspect.
Teoria, ca teoria, da’ praftica … ne omoară!
Prin filtrul omului (prea) simplu, treaba stă cam așa:
”Societate deschisă?!… A, știu!… ăștia sunt soroșiști!… deci nu vreau!
Eu vreau să fiu liber să ascult maneaua tare, să înjur pe feisbuc, să votez cu patri(di)oții, să-mi dau cu părerea despre orice, să-l aștept pe Mesia (că sigur vine cât trăiesc eu) și să fac grătar unde vrea pana mea. A!… și să nu plătesc taxe și impozite!”
Aici suntem, astăzi. Georgescu/Simion/Gavrilă sunt considerați buni de președinte de cam unul din trei români. Asta este situația. Nu cred că o putem rezolva cu articole, discuții, dezbateri și altele asemenea.
Foarte frumos.
Numai ca Occidentul (ca si comunismul, de altfel) nu au ramas la nivelul ’46-’48.
Occidentul s-a sturat de prea mult bine si a lasat conducerea pe mainile „progresistilor” cu corectitudinea lor politica. Lucru care a scarbit multimea atit de mult, incat l-au votat pe Trump. Care vrea alt tip de politica decat cea de pina acum. Asta va diviza Occidentul. Sa vedem ce prostii mai face Trump.
Comunismul -ca sistem mondial- s-a prabusit si pe ruinele lui s-au ridicat noi state independente. Pe care imperialismul rus vrea sa le aduca inapoi, la starea de gubernie.
Sa vedem de acum jocul de interese UE/SUA.