Spectaculoasa viață a marelui dirijor român Sergiu Celibidache. Cum a fost el urmărit de Securitate și cum a fost pizmuit de mediocrii dirijori români. Interviu

Sergiu Celibidache a fost cel mai aplaudat artist român din toate timpurile. A fost ovationat în picioare pe toate scenele lumii, peste tot, în Europa, în Statele Unite, în America de Sud și în Japonia. Apalauzele durau zeci de minute. Biletele se vindeau cu cel puțin un an înainte. Când citești cronici la concertele lui, nu îți vine să crezi ce entuziasm producea cronicarilor muzicali si muzicologilor din toată lumea.

Un exemplu: în 1947 dirijează pentru prima oară, la Berlin, Rapsodia I, de George Enescu. Cum descrie Klaus Weiler, în cartea sa Celibidache. Musiker und Philosoph evenimentul:

Finalul programului a fost marcat de Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu. Celibidache și orchestra sa erau într-o dispoziție muzicală splendidă, astfel că au realizat o interpretare care, fără nicio exagerare, a fost unică prin strălucire, temperament și spirit. Aplauze frenetice; publicul din Palatul Titania era în extaz. „Repetați!” strigau, „Repetați!” Celibidache, vizibil însuflețit de entuziasmul spontan, nu s-a lăsat mult rugat și a reluat lucrarea incendiară.
De data aceasta, aplauzele au fost poate și mai frenetice, și mai exuberante. A izbucnit un adevărat uragan, întreaga sală părea în delir, unii s-au urcat pe scaune.
Uimit, Celibidache a privit tumultul pe care îl declanșase, apoi s-a întors rapid, a ridicat bagheta – și pentru a treia oară în acea dimineață de duminică, Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu a răsunat în Palatul Titania! ( din volumul Spațiul Celibidache de Stejarel Olaru, 2025, p 298)

Printre foarte puținii care nu l-au apreciat, ba chiar l-au denigrat cât au putut, s-au numărat muzicieni români cu funcții, adică turnătorii la Securitate, cei cu relații în Partidul Comunist, conducători de instituții culturale. De pildă, trioul de dirijori de la Filarmonica George Enescu care scriu o scrisoare în care se opun venirii în țară a marelui dirijor, „pentru că avem și noi dirijori foarte buni”. Îl numesc „clovn”, spun ca nu e în toate mințile. Erau dirijori mediocri. Dacă ar fi apărut lângă Celibidache ar fi fost striviți. Într-o celebră discuție, dupa 1989, cu publicul românesc, Celibidache spunea că dacă ar fi fost pus să aleagă între cinci ani de pușcărie comunistă sau să asculte un concert dirijat de Brediceanu, ar fi ales … și toată lumea izbucnește în râs, toată lumea știe ce ar fi ales.

Apoi, în veselia generală, Celibidache spune: „Nu râdeți pentru că sunteți toți vinovați. Ați înlesnit o mediocritate fără nici un talent, un intrigant cum nu sunt doi, să ajungă să determine evoluția artistică a României”.

Și cu toate acestea, Celibidache vine în Romania comunistă, riscându-și propria carieră, pentru că simțea că nu a făcut cât trebuie pentru România. Își mărturisește deseori neputința de a nu fi făcut mai mult. Încearcă, de pildă sa țină cursuri pentru muzicienii români, cu propriii săi bani, dar nu e lăsat. Cand vrea sa revină dupa 1980 în România i se spune că Filarmonica e ocupată cu Cântarea României.

Regimul comunist dorise să îl folosească, crezuse ca a dat lovitura aducându-l în țară și că gata, odată venit vor reuși să îl coopteze. Numai că Celibidache era un om profund liber și exigent. Nu l-au putut împiedica să vorbească, nu îl puteau șantaja, nu il puteau ademeni cu bani.

Despre toate acestea și multe altele puteți citi în excelentul volum al istoricului Stejărel Olaru, abia apărut, Spațiul Celibidache.

Cine e Stejărel Olaru:
Născut în 1973, Stejărel Olaru este istoric, politolog, lector universitar, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.

A mai publicat:
Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (în colab., Polirom, 2002),
Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov (în colab.,Polirom, 2003; 2017),
Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003),
Vademekum Contemporary History Romania. A Guide through Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places (în colab., Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, 2004),
Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005),
Rîmaru – Butcher of Bucharest (în colab.,
Profusion Book Publishing House, 2012), Agentul nostru Victor (Polirom, 2018)
Maria Tanase. Artista, omul, legenda (Corint, 2019).
Nadia si Securitatea, Editura Epica, București 2021

Suntem astăzi împreună cu istoricul Stejărel Olaru pentru a discuta despre cea mai recentă carte a sa, Spațiul Celibidache, o biografie a celebrului dirijor român, un om cu un destin fabulos, după cum vom vedea.

Cartea are două părți. Prima parte este dedicată carierei lui Celibidache, iar partea a doua, în mare parte, descrie felul cum a fost privit de Securitate. Stejărel Olaru a intrat în dosarele de Securitate și de acolo a scos tot felul de mărturii.

O să fie curând premiera filmului Cravata Galbenă. Este un film foarte așteptat, regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor.

Celebidachi, pentru că numele e ușor schimbat… Asta am remarcat și în documentele mai vechi din perioada interbelică, când Sergiu Celibidache avea numele ușor schimbat, de exemplu la arhivele militare. Când a fost încorporat să facă armata, nu era Celibidache, ci Celebidachi. Serge Ioan este nu doar fiul marelui dirijor, ci și un regizor consacrat, tocmai lansează în cinematografele noastre filmul Cravata Galbenă, care este la rândul lui un film biografic despre dirijorul Celibidache și care este o poveste emoționantă.

Ai văzut filmul?

Am văzut filmul. Are toate ingredientele necesare pe care trebuie să le aibă un film astăzi. Are și dramă, are și comedie, adică reflectă personalitatea dirijorului așa cum trebuie și spune povestea acestui mare, mare om de cultură pe care l-am avut și pe care, din păcate, n-am știut să-l ținem aproape.

La conducerea Filarmonicii din Berlin

Cum a ajuns Sergiu Celibidache să conducă Filarmonica din Berlin. E o întâmplare atât de ieșită din comun! Dintr-un student, fără niciun bani în buzunar,  aflat la Berlin, ajunge foarte repede dirijorul celei mai mari Filarmonici din lume.

În condițiile în care el pleacă din România în 1938, oricum, în dizgrație, pentru că tatăl său nu a acceptat sub nicio formă o carieră în muzică pentru Sergiu Celibidache. Prevedea pentru fiul său o carieră în administrație, în politică.

Tatăl său fiind prefectul Poliției …

În interbelic, între 1920 și 1921, prefectul poliției la Iași, da. Celibidache s-a născut la Român, dar la foarte scurt timp din cauza faptului că tatăl său Demostene era cadru militar, s-au mutat la Iași. Acolo și-a petrecut și copilăria și adolescența și de altfel a iubit foarte mult acest oraș, și i-a iubit pe ieșeni. În străinătate, când se întâlnea cu un necunoscut care îi spunea că e din Iași, în mod automat avea o părere bună despre el și îl ajuta cu tot ceea ce se putea.

Pleacă din țara în 1938, se înscrie în 1939 la Academia de Muzică din Berlin, celebră și foarte prestigioasă școală. Termină în 1944.

Încearcă să-și continue studiile la doctorat, dar este exmatriculat, pentru că, din câte am sesizat din dosarul lui de student, nu a frecventat cursurile și cu toate intervențiile făcute a trebuit să renunțe la doctorat. Dar m-a fascinat, am rămas pur și simplu impresionat de dosarul lui de student, de la Academia de Muzică din Berlin, unde găsești corespondența între profesori universitari care se referă la Celibidache. Și toți, toți, fără excepție, îl consideră un student – mi-a rămas în cap această formulare – cum n-am mai avut de mulți ani.

Ei spun ca este un om care își va face un nume în muzică, care va conta în muzică în viitor. Laudele pe care acești profesori i le aduc sunt pur și simplu covârșitoare. La un moment dat – și acest lucru l-am aflat pentru că Celibidache l-a povestit unui jurnalist italian – era să fie dat afară din Academie, pentru că el, cu excepția a doi profesori, nu prea a pus preț pe profesorii pe care i-a avut, i-a considerat incompetenți. A existat și un proces de exmatriculare din Academie a lui Celibidache, dar a fost salvat de unul dintre profesori, care era mai degrabă atunci un fel de comisar politic al Academiei, și căruia îi mai cânta la pian din când în când. Și acela a intrat în biroul rectorului, a rupt toate documentele care erau pregătite pentru exmatriculare și a spus, tânărul acesta rămâne aici. Apropo, el de fapt se înscrisese la doctorat pentru a nu fi chemat în țară, ca să fie încorporat și trimis în război.

Contextul din 1945, când devine directorul Filarmonicii din Berlin este cumva politic. Este și un context norocos în același timp, pentru că Filarmonica din Berlin e în suferință în acel moment. Iar americanii, care controlau sectorul în care se afla Filarmonica, începuseră un amplu proces de nazificare. Toți cei care, în timpul regimului nazist dăduseră dovadă de colaboraționism erau trecuți pe lista neagră, și  nu mai erau prea mulți dirijori pentru că mulți erau plecați, se refugiaseră în străinătate. Trebuie să recunoaștem că nici nu voiau să se întoarcă pentru că nu era o piață ofertantă Berlinul atunci.

Când a avut loc interviul pentru post cu Celibidache el a frapat. A frapat prin faptul că știa pe de rost partiturile, a dirijat într-un mod aparte și inedit pentru membrii Comisiei, și atunci a fost considerată alegerea cea mai potrivită. Și cred că a fost alegerea cea mai potrivită, pentru că a condus Filarmonica din Berlin din 1945 până în 1954.

Este omul care a ridicat această orchestră, aflată într-un oraș în ruine, o orchestră care se prăbușise, pur și simplu, în timpul războiului. Celibidache a ridicat-o și a reconstruit-o. În 1954, când a părăsit-o, pentru că orchestra l-a ales pe von Karajan în locul lui, practic i-a oferit dirijorului austriac o orchestră poate mai valoroasă decât fusese până la război, pe vremea când fusese condusă de Wilhelm Furwängler.

Și ca să rotunjim puțin aura romantică a poveștii, Celibidache fusese pe vremea când era în țară, la Balcic, iar o ghicitoare de acolo i-a spus tu o să fii rege la Berlin.

Rege neîncoronat în Germania. Du-te în Germania, i-a spus oracolul. Era o evreică care mai stătea pe la Balcic și care era frecventată de multe persoane, cea care i-a spus acest lucru. Du-te în Germania, pentru că acolo vei fi un rege neîncoronat. Ceea ce lui, bineînțeles, i-a rămas în minte.

Mai târziu, a avut o relație foarte strânsă cu un călugăr zen din Germania, apoi a făcut vizite frecvente  în India, în Japonia, în Orient, în general. Înclinația lui de a căuta maeștri yoga cu care să relaționeze,  dovedesc faptul că era o fire mistică. Și atunci i-a rămas în cap această prevestire pe care i-o face oracolul, și, mai târziu, prevestirea confirmându-se, a avut obsesia să o regăsească pe această femeie, care între timp fugise din România, în Israel. A reîntâlnit-o în Israel și a primit-o la el, la Lipari, ori de câte ori ea și-a dorit.

Cariera lui, după despărțirea de Filarmonica din Berlin, e o carieră, să zicem așa, itinerantă. El conduce o mulțime de orchestre din Europa și succesele nu contenesc…

Și nu numai. Și în America Latina, merge mult în Mexic, Chile, Peru, conduce orchestre diferite, mai mari sau mai mici. Multe nu îl satisfăceau. El voia să construiască un proiect, dar care nu… se realiza. A avut nevoie de o orchestră mai serioasă pentru ca proiectul lui să devină fezabil. Și anume orchestra din Filarmonica din Munchen. În 1979 devine dirijorul ei, până la moarte, până în 1996.

Publicul e în delir, oriunde se duce. E ceva incredibil. Când citești cronicile ziarelor din orașele unde ține un concert sau altul, nu îți vine să crezi ce citești.

Oamenii care vin la concerte îl aplaudă zeci de minute. Am citit cronici și mărturii ale celor care mergeau la concertele lui în Germania, de exemplu, la Berlin, și care spuneau că aplauzele durau și 20 de minute, fără nici o problemă. În Japonia, la un moment dat, prin anii 80, aplauzele nu se mai opreau. Orchestra plecase de mult de pe scenă. Instrumentiștii se îmbrăcaseră. Celibidache încă era chemat pe scenă să fie aplaudat.

Dar, suntem în Berlin după război. Acest oraș este o ruină. Este pur și simplu o ruină. Primele concerte au loc la câteva săptămâni după încheierea războiului. Oamenii se duc la aceste concerte. Sigur, în clădirile care au mai rămas în picioare, în cinematografe sau chiar în parcuri, printre ruine, oamenii se duc la aceste concerte. Și chiar spuneau cei care au și-au scris amintirile din acea perioadă, nu exista în altă parte un entuziasm și o dragoste mai mare față de muzică decât cea pe care o aveau berlinezii. Muzica pentru ei a fost cel mai important factor din punct de vedere cultural în timpul războiului. Iar Filarmonica din Berlin a fost acuzată pe nedrept, am zis eu, de faptul că a fost o orchestră nazistă, pentru că a fost folosită de propaganda regimului nazist. Se vede în mărturiile diverse cât de mult a contat muzica și ce important a fost procesul de denazificare pe care americanii l-au condus timp de câțiva ani, astfel încât să elimine toate elementele propagandistice și să le explice berlinezilor și germanilor în general că muzica de calitate se poate face și cu muzicieni evrei și cu dirijori români. Deci nu contează etnia ridicată în slăvi de naziști.

Generozitatea lui Celibidache

Poate părea un pic trivial ce spun, dar Celibidache câștiga foarte mulți bani. Adică la un moment dat îi scrie tatălui său „nici nu poți să-ți închipui câți bani primesc, nu te poate duce mintea”. Iar cu banii aceștia își cumpără un teren destul de mare în insulele Lipari, lângă Sicilia.

Trei hectare, unde construiește șapte case în stil neoromânesc. Insula Lipari i-a dus aminte de Balcic. S-a îndrăgostit de acel loc în momentul în care a ajuns la Lipari, și a construit aceste căsuțe, unde își chema prietenii.

Securitația nota, mă rog, informatorii Securității care ajungeau pe acolo spuneau că este vizitat de oameni importanți, de regi, prinți, duci, mari scriitori etc. Securitatea era curioasă să vadă cine ajunge pe acolo și ce se întâmplă.

Da, el a câștigat mulți bani chiar de când a ajuns la Berlin în Filarmonică. În timpul războiului însă el murea practic de foame. Atât de dificilă i-a fost viața, atât de complicată, încât ajunsese să aibă vreo 50 de kilograme, un om care avea un metru și 80 în înălțime, și care avea o constituție solidă. Culegea buruieni, pe lângă șinele de tramvai, nu avea ce să mănânce, slăbise îngrozitor. A suferit mult.

Și nu a acceptat să plece din Berlin în 1945, fiindcă iubita lui fusese rănită și trebuia să aibă grijă de ea.

Da. Era o balerină, o dansatoare, Iris Barbura, cu care era în relație atunci. Relația lor a durat până după război, când s-au despărțit. Dar, în ceea ce privește banii. În momentul în care devine directorul filarmonicii din Berlin, are multe privilegii… financiare, în primul rând, dar și mașină, secretară, asistentă. Deci, calitatea vieții crește în mod semnificativ și a continua să câștige mulți bani până la sfârșitul vieții.

La un moment dat, cred că era cel mai bine plătit dirijor din lume. La Munchen, în prima perioadă când a ajuns la Munchen.

Dar el a fost, pe de altă parte, un om extrem de generos.

 Cu cât câștiga mai mult, cu atât era mai generos. El, și acest lucru, parcă mi l-a povestit Serge, fiul lui, avea un obicei. La începutul anului, făceau calcule. Ia să vedem de ce bani avem nevoie anul acesta. Și după ce finalizau lista, maestrul spunea, OK, restul de bani îi dăm, îi donăm pentru acțiuni caritabile. A donat foarte mult de pildă pentru un spital construit de Sai Baba, un guru indian de care a fost fascinat, și care cred eu că a profitat în mod serios de Sergiu Celibidache, nu doar ca discipol, ci și ca filantrop.

A donat foarte mult și a ajutat multă lume, nu doar prietenii. A fost un om extrem, extrem de generos, ceea ce te impresionează, mai ales când asculți mărturiile celor care povestesc despre asta. El chiar nu povestea nimic despre asta. De cei care au fost ajutați, povesteau episoadele acestea de dărnicie, de generozitate la care au fost parte.

Și e interesant cum să spun eu, lipsa lui de frustrare. De exemplu, de Silvestri îl neagă o prietenie apropiată, deși îl critică dur uneori. La fel cu o mulțime de oameni cu care poate ar fi putut să fie într-o relație rece, dușmănoasă. El își păstrează relațiile, e prietenos cu toată lumea. Niciodată nu se simte la el frustrare…

Nu se cobora la astfel de gesturi. În primul rând eu cred că el trăia cumva într-o lume a lui, care era mult superioară nouă. În sensul că el petrecea mult timp gândindu-se la actul creației, la felul în care trebuie să se nască muzica, cum se creează muzica și ce înseamnă muzica. La un moment dat mă uitam printre documentele din Arhiva Securității și am găsit o scrisoare, nu mai știu cui era trimisă, cuiva din România și la sfârșit persoana respectivă urma să-l viziteze sau avea intenția să-l viziteze în străinătate. La sfârșitul scrisorii a făcut o listă pe o pagină cu plecările lui în anul respectiv. Îi scria, ai grijă să nu cumva să vii într-una din perioadele acestea. Nu știu ce zile avea libere, pur și simplu tot timpul era plecat. Tot timpul călătorea.

Celibidache în dosarele Securității

De asta, apropo, Securitatea în anii 50 a avut intenția să-l recruteze informator, ceea ce era o aberație. Da, mă rog, direcția de informație externă din anii 50 era ea însă și o aberație. Și având ei acest ambițios obiectiv, au făcut eforturi, dar pur și simplu nu ajungeau în anturajul lui, în primul rând pentru că el era tot timpul plecat, iar atunci dacă îl prindeau, el nu accepta pe oricine în jurul lui. Nu putea să relaționeze cu oameni de la care nu simțea că ar avea ceva de câștigat din punct de vedere spiritual sau cultural.

 Prima nota de care știm e a unui tip care semna D. Borăscu

Da, D. Borăscu. Era un ofițer care era vechi, era școala veche din Serviciu Special de Informații. A ajuns mai târziu în Direcția de Informație Externă, dispare până la jumătatea anilor `50. Nu îl mai găsesc prin documente.

El scrie așa despre Celibidache, „Are multă încredere în el. Pozează și cred că-și supraapreciază talentul. Bun cunoscător al muzicii. Bun dirijor. Pune mult suflet în conducerea orchestrei, dar puțin cam exagerat în gesturi. Joacă puțin teatru făcând mișcări inutile.”

Da, aveau expertiză și pe asta.

Dar care crezi că erau intențiile Serviciilor sau cum au evoluat aceste intenții după prima perioadă în care credeau că-l pot racola în vreun fel sau îl pot atrage spre cauza lor?

După `57- `58 au înțeles și ei cum stau lucrurile.  Mă rog, au făcut tot felul de eforturi – descriu pe larg în carte la ce mecanism s-au gândit așa încât să-l atragă la o discuție în timpul căreia să îi propună o colaborare. Nu s-a întâmplat.

Dar la un moment dat au zis că cel mai bine ar fi – deci au schimbat obiectivul – cel mai bine ar fi să-l convingem să vină în România. Să vină în România, să dirijeze în România, să facă un turneu în România, pentru că în felul acesta noi regimul dăm dovada de deschidere, asta pe de o parte, pe de alta parte îl vom folosi din punct de vedere propagandistic. Iar acest obiectiv al securității se îndeplinește.

În sensul că în 1970 are loc primul turneu, vine cu Orchestra Radiodifuziunii Suedeze pe care o dirija atunci și mai urmează încă turneele din 78 și 79, deci de patru ori vizitează țara în timpul comunismului. În 78 și 79 dirijează Filarmonica George Enescu. Nu mai vine cu o orchestră de afară.

De altfel, după ultima vizită, cea din ianuarie 79, imediat în februarie devine dirijorul filarmonicii din Munchen. Iar aceste vizite sunt foarte interesante pentru că ele arată și  ce obiective avea regimul în ceea ce-l privește pe Celibidache, dar și ce planuri încercau să construiască cu el aici. Trebuie să spun că el a vrut să vină în continuare în România, deși prietenii i-au spus că sunt prea dese vizitele, oricum situația se înrăutățea în țară, și că aceste vizite i-ar putea compromite cariera. Pe el nu îl interesează, pe el îl interesa să ofere din cunoașterea lui în ceea ce privește muzica muzicienilor români, tinerilor, studenților, instrumentiștilor, dirijorilor, tuturor celor care își doreau acest lucru și voiau să facă cursuri cu el la București.

Ultimul document din dosarul lui de la Direcția de Informații Externe se oprește în 1979, este din noiembrie, cred, este o notă a unui informator care-l critică, spune că după vizita pe care o face în România, a vorbit urât despre țara și poporul nostru, și după aceea nu mai avem niciun alt document. Ceea ce vrea să ne sugereze, că nu a mai fost urmărit, ceea ce, bineînțeles, nu poate să creadă nimeni.

Acum, concluziile ar fi următoarele. Ori, dosarul lui era deschis, și să spunem în 1989, atunci când securiștii noștri erau speriați în decembrie că vin rușii, au ars documente, și posibil că acest dosar să fi fost printre cele distruse. Alt scenariu ar fi că documentele din anii `80, referitoare la Celibidache, nu au fost predate de serviciul de informații externe către CNSAS, probabil pentru că apar acolo în nume persoane care, după 1990, au contat în societatea românească. Nu putem să știm care dintre cele două scenarii sunt corecte.

Dar este dezamăgitor ca să vezi că în anii 80, nu găsești documente în Arhiva Securității despre Celibidache. Așa a trebuit să-i refac cercul relațional. Toate persoanele cu care a intrat în contact, muzicieni din România, care în anii `80 mergeau la cursuri la Sergiu Celibidache în străinătate și unii dintre ei erau recrutați informatori. Să-i caut pe toți ca să pot să găsesc informații despre el din anii 80 în Arhiva Securității. Dar în dosarul lui, de la Direcția de Informații Externe, nu mai sunt documente. Iar din 1980, ca să încheie acest subiect, nu mai este dorit să revină în țară. Care era formula? Cineva, la un moment dat, spune că nu este în toate mințile sau nu e întreg la minte. Aceasta era justificarea și se spune în mod oficial sau, mă rog, semi-oficial, prin Ion Voicu că nu se pot organiza acele cursuri pentru că la București lumea e ocupată cu Festivalul Cântarea României, ceea ce pe el l-a ofensat în mod grozav. El a crezut că e chiar adevărată această justificare. Nu era. Se căuta un motiv, dar adevărul era acesta, că nu-l mai voiau la București pentru că era un om liber care spunea tot ceea ce gândea, care critica. Critica asumat, cu argumente viața muzicală de la București sau din România, critica personaje, critica dirijori, instrumentiști și în mod invariabil de aici se ducea critica către zona politică și atunci s-a preferat să-l țină de parte.

Pizmele colegilor din România

Acum trebuie spus că nu numai Securitatea l-a ținut de o parte ci și, să zic așa, conspirațiile, pizmele dirijorilor din Filarmonica George Enescu…

Filarmonica George Enescu, cea mai importantă instituție de cultură a țării, a fost condusă după război de mai mulți. Dar cei care au contat au fost Silvestri, până când a plecat. A fost apoi George Georgescu care a fost reabilitat. Mari, dirijori importanți. Dar după moartea lui Georgescu vin cei trei. Basarab, Brediceanu și îmi scap acuma al treilea nume, Mircea Cristescu parcă, BBC-ul nostru, cum le spuneau românii. Celibidache pe toți trei i-a considerat incompetenți. Și pe toți trei i-a criticat.

Ceea ce aceștia și ei, la rândul lor, au făcut. Nu numai că l-au criticat pe Celibidache, dar prin faptul că toți trei erau într-un fel sau altul colaboratori ai Securității, încercau să blocheze orice proiect cultural, muzical cu Celibidache. Așadar, și orice revenire a lui în țară. Cred că au contat și aceste gesturi ale celor trei menționați. Da, e foarte posibil. Oricum, în anii 80, situația se complicase teribil.

Apropo de ceea ce spunea Celibidache când vine în februarie 90 aici. Cum ați putut? Cum ați suportat? Cum ați găduit ca atâta incompetență să se manifeste în viața muzicală românească?

Când spune: eu dacă sunt invitat la un concert este poate pedeapsa vieții mele. Eu dacă ar fi să mă închidă Partidul Comunist Român și mi s-ar oferi domnule ce vrei să stai 5 ani în pușcărie sau să asculti un concert dirijat de Bredicianu și atunci toată lumea începe să râdă…

Era clar că ar fi zis să ar fi stat 5 ani în pușcărie. În a doua jumătate a anilor 60 la Bologna el a dirijat mult la Bologna. Vreo 20 și ceva de ani a dirijat. Sigur, nu a locuit acolo, dar odată de două ori pe an mergea acolo unde a lăsat o puternică impresie. Dla un moment dat ajunge și Filarmonica George Enescu într-un turneu acolo și el s-a dus să o asculte. Dar și-a luat bilet sus la galerie ca să nu fie recunoscut. A spus apoi că a fost drama vieții lui. I-a fost greu să reziste până la sfârșit, criticând dirijorul, evident.

În carte, cred că în penultimul capitol, discut despre asta, despre Filarmonica din anii 80. Am plecat de la afirmația lui Celibidache care spunea, cum ați acceptat, cum ați putut suporta atâta mediocritate. Pianistul Dan Grigore îi dă un scurt răspuns, sistemul, maestre! Sistemul e de vină. Iar Celibidache la rândul lui îi spune, nu, nu e chiar așa. Toți sunteți vinovați.

Acum, aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o. Cine era de vină? Sistemul sau oamenii? Cumva cred că amândoi aveau dreptate. Adică și sistemul, dar și oamenii.

Da, tu spui aici, în carte: „Însă oamenii nu au fost doar victime pasive ale sistemului, chiar și în condițiile sale opresive. Supunerea, conformismul și lipsa curajului au înlesnit mediocritatea și au transformat-o într-o alegere colectivă. Prin urmare responsabilitatea a fost împărțită.” Ori din chestia asta putem să ne dăm seama cumva că securitatea nu era o enclavă, o insulă în societatea românească. Otravise întreaga societate mai ales prin ideea asta de a pune la conducerea instituțiilor de stat, a instituțiilor de cultură mediocrități controlabile. Nu știu, poate ar trebui să ne gândim și la zilele noastre. E un pasaj pe care îl amintești tu cu Mandeal care povestește cum era în Filarmonică în timpul Revoluției cand câțiva muzicieni stateau să apere Ateneul iar dirijorul Horia Andreescu se închisese într-o cameră și ardea hârtii.

Da, e o scenă foarte puternică. Mi-a plăcut mult atunci când maestru Cristian Mandeal mi-a povestit asta, că în zilele revoluției rămâseseră vreo 4 sau 5 persoane în Ateneu ca să îl apere de teroriști, cu mâinile goale, și printre ei era și Horia Andreescu, dirijorul Horia Andreescu, care era în acel moment adjunct al lui Brediceanu la Filarmonică și care s-a închis în birou și a început să ardă hârtii. Știm astăzi că Horia Andreescu a fost colaborator al Direcției de Informații Externe. Și în felul acesta încerca să își șteargă urmele.

Nu puteai să ajungi sau nu, hai să nu fiu categoric, pentru că nu e corect, în general o instituție de cultură care era condusă colectiv nu putea să nu aibă printre cei aflați la conducere și colaboratori ai Securității și mai ales la instituții de cultură atât de importanțe, cum a fost Filarmonica George Enescu. Iar mediocritatea lor și-a pus amprenta și pe activitatea Filarmonicii. Aveam și muzicieni excepționali, dar mulți dintre ei plecau. Ori fugeau, ori reușeau să plece în mod legal cu contracte, astfel încât ce mai rămânea prin România nu mai era chiar la un nivel așa cum ne-am fi dorit. Și nici nu mai veneau să cânte alți muzicieni din Occident sau din străinătate, nici măcar din lagerul socialist. În a doua jumătate a anilor nu ne mai vizitau nume mari din lumea muzicală care să concerteze la Ateneu. Pentru că nu își mai doreau. Țara noastră era într-adevăr o enclavă din punctul acesta de vedere, adică devenisem izolați, iar lumea muzicală și culturală în general era pervertită de propagandă.

Să vorbim puțin și despre cum a fost primit Celibidache de public în România?

Sigur că în 1970 prima dată nu era foarte cunoscut, dar și atunci a avut un mare succes. Dar deja în `78 și `79 era atât de multă lume iar biletele se epuizau imediat. Lumea era fascinată de de felul în care Celibidache explica ce înseamnă muzica. Mai târziu, sigur, s-a vorbit despre fenomenologia muzicii, concepția pe care el o îmbrățișa și pe care o preda și care i-a dus cumva acest caracter de unicitate ca muzician. Pentru că a creat muzica altfel. Oamenii pur și simplu nu mai încăpeau în sala mică a Ateneului, unde intră undeva la vreo 900 de persoane, erau entuziasmati.

Celibidache avea acest obicei, chema publicul la repetiții, ca să îl învețe ce înseamnă muzica. Cei care au fost prezenți la aceste repetiții și au rămas de atunci, câți ani au trecut? de aproape 50 de ani cu impresii foarte puternice. La repetiții erau sălile arhipline.

Titolul acestei cărți Spatiul Celibidache pleacă de la Mihai Botez, matematician și dizident, care el însuși participă la aceste repetiții în `78 și `79 și este foarte impresionat de ceea ce le spune Celibidache instrumentiștilor. Nu are curajul să-l abordeze, dar câțiva ani mai târziu îi scrie o scrisoare în care îi spune, maestre, cred că ar trebui să renunțați la fenomenologia muzicii, denumirea aceasta clasică, și dacă îmi dați voie, eu își vrea să vă propun această sintagmă, Spatiul Celibidache. Și chiar am inventat o formulă matematică care cuprinde întreaga dumneavoastră înțelegere în ceea ce privește muzica. Celibidache a fost foarte impresionat de ceea ce a scris Botez, l-a și chemat la cursuri. Sigur, Securitatea nu i-a permis să părăsească țara și să ducă la cursurile ținute din Germania, dar mi-a plăcut foarte mult felul inspirat de a găsit această sintagmă, spațiul Celibidache, pe care am preluat-o și eu, prin intermediul căreia am încercat să descriu ce a însemnat de fapt Celibidache în muzică. Cum spunea el, muzica nu apare când sunetul devine muzical, nu înseamnă că dacă îți place, dacă e frumos, e de fapt muzică. Muzica este adevăr și ea se naște, este creată doar în sala acolo inde se cântă, în sala de concert, și este o relație între muzicieni, dirijor și publicul meloman. Ea nu poate fi imprimată. Mă rog, poate fi imprimată, dar imprimarea nu respectă fidel actul de creație din sală. De aceea el a refuzat să facă înregistrări.

Acum aș vrea să te întreb, cartea este apărută la propria ta editură, nu?

Editura Omnium, da.

Cum e să fii în zilele noastre antreprenor în domeniul editorial?

Un coșmar. E foarte greu. Și cartea precedentă, Nadia, a apărut tot la această editură. E foarte greu. Ar trebui să vorbim o zi întreagă despre asta. În primul rând pentru că piața este mică. Sunt puțini cititori în România. Sunt puțini oameni care cheltuie bani pe cărți, mai ales în perioade de criză, când coșul zilnic se micșorează și primele obiecte care se scot din acest coș sunt cele care țin de domeniul culturii. Deci, este o piață mică. Și e o competiție mare. Sunt edituri mari, serioase, care scot lucrări valoroase. Ai nevoie să pui pe picioare un întreg mecanism, care pleacă de la a te introduce în lumea aceasta a agenților literari. Și mă refer și la cei străini mai ales. Trebuie să relaționezi cu marile edituri, astfel încât să poți publica în România cărți valoroase care apar în străinitate. Apoi să îți construiești rețeaua de distribuție.

E foarte, foarte complicat și, din păcate, sprijin nu există. Și nu mă refer la sprijin pentru edituri, ci, în general, sprijin astfel încât să fie încurajat cititul. Din partea statului nu există, n-a existat și nu se arată la orizont un astfel de gest, ceea ce, din păcate, ne face să fim acolo unde suntem. După 10 ani de România educată, în care numai educați nu suntem. Citeam la un moment dat, acum câțiva ani, că 23% din români citesc în fiecare zi horoscopul ca să vadă ce se va întâmpla în ziua aceea, pentru că ei cred în ceea ce scrie în horoscop.

Asta spune destule.

Dar cum ar putea statul să încurajeze cititul?

Sunt multe lucruri care pot fi făcute. În primul rând să nu crească TVA-ul, ci să elimine TVA-ul la carte, pentru că acest lucru avantajează cititorul, cel care cumpără cartea. TVA-ul nu rămâne la edituri.

Acum a crescut, a avut cea mai mare rată de creștere de la 5% la 11%, nu?

Da. TVA-ul trebuie scăzut. Trebuie să vezi categoriile de persoane care au nevoie de carte, care cumpără carte și să le încurajezi cu vouchere pentru studenți și pentru elevi. Vouchere de, nu știu, două, trei, cinci sute de lei pe șase luni sau un an, bani care trebuie cheltuiți doar pentru carte, nu pentru altceva, astfel încât ei să fie încurajati să intre în librări și să-și cumpere cărți. Sau premii, de exemplu, pentru scritorii români, care să fie consistente, să fie recompansați pentru opera lor.

Sunt o mulțime de scritorii tinerii excelenți.

Așa este. Deci, mecanismul acesta de sprijin se poate gândi de către cei care se pricep astfel încât să se încurajeze cumpărarea de carte și implicit citirea. De multe ori sunt oameni care cumpără cărți ca un obiect de cadou, nu ca pentru a le citi. Nu văd perioada următoare propice pentru așa ceva. În general, investițiile în educație nu sunt gândite cum trebuie. Avem o medie de 20% persoane care au studii superioare, față de 40% în Occident.

Interviu de Lucian Popescu