„Stagflația” desemnează coexistența stagnării economiei, șomajului ridicat și inflației persistente. Combinarea „stagnării” cu „inflația” contrazice teoria economică clasică, după care inflația este asociată cu boom-ul economic, iar scăderea prețurilor, cu recesiunea. Fenomenul reflectă situația în care productivitatea este scăzută, locurile de muncă sunt puține, iar costurile și prețurilor bunurilor și serviciilor sunt în creștere, ceea ce se întâmplă, într-adevăr, destul de rar în economiile moderne. Cu toate acestea, fenomenul apare din mai multe cauze, dintre care cea mai cunoscută este cea a șocurilor negative din domeniul aprovizionării (penuria bruscă de anumite resurse esențiale, de exemplu, petrol), care poate duce la creșterea costurilor de producție și creșterea prețurilor pentru consumatori. Stagflația constituie o dilemă pentru economiști și autorități, deoarece măsurile necesare pentru stoparea inflației împiedică relansarea economiei și duc la creșterea șomajului – și invers.
Din punct de vedere istoric, termenul a apărut în anii 1960 și s-a răspândit în anii 1970, când embargoul asupra petrolului impus de OPEC a provocat turbulențe economice semnificative, ducând la șomaj ridicat și rate ale inflației în creștere. În pofida îndoielilor economiștilor din generațiile mai vechi, economiștii contemporani recunosc posibilitatea apariție stagflației în economiile moderne. Recentele perturbări globale, inclusiv pandemia de COVID-19 și tensiunile geopolitice, cum ar fi invazia rusă a Ucrainei, învederează că lumea ar putea fi în pragul unei noi ere de stagflație și că, dacă nu se iau măsuri eficiente pentru a aborda aceste provocări, dificultățile economice rezultante ar putea duce la repetarea scenariului din perioadă de stagflație anterioară.
Nu este, deci, surprinzător că, după mai multe decenii de la deflația din anii 1970, președintele băncii centrale a SUA (Fed), J. Powell, a avertizat (aprilie 2025) că noile tarife ale administrației Trump sunt „semnificativ mai mari decât se aștepta”, cu efecte probabile cum ar fi „o inflație mai mare și o creștere mai lentă” – precursorii clasici ai stagflației.
În România, Institutul Național de Statistică a anunțat recent (14 august 2025) că în primele șase luni ale acestui an creșterea economică a fost 0,3% (după ce în 2024 a fost 0,8%), rata șomajului 6,2%, iar rata inflației 7,8% (în continuă creștere din cauza pachetelor de reforme fiscale). Conform unui comunicat al agenției de rating Fitch (15 august 2025), ritmul creșterii economice va fi 0,7% în 2025 și aproximativ 1,2% în 2026 și 2027. După stagflația din anii 1990, produsă de dezorganizarea aparatului de producție al economiei planificate, există riscul ca România să se confrunte din nou din cu acest fenomen. După cum vom arăta în cele ce urmează, de această dată stagflația ar fi produsă, pe lângă unele cauze externe, mai ales de politica economică greșită dusă de guvernele României din ultimii doi-trei ani.
Severitatea stagflației se măsoară prin „indicele creșterii mizeriei”, care de calculează prin însumarea ratei inflației cu rata șomajului. Creșterea acestui indice arată că populația se confruntă cu suprapunerea a două fenomene economice: scăderea puterii de cumpărare și reducerea numărului de locuri de muncă.
Stagflația este un fenomen grav, deoarece instrumentele de politică economică utilizabile pentru rezolvarea unei probleme le agravează, de regulă, pe celelalte. Astfel, o politică monetară restrictivă (creșterea ratelor dobânzilor), aplicată de banca centrală pentru combaterea inflației, încetinește, de obicei, creșterea economică, amplificând șomajul, în timp ce măsurile guvernamentale menite să stimuleze economia (reducerea impozitelor, majorarea cheltuielilor publice) amplifică cererea agregată și accelerează inflația. Această împrejurare contradictorie explică de ce perioadele de stagflație, precum cea din anii 1970, tind să se prelungească și să fie foarte greu de depășit.
Înainte de anii 1970, în literatura economică era larg acceptată concepția sintetizată prin „curba Phillips”. Acest instrument analitic a fost construit de economistul de origine neo-zeelandeză A. Phillips, care a observat că între rata șomajului și dinamica salariului nominal există o strânsă legătură. S-a sugerat astfel că între șomaj și inflație există o relație inversă – de regulă, un șomaj redus poate coexista cu o inflație ridicată, un șomaj ridicat cu o inflația scăzută, dar nu pot exista concomitent un șomaj redus și o inflație mică.
Curba Phillips se bazează pe teoria keynesiană, care a dominat dezbaterile teoretice și strategiile de politică economică adoptate de autoritățile din țările dezvoltate în anii ’60–’70. Din punct de vedere științific, succesul său se explică prin faptul că perioada studiată de A. Phillips (1861–1957) s-a caracterizat printr-o inflație relativ moderată, ceea ce a contribuit la acreditarea ideii că inflația nu constituie un pericol. De asemenea, cercetările respective au arătat că șomajul poate fi combătut printr-o rețetă care este nu numai simplă (acțiune printr-o singură variabilă: inflația), ci și puțin costisitoare (eliminarea șomajului printr-o ușoară inflație). Prin această prismă, o inflație moderată pare a fi o modalitate de realizare a ocupării depline a mâinii de lucru, ceea ce revine la a spune că o politică economică ușor inflaționistă este suficientă pentru rezolvarea acestei grave probleme sociale care este șomajul.
Din punct de vedere practic, consecința acestei analize a fost adoptarea de către guvernele din țările dezvoltate a unei politici de tip stop and go: în perioadele în care șomajul este considerat prea ridicat, se aplică o politică de provocare a unei ușoare inflații în scopul relansării economiei; începând cu momentul în care inflația devine, la rândul său, prea mare, se adoptă o strategie de frânare a inflației, care are însă ca efect creșterea șomajului ş.a.m.d. Printr-un reglaj fin (fine tunning), politica economică poate evita, deci, atât o inflație prea puternică, cât și un șomaj prea mare.
Stagflația care a lovit principalele economii ale lumii în anii 1970 a infirmat această concepție, forțând următoarea generație de economiști să regândească teoria și politica economică. Noua concepție a fost elaborată la nivel teoretic prin valorificarea rezultatelor analizei efectuate cu ajutorul curbei Phillips în cadrul teoriei anticipațiilor raționale, afirmată între timp ca un curent dominant în gândirea economică contemporană (noua macroeconomie clasică). Conform acestei din urmă sinteze, deciziile agenților economici depind nu doar de caracteristicile obiective ale mediului economico-social în care își desfășoară activitatea, ci și de anticipațiile lor cu privire la viitor, pe care le formulează ținând seama de toate informațiile semnificative pe care le dețin. Spre deosebire de anii 1950–1960, când rata inflației era mică și când, într-adevăr, variabila respectivă nu juca nici un rol în negocierile salariale, s-a constatat că, în anii 1970, agenții economici nu mai sunt supuși fenomenului „iluziei monetare” (comportament caracterizat prin faptul că judecă în funcție de valorile economice nominale, nu de valorile reale, adică valorile nominale corectate cu rata inflației). Dimpotrivă, ei țin seama în calculele lor nu numai de nivelul general al prețurilor observat în momentul respectiv, ceea ce revine la a spune că judecă în funcție de salariul real constatat, ci și de nivelul inflației anticipate. În consecință, anticipațiile privind inflația influențează procesele economice actuale: comportamentul consumatorilor, procesul de formare a cererii și a prețurilor, șomajul, profilul curbei Phillips etc. Cu alte cuvinte, anticipațiile inflaționiste pot da naștere condițiilor din arierplanul stagflației.
În acest cadru, economiștii și reprezentanții băncilor centrale vorbesc, adesea, despre „ancorarea” anticipațiilor inflaționiste. Anticipațiile „ancorate” sunt relativ insensibile la informațiile care permit întrezărirea viitorului. În economie și afaceri, neglijarea informațiilor existente este adesea un lucru rău, însă nu în acest caz: dacă anticipațiile sunt „ancorate” la nivelul țintă al inflației stabilit de banca centrală (aproximativ 2,5% în cazul BNR), indivizii nu reacționează exagerat la fluctuațiile temporare ale inflației.
Anticipațiile inflaționiste „dezancorate” (anticipațiile care nu gravitează în jurul unei rate a inflației mici) constituie un factor determinant al inflației existente (reale sau actuale). De exemplu, în România, dacă toată lumea se așteaptă ca prețurile să crească în 2025 cu 9%, companiile vor dori să-și majoreze prețurile cu cel puțin 9%, iar angajații vor solicita creșteri de salarii ajustate în funcție de această cifră. Pe scurt, dacă anticipațiile inflaționiste sunt de 9%, inflația reală tinde să devină și ea 9%.
Consecința este că anticipațiile „dezancorate” creează o spirală inflaționistă prețuri-salarii: inflația ridicată duce la amplificarea anticipațiilor inflaționiste, ceea ce determină companiile să crească și mai mult prețurile, iar angajații cu putere de negociere să pretindă creșteri de salarii, ceea ce intensifică și mai mult anticipațiile inflaționiste ș.a.m.d. Acest cerc vicios face ca inflația să fie foarte greu de combătut, chiar dacă șomajul este ridicat.
Având în vedere importanța acestui factor, precum și faptul că anticipațiile depind, printre altele, de informațiile cu privire la politica economică a autorităților, o cauză importantă a stagflației este politica economică greșită. Riscul este ca politica fiscală a guvernului să fie incompatibilă cu politica monetară a băncii centrale. Politica fiscală (impozite și cheltuieli publice) influențează indirect nivelul prețurilor prin efectele pe care le are asupra cererii și ofertei agregate (impactul asupra capacităților de producție). Modificările acestor variabile presează în direcția creșterii prețurilor, problemă pe care BNR, de exemplu, a încercat să o rezolve prin menținerea ratei dobânzii de politică monetară, fără a-și atinge însă ținta de inflație de 2,5%. Un risc similar există în cazul creșterilor de tarife vamale decise sau anunțate de administrația Trump, care determină în mod direct creșterea costurilor bunurilor, alimentând inflația, fenomen pe care Fed încearcă zadarnic de câțiva ani să îl combată.
O amplă analiză a procesului prin care politica economică greșită produce stagflație a fost elaborată în anii 1970 de către reprezentanții teoriei monetariste, după care principalul factor care determină mișcările pe termen scurt ale PIB nominal și mișcările pe termen lung ale prețurilor este oferta de monedă. Conform acestei școli de gândire economică, stagflația din anii 1970 a fost provocată de politica economică de inspirație keynesiană dusă de guvernele din acea perioadă. Băncile centrale au menținut prea mult timp ratele dobânzilor la nivele scăzute, deși inflația creștea, ceea ce a alimentat spirala inflaționistă prețuri-salarii. Aceasta a făcut ca populația să creadă că inflația va deveni permanentă, ceea ce a dus la creșterea preventivă a prețurilor și scăderea volumului economisirii și al investițiilor pe termen lung.
Riscul comiterii unor asemenea greșeli de politică economică este în prezent foarte mare, deoarece identificarea unei reacții adecvate la șocurile din domeniul aprovizionării, produse de evenimentele geopolitice amintite, este foarte dificilă – nici guvernul și nici banca centrală dintr-o anumită țară nu pot rezolva problemele logistice mondiale. Instrumentele de politică economică standard, cum ar fi, de exemplu, creșterea ratelor dobânzilor în scopul combaterii inflației, sunt în general ineficiente, dacă majorarea generală a prețurilor este determinată de constrângeri de pe partea ofertei mai degrabă decât de cererea excesivă. Această ineficiență este chiar mai accentuată în cazul în care constrângerile de natura ofertei provin din mediul extern. De aceea, în prezent, instrumentele de politică economică folosite pentru temperarea creșterii cererii agregate pot să înăbușe creșterea economică și să amplifice șomajul, adică să provoace stagflație.
Prin această prismă, măsurile fiscal-bugetare adoptate sau anunțate de actualul guvern român contribuie indiscutabil la creșterea riscului apariției stagflației, deoarece provoacă, printre altele, un șoc pe partea ofertei, alimentând, deci, creșterea prețurilor. De asemenea, aceste măsuri pot determina reducerea investițiilor și a cheltuielilor de consum, încetinind astfel și mai mult creșterea economică și dând naștere la concedieri – însăși definiția stagflației.
După cum am încercat să arătăm în acest articol, stagflația este o problemă mult mai greu de rezolvat decât inflația sau recesiunea. Evoluțiile recente din economia României sunt cât se poate de îngrijorătoare din acest punct de vedere, deoarece creează riscul reapariției acestui fenomen, pe care societatea românească l-a cunoscut nu demult, dar pe care autoritățile l-au uitat. Pentru cetățeni, stagflația constituie o dublă povară – creșterea costului vieții și reducerea oportunităților de angajare –, ceea ce face ca fenomenul să fie deosebit de grav atât la nivel național, căt și la nivel individual.
Articol preluat cu acordul conducerii saptamânalului timisorean TIM 7
Din cate am citit eu, Keynes considera ca interventia statului in economie trebuie facuta doar in cazuri limitate si doar in cazuri de criza majora, de lunga durata. Economia are mijloacele necesare de a-si reveni singura, din crizele marunte.
Din pacate, guvernele de azi sunt mereu cu degetele in economie, dorind ajustari. Nu cred ca e bine.
In alta ordine de idei, inflatia de azi e relativa, caci banii nu mai au acoperire in metal pretios. Aur. argint. Este o inflatie artificiala si permanenta, indusa de politicile curente (vedem criza statelor suverane).
La noi situaita este total diferita, caci productia industriala este reprezentata majoritar de firme straine, ce raspund la alte comandamente decat cele interne. Iar consumul nostru se bazeaza pe banii bugetari si importuri masive. De toate tipurile.
Intii trebuie sa punem ordine in consumul bugetar!
Pe urma sa vedem ce alte surse de bani putem avea, fara a sufoca populatia cu taxe si impozite aberante. („Uitind” taxele cele mai importante: taxarea firmelor straine, luxului si a mostenirilor; toate aduse la nivel european.)
Paralel, dezvoltarea pietii financiar bancare, prin infiintarea de banci comerciale autohtone si stabilimente indistriale pe capital romanesc.
Altfel, suntem doar un apendice cu o reactie izolata, nespecifica.
In 1936 Keynes spunea ca piața se poate stabiliza la un nivel foarte ridicat al somajului. O astfel de stabilitate este greu de suportat, atât economic (consum redus) cat si social.
Intervenția statului in economie trebuie făcuta de oameni inteligenți, atat in Romania cat si in EU. Ma opresc aici ca risc sa spun ce nu trebuie.
Spunea multe. Depinde cine citeste si -mai ales- cine aplica, dupa ureche. Pentru ca asa e moda.
…..”consumul bugetar” inseamna cheltuieli ale administratiei, ale educatiei, ale sistemului de pensii publice etc., care se opun oricaror reforme, considerand ca e buna „ordinea” de acum.
…..”alte surse de bani” nu putem avea. Astea pe care le avem sunt toate. Incet-incet vor dispare si banii trimisi din diaspora, din ce in ce mai convinsa ca aici nu mai are ce cauta.
Piata financiar-bancara e locul unde se vand si se cumpara titluri de valoare si bani. Tilurile de valoare sunt emise de stat si de companii listate la bursa. Daca statul cheltuie mai mult decat castiga iar companiile sunt sugrumate de impozite si taxe, nu vad cum sa dezvolti „piata financiar-bancara”.
Eventual, in loc de stabilimente industriale, facem stabilimente normale, de-ale cu felinare rosii, unde capitalul romanesc ofera diverse placeri capitalului strain.
bune si alea, dar statul trebuie sa emita mai putine hirtii de valoare; ne rezumam la cele emise de firmele puternice;
da, consum bugetar aberant este reprezentat de salarii extrem de mari pe firme (de stat) falimentare, salarii prea mari si alte beneficii pentru cativa invartiti care ocupa locuri de conducere, venituri la prea multi membri ai C.A. la stat, memebrii CA in prea multe conduceri de firme (stat) etc. (n mai vorbesc depensiile speciale; care nu sunt doar ale magistratilor);’ plus subventioanrea firmelor de stat falimentare.
va faceti ca nu stiti sau nu stiti?
de exemplu, o firma de stat are cativa directori-?!!!-; va dau exemplu cu proaspatul Cazinou care are un director cu mass-media, unul cu adminstratia, unul general si mai stiu eu cati. Toti platiti regeste. Mazare si ai lui furau odata. Astia fura lunar tot timpul… Parca incep sa-l regret pe Mazare si hotii lui. (Asta nu inseamna ca votez PSD.)
Oricum, daca nu recunoasteti aceste chestii minime si de bun simt, pregatiti covorul rosu pentru Georgescu, AUR etc. Nu veti face voi, vor face ei. Si nu va mai mirati de ce. D’aia!
ce voiam eu sa zic de mai demult ? ca eu as fi satisfacut cu deflatia si sa ma mai scuteasca de cresterea economica
Solutia e simpla, carry trade pe termen mediu, apoi actiuni blue chips pe termen lung
Pentru mine lucrurile sunt destul de clare: în ultimii 10-15 ani S-A GREȘIT POLITICA ECONOMICĂ a Guvernelor. S-a utilizat așa zisa dezvoltare prin creșterea consumului( un colectiv al economistului Socol PSD), o metodă care a neglijat faptul că economia românească NU ESTE încă o economie de piață funcțională. Creșterea forțată a Cererii nu a fost compensată de Oferta internă și totul a dus la creșterea deficitului comercial, a deficitului de cont curent, a deficitului bugetar care au dus cumulat la CREȘTEREA ACCELERATĂ A DATORIEI PUBLICE. BNR a pus și ea paie pe foc apreciind Leul față de principalele valute, înlesnind importurile și obstrucționând exporturile.
Deci era normal să se ajungă la această situație, cu inflație mare și ritmuri de creștere scăzute( eu zic că nu este încă stagflație, vom vedea mâine datele INS pe Semestrul I/2025).
Pe de altă parte, pe lângă prosta politică guvernamentală, mai este o cauză oarecum obiectivă: România a trecut printr-o lungă perioadă de capitalism sălbatic și s-a dezvoltat haotic, cu dezechilibre economice, sociale și administrative mari. Era nevoie de o ajustare/reglare, ceea ce vrea să facă actualul guvern. Numai că totul va dura cel puțin 3-5 ani cu stres social major. Nenorocirea este că NU EXISTĂ ALTĂ SOLUȚIE.
Deci, la muncă!
NB. Referitor la PIB/ Sem I/ 2025, INS a confirmat datele anterioare, respectiv:
– creștere de 0,3 % pe serie brută, și
– creștere de 1,4% pe serie ajustată sezonier.
Datele sunt cam contradictorii și nu am o explicație plauzibilă. Tot ce pot zice este că din 5 în 5 ani( anul 2025 este unul din acești ani) seriile brute se revizuiesc cu recalcularea pib-ului din anii anteriori. Poate INS nu a recalculat seriile brute din anii precedenți.
omul sfinteste locul sau il distruge de tot
cauzele stagflatiei noastre sunt mai ample,
tot astfel cum, asa zisul miracol argentinian al drujbarului milei, exista prin anularea mai multor cheltuieli ce în mod normal sunt o consecinta a existentei statului : protectie sociala/medicala, etc. pe seama cresteri poverii asupra exportatorilor de produse agricole si a ridicarii barierelor vamale pt importatori, ceea ce va duce, in final, economia aia in cap,
la fel ca altii, azi traim si am trait și în trecut miracolele manipularii ordinare,
al votului cu ochii larg inchisi,
ca e bine sa ai bani cat mai multi nemunciti,
ca e bine sa creasca salarile, pensiile si restu pe credite cat mai mari,
ca nu conteaza cine plateste creditu, daca noi infundam acum wc,
ca asta-i traditia noastra,
etc.
multe guverne de dupa 89 au sustinut ca agricultura primara ne va salva, asa cum a dorit moskva prin planul valev in secolu trecut atunci cand tara facea parte din caer,
uitand faptu ca agricultura primara nu e rentabila in toata Evropa si tocmai de aceea este subventionata in toata Evropa Occidentala,
sigur ca o agricultura industrializata integrata de la productia de produse agricole pâna la derivatele obtinute din produse agroicole este rentabila, dar aceea este fundamental diferita de agricultura primara, presupune industrie, marketing, etc. si capacitatea de a scoate cat mai mult dintr-un anumit produs agricol de baza,
pt ca, in realitate, cu cat productia industrializata este mai diversificata sansele de insolventa/incapacitate de plata scad,
daca produci diverse produse industrializate ai capacitatea sa te orientezi mai usor, in functie de miscarile pietei,
industria comunista, care a dus la dezvoltarea tarii este mare parte pe butuci,
pt ca partidul comunist se baza, in mod fundamental in conducerea tarii, a afabricilor, uzinelor pe nulitati care executau fara sovaire directivele partidului: emil bobu 4 clase, etc.
aceasta conducere nu avea capacitatea sa duca industria inainte dupa 1989 si in multe cazuri a fost principala cauza a disparitiei industriei,
iar disparitia industriei a adus la disparitia locurilor de munca si la exodul populatiei peste hotare,
cel mai bun exemplu este mineritul si industria miniera,
mineri aplaudau cresterile de salari peste costul productiei si pensionarea anticipata
pe acest fond, mineri au inchis ochi la hotia generalizata care s-a derulat in multe companii miniere,
astea au facut mineritul nerentabil, desi mineritul exista in continuare in Evropa Occidentala,
astazi, la noi, mineritul s-a restrans foarte mult,
la mintea mea, se extrage mai putin de 10 % din ceea ce s-a extras in 1989,
plus ca industria care deservea mineritul nu mai exista
importam mult, mult prea mult,
si preferam importul in locul produselor interne,
sigur ca exista si producatori interni care cer preturi mari (uneori mai mari decat cele ale concurentei externe) pt o calitate deficitara,
si incepe de la educatia deficitara,
si sustinerea ca e bine ca educatia sa fie deficitara,
sa nu existe concurenta,
ca nulitati incompetente, numite politic, sa conduca inspectoratele scolare,
ca autoritatile academice sa sustina dreptul la plagiat, etc
sa se legalizeze hotia si drepturi cat mai multe pt infractori cu gulere albe – infractiunile economice etc.
sa fi mare nu-i mirare,
sa fi om ii lucru mare