Spectacole bucureștene (II)

1.După (aproape) 20  de ani

Se vor împlini în 2024 nici mai mult, nici mai puțin decât 20 de ani de când o regizoare tânără ( în 2003 și-a susținut lucrarea de licență cu Mă cheamă Isbjorg. Sunt o leoaică) șoca teatrokrația românească cu o piesă reprezentată în regie apropie. Spectacolul era jucat în spațiul de la Teatrul Luni  de la Green Hours, vorbea despre criza, despre golul resimțit de o întreagă generație, dacă nu cumva chiar de două. De tinerii de 20 sau de ceva mai bine de 30 de ani care erau somați de interminabila tranziție spre…, spre nu știu unde să își ia propriile destine în mână. Să nu mai aștepte ajutorul altora.  Să fie pe picioare proprii, să își asume riscuri. Să alerge. Fie între două sau trei slujbe fiindcă numai așa ar putea să ducă o viață trendy, trendy însemnând în primul rând fără probleme financiare evidente și cu mașină de serviciu, fie în căutarea unui loc în care să încerce să își facă meseria, adică job-ul, un job  obligatoriu cool fiindcă ei înșiși pozau în cool, deși erau conștienți că nu erau din cale afară de potriviți pentru asta, fie să înlocuiască o experiență sexuală extremă cu o alta. Deși partenerul sau partenerii de ocazie nu erau nici pe departe genul lor.

Piesa se chema Stop the Tempo, dramaturga și regizoarea Giannina Cărbunariu. Interpreții erau Maria Obretin, Paula Gherghe și Rolando Matsangos.

La aproape 20 de ani de la premieră, piesa Gianinei Cărbunariu revine pe afiș. Pe cel al Teatrului Dramaturgilor Români. A optat în favoarea ei o echipă tânără. Opțiunea însemnând un vot de încredere. Văzând spectacolul care mărturisesc de la bun început că mi-a plăcut, am fost foarte atent la text. Are oare el vreun rid, există cel mai mic semn, cel mai minor indiciu că ar fi depășit? Nici vorbă. Alergarea, goana, vidul, umplerea artificială a acestuia, simulacrul de autenticitate, agresivitatea, anarhia sunt și astăzi moduri de existență și de afirmare. La vie. Mode d’emploi.  

O femeie financiar împlinită, conștientă că pentru asta lucrează pentru tot felul de cretini. Fără viață sexuală. Caz clinic. Fără perspectiva de a-și întemeia o familie. Un băiat frumușel, a, da, cool, cu căciuliță, care lucrează ca dj în tot felul de cluburi de mâna a doua. Sau a treia. Și care știe că nu va fi niciodată un dj de mâna întâi. O tinerică băiețoasă, revoltată, îmbrăcată în geacă cu lanțuri aparținând declarat comunității LGBT. Respectivii se întâlnesc întâmplător într-un club. Nu au nimic în comun, însă în lipsă de ceva mai bun încearcă. Urmează un nedeclarat ménage à trois. Se revăd din inerție. Nevoi la prima mână. La capătul unei astfel de aventuri se întâmplă un accident în urma căruia băiatul își pierde auzul. Înseamnă oare asta sfârșitul? Nici vorbă! Push the Tempo! Vizitarea cluburilor, Apollo sau Control ori oricare altul, devine un veritabil job. Un scop în viață. Un succedaneu de existență.  Pe fișa auto-asumată a noului post figurează întreruperea alimentării cu energie electrică a clubului. Gest anarhic. Semn de existență. Înlocuitor de viață. De rost. Însă într-o seară ceva se întâmplă. O manevră greșită. Un accident mortal. Cu două victime. Stop The Tempo!

Toată povestea asta este dinamic, viu, energic și, mai presus de toate răscolitor pusă în scenă la Teatrul Dramaturgilor Români de regizoarea Mara Oprea.  Povestea este excelent jucată, fără nici cea mai mică urmă de sincopă de Mihaela Velicu, Silvana Mihai și Vlad Ionuț Popescu. A căror stare de alergare, de fugă de realitate, la urma urmei chiar de viață, este remarcabil potențată de mișcarea scenică gândită de Ștefan Lupu. Bun decorul minimalist creat de Gabi Albu, bune costumele datorate Dianei Nistor. Și, mai presus de toate, bun spectacolul. Bun. Și cu urme în conștiința spectatorului

Teatrul Dramaturgilor Români

STOP THE TEMPO de Gianina Cărbunariu

Regia: Mara Oprea

Decor: Gabi Albu

Costume: Diana Nistor

Cu: Mihaela Velicu, Silvana Mihai, Vlad Ionuț Popescu

2.Noaptea marilor deconturi

Noroc că există pe lumea asta mult hulita invenție a lui Mark Zuckenberg. Mare noroc îndeosebi pentru criticii de teatru. Pentru mine mai ales. Fiindcă grație dragului nostru Facebook am reușit și eu să aflu cine este Alex Gorghe. Care semnează un foarte bun text dramatic, montat la Centrul de Teatru Educațional Replika în remarcabili parametri profesionali de tânăra regizoare Luiza Mihăilescu. Alex este, de fapt, Alexandru. S-a născut la Botoșani și a frecventat acolo unul dintre cele câteva cercuri de teatru care a făcut de o parte dintre liceeni de odinioară buni profesioniști ai scenei.

Alexandru Gorghe a urmat serioase studii de scriere dramatică. La Londra și la București. Poate că și așa se face că piesa lui numită DN 83 reprezintă, în opinia mea, un veritabil model de concentrare, de vorbit pe scenă atât cât trebuie ca și de autenticitate a situațiilor dramatice.  Nimic în plus, nimic în minus în DN 83. Avem în față două personaje.  Un Ea și o El de vârste diferite. Ea profesoară, El fost sau încă elev. Cei doi vorbesc exact cât trebuie. Vorbele lor sunt astfel alese încât ne lasă ori să înțelegem, ori să bănuim ceva mai multe.  Ea i-a fost lui în liceu profesoară de teatru. El i-a atras ei atenția în alt chip decât cel didactic și pedagogic. Numai că, sub pretextul didacticului și pedagogicului, Ea l-a abuzat pe învățăcel în toate felurile. Aparent i-a acordat un plus de importanță.  Îl voia mai bun. Îi simțea talentul încă în stare latentă. Îl chema la ore suplimentare, unele ținute chiar la domiciliu, unde sub pretextul dezinhibării îi cerea să se dezbrace.  Îi arăta că îi este superioară din toate punctele de vedere, și social, și intelectual. Îl ducea acasă cu mașina.

Numai că de data asta lucrurile stau altfel. El este cel ce îi cere acum profesoarei o întâlnire, el o așteaptă la căderea nopții și o plimbă cu mașina (matricea textuală amintește pe alocuri de cea din Autobahn), el îi citește pretinse versuri care, de fapt,  evocă raporturile complicate dintre cei doi. Ea simte primejdia, vrea să o pareze,  face noian de tentative de a prelua controlul, de a-l pune iar în inferioritate pe elev. Îl umilește, râde de versurile băiatului, îi spune în față nu doar că scrie prost (îl face și pe el să admită asta), ci și că a rămas necopt. Pare că a câștigat partida, că marile deconturi s-au finalizat în favoarea ei. Ceva însă se întâmplă. Accident? Răzbunare extremă? Oricum, stop the tempo! Vorba Gianinei Cărbunariu.

Nimic demonstrativ, nimic de ochii lumii, nici o concesie acelui teribil și dezarmant așa, asta se cere! care se află, din păcate, la originea multor texte dramatice și spectacole din ziua de azi. La rându-i, regizoarea Luiza Mihaișescu nu s-a înarmat cu tot felul de creioane roșii spre a sublinia încatenarea în actualitate a spectacolului în realizarea căruia a avut colaboratori de nădejde în scenografa Gabi Albu, în sematara filmărilor folosite cu parcimonie, Andreea Lăcătus, și în autorul muzicii de scenă, Alex Bălă.

Luiza Mihailescu a avut în egală măsură încredere în inteligența spectatorilor și în ambiguitățile sitațiilor dramatice. I-a creditat îndeosebi pe interpreții Katia Pascariu și Vlad Ionuț Popescu. Profesoara Katiei Pascariu nu e definitv vindecată de pasiunea pentru frumosul ei elev. Cel pe care a pretins că încearcă să îl modeleze. E inteligentă, știe cum să îi pareze acestuia și revoltele, și refuzurile, și acuzele. Metodele de odinioară par să continue a fi eficiente. Numai că elevul este totuși puțin altfel. Iese încet, încet din starea de neutralitate. Acuză. Vlad Ionuț Popescu e fără cusur în rol. Nu țipă, nu strigă, nu tropăie. Contează doar pe forța cuvintelor Pe vulnerabilitățile cunoscute sau numai intuite ale adversarei   de acum. Simte că totuși ea a rămas cea mai puternică. Se repliază.  Pare că s-a împăcat cu înfrăngerea. A câta? Până la intervenția acelui misterios Stop the Tempo.   

Centrul de Teatru Educațional Replika

DN83

Text: Alex Gorghe

Regia și ecleraj: Luiza Mihăilescu

Scenografia: Gabi Albu

Muzica: Alex Bălă

Filmări: Andreea Lăcătuș

Distribuție: Katia Pascariu & Vlad Ionuț Popescu

3. Iubiri la vârsta a treia

Am mai povestit- și nu o dată- cum prin anii ’80 ai secolului trecut nu doar creatorii de teatru, ci și spectatorii s-au îndrăgostit pe neașteptate de literatura dramatică scrisă în Uniunea Sovietică. Mai vechilor Poveste din Irkuțk, Comedie de modă veche sau Melodie varșoviană care erau cu totul altfel decât Tragedia optimistă li s-au alăturat scrieri rusești de dată recentă. Dintre care, indubitabil, cea mai în vogă a fost Într-un parc, pe o bancă a lui Aleksandr Ghelman. Lansată în circuitul nostru repertorial în toamna anului 1984 de Teatrul Bulandra, de regizorul Mircea Cornișteanu și de magistrala interpretare a doi mari actori- Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc. Piesa a fost apoi jucată mai peste tot în țară, sub felurite titluri și în spectacole de valori clar diferite. De ce pasiunea asta? Simplu!Fiindcă din cauza drasticelor restricții valutare nu se mai puteau achiziționa texte occidentale, iar pieselor cu comuniști români, fie ei eroi din ilegalitate ori ai zilelor noastre, li se opuneau texte în care se vorbea și despre micile probleme ale vieții. Despre cuplu, despre iubire, despre cât de puțin le trebuie oamenilor să spună, poate chiar să și creadă că totuși sunt fericiți.

Mi-am amintit de Într-un parc, pe o bancă, la început de noiembrie când, cu ocazia celor câteva zile petrecute la Festivalul de Teatru Liviu Ciulei organizat de Teatrul Alxandru Davila din Pitești, am văzut spectacolul cu piesa Șase comedii ușoare pentru oameni triști de Ștefan Caraman, spectacol aflat în repertoriul Teatrului Dramaturgilor Români. Pentru simplul fapt că patru din cele șase comedioare cu îndrăgostiți de felurite vârste și de diferite condiții ( a propos, vă amintiți de spectacolul Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie, după piesa lui Jan Otchenasek montat tot în anii ’80 și tot la Bulandra de regretatul Valeriu Moisescu, cu inegalabilii Tamara Buciuceanu și Petrică Gheorghiu în distribuție?) se petrec într-un parc, pe o bancă. 

Vedem mai întăi doi copii care cred că s-au îndrăgostit unul de altul și care se joacă, printre altele, și de-a gelozia. Mai apoi oameni la vîrstă matură, cel mai adesea la vârsta a treia, care petrec ore întregi în parc. În primuk rând fiindcă sunt singuri, fiindcă nu mai au cu cine vorbi, deoarece speră să găsească pe cineva care, chiar și contra cost, ar fi dispus să le asculte dramele. Mai vedem și o formulă cam bizară în care un el e silit să își recucerească amanta care pozează în soție infidelă. Și, în fine, vedem și o mini-poveste de dragoste între doi oameni care au handicapuri locomotorii severe. Bântuiți de gândul sinuciderii.

Pentru cine cunoaște cât de cât felul în care scrie pentru teatru Ștefan Caraman Șase comedii ușoare pentru oameni triști poate constitui o adevărată surpriză. Gata cu cinismul, gata cu vorbele scârboase. Să însemne oare asta că anii au trecut și peste iconoclastul dramaturg trăitor la Tulcea? Lor, îndrăznelilor linngvistice și nu numai de odinioară, le-au luat locul acum melancolia, înțelegerea,căldura sufltească,  ironia fină și auto-ironia. Valorate ca atare în spectacolul semnat regizoral de Alexandru Nagy. Care a știut exact cu ce fel de text are de-a face, realizeazând în consecință că rolul său constă în primul rând în a construi situații dramatice și a pune în valoare personajele. Adică de a se ocupa de jocul actoricesc. 

Regizorul i-a invitat în distribuție pe extrem de bine cunoscutul Răzvan Vasilescu și pe Letiția Vlădescu pe care am văzut-o și apreciat-o cu vreo câțiva ani în urmă în spectacolul Această Sonia, scris și regizat de Lia Bugnar. Singura problemă pe care aș semnala-o ar fi că cei doi interpreți, altminteri admirabili, nu s-au adaptat la modul ideal la dimensiunile scenei de la Pitești. Care sunt cu totul altele decât cele de care dispun sălile din Calea Griviței ale instituției producătoare.

Spectacolul are și muzică originală compusă de Dani Ionescu. În a șasea secvență îl auzim cântând serenade pe Răzvan Vasilescu. Însă mie cel mai mult mi-au plăcut cortinele muzicale cu cântecele lui Victor Socaciu și Nicu Alifantis.

Teatrul Dramaturgilor Români

ȘASE COMEDII UȘOARE PENTRU OAMENI TRIȘTI de Ștefan Caraman

Regia: Alexandru Nagy

Muzica originală: Dani Ionescu

Cu: Letiția Vlădescu și Răzvan Vasilescu