Societatea intimilor sau de ce este România societatea enclavelor?

Societatea intimilor vs. societatea străinilor

Se poate spune că societatea românească este formată din enclave de societăți ale intimilor care, astăzi, reprezintă modelul cultural dominant la nivel de națiune. Toate țările conțin populații de dimensiuni mici ce sunt coagulate ca societăți ale intimilor și care sunt parțial integrate în structura națională. În țările mai puțin dezvoltate unele dintre ele ajung să se confunde cu leadershipul societății. Aceste enclave funcționează pe baza unor norme culturale particulare ce includ forme de încredere și cooperare intimă între membrii lor. Acest gen de societate – ce are o stabilitate 10 milioane de ani până acum 8.000 ani, epoca neoliticului târziu – are câteva trăsături definitorii (Givon 2005:235/252). Gruparea tipică a intimilor este de dimensiuni mici (150-200 de membri). Structura sa este fundamentată pe relațiile de familie iar contactul dintre membrii săi are loc pe o bază cotidiană de relaționare de tip față-în-față. Intre membrii săi are loc o slabă diferențiere socioeconomică. Relațiile decizionale au loc pe baza unei politici consensuale non-ierarhice, (diferențierea dintre indivizi are loc pe baza parametrilor biologici: genul, vârsta, linia genetică și personalitatea) ori sunt bazate pe ierarhii de dominare. Structura de leadership este consensuală (obținută prin voluntariat sau elecție). Leadershipul este contigent, are loc pentru o ocazie și este ușor de dizolvat (vârsta și descedența sunt importante, dar și charisma și compentența) (Givon 2005:56/73).

Aceste societăți au o stabilitate teritorială și o izolare geografică. Ele manifestă schimbări culturale încete și o stabilitate informațională ridicată și omogenă (viziunea asupra lumii este relativ uniformă și universal împărtășită). Grupul posedă astfel un grad înalt de informație comună, atât de natură cultural genetică cât și episodic specifică. Una din trăsăturile definitorii este dată de faptul aceste societăți nu comunică niciodată cu străinii, ci numai cu intimii (Givon 2005:235). Există formule de de-alienare, de co-optare ale străinului realizate cu ajutorul unor forme de încorporare prin mariaj, adopție sau sclavie ori rapt. Principiile de coeziune sunt simple: nici o cooperare fără încredere și nici o încredere fără intimitate (Givon 2005:59). Strategia adaptativă a societăților intimilor se manifestă astăzi în familii, grupurile de prieteni, clasele școlare, congregațiile, echipele sportive, cluburile, cârciumile familiale, grupurile muzicale, asociațiile (Givon 2005:61/78). Ele reproduc paternul tipic al intimității, al loialității personale, al încrederii și cooperării dintre membrii săi. Totuși societățile intimilor au în lumea modernă câteva dezavantaje. Societățile intimilor produc fenomene ca rețeaua de influență, nepotismul, favoritismul, corupția, reacțiile de clan, discriminarea, rasismul, sexismul, condescendența socială, supra-stereotiparea și profilarea eronată a celuilalt. Acestea sunt principalele tare ale acestui tip de societate.

Odată cu creșterea numărului de membri a apărut organizarea ierarhică. Organizările complex ierarhice (la nivel de orașe, feude, state, regate și imperii) conțin un potențial de alienare și pierdere a intimității. Fragmentarea socială și lipsa intimității aduce neîncrederea. Istoric, societățile străinilor au fost ierarhic coercitive. Societățile noastre de azi sunt dominant societăți ale străinilor. Societățile străinilor au fost administrate de guvernanțe coercitive non-consensuale. Experiența de guvernare consensuală (democratică) și non-coercitivă în societățile străinilor din tradiția vestică are doar căteva momente privilegiate – față lungul timp al societăților intimilor – cum ar fi cele de aproape câteva sute de ani din Grecia ori Roma și zona mai recentă, dar fragilă de 200 de ani din Europa vestică și America de Nord (Givon 2005:61). În societățile non-coercitive ale străinilor câteva elemente ale intimilor sunt preluate cum ar fi: cultivarea insulelor de intimitate unde membrii rămân deseori în contact de față-în-față (cooperarea socială și suport afectiv), utilizarea unor dispozitive de comunicare între membrii societății (manifestări de identitate culturală comună fie și ea de consum: mâncarea, costumația, moda, sportul, umorul), ritualuri sociale de de-alienare, un lexicon comun cultural. Astăzi, de exemplu, prin rețelele de socializare ori media, se re-confirmă valori comune care pot genera încrederea și intimitatea membrilor. Acestea aduc la construcția unei hărți comune cognitive asupra lumii (Givon 2005:62-63/80).

Sentimentul de rușine vs. cel de culpabilitate.

Societățile moderne de intimi pot fi disociate în două categorii distincte pe baza a două moduri de evaluare internă a actelor membrilor săi. Comportamentul membrilor poate fi reglat fie de sentimentul de rușine fie de cel de culpabilitate. Discuția asupra conceptelor a pornit de la studiul antropologului Ruth Benedict, Crizantema și sabia (1947) despre societatea japoneză și de la studiile asupra culturii grecești antice semnate de profesorul E.R.Dodds reunite în volumul clasic, Grecii și iraționalul. Nu vom aprofunda studiile citate decât pentru a deschide pe scurt calea către concluziile extrase din articolul lui Jean-Paul Ricoeur, ”Rușinea și culpabilitatea” (2007). Rușinea ține de presiunile conformismului social. In culturile rușinii (shame-culture) vina este exterioară individului și se plătește (în societatea japoneză practic, concret toată viața individului). Pentru grecii epocii homerice virtutea este considerată ”respectul opiniei publice” sau este virtuos ceea ce aduce faimă. Forța morală a omului homeric este respectul opiniei publice. Aceste lucruri duc la o tensiune între impulsurile individuale și presiunea conformismului social care caracterizează civilizațiile rușinii. In aceste culturi tot ceea ce face ca individul să-și ”piardă fața”, tot ceea ce-l expune disprețului sau ridicolului semenilor săi este intolerabil. Greșeala este o considerată o transgresiune obiectivă a ceea ce colectivitatea cere. Câteodată, ambivalent, respectul faptelor de notorietate este mai puternic decât morala Legii. Expresii admirative de genul ”mare hoț !” sau ”ce hoțoman !” trădează respectul față de cel fidel grupului căruia i se iartă astfel acțiunile imorale față de ceilalți, de străini. Ele sunt justificate căci sunt îndreptate împotriva grupului exterior sau a celor care, străini fiind, sunt în afara moralei rușinii. Din aceeași logică provin și interpelările sincere de genul : ”bine, dar și ceilalți fură, de ce eu ?”. Altfel spus încălcarea legii extra-grup e permisă și reciproc permisă ca o formă de apărare legitimă a grupului de apartenență.

Vina din culturile culpabilității (guilt-culture) apare odată cu noțiunea de persoană dotată cu drepturi și responsabilități personale. Greșeala cere o ”interiorizare a conștiinței” transgresiunii. Pentru un dispozitiv bazat pe culpabilitate, psihanalitic, sentimentul naște împreună cu încorporarea unei instanțe care ”încarnează severitatea parentală interdictivă” (supra eul). Culpabilitatea capătă dimensiunea ”legii și interdicției”. Dar legea face ”păcatul” iar omul începe cu legea și crima. Prohibiția crimei are valoare fondatoare pentru subiect în sensul în care ea ”constituie pivotul subiectiv în jurul căruia subiectul se ancrează în lege – legea care fondează cultura deschizând subiecții către schimb și către recunoașterea mutuală” (Ricoeur 2007:10). In cultura occidentală, iudeo-creștină, datoria fundamentală este o datorie simbolică ; ”ea este imposibil de plătit și nimeni nu o cere”, ea doar se transmite.

Rușinea pe de altă parte are loc în fața cuiva (Ricoeur 2007:12). Ea este legată de privire. Pentru culpabilitate privirea celuilalt este doar o metaforă ”construită din interiorizarea nu a privirii părinților ci a cuvintelor lor ca și interdicții” (Ricoeur 2007:13). Privirea celuilalt, pentru Ricoeur, este ceea ce îmi conferă consistență și identitate ; îmi dă certitudinea că imaginea exterioară, străină, pe care o vede celălalt este un eu însumi”. In privirea celuilalt ”mă constitui și mă pierd totodată” (Ricoeur 2007:14). Rușinea are consecințe asupra existenței ca atare atunci când se expune privirii celuilalt ca fragilitate tocmai pentru a fi constituită în acest schimb. In culpabilitate acțiunea are loc asupra ceea ce a fost comis ca și act. Rușinea înseamnă – în suita de privirii constitutive de la cea inițială la cea comunitară – ”pierderea feței”. A pierde fața sau a nu mai ”avea obraz” înseamnă a-și pierde existența sau numele propriu; nu mai sunt nimic. Ceea ce sunt depinde de privirea celuilalt, voi fi un ”subjugat” și nu un subiect și o ființă conformă. Culpabilitatea poate fi recunoscută și ține de mărturisire. Rușinea este ”indicibilă și inavuabilă”. Lipsită de cuvinte și scopică, ea nu poate fi mărturisită. A mărturisi ceva rușinos este rușinos. Este de rușine să-ți fie rușine.

Pentru a intra în cultura culpabilității este necesară, după Dodds, să funcționeze concepția individului ca persoană, cu drepturi și responsabilități personale care să poată subiectiviza moral greșeala și care să-i permită să se elibereze de imperativele comunitare și conformismul social. Pe plan politic democrația este cea care-i permite subiectului să se elibereze de legăturile de clan și de familie (Ricoeur 2007:17).

Realitatea românească

Intrebarea de la care pornim este simplă și se poate formula ca în jocurile din primii ani de școală. Care sunt asemănările și deosebirile dintre grupurile din care e formată România și societățile intimilor reglate de rușine / culpabilitate?

Răspunsul este evident gradual. Dacă descoperim prea mult intimism ori exces de judecată bazată pe rușine tindem spre un model de societate arhaică. Dacă găsim și elemente de culpabilitate și un abandon al a intimismului în favoarea structurii de administrare ierarhică non-familiară, dar consensual non-coercitivă atunci putem vedea și gradul nostru de integrare socială, politică, psihic ori de mentalitate de cultura occidentală. (Ne amintim aici de judecata românilor plecați în străinătate care considerau occidentalii ”prea reci”).

Națiunea română este formată dintr-un ansamblu de societăți de intimi aflate în concurență pentru a obține poziția de leadership în ordinea politic-tehnică a societății străinilor, adică în ceea ce se numește republică. Campania electorală se manifestă informațional ca o serie de mesaje de congruență cu harta cognitivă a societăților intimilor. Fiecare grup politic aflat în campanie promovează o imagine cât mai intimă pentru a genera încrederea și cooperarea (votul). Desigur că leadershipul național se bazează pe o organizare ierarhică care are potențialul de alienare și pierdere a intimității. Leaderii sunt alienați de comunitate cu excepția unui grup de subordonați imediați. Subordonații au legături intime doar cu un grup pe care-l administrează, dar sunt izolați de alte nuclee de intimitate socială. Fragmentarea socială și lipsa intimității garantează neîncrederea (Givon 2005:60-61). Antidotul unui program politic la care subiecții să adere și implicit creearea unei legi și, inerent, a mecanismului regulator al culpabilității este absent astăzi din proiectul USL. USL nu face decât să reproducă imaginarul unui intimism care nu va fi posibil mai târziu la nivelul guvernanței. USL promovează o promisiune utopică căci tehnic irealizabilă în societățile complexe formate din numere mari de indivizi de administrat.

Relațiile membrilor de partid se coagulează pe paterne de familiaritate de tip nășie (cununie, botez : ceremonialuri de fidelizare și de recunoaștere a servituții). Rețele de tip foști lucrători sau colaboratori în securitate pensionați se structurează pe baza criteriilor de incluziune și fidelitate la grup. Succesul acestui tip de integrare socială s-a manifestat în societățiile de tip masonic care au cunoscut un succes de membri surprinzător în România. O mare lojă care în țările din europa centrală și de est cuprinde 2-300 de membri are în România până la 10.000 de membri. Partidele politice sunt organizate pe principul intimilor. Asistăm astăzi la o luptă între aceste grupuri pentru a obține puterea ; pentru a-și impune grupul în domeniul decizional și financiar. O consecință este absența ideologiei (a textului ce definește un model de societate propus) și frecventele treceri dintr-o tabără în alta. Deasemenea mirarea USL de a nu putea decide orice prin puterea ”poporului”, adică prin grupul parlamentar intim, pentru că există o putere concurentă, Legea, este un simptom al acestei mentalități de intimi. Faima și recunoașterea faptelor întreprinse de către grup reprezintă pentru această mentalitate Puterea. Dealtfel orice acuzație la adresa unui membru al unui grup politic este sistematic pusă nu pe seama sancțiunii unei culpabilități operate în virtutea Legii ci, ca un titlu de virtute epică (homerică) este capitalizată ca o probă a ”nerușinării” ori excesului celuilalt grup (numit camarila, grupul de interese). In interiorul grupurilor selecția sau politica de resurse umane se face desigur pe baza prioritară a încrederii și probelor de fidelitate (nu pe baza unor criterii de tip Lege).

Grupurile formate din ”străini” reuniți doar pe baza unor criterii socio-profesionale, a unor competențe evaluate în funcție de examene sau a expertizei universal definite devin, în acest tip de societate, suspecte, nedemne de încredere și de nerespectat. Comitetele, comisiile, grupurile de experți, corpul profesional al Justiției sunt acuzate de a fi corupte de interesele grupului advers. Altfel spus, acest tip de societate scindată în grupuri de intimi cooperanți nu poate produce din interior decât alte grupuri de intimi față de care se instituie o luptă de deconspirare a faptelor de rușine. Ea nu poate genera din interior o ierarhie bazată pe cooperarea și reglarea culpabilității în funcție de Lege. In acest sens Legea poate fi orice sistem de criterii evaluative universal cunoscut de către membrii unui grup dat și ai societății în întregul său. Legea poate fi tocmai ”statul de drept”.

Să remarcăm totuși că mecanismul inter-subiectiv al rușinii poate genera acuzațiile de rușine la adresa celuilalt, cel care aparține unui alt grup. Grupurile de societăți intime reunesc până la 200 de indivizi ce au o viziune valorică comună puternică. Cel care transgresează o regulă este sancționat prin mecanismul rușinii. Rușinea și acuzația de rușine poate fi proiectată asupra celuilalt considerat ca fiind un străin. De aici apare o societate formată dintr-un ansamblu de subgrupuri intimiste aflate în concurență care vor fi în constantă acuzație reciprocă de rușine ; este rușinos ceea ce face celălalt. Intr-o altă ordine de idei, pentru că nu pot fi sancționat decât în interiorul grupului meu, atunci orice acuzație ori acțiune împotriva celuilalt, străinul, este licită și generează recunoaștere și renume, faimă ; nu este rușinoasă. Limbajul de blam sau ocară în tușe groase nu mai pare ilicit. Pe de altă parte starea mea victimă nu este rezultatul comportamentului meu în interiorul grupului de apartenență – deci nu este ceva de rușine – ci efectul acțiunii inamice a celuilalt grup. Eu, cel care acuz, sunt nu numai deresponsabilizat (nu este o culpă) ci aduc de această manieră și o probă de fidelitate (nu este de rușine poziția mea ci este rușinoasă acțiunea celuilalt). Poziția de victimă este valorizantă și atrage faima.

Mesajele politice destinate societăților de intimi

Grupurile politice reunite sub forma clanului sau a ”taberei” politice lansează către electoratul național format la rândul său din societăți ale intimilor o serie de mesaje care corespund atitudinii lor cognitive naturale. Ideologizarea sentimentului de apartenență la un teritoriu comun (simbolic) și la  fratrie (un mix de gene împărtășite ; un interior operat, printr-un schimb simbolic, ca și contract ritualizat – de exemplu, sub forma ”fratele de sânge”) reprezentată de simboluri. Simboluri sunt : patria, neamul, poporul, religia, famili (concepte ”naturale”) care pot fi definite ușor la nivelul ”bunului simț”. Refuzul a ceea ce e exterior și refugiul în ceea e interior ; sau naționalismul reîncălzit astăzi de USL. Această formulă are succes pentru alte grupuri intimiste din societate. Grupul politic propune această viziune care corespunde cu viziunea naturală a fiecărui grup de intimiști. Prin media tv spectatorii-alegători au impresia diseminării la nivel național a sentimentului de intimitate (intimitate și dialog cu oamenii politici de la tv ; sau din facebook – spațiu dominant general intim, o intimitate universală). Media audio-vizuală susține sentimentul fals de a participa intim la viața personajelor politice care seară de seară sunt foiletonizate. Excesul lor afectiv, confruntările spectaculare, mesajele de adeziune ale bunului simț, formulele de cooptare (de captatio benevolentiae de genul : ”eu vă reprezint pe voi”, ”sunt ca și voi” și variantele), limbajul popular-colorat și registrul stilistic redus îi creeză audienței-electorat credința că și el aparține grupului din care face parte politicianul de pe ecran. Astfel media întreține fragmentarea unui spațiu comun rațional și legal în partide și grupuri de intimitate bazate pe alegeri obținute prin identificarea cu personajul.

Deasemenea dispozitivul ”intimist” al media (care aduce în interiorul casei fiecăruia figurile politice care, prin foiletonizare, devin treptat personaje ”îndrăgite”) alături de ingredientul limbajului situat în registrul stilistic al publicului țintă aduce în prim planul politicii personaje ca DD, Becali ori Vadim. Totodată o serie de alte figuri se confruntă pentru a fi în prim planul media. Totodată spectatorul-elector se simte implicat identitar și afectiv cu un grup intimist dat. De unde pasiunile dialogurilor politice ce au loc între membrii unor grupuri intime care, suprinzător câteodată, se sparg pentru că unii membrii se simt mai fideli unor grupuri politice pe care le cunosc doar prin media. Având consecințe asupra identității proprii sentimentul rușinii e mai puternic decât cel al interiorizării legii și al argumentelor raționale. Media audiovizuală devine, în aceste condiții, arena de confruntare inter-grupuri executată în virtutea persuasiunii afectiv-spectaculare.

Ce se poate face ?

Modelul conceptual prezentat aici generează singur soluția pentru trecerea de la societățile intimilor la societatea ”străinilor”, societatea democratică.

Bibliografie

Givon Talmy, 2005, Context as Other Minds. The Pragmatics of Sociality, Cognition and Communication, John Benjamins Publishing

Jean-Paul Ricoeur, 2007, http://www.groupe-regional-de-psychanalyse.org/petitebiblio/HONTE_ET_CULPABILITE.pdf