joi, martie 28, 2024

STUDIU Incidențe jurnalism-literatură, în România


Rezumat

Studiul de față se referă la evoluția relației dintre jurnalism și literatură, în România. Mai concret, urmărim cronologic hibridarea ilegitimă a două zone ocupaționale distincte – literatura (creație) și jurnalismul (relatarea faptică). Este vorba despre o schiță istorică, în care am utilizat referințe bibliografice reprezentative / argumente de prestigiu, informații de istorie recentă.

Abstract

1. Argument

În urmă cu un an, la Oradea, în prezența colegilor Ioan Laza și Florin Ardelean am „inspirat” tema aceste conferințe, convins fiind că din când în când trebuie să reflectăm asupra evoluțiilor din diverse zone ocupaționale – mai mult sau mai puțin complementare – așa cum sunt jurnalismul și literatura.

Hibridarea lor, însumarea ambelor ADN-uri nu este dezirabilă, în anumite „zone” ale jurnalismului, cum ar fi cel pe baza căruia se iau decizii. Este vorba, firește, de jurnalismul de informare, care ar trebui să fie ferit de ingerințe literare, de atingeri metaforice, tot așa de atent, cum zona editorială trebuie ferită de cea publicitară (în sensul de separată), în mass media ș.a.m.d. Or, realitatea (din profesie) contrazice acest deziderat, mai ales în contextul flexibilizării granițelor genurilor jurnalistice și al exansiunii Internetului.

Sublimarea realității, construcția unei actualități în care deschiderea spre imaginar are o pondere mai importantă decât s-ar cuveni, relația tandră cu evenimentul sunt câteva fațete ale liricizării jurnalismului. Una este să îți spun ce s-a întâmplat, și alta, ce cred / simt în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Prea adesea se uită faptul că în jurnalism avem trei niveluri de comunicare – a) cel a informării simple / neutre, de la care se poate trece la b) valoarea adăugată de explicare și la c) valoarea adăugată de comentare. Aici (și doar aici) ne putem manifesta (și) cu oarecare originalitate / creativitate. De fapt, imperativele majore ale jurnalismului de informare (la el mă refer acum) rămân, chiar și în era Internetului: 1) să înțelegi repede și bine, și să te faci repede și bine înțeles; 2) să nu faci rău!

Iată de ce am socotit oportună reflecția critică  în legătură cu cele două tipuri de producție discursivă, rezultatele cercetărilor din acest domeniu fiind – sper – utile în reconfigurarea „meniurilor” curriculare ale școlilor de literatură și de jurnalism / comunicare.

In context, vă rog să acceptați că discuția de față privește o chestiune de profituri financiare, din procese editoriale. Adică discutăm despre mize, audiențe, adecvări, oportunități. Mai concret, despre bani.

Nu am insistat (deși se cuvenea, dar rezulta un text prea lung) asupra beneficiarilor producțiilor noastre discursive. Cititorii / audiențele – pe ei îi întreabă cineva care este valoarea de utilizare a mesajelor noastre? Un contract simbolic, de credibilitate, ne leagă permanent. Nici asupra conduitei morale, „tradusă” prin deontologie, nu am insistat. Deși face parte din ecologia comunicării publice.

In fine, cercetători mai tineri – cei rari, care cultivă îndoiala / au apetit pentru judecățile critice – vor da amploare acestei problematici.

Remarcați cu câtă eleganță am evitat figurile de stil.

2. Versatilitate, transgresare, hibridare.

Paradigma hibridării jurnalismului cu literatura nu este nouă. Nici la noi, nici aiurea. Să urmărim ce spun câțiva reprezentanți ai unor mari școli de jurnalism. Unul dintre cei mai citați autori nord-americani este John C. Hartsock, cu a sa A History of American Literary Journalism[2] (2000), publicată la noi cu titlul O istorie a jurnalismului literar american. Nașterea formelor de narațiune modernă[3]. Hartsock crede că „jurnalismul literar este parte a unei întreprinderi antice, cu o vârstă la fel de venerabilă ca și poezia și drama”[4] și că „Noul jurnalism” (cel literar / narativ, adică) se afirmă, în spațiul nord-american, în anii ’60-’70. Acesta ar fi „un fel de literatură factuală, pentru că, pe de o parte, își declară apropierea de ficțiune, iar pe de altă parte, pretinde că reflectă realitatea ca pe un fapt”[5]. Jurnalismul literar ar fi apărut ca o reacție față de „obiectivizarea știrilor”, adică, de „jurnalismul neimplicat” – a se înțelege dominația stilului factual – deoarece el cultivă „povestiri despre fapte reale din viață, care se citesc ca o nuvelă sau o schiță”[6]. În fine, acest tip de jurnalism poate fi asociat literaturii nonficționale, cu precizarea că este vorba despre un conținut verificabil – faptele, actorii, locurile etc. sunt autentice, iar criteriile de selectare a evenimentelor sunt cele utilizate în jurnalismul de informare.

În anul 2006, la Nancy este fondată International Association for Literary Journalism[7] (IALJ), sub coordonarea profesorului John Bak. El susține că există un jurnalism care se citește ca literatura, adică un jurnalism care se caracterizează printr-o anumită calitate a scrisului și un angajament al autorului, implicat într-o investigație amănunțită a faptelor raportate. IALJ organizeaza o conferinta anuală[8] și editează revista științifică Literary Journalism Studies[9]. Să mai reținem că literaturizarea jurnalismului (în accepțiunea de creative nonfiction, îndeosebi) este considerată un gen anglo-saxon, care se regăsește în diverse culturi, dar și faptul că francezii preferă denumirea de jurnalism narativ, în locul jurnalismului literar, tocmai pentru a nu se confunda cu literatura, cu ficțiunea. În plus, profesorii francezi situează jurnalismul literar la frontiera dintre istorie, sociologie, literatură, adesea fiind pus semnul egalității între jurnalismul narativ și „marele reportaj” (grand reportaj).

În fine, după ce analizează jurnalismul literar de tip anglofon și francofon, Isabelle Meuret notează într-o ediție a revistei Contextes[10], că indiferent cum este numit – narrative journalism, literary journalism, literary reportage, literary nonfiction, aesthetic journalism, nonfiction reportage, creative nonfiction este vorba despre aceeași realitate:  o scriitură bazată pe fapte reale, unde accentul se pune uneori pe fidelitate față de realitatea evocată (narațiune non-fictivă), alteori pe protocolul jurnalistic (informație, precizie, concizie ș.a.m.d.), uneori pe o voință estetizantă (calități literare)[11].

În anul 2007, la Paris apărea volumul La littérature au quotidien. Poétiques journalistiques (…)[12], de Marie Eve Therenty, cea care elaborează teze valabile în anumite cercuri intelectuale franceze (și nu numai), din care o reținem pe aceea potrivit căreia „Jurnalismul literar subminează fundațiile școlilor de jurnalism, în care se perpetuează o pedagogie a redactării bazate pe fapte, obiectivitate și neutralitate. Valori esențiale, fără îndoială, dar care nu lasă să se întrevadă promisiunile făcute de jurnalismul literar, cel ce oferă alte moduri de a spune povești reale”. Afirmația este bazată pe cercetări, dar și pe observații curente, căci „Cele două tradiții – anglofonă și francofonă – prezintă, de asemenea, diferențe, prima favorizând faptele, cealaltă, opinia”. Therenty identifică trei elemente prin care explică  literarizarea ziarului – 1) circularitatea(versatilitatea – n.n.) scriiturii, între ziar și carte; 2) ficționalizarea informării; 3) schimbarea paradigmei[13].

Și modelul educativ – mobilizator de presă, de sorginte sovietică s-a bazat pe acest strat ezitant, jurnalistico-literar, dovadă, reacțiile celor mai autorizate voci, dar și probele materiale. Să ne amintim, în prima carte sovietică despre presă, tradusă la noi – M.I. Kalinin, Despre presă și corespondenții de presă[14](1951) – se afirma că „munca la ziar este cea mai grea dintre toate muncile literare”.

Recent, Ecaterina Iosifovna Orlova, şefa Catedrei „Istoria jurnalismului şi literaturii ruse”, a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova, identifică mai multe puncte de „întâlnire” a literaturii cu jurnalismul[15] și consideră jurnalismul creație, care se cuvine să fie examinată ca o formă a muncii literare (cuvântul – instrument de lucru, crearea textului) și că jurnalismul a fost întotdeauna considerat un segment al procesului literar. Originea științifică a E.I. Orlova este literatura, ceea ce poate explica punctul său de vedere, în dezacord cu multe teorii privind presa de informare.

În manualul „Bazele activităților creative ale jurnalistului”[16], editat de S.G. Korkonosenko se spune cam același lucru – creativitatea jurnalistului este esențială, deoarece scrierea, redactarea este o artă, iar pentru a realiza un text publicistic[17] trebuie să dispui de aptitudini literare[18]. Firește că exemplele pot continua. Acest model, care a situat jurnalismul și literatura în zona propagandei, a fost exportat în tot spațiul comunist și a supraviețuit, în anumite formule, până în zilele noastre.

Să rezumăm – în privința relației dintre jurnalism și literatură trebuie să abordăm cu atenție natura binară a unor texte, relația dintre informație și expresie, acroșele emoționale pentru audiențele sensibile la discursul cald, metaforizat ș.a.m.d., la prea–plinul ori la prea–puținul factual… Și mai ales, să acordăm atenție redactării[19]. Căci avem, iată, un sector nedefinit cuviincios – publicistica, cea care ar împăca ambele zone ocupaționale, adică jurnalismul și literatura. Adică – „PUBLICÍSTICĂ, 1) Literatură care tratează probleme actuale ale vieții social-politice și culturale, reprezentată prin publicații periodice (ziare și reviste). 2) Totalitate a publicațiilor periodice. 3) Ocupație a publicistului; gazetărie; ziaristică; jurnalistică”[20] – ceva mai clar, nici că se putea…

Pentru că prea adesea, în direcția persuasiunii ne trimit anumite expresii ale jurnalismului literar / literaturizat – nici nu mai știu cum este corect, încurcat în atâtea terminologii – să revenim în spațiul nord-american, pentru a lua contact cu perspectiva retorică oferită de prof. dr. Noemi Marin, de la Florida Atlantic University[21] – „Retorica, ca artă / știință care cuprinde canonul practic (Invenție, Structură / Aranjament, Stil, Prezentare și Memorie – Aristotel) are ca scop recunoscut persuasiunea, crearea unui discurs public cu intenția de a influența auditoriul, de a încerca practica artistică de folosire a argumentelor, figurilor de stil, structurilor gradate și prezentării puternice, totul pentru a putea să convingă auditoriul de cele prezentate. Jurnalismul, în forma tradițională, are ca scop fundamental informarea publicului, înștiințarea auditorilor despre fapte, intenții, idei, mărturii, în speranța de a oferi opțiunea de a-și forma o opinie, de a opta pentru o opinie, dar mai ales, de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă”. Noemi Marin afirmă că „Într-un fel, jurnalismul (…) face parte din pregătirile pre-retorice ale mesajului public. O funcție mai mult decât necesară, dar într-un sens, diferențiată clar de activitatea retorică. Informațiile, faptele, măturiile și opiniile, care constituie mesajul principal al jurnalismului investigativ, cel puțin în teorie, sunt parte din arsenalul retoric pentru persuadare. Dar jurnalismul nu studiază structura argumentelor publice ca scop în sine, asemenea argumente se desfășoară sub semnul competenței și al discreției autorilor de mesaje informative”. În fine, „contextele de construcție a mesajelor publice sunt foarte adânc investigate de amândouă știintele / artele comunicării și deci aparțin atât retoricii în sine, cât și jurnalismului de calitate. Articolele de presă, în special în context politic, fie ele în print sau în spațiul digital se bazează în esență pe enthymemele[22] aristoteliene, în care publicul este construit ca o entitate ce cunoaște deja contextele anterioare, pentru a semnala relevanța raportului curent. Cel mai ușor de detectat – ca practică jurnalistică – sunt enorm de multele informații despre personalități /celebrități ale timpului, în care abundența de detalii pentru (noul) context este construită aproape în întregime, pe baza convingerii ca publicul care citește știrile respective, cunoaște atât participanții, cât și, posibil, contextul anterior relevant pentru o noua informare”.

În dezbaterile recente, de la noi ori din alte spații culturale se caută, în continuare,  răspunsuri pertinente la întrebarea – care ar trebui să fie relația dintre jurnalism și literatură? Prezent la Institutul Cultural Român, jurnalistul și scriitorul Mario Vargas Llosa[23] afirma –  „Mare parte din cărțile pe care le-am scris, le-am scris grație experienței, experiențelor pe care le-am trăit. Jurnalismul este o mare primejdie pentru un scriitor. Și aceasta are legatura cu folosirea limbajului. Limbajul jurnalistic trebuie să transmită realitatea cât mai fidel cu putință”[24]. Directorul ziarului Le Monde, Eric Fottorino susținea la București (2008) că „Jurnalismul, produs perisabil, este legat ombilical de realitate; literatura, în schimb, verişoară subiectivă şi refugiu mereu necesar al imaginaţiei, dăinuie„[25]. Jurnalismul şi literatura sunt, după Fottorino, „ faux amis” (falși prieteni).

Scriitoarea Karin Budrugeac afirma recent că „Jurnalismul este azi în plină metamorfoză. Distanţa tradiţională faţă de cititor a omului de presă se estompează odată cu revoluţia blogului, produs ingenios al unui nou tip de jurnalism, care nu numai că invită cititorul să participe activ, dar aproape că depinde de intervenţiile acestuia. Procesul pare ireversibil: frontierele între texte îşi pierd demarcaţiile pe măsură ce formele de exprimare se multiplică. Ce mai este doar informare, ce este opinie, ce este ficţiune? Cine îmi vorbeşte? Greu de spus într-o lume virtuală, unde vocea oricui se poate face auzită, fără selecţii prealabile. Oricine are legitimitatea de a comunica la scara largă, graţie pânzei de păianjen virtuale”[26].

3. Experiența română[27] (veche)

Evoluţiile gazetăriei române au fost însoţite de multe confuzii. Pe una dintre ele aş rezuma-o astfel: 1) discursul jurnalistic ar fi o formă a celui literar; 2) sau ceva total diferit de cel literar; 3) ori un discurs din proximitatea celui literar… In orice caz, partea cea mai puțin onorantă a literaturii. Adică periferia ei, ceva (aproape) vrednic de dispreț. O spun mulți scriitori, dar și jurnaliști. În special cei care au trăit o dramă de situare / poziționare (să rămânem, totuși în zona ecologică a discursului public).

Sunt foarte multe mărturii, în acest sens. Păcat că nu au fost colectate și tipărite, până acum.

Faptul că mulţi dintre scriitori publicau în paginile ziarelor şi ale revistelor, încă de la începuturi, a fost cel mai puternic argument pentru a afirma originea comună a celor două tipuri de discurs, de unde, relaţia „îndatoritoare” dintre jurnalism şi literatură.

Polemicile sunt explicabile, în parte, prin aceea că la noi s-a produs relativ târziu despărţirea jurnalismului de literatură, comparativ cu alte spaţii culturale. Pe de o parte, presa noastră a fost o presă „caldă”, bogată în opinii, în sentinţe moralizatoare, în reacţii pătimaşe. Aici îi găsim, mai tot timpul, pe scriitori, dar și pe jurnaliștii cu apetituri politice. Nu adevărul primează în acest tip de gazetărie, uneori nici argumentele, ci intensitatea cu care arăţi că eşti altfel decât celălalt. Halourile metaforice, exprimările liricolide par să fie mai importante decât faptele. Pe de altă parte, absenţa învăţământului jurnalistic (mai târziu, ideologizarea sa) a încetinit procesul de limpezire a relaţiei dintre cele două arii ocupaţionale.

3.1. Jurnalismul, o chestiune de talent

Discuțiile despre cât de colorată trebuie să fie informația de presă sunt de o vârstă cu presa. Selectiv, prezint aici câteva reacții. „Dacă ziaristul este pătruns de meseria lui (…) este o preoție” – nota C.A. Rosetti, în ziarul Românul (1857) – „dacă va intra în cămara de lucru cum intră preotul cel adevărat în altarul bisericei, nu-i va fi tare greu a-și îndeplini mandatul său. Cât pentru știința ce i se cere nu prea este nici ea mare. Publicistul nu este dator a fi creator (s.n.) Ceea ce i se cere lui este de a aduna ideile cele bune ori pe unde la va găsi, și a le pune în desbaterea publicului și când vor fi primite de bune a le răspândi sub toate formele și a le face să intre în capetele tuturor…”[28].

La 1887, un colaborator al redacţiei Voinţa naţională[29] („Barbu”), publică serialul „Prin Bucuresci”, în care deplânge situaţia ziaristului, cel care nu are concediu, ca în alte profesii, dar – afirmă acesta – „Ce voiţi? Gazeta a devenit şi la noi un obiect de consumaţie, de primă necesitate ca şi pâinea, carnea şi vinul. Un om cu oarecare cultură nu se poate culca noaptea până nu şi-a aruncat ochii pe o gazetă; mai lesne suferă să-i suprimi tutunul sau ciorba decât să-i tai informaţiile şi articolele gazetelor. Şi articolele ca articolele, dar importante sunt informaţiile! (s.n.) Informaţiile! Iată pâinea de toate zilele pe care o cere publicul nostru. Majoritatea cititorilor se sinchisesc tot atât de articolele d-lui Panu sau de conclusiile scrise ale d-lui Costică Boerescu de la Naţiunea, cât se interesează pisicile de tablourile şcoalei impresioniste. Ce mai e nou? Iată întrebarea pe care o auzi în fiecare colţ de stradă, în fiecare cafenea, de zece, de o sută de ori pe zi, oriunde te găseşti. Cum stau lucrurile în Bulgaria? Fi-va resbel sau pace? A plouat în cutare localitate sau nu? (…) Pe vremea mea (circa 1850 – n. n.) când eram tânăr, era o raritate să vezi pe cineva citind ziare…”.

În anul 1902, într-un articol publicat în revista Săptămâna (nr. 26), referindu-se la cenzură, Gh. Panu scrie – „Dar dacă cenzura nu se poate lăuda din punct de vedere al siguranţei unui regim robot, ea a avut foarte frumoase consecinţe din punct de vedere literar. Cenzura în mare parte a dat naştere la multe genuri literare: la alegorie, poveşti politice, parabole, fabule etc. Ceva mai mult, cenzura a ascuţit spiritul şi a dat loc la acele bucăţi politico-literare, în care fineţea se întrece cu maliţiozitatea şi în care scriitorul îşi punea toată dibăcia şi agilitatea spiritului său, pentru a spune acoperit ceeace nu putea spune direct”[30]. Cu alte cuvinte, interdicția, absența pluralismului informațional a generat producții textuale literare. Este o ipoteză vrednică de a fi luată în seamă.

„Nu sunt ziarist de profesie”, avea să recunoască și Constantin Stere, după 100 de ediții ale ziarului Lumina, pe care îl conducea. Se întâmpla asta, după ce editase revista  lunară Viața românească 10 ani, timp în care, ca și alții, avusese îndoieli privind calitatea textelor de presă. Acum (1917) un moment de luciditate, de înțelegere: jurnalistul este altceva decât scriitorul: „În publicistica unei reviste, în care partea pur informativă are relativ puțină însemnătate, scriitorul rămâne stăpân pe condeiul lui. El își selecționează materialul de fapte, îl prelucrează, îl subliniază, extrage din el numai ceeace crede necesar pentru scopurile pe cari și le pune. Astfel el își poate permite pretenții literare, și-și poate hrăni iluzia că produce o <operă> durabilă… Jurnalistul însă este o simplă rotiță a unei  imense mașini, cari nu se oprește nici zi nici noapte, și ca un orgar insațiabil tot cere mereu <materie>, și numaidecât noutăți, fapte inedite, cari stăpânesc o clipă atențiunea publică. Gazeta nu vrea să știe nimic de pretențiunile literare, își bate joc de toate predilecțiunile; ceea ce nu este <proaspăt>, ceea ce are o vechime de 24 ore, nu mai are nici o valoare pentru ea; mașina se învârte, și are nevoie de <materie>; și nu ține seama nici de gusturile, nici de  preocupările individuale, ea n-are considerație nici de <dispoziția> scriitorului, nici de oboseala lui, nici de afazia lui…”.[31]. Și obținerea de informații costă mai mult decât opiniile, indignările, înjurătura, patetismele ș.a.m.d.

Discuțiile legate de prezența scriiturii literare în zona jurnalismului s-au intensificat după Marea Unire din 1918, când cititorii au putut compara diversele periodice publicate în provinciile locuite de români, periodice redactate în maniere diferite.

Sub titlul „Literatură şi gazetărie”, spre exemplu, Tudor Teodorescu-Branişte[32] nota, la 1921: „s-a iscat iarăşi discuţiune în jurul chestiunii literat şi ziarist. E una din problemele ce s-au dezbătut pretutindeni şi mai ales la noi, unde sunt atât de puţini şi gazetari şi literaţi. Totdeauna aceste dispute au ajuns la violenţe regretabile. Deşi cele două categorii de mânuitori ai condeiului lucrează în câmpuri diferite, deşi logic ar fi fost ca să tragă – şi unii şi alţii –  câte o brazdă paralelă în ogorul scrisului, literaţii şi jurnaliştii se ciocnesc, ca şi cum s-ar întâlni în aceleaşi domenii. Aşa de strâmt să fie câmpul scrisului ? (…) Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă : trezirea scânteii rare în adâncul sufletelor celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale. Numai că scriitorul creează în tihnă, pentru multă vreme, iar gazetarul creează pentru clipa imediat următoare. Opera literară trăieşte în timp. Opera gazetărească viază în intensitate…”[33].

T.T. Branişte revine asupra acestei problematici, în mai multe rânduri. În anul 1924, spre exemplu, cu ocazia morţii lui Robert de Jouvenel, scrie un editorial pentru Adevărul, în care îl omagiază pe cel dispărut şi îi sancţionează pe detractorii presei, pe „pseudo-literaţi”, cei care nu înţeleg că „dincolo de creion şi hârtie, între presă şi literatură nu există nici un contact. Presa înseamnă obiectivism, informaţie, acţiune. Literatura presupune subiectivism, contemplare, inacţiune (…) însă coarda pe care rataţii cafenelei literare o ating persistent este atitudinea anticulturală a presei. Şi se oftează cu patos după vremile când ziarele apăreau fără telegrame (…) s-ar părea că ar vrea toţi aceşti autori de cărţi necitite ca ziarul modern – ziarul telegrafiei fără fir şi al reportajului din aeroplan – să fie o pagină de ştiri anodine şi vechi, pentru că…e mai patriarhal ! E suficient însă ca un director de gazetă să încredinţeze o rubrică unui scriitor din cei pe care ni i-a dăruit Dumnezeu astăzi, pentru ca – de a doua zi – rubrica aceea să devină cloaca tuturor intrigilor mărunte, tuturor invidiilor confraternale, cu ecou în cei o sută de clienţi de la Capşa, dar fără nici un răsunet în zecile de mii de cititori…”[34].

Totuşi, poziţia lui T.T. Branişte faţă de această chestiune a fost oarecum duplicitară – a negat necesitatea pregătirii jurnalistice, în mai multe rânduri, acceptând implicit că jurnalismul este o chestiune de talent, de atitudine, în care se pot remarca, de ce nu ? scriitorii[35]. Foarte bine, dar o astfel de atitudine apare tocmai când se discuta despre o posibilă școală de jurnalism în București.

Cel mai adesea, polemica era generată de criteriul „talentului”, pe care jurnaliştii nu îl probau, aşa cum aşteptau unii să se întâmple. Ori de câte ori va fi adusă în discuţie pregătirea profesională a jurnaliştilor se va promova acelaşi discurs – îţi trebuie talent! Şi nici o şcoală nu îţi poate garanta talentul! Cu rare excepţii, oricât de straniu sună, în aceşti termeni s-a discutat în perioada interbelică, dar şi mai târziu. Fapt cu atât mai curios, cu cât era promovat de persoane care circulaseră prin lume, deţineau informaţii despre evoluţiile profesiei în multe ţări, despre existenţa unor facultăţi de jurnalism ş.a.m.d.

Continuăm seria reacţiilor cu două dintre intervenţiile lui Pamfil Şeicaru[36]. Încercând să explice diferenţa dintre rezultatul muncii unui reporter şi cel al redactorului, el avea să afirme că într-un ziar „nu articolul cu o bogată coloratură de imagini, bine ritmat, este articolul frumos, ci articolul exact ca judecată şi informaţie. Articolul gazetăresc trebuie să suplinească lenea sau incapacitatea de judecată a cititorului”[37]. Ulterior, mâhnit de reacţiile confraţilor la propunerea lui Dimitrie Tomescu, de a li se pretinde jurnaliştilor mai multă şcoală[38], Şeicaru nota: „ostilitatea care s-a ridicat din piepturile gazetăreşti, a dovedit cu prisosinţă inexistenţa unor raporturi între presă şi cultură. Pomenindu-se de slaba pregătire cărturărească a majorităţii gazetarilor, implicit se aducea o jignitoare dojană. Contra culturii s-a ridicat prestigiul talentului. Poate gazetarul să fie ignorant, numai să aibă talent. Cu talent poate înţelege o lege, poate şti geografia, urmări o conferinţă despre Einstein şi pricepe desbaterile reformei codului civil. Dacă poţi aşeza adjectivul cu abilitate şi utiliza cel mai sprinten verb, indiferent de conţinut, ce mai trebuie să gândeşti? Scrisul gazetăresc nu este oare o simplă acrobaţie stilistică?”[39]

În legătură cu talentul, argumentul cel mai frecvent vehiculat, Şeicaru avea să se pronunţe şi mai târziu: „talentul în presă e un lux de care mai toate ziarele se dispensează, preferând strălucirii stilului, energia de muncă şi cunoştinţele variate (…) Fireşte, la ziarele de atitudine care militează polemic (pentru) o idee, o atitudine, talentul e încă apreciat, la ziarele de informaţie, se preţuieşte însă capacitatea de informare a ziaristului”[40]. Şeicaru ştia bine ce spunea – avea experienţă de jurnalist şi de editor, constatase că presa de informare este aşteptată de cititori în mai mare măsură decât cea de opinie, care de prea multe ori se dovedise o presă sezonieră (în ajun de alegeri).

O voce ascultată (și contestată) de regulă, atât de jurnalişti, cât şi de scriitori a fost cea a lui Nicolae Iorga. În 1923, şi el simte nevoia să ia atitudine în legătură cu perpetuarea religiei talentului în presă  – „Revista craioveana Ramuri publică urmatorul remarcabil articol al literatului şi ziaristului care este d. N. Iorga: <Încă odată, zilele acestea, am găsit undeva, căzută din buze tinere, de om bun şi cult, crud şi nedrept fără să vrea, această apreciere: proză de ziar. Literatură de zi, întrucât n-are versuri – şi poesia însăşi atât de rar le mai are! –  ce-ar fi alta decât proză de ziar… În influenţa pe care o exercită zilnic, de care nu te poţi feri cu nici-un chip, ziarul ar fi năvălit în literatură, cu formele lui neglijate, prin datoria scrisului repede, necercetat, necontrolat, cu atingerea uşoară a sentimentelor adânci, cu bagatelizarea, de o cultură adesea neîntreagă ori rămasă în urmă, a celor mai solemne adevăruri şi, mai ales, cu setea de senzaţie, (…) Şi talentele cele mai mândre, firile cele mai originale, trebuie să ţie samă de acest fapt: că în ziar scrisul lor e prins într-o căutătură obosită sau într-o trândăveală leneşă, care e şi mai rea. Deci trebuie să smulgă, să biciuiască, să muşte pe acela care trebuie târât ca să prindă ceva ori să i se înfăţişeze (.) silei lui de toate, grijei lui de atâtea, un scris atât de lesnicios, încât să nu mai fie de nevoie a-l citi în adevăr. Clientului de ziar îi place doar numai să recunoască ideia lui în forma lui, şi atunci de ce s-ar preface în şcolarul umilit al celui care n-ar mai avea nimic să-l înveţe? E aşa şi nu e aşa. Ziarul (e) de fapt genul literar – aş zice chiar genul de manifestare publică – al epocei noastre. Ce nu intră în el? Şi cine, într-o societate mai vioaie decât a noastră, nu ajunge la el, nu rămâne adesea în el ? (…) Ziarul nu cere nici uşurătate, nici negligenţa. El dă voie oricărei originalităţi să se manifeste. Dar îi cere un lucru: să devie socială, umană. Să se apropie de om omeneşte. Şi aceasta este o educaţie pentru care oricine a intrat în disciplina ei nu poate fi de ajuns recunoscător. Se poate ca în literatura propriu zisă un netalentat să se ascundă după cultură, să se pitească după pretenţia şi nebunia sa proprie. În ziar e imposibil. Contactul cu aerul liber distruge bolnavele ciuperci din umbra zidurilor oricărei culturi. Nu în ziar azi se scrie mai rău din toată lumea. Dar aceia care nu vor proza ziarului să se întrebe întâi ce au făcut ei înşişi ca s-o îndrepte, vorbind de pe tribuna lui>”[41].

Suntem o cultură imatură, pare să fie explicaţia dată de un redactor de la Dreptatea, în 1927, confuziei amintite: „în ţările de veche cultură, stilul literar şi cel gazetăresc şi-au fixat graniţele. La noi însă, şi unul şi altul fiind în formaţie, amestecul frecvent între stiluri este explicabil. Stilul literar, an de an, capătă mai precis liniile de contur. Fiecare scriitor, cu fiecare volum, îşi dă contribuţia mai însemnată şi mai umilă. Nimic nu-i de prisos – chiar îndrăznelile stilistice din care rămâne limbii măcar o zvelteţă. Stilul gazetăresc se formează şi el – poate în mai proaste condiţii. Gazetarii au împrumutat nu numai cuvinte, dar şi expresii străine care n-au putut intra în literatură. S-au stabilit clişee, întâlnite la fiecare pas. Se întrebuinţează construcţii urâte. De pildă: că guvernul a luat astfel de măsuri e lesne de înţeles, dar că opoziţia îl aprobă, asta-i o adevărată infamie, etc. Frazele nu-s de multe ori bine cumpănite, câte-odată nici nu se poate ceti cu gras tare. Stilul gazetăresc tinde să devină mai neestetic decât stilul de conversaţie. Ni se va obiecta: dar gazetarul scrie în grabă, sub presiunea secretarului de redacţie, a tipografilor, a maşinilor, etc. Graba nu scuză o greşeală de ortografie. Ea n-ar trebui să scuze nici imperfecţiunile de stil. Gazetarul are datoria să se informeze – sobru şi limpede. Are datoria – dacă e vorba de un ziar politic – să argumenteze şi să convingă. Argumentele nu pot face gimnastică, gătite ca de paradă. Au nevoie de sprinteneală. Nici un ornament de prisos. Numai strictul necesar. Logica trebuie să aibă libertate în mişcări. Aceste mişcări însă nu pot fi făcute oricum. O distincţie întotdeauna e recomandabilă”[42]. Ei bine, faptul că cele două „stiluri” – literar şi gazetăresc – se maturizează cu viteze diferite, nu ar fi chiar atât de grav. Dar „stilurile se încurcă adesea când gazetarul şi scriitorul – reprezentanţi ai două lumi deosebite – intră unul în domeniul celuilalt. Scriitorii încep să scrie prea înfloritor în ziar, iar gazetarii – prea simplu în cărţi (…) Pentru învingerea acestor inconveniente – gazetarul şi scriitorul (păcat că la noi nici unul, nici altul nu pot rămâne în domeniul potrivit aptitudinilor fiecăruia!) ar trebui să se ridice deasupra stilurilor şi să le domine. Să-şi dea seama că cutare cuvânt sau expresie merge în literatură, dar nu merge în ziaristică şi viceversa. Aceste persoane, condamnate de împrejurări sau de imbolduri sufleteşti să scrie în două genuri deosebie, sunt datoare să-şi însuşească şi două stiluri deosebite: gazetăresc şi literar. Orice incursiune a unui stil în domeniul celuilalt este o pagubă pentru scris”[43].

„Persoanele condamnate” să se manifeste nu în ambele stiluri, ci în cele „două genuri deosebite” fără să-şi fi însuşit particularităţile acestora, au continuat să lucreze, fără a proba uneori nici buna cunoaştere a limbii materne – era loc pentru toţi, atât în gazetărie, cât şi în literatură. Chiar şi apartenenţa instituţională şi, îi spunem astăzi – profesională (la sindicate, uniuni, federaţii) putea fi negociată[44]. Nu se dorea instituirea unor criterii, rigoare, sincronizare cu presa din ţările în care existau reguli funcţionale atât în jurnalism, cât şi în alte domenii. Jurnalismul „de odaie” („de cafenea”), adică de opinie, care nu necesită deplasarea autorului la locul evenimentului, se confrunta cu jurnalismul de reportaj, din ce în ce mai bine reprezentat, din ce în ce mai căutat.

A nu se înţelege că situaţia evocată mai sus se manifesta exclusiv la Bucureşti, deoarece în toate zonele ţării a existat „tradiţia (…) prezenţei majorităţii scriitorilor în coloanele ei (presei – n. n.). Turnurile de fildeş se puteau număra pe degete. Scriitori foarte mari, scriitori buni şi scriitori pur şi simplu au fost legaţi de ziar, au lucrat zi de zi în redacţii (…) Faptul explică, în bună măsură, şi dimensiunile pe care le-au căpătat, în presă, preocupările de ordin cultural”[45], nota Abramovici P. Samson, referindu-se la anii ’30 – ’40. Şi el, dar şi alţii, vor reduce cultura la literatură – una dintre cele mai nenorocite confuzii, dar despre această temă, cu altă ocazie.

Oricum, se dovedea că absenţa performanţei de a colecta informaţii, putea fi suplinită de metaforă, de patimă, de culoare. Că scriitorii ori publiciştii, cum se spunea adesea – gazetar a fost, în cultura română, un calificativ depreciativ – puteau sfida evoluţia firească a jurnalismului european: separarea textelor de informare de cele de opinie; separarea jurnalismului de literatură; separarea presei militante de cea de informare, numită şi „de mare tiraj” ori „presă de reportaj”. Scriitorul nu mergea la locul evenimentului, aşa cum proceda reporterul. El nu afla, ci ştia. Prin urmare, interpreta faptul, îl punea în culorile potrivite gustului său, deseori ideologiza, se înţelege. Aceasta a fost, din păcate, gazetăria „de odaie”, care nu producea cetăţeni mai bine informaţi, mai buni alegători. Contau mai mult încasările.

3.2. Câte ceva despre filozofia genurilor

După 1945, atât la nivelul Uniunii Ziariştilor, cât mai ales în revista Presa noastră sunt iniţiate dezbateri profesionale pentru a clarifica particularităţile genurilor jurnalistice – cărora li se va spune, până prin 1990 genuri/specii publicistice, o altă dovadă a lipsei de rigoare. Se pot observa din nou efectele absenţei şcolilor de jurnalism, dar şi cele ale perpetuării confuziei dintre cele două discursuri, scriitoricesc şi jurnalistic. Ipoteza mea este aceea că jurnaliştii absolvenţi de studii filologice, au servit propagandei comuniste într-o mult mai mare măsură decât cei cu pregătire nonfilologică. La urma urmei, propaganda avea nevoie de imagini, de constructe metaforico-ideologice, nu de relatări seci, concrete, nonevaluative. Ei bine, aici s-au afirmat mulţi dintre cei care credeau că o scriitura expresivă, colorată este superioară celei nonevaluative / nonliteraturizate.

Ne aflăm într-o cultură în care relatarea faptului în datele sale esenţiale şi contextuale (esenţa jurnalismului de informare) nu s-a bucurat de aprecieri – „factologii” au fost (şi sunt, din păcate) cea mai dispreţuită „specie”. Acesta este contextul în care autoritatea politică a vremii acceptă (şi chiar promovează) confuzia dintre cele două planuri – prin figuri de stil manipulezi mai uşor. Trebuie să acceptăm şarjele metaforice – nu aşa ne învaţă şcoală, în cei 12 ani de formare[46] în care fiecare, în drumul său de la copil la adult consuma un volum uriaș de ficţiuni? Or realitatea socială definită / construită simbolic prin metaforă este o metodă de simplificare, dar şi de manipulare. Nu intrăm, de astă dată, în problematica raporturilor dintre informaţie şi opinie, în presa românească.

O precizare – asocierea jurnaliștilor cu scriitorii, cu artiștii plastici ș.a.m.d. este abil gestionată de liderii politici, în anul 1945, când se fondează Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști. Este drept că și prima noastră formă asociativă – Societatea Presei. Asociațiunea Ziariștilor din România (1883) cuprinde în egală măsură jurnaliști și scriitori – colaboratori. Și că Societatea Presei (1899) avea ca denumire secundară „Asociațiune a ziariștilor, oamenilor de litere și de artă din România”. Dar în cadrul acesteia se constituie Sindicatul Ziariștilor, ca semn al maturizării, dacă este să privim jurnalismul în evoluția sa și, mai ales, dacă suntem atenți la momentele în care acesta caută să se autonomizeze cu adevărat, prin raport cu literatura[47].

Primul episod al dezbaterii legate de specificul reportajului, de exemplu, începe în 1956, când se organizează întâlniri între şefii redacţiilor, se publică unele articole, se emit opinii care mai de care mai suprinzătoare. Să amintim că în toate marile oraşe funcţionau cercuri de reportaj, în cadrul cărora se discuta despre problema scriiturii, a genurilor, a modelelor. Spre exemplu, Cercul de reportaj literar de la Uniunea Ziariştilor a făcut eforturi mari pentru a-i aduce la dezbateri pe cei mai iluştri reprezentanţi ai genului, însă mari progrese nu apăreau. Geo Bogza, bunăoară, a definit genul în termenii: „Ce este un reportaj? După mine, povestirea în chip realist a unor fapte reale”[48]. Paul B. Marian, după ce studiase declaraţiile lui Bogza, interviurile lui Boris Polevoi, textele lui Maxim Gorki ş.a.m.d. era convins de faptul că „reportajul este un gen literar folosit de presa de pretutindeni spre a înfăţişa viaţa şi faptele oamenilor, evenimentele zilei”[49].

Clarificările conceptuale erau necesare – pe atunci România avea 2.179 de ziarişti şi ocupaţii asociate, cu cele mai diverse origini științifice (să le spunem așa…)[50]. Să-i amintim aici pe alţi doi participanţi la dezbateri – I. Felea şi Dinu Hervian. Pentru Felea, „ziaristul comunist care este în acelaşi timp şi scriitor comunist, foloseşte acelaşi izvor de inspiraţie: viaţa poporului. Scriitorul comunist, când face ziaristică, are aceeaşi atitudine faţă de eroii săi reali, pe care-i întâlneşte ca ziarist; se apropie de ei cu dragoste, cu gând de frate, pentru a-i înfăţişa, în muncă, în viaţa de familie şi cetăţenească, cu aceleaşi unelte folosite în literatură. În ziar prezinţi viaţa în anumite genuri publicistice. În roman sau în poezie, este adevărat, se cere şi ceva în plus. Cine e ziarist nu înseamnă că poate fi şi romancier. Dar un scriitor, călăuzit de concepţia realismului socialist în artă trebuie să fie prezent în paginile presei de tip nou, el trebuie să participe cu elan la făurirea istorie contemporanităţii”[51]. Şi oferă ca exemplu de romancier şi de ziarist în acelaşi timp, pe Şerban Nedelcu, pe care îl laudă în câteva pagini.

La nivel asociativ, derapajul este la fel de periculos – iată ce spune secretarul Uniunii Ziariştilor, D. Hervian[52]: „Uniunea noastră a ziariştilor este o organizaţie profesională, de creaţie (…) scrisul ziaristului, publicistica, e un gen literar. Aidoma pictorului, ziaristul trebuie să aleagă bine culorile în care-şi moaie peniţa...”[53].  În faţa unor astfel de viziuni, ne mai poate surprinde faptul că titlurile articolelor de ziar sunt „steaguri de luptă” ale Partidului?[54] Refuzul de a separa reportajul literar de cel jurnalistic, de a trata diferenţiat producţiile jurnalistice şi literare, par să nu fi fost doar probe ale ignoranţei, ci şi ale interesului de a câştiga venituri din ambele domenii. Dacă presa este creaţie, ca şi literatura, pentru ce două instituţii asociative? – Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Ziariştilor. Pentru că aşa se întâmpla şi în U.R.S.S.[55] pare să fie răspunsul. Ce-i deosebea pe ziarişti de scriitori? Probabil doar faptul că unii publicau mai des, alţii mai rar.

Pentru a-i împăca atât pe jurnalişti, cât şi pe scriitori, prudent, Demostene Botez afirma la 1956 : „ziaristica şi literatura realistă sînt două cronici ale timpurilor. Ele consemnează paralel, efemer sau cu pretenţia de nemurire, întâmplări şi feţe omeneşti (…) materialul publicat în ziar poate constitui subiectul unui interesant roman în care să se oglindească veridic o epocă întreagă. Nici nu înţeleg chiar cum nu s-a gândit nici un romancier să reconstituie timpul său pe baza articolelor şi informaţiilor publicate în presă, în aceeaşi zi. În ele doar se reflectă tot. Asta înseamnă că între ziaristică şi literatura realistă este o strînsă legătură (…) dar ziarele nu prezintă numai materia primă pentru literatură. Ziaristica a dezvoltat în decursul istoriei o serie de genuri literare. Foiletonul, care mi se pare şi el o speţă literară, e un specific al gazetelor. Heine, dacă nu este părintele lui, apoi este unul dintre acei care l-au ilustrat. Pamfletul este de asemenea un produs al ziaristicei, de altfel ca şi portretul, – ca să nu vorbim de reportaj care a devenit dintr-o simplă relatare, un gen literar mult apreciat. Notele de călătorie, un anumit fel de literatură fantastico-ştiinţifică, precum şi cronica literară sau altfel, au înflorit la început în paginile ziarelor. Fireşte că între ziar şi cartea literară este o deosebire, căci ziarul nu foloseşte în măsura în care foloseşte literatura, imaginea ca mijloc de redare a realităţii, ci faptul aşa cum se întâmplă, cu comentariul care convinge prin logică, argumente şi demonstraţii, după maniera ştiinţifică (…) Catalogul scriitorilor care au scris la ziare nu este nici în ţara nostră prea sărac în nume. Din contră (…) tinerii scriitori să nu considere ca o treabă străină meseriei lor de scriitori, munca dusă în redacţiile ziarelor”[56].

3.2.1. Reportajul, literar ori jurnalistic?

În 1958, redacţia revistei Presa noastră preia sarcina clarificării condiţiei reportajului. Iată câteva exemple. Gheorghe Vlad: „la ziarul Scînteia lucrez în cadrul secţiei de schiţe şi reportaj literar (s.n.)[57]. Uneori merg pe teren cu tema bine precizată (se înţelege că impusă de necesităţile redacţiei), alteori această temă mi-o caut singur (…) în oricare dintre aceste cazuri, problema-cheie rămâne documentarea (…) în ultimii ani menirea reportajului (mă refer în deosebi la cel literar, apărut în presa cotidiană) s-a schimbat. Ea nu mai este numai aceea de a informa, ci şi de a-l educa pe cititor. Or, ca un reportaj să poată avea funcţiunea educativă, trebuie să opereze prin imagini artistice (s.n.) aşa cum, de pildă, schiţa, nuvela sau romanul, bineînţeles păstrând proporţiile”[58]. Autorul clarifică mai târziu ce-i cu reportajul acesta literar, de care presa duce atâta lipsă – este cel  „la ale cărui fapte descrise nu am asistat, ci mi s-a povestit despre ele. Acesta este, după mine, reportajul-schiţă. Cât priveşte reportajul operativ, la zi, a cărui acţiune se desfăşoară chiar sub ochii noştri, socotesc că nu ridică probleme chiar atât de grele ca  în cazul primului, cu condiţia ca reporterul să fie, cum s-ar zice, numai ochi şi urechi”[59].  Cu alte cuvinte, reportajul „schiţă” este o reconstituire, un fals reportaj, iar cel „operativ”, cel jurnalistic, în accepţiunea curentă. Dar indiferent de tip, pentru a-şi merita numele, trebuie să fie literar!…

În februarie 1958, redactorii revistei Presa noastră susţin că „în dorinţa de a arăta importanţa pe care o prezintă colaborarea frecventă a scriitorilor în paginile ziarelor, revista (…) a iniţiat o serie de convorbiri la care invită să-şi spună cuvântul toţi acei scriitori al căror început în scris l-a constituit ziaristica, sau care de-a lungul activităţii lor literare au acordat atenţia cuvenită publicisticii”[60]. De ce se apela la scriitori este simplu de bănuit – erau mai prestigioşi decât jurnaliştii, unii făceau parte din nomenclatura Partidului Comunist, apăreau în manuale etc. Spre edificare, la întrebarea „există o deosebire între stilul scriitorului în articolul de presă şi cel din literatură?”, Zaharia Stancu afirmă: „da, există. Articolul de ziar se scrie repede, pe fapte concrete, nu suferă amânare. Stilul ziaristului – vorbesc de adevăratul ziarist – e  clar, nervos. Literatura cere altfel de fraze şi, desigur, un alt limbaj, potrivit epocii descrise, personajelor, acţiunii”[61].

N. Holban credea că „există unii ziarişti care socotesc că reporterul este un fel de scriitor în devenire, un om care trebuie să se documenteze multe zile şi – dacă el se respectă – trebuie să dea cel mult două reportaje pe lună! Şi aceste reportaje trebuie să ocupe cel puţin o treime de pagină de ziar!”, or „un reporter trebuie să aducă ziarului informaţii şi reportaje de informaţii. Aceasta este în primul rând sarcina lui”[62]. Par fireşti aceste opinii, dar nu trebuie să ne grăbim cu concluziile. Căci, la o lună distanţă, Eugen Jebeleanu ne asigură că există deosebiri între scriitura jurnalistică şi cea literară, dar că „articolul de presă poate avea şi elemente literare (metafore, comparaţii etc.), după cum există mulţi prozatori, despre care se spune că n-au stil (preferabili aceştia, de multe ori, celor cu stil). Dar articolul de presă rămâne articol de presă, iar lucrarea literară lucrare literară”[63].  Din context rezultă că jurnalistul ar fi un scriitor lipsit de stil.

Marcel Breslaşu, cel ce se prezintă ca fiind un „scriitor care nu a făcut ziaristică” spune că „lipsa acestei experienţe m-a păzit şi de unele cusururi inerente practicii gazetăreşti: neadâncirea suficientă a temei tratate, falsul lirism cu care sunt poleite multe din textele scrise pe zor, relativul indiferentism profesional care intervine atunci când practica se schimbă în rutină, spontaneitatea în ticuri şi şabloane. Să nu fiu rău înţeles, voi preţui întotdeauna mai mult gazetăria bună decât literatura proastă…”[64]. La rândul său, Lucia Demetrius crede că „ziaristica este o şcoală de sinceritate. Sinceritatea nu are vreme să alerge la forme întortochiate, când se exprimă prin figuri poetice; aproape totdeauna ele au darul spontaneităţii şi au deci preţ. Cred că şi eu am învăţat, scriind articole, să nu dau ocoale poetice temei, ci să merg direct către ea. Poate că metoda cea mai bună, pe care aş recomanda-o oricărui începător în ale scrisului, ar fi să nu caute, scriind, mijloacele cele mai frumoase, pentru a exprima o idee, ci pe cele mai directe, fără să se gândească o clipă la cum va arăta ceea ce vrea să spună, ci numai la faptul că acel lucru trebuie înţeles”[65]. În fine, un jurnalist militar – Nicolae Tăutu: „articolul de ziar se adresează în primul rând convingerii pe calea raţiunii, a logicii. Convingerea în literatură se bazează pe calea afectului, a sentimentului, a emoţiei artistice. Dar între ele nu se poate ridica un zid despărţitor, de netrecut. Totuşi, limba articolului de ziar diferă de stilul pur literar…”[66].

În dezbateri intervine şi scriitorul maghiar Danoş Mikloş. Pentru el, „reporterul trebuie să fie prezent, să fie un martor ocular al evenimentelor”[67]. Cât priveşte „reportajul literaturizat. Şi aceasta este una din problemele mult frământate. Mulţi reporteri îşi manifestă părerea că reportajul literar constă nu numai în redactarea în stil literar, dar şi în literaturizarea temei. Cu alte cuvinte, reporterul pierde legătura cu realitatea. După bunul său plac schimbă faptele, oamenii, caracterele. Din realitate nu redă decât un aproximativ, iar restul îl lasă să fie completat de fantezia sa, de calităţile sale scriitoriceşti. Astfel, din reportaj se va naşte un sfert de reportaj, o jumătate de schiţă şi un fragment de nuvelă (…) nu foloseşte nici cititorilor, nici literaturii. Reportajul adevărat se bazează pe respectarea cea mai riguroasă a faptelor. Reportajul redă un fapt adevărat, într-o formă literară. Caracterul literar se asigură prin arta descrierii, prin alegerea temei tipice, prin zugrăvirea complexă a personajelor şi nu prin jocul liber al fanteziei, prin literaturizarea adevărului (…) după părerea mea nu este nevoie de nişte teme fanteziste, supraliteraturizate, ci de reportaje care oglindesc de pe poziţii partinice adevărul, reportaje scrise la un înalt nivel artistic”[68].

Excesul de forme literare se explică: autorii erau plătiţi în funcţie de lungimea textelor tipărite. Or, pentru a publica texte jurnalistice erau necesare deplasări, documentări, verificări, adică mult efort. Dar, cu talent, dintr-o ştire, cu ceva dibăcie stilistică, umpleai o pagină de ziar…

Seria de interviuri din Presa noastră continuă şi în aprilie 1958. De astă dată sunt întrebaţi George Macovescu şi Otilia Cazimir, în legătură cu relaţia dintre jurnalism şi literatură, îndeosebi din perspectiva reportajului.  „În ansamblul modalităţilor publicistice, reportajul ocupă un loc principal” spune Macovescu, „reportajul reflectă ceeea ce e mai tipic şi mai semnificativ din caleidoscopul cotidian al actualităţii. De culoare sau de idei, geografic sau politic, economic sau cultural, reportajul îmbrăţişează un număr infinit de aspecte ale vieţii, văzută în desfăşurarea ei dialectică, în circumstanţele de timp şi spaţiu a căror varietate este şi ea infinită (…) reportajul este în mod direct produsul jurnalistic al evenimentelor, reflexul imediat al vieţii în multiplele ei forme de manifestare”[69]. Şi, pentru a fi mai clar, „un articol de ziar se construieşte pe demonstraţii logice, pe când opera literară este o înlănţuire de imagini artistice. Deosebirea este evidentă şi ea se reflectă şi în stil (…) există un stil al articolului de ziar, un stil propriu ziaristicii. Marii ziarişti – fără să fie în acelaşi timp creatori de artă – îşi au stilul lor, un stil ziaristic şi nu literar. Cum este acest stil? Să-l studiem la marii ziarişti şi … mai ales ziariştii să contribuie la crearea lui. N-a sosit, încă, vremea ca ziaristica să existe prin ea însăşi şi nu ca o rudă, mai săracă sau mai bogată, a literaturii? Eu cred că a sosit”[70] declară Macovescu. Scriitoarea Otilia Cazimir spune: „când scrii la zi şi pentru toată lumea, cauţi în primul rând fraza concisă, cuvântul direct şi înţelesul practic: omul care citeşte gazeta în tramvai sau în pauza de lucru n-are vreme de literatură. De aceea supără (şi pe mine mă exasperează chiar) reportajele care o iau razna, pe departe, cu ocoluri şi cu inutile incursiuni prin folclor, ca să spună abia la urmă, încurcat şi vag, ceea ce trebuiau să spună de la început, scurt şi lămurit. Pentru că gazetăria e viaţă, în timp ce literatura e … literatură”[71].

Pentru a clarifica definitiv (?) păguboasa confuzie privind reportajul, autorităţile de la Bucureşti organizează în anul 1958 ceea ce s-a numit „Reuniunea internaţională a reporterilor”. A costat mult, a folosit propagandei, dar nu a produs nici-un rezultat concret, în sensul limpezirii relaţiei dintre cele două arii ocupaţionale: jurnalismul şi literatura. O posibilă explicaţie pare să fi fost faptul că majoritatea participanţilor veneau din ţări socialiste, or acolo ghidul profesional era cotidianul sovietic Pravda (şi revista Sovietskaia Peciati). Confuzia de care ne ocupăm a fost alimentată nu numai de ignoranţă, ci şi de mimetismul neinspirat, a se înţelege copierea modelului sovietic[72].

În anul 1959, au loc unele consfătuiri la sediul Uniunii Ziariştilor, tematica fiind sprijinirea agriculturii de către presă, aspectul grafic al ziarelor, educaţia „patriotică şi internaţionalistă a oamenilor muncii”[73], „Figura comunistului în reportaj”[74], referent fiind Victor Bârlădeanu (la Cercul de reportaj) ș.a. Şi în acest an continuă, obsesiv, dezbaterea privind delimitarea literaturii de jurnalism, dezbatere reflectată selectiv în revista Uniunii, Presa noastră.

Bunăoară, sub titlul „Note despre reportaj”, Toma George Maiorescu mărturisea că „şcoala reportajului este şcoala prozei. Reporterul este, cel puţin în potenţial, un scriitor. La mult controversata dispută asupra reportajului ca gen, înclin spre a crede tot mai mult că reportajul e literatură. Mi se va riposta: bine, bine, dar literatura incumbă ficţiunea. E adevărat. Dar la o mai puţin rigidă şi circumscrisă înţelegere a ficţiunii, oare nu ne va apărea limpede că însuşi procesul de selectare, de alegere şi dispunerea compoziţională a materialului de viaţă, face parte din ficţiune? Obiectul literaturii este viaţa omenească. Oglindirea veridică a proceselor ei complexe şi de nerepetat. Cu alte cuvinte, reflectarea vieţii. Oare reportajul nu are acelaşi obiect?”[75].  Horia Bratu susţine un punct de vedere asemănător – „limita ariei reportajului literar este greu de precizat. Conţinutul său faptic nu este fundamental deosebit de cel al reportajului ziaristic. Totuşi reportajul literar îmbrăţişează faptele mai amplu. De pildă, personalitatea unui inovator este prezentată în reportajul literar nu numai cu fidelitate, ci şi cu pretenţia de caracterizare artistică (portretul său fizic), este urmărită scoaterea în relief a profilului moral, a originalităţii în comportarea a inovatorului (…) reportajul literar se află astfel între ziaristică şi literatură”[76].

Reportajul, un gen inventat de jurnalişti, fusese de multă vreme confiscat de scriitori, de atât de multă vreme încât i se uitaseră originile. Este, fireşte, o ipocrizie. Cei ce participau la astfel de „clarificări” care nu au lămurit nimic în ultima sută de ani (dimpotrivă, au amplificat confuzia), ştiau bine cum stau lucrurile, fiind persoane cultivate. Una este să spui ce ai văzut (reportajul jurnalistic) şi alta să spui ce ai simţit (reportajul literar)[77].

La dezbatere participă şi o persoană ceva mai lucidă – Victor Nămolaru, reprezentatul Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, cel care afirmă că succesul revistelor[78] la care lucrează se explică astfel: „de la bun început a fost combătută ideea greşită care mai era acreditată în mintea unora din lucrătorii redacţiei, că a scrie publicistic este sinonim cu efecte de suprafaţă, cu întorsături de frază cât mai numeroase, cu cât mai inspirate, chipurile, artificii de formă. Nu! Publicistica nu este de conceput într-adevăr fără larga folosire a tuturor genurilor gazetăreşti, ea presupune o varitate cât mai mare de genuri, dar aceasta nu are nimic în comun nici cu floricelele de stil, nici cu falsa literaturizare! Publicistica nu este o problemă numai de formă (…) ci, în primul rînd, una de conţinut, de problematică (…) necesitatea axării pe fapte este primul pas; următorul, şi nu mai puţin important, este acela de a pune omul în centrul materialelor noastre, omul făuritor al vieţii noi, constructorul pasionat şi îndrăzneţ, care, educat de partid, nu dă înapoi în faţa piedicilor şi greutăţilor, luptă neobosit pentru triumful noului”[79].

Numeroase discuţii, conferinţe, articole vor întoarce pe toate feţele aceleaşi probleme ale epurării discursului jurnalistic de elementele expresiei literare. Fără efecte vizibile, însă. Între timp se constituie o şcoală de ziaristică la Bucureşti (1951), dominată de filologi, care după câţiva ani se va şi desfiinţa. Nici această experienţă nu produce o sincronizare a gazetăriei autohtone cu cea din ţările cu o presă mai aşezată, cum a fost cea polonă ori cehoslovacă, dacă este să ne referim exclusiv la lagărul socialist. Repet, Partidul Comunist avea nevoie de propagandişti, nu de jurnalişti autentici, cu reflexe, cu îndoieli, cu simţul dreptăţii. Or propaganda, se ştie, este mai eficientă dacă operezi cu imagini, cu duioşii, cu metafore, adică utilizezi „artişti” pe frontul ideologic, nu jurnalişti. Prin urmare, confuzia era întreţinută din raţiuni politice şi, să recunoaştem, financiare. Remarcați cu câtă eleganță am evitat să spun mai multe…

Iată părerea unui vechi gazetar, care cunoscuse şi jurnalismul „de piaţă” (capitalist), dar şi pe cel comunist – Tudor T. Branişte. Într-un interviul acordat lui Valeriu Râpeanu pentru revista Luceafărul (1963), la întrebarea „credeţi că există deosebire între stilul reportajului literar şi al articolului de ziar?” Branişte spunea: „astăzi, la nivelul la care a ajuns presa, nu se mai poate face o deosebire tranşantă între stilul articolului de ziar şi reportajului pe de o parte, şi între stilul literar pe de altă parte (…) nu vreau să spun că orice reportaj e literatură şi orice pagină de literatură e reportaj. Sigur că genurile sânt încă deosebite, dar contactul lor e evident şi incontestabil. De câte ori presa a recurs la elemente de mâna  întâi (Eminescu, Iorga) paginile ei s-au înălţat la un nivel deosebit”[80]. Bine, dar de unde atâţia multipli de Eminescu şi de Iorga, în cultura română? Remarcați enunțul „la nivelul la care a ajuns presa” și comparați cu ce spunea același ziarist, în anul 1921, 1924.

În iunie 1965, redacţia singurei reviste de cultură profesională, Presa noastră, pune în discuţie chestiunea informaţiei de presă. Iată câteva dintre poziţiile unor jurnalişti importanţi ai momentului. Henri Dona, redactor şef la Flacăra şi profesor la Facultatea de Ziaristică din București, afirmă că „există un gen publicistic bine delimitat care este informaţia şi care nu oferă informaţii şi noutăţi într-o formă indirectă, ci directă”[81]. De ce „indirectă”, nu se precizează, în schimb, afirmă Dona „în genul informaţiei intră şi interviul, şi ancheta, şi nota şi reportajul informativ”, nu numai ştirea. De fapt, pentru a traduce cumva ce spune profesorul, în zona genurilor de informare situăm interviul, ancheta, nota, reportajul informativ – deşi succesiunea ar trebui să înceapă cu ştirea, „pâinea ziaristului”, cum i s-a spus decenii de-a rândul. De ce genul era „publicistic” şi nu jurnalistic ori ziaristic, cum se spunea atunci? Tocmai pentru a nu-i supăra pe cei cărora li se părea că profesia de ziarist era inferioară celei de scriitor, probabil.

Ceva mai clar, Virgil Dănciulescu de la România liberă aprecia că „formele cele mai frecvente ale informaţiei ca gen gazetăresc folosite la ziar sunt, cum se ştie din teoria şi din practica presei, ştirea, nota, darea de seamă, interviul, ancheta, declaraţia, reportajul (…) cea mai frecventă este ştirea”[82]. Era greu de înţeles cum toată producţia jurnalistică se poate împărţi în două genuri majore – informaţia şi opinia, cu diviziunile lor. Dar acesta a fost nivelul pregătirii unora dintre jurnaliştii noştri. Cu acelaşi prilej[83], Dumitru Tabacu de la România liberă, spre exemplu, insistă pentru editarea unui manual – „trebuie să colaborăm cu toţii ca să fim în posesia unui manual pentru clarificarea acestei (-or) noţiuni specifice din domeniul muncii noastre. A sosit acest timp când trebuie să se pornească la lucru temeinic şi să avem pentru noi şi pentru tovarăşii care vor veni să lucreze în viitor în această profesie o mai mare clarificare în legătură cu genurile gazetăreşti”[84]. Iar Zănel Florea de la Agerpres era de părere (ca şi alţi participanţi) că trebuie să înceteze practica literaturizării, în special a informaţiei[85].

Un manual nu avea cine să producă la acea dată, din motive uşor de bănuit – nici unul dintre talentaţii jurnalişti şi scriitori pe care România îi avea cu miile, nu îşi clarificase pentru sine cel puţin problematica scriiturii, a genurilor jurnalistice etc., nu putea teoretiza/ conceptualiza ceea ce profesa cu atâta… talent. Cât priveşte „deliteraturizarea” jurnalismului, în condiţiile în care circa 90 la sută dintre jurnalişti aveau ca origine ştiinţifică literatura (studii filologice / limba și literatura), nici nu se putea discuta cu adevărat. Mai ales că exprimarea literară ocupă mai mult spaţiu în ziar ori în revista, ceea ce înseamnă să te achiţi de sarcinile de serviciu alergând pe teren mai puţin – mai multă informaţie însemna mai multă muncă. Nici despre acest aspect nu s-a discutat vreodată cu onestitate, din păcate.

Tot în 1965 au fost reluate discuţiile despre reportaj – ce este, la ce foloseşte, cum ar fi mai bine… Şerban Cioculescu spune că „ivirea reportajului este legată de apariţia gazetăriei, al cărei scop iniţial n-a fost altul decât informarea unui public cât mai larg (…) există mai demult năzuinţa reporterului de a se ridica în planul expresiei literare. Această ambiţie ni se pare firească (…) fie nuvelist, romancier sau dramaturg, scriitorul nu este socotit complet dacă realitatea reflectată în opera lui nu este într-o măsură oarecare văzută şi sub un unghi poetic, de transfigurare[86]. Este adevărat, dureros de adevărat ceea ce afirmă Cioculescu. Dar cine să-l fi luat în seamă? Pentru Paul Anghel, reporterul este precum un „conductor de electicitate”, iar direcţia este „comanda socială”. Dar ce este această „comandă socială”? Ceea ce decide Partidul Comunist, se înţelege. Ion Băieşu afirma că există un singur gen de reportaj – cel interesant. El nu crede în coexistenţa celor două categorii – reportaj literar şi reportaj gazetăresc. Cel literar este „un gen hibrid şi inutil, pe cale de dispariţie”[87].

Şi Flora Şuteu acordă un interviu revistei Presa noastră, în care acuză excesul de afectivitate din jurnalismul autohton: „foiletonul şi reportajul sunt un fel de puncte de întâlnire ale ziaristicii cu literatura. Scrise cu nerv, adeseori în limbaj metaforic, aceste coloane de ziar îmbracă informaţia seacă şi impersonală într-un comentar care o singularizează şi o plasticizează. Împrumutând modalităţile de expresie ale literaturii, gazetarii îşi încearcă astfel condeiul de literaţi, punând la îndemâna faptelor cotidene figurile de stil[88]. Dar, spune autoarea, „în toate trebuie să se păstreze însă măsura”, altfel se ajunge la texte de tipul „Bălan – localitatea ale cărei coordonate ne poartă nu departe de izvoarele Oltului, în frumoasa depresiune a Ciucului” (Steaua roşie, Târgu Mureş, nr. 112). Sau „acum douăzeci şi patru de ani, când am pornit drumeţ, din vârful Rarăului spre culmea Stănişoarei, nu ne-am gândit NICIODATĂ că străbătând această pustie a cumpenei apelor, calc pe coloana vertebrală a unui înalte semnificaţii de viitor industrial” (Zori noi, Suceava, nr. 5.420)[89].

După cum se poate constata, cititorii nu apar deloc în această dispută, adică exact cei care îi plăteau atât pe scriitori, cât şi pe ziarişti. Suntem într-o epocă a presei de ofertă, nu de cerere – citeşti ceea ce Partidul decide că trebuie să citeşti, nu ceea ce doreşti. Erau cu totul neştiutori decidenţii din cele două uniuni „de creaţie”? Nu – călătoreau în multe ţări (capitaliste şi comuniste), aveau acces la presa străină, aveau manuale de jurnalism din S.U.A., Franţa, Germania, Polonia[90] etc. Pe banii cui erau încurajaţi gazetarii să îşi încerce „condeiul de literaţi”? Tăcere. Nici o vorbă despre faptul că cetăţenii erau obligaţi[91] să se aboneze la cele mai multe dintre publicaţiile editate în epocă. O minciună convenabilă – îi obligăm să se aboneze, apoi ne felicităm în legătură cu cât de citiţi suntem…

Iată contextul în care ziaristul Sergiu Fărcăşan publică în Presa noastră, timp de câteva luni, „Cum se strâng ştirile şi cum se redactează”, preluând pagini din How to report and writhe the news[92], de Laurence R. Campbell şi Roland E. Wolseley, tipărită în SUA (1961). Pentru a face posibilă tipărirea unui asemenea text, Fărcăşan arată că „recente documente de partid şi articolul tovarăşului Nicolae Ceuaşescu despre rolul conducător al partidului subliniază stăruitor necesitatea cunoaşterii meseriei, a tot ce s-a creat mai bun în diferite specialităţi, la noi şi peste hotare. Totodată suntem preveniţi împotriva pragmatismului, a practicismului care nu vrea să ţină seama de cunoaşterea ştiinţifică”[93]. Era un gest disperat, am putea spune – se pare că nimeni nu dorea în mod sincer să clarifice relaţia dintre ficţiune şi realitate, dintre literatură şi jurnalism. Se perpetua, cu alte cuvinte, o dublă minciună – prima, legată de conţinutul relatărilor şi a doua, ce ţinea de forma în care erau împachetate evenimentele. Să nu uităm că ne aflăm într-o epocă în care construcţia realităţii este permanent amprentată de ideologia oficială şi că metafora serveşte propagandei mai mult decât ştirea. Prin definiţie, în ştire nu există peisaj calificativ! Or discursul jurnalistic, trebuia să fie elogios, glorificant, aulic. Adică  literar – propagandistic.

Continuăm această succesiune de reacţii, judecăţi şi căutări clarificatoare, cu Al. Philippide, cel ce avea să declare: „se poate spune, cu destulă dreptate, că între ziaristică şi literatură există deosebiri adânci. Mai întâi, prin natura lor. Literatura este artă. Aşadar este un joc al spiritului, care, în primul rând, trebuie să placă. Orice literatură trebuie să aibă acest caracter (…) Ziaristica nu este artă. Nu este un simplu joc (cel puţin în esenţa ei). Ea nu pretinde numaidecât să placă. Ziaristica purcede din altă nevoie. Nevoia de informaţie. Aşadar ea satisface curiozitatea socială a individului. Şi prin asta îndeplineşte o funcţie socială (…) a scrie bine în literatură şi a scrie bine în ziaristică sunt două lucruri care nu se potrivesc întotdeauna între ele. Stilul literar nu coincide cu stilul ziaristic. Un articol de ziar scris numai literar este un articol mediocru, după cum mediocră este o bucată de literatură scrisă numai gazetăreşte. Stilul ziaristic cere câteva calităţi de care literatura nu are nevoie numaidecât. Cere în primul rând precizie şi repeziciune…”[94]. În 1971, şi pe George Macovescu îl deranjeaza literaturizarea practicată în presă, ceea ce echivalează deseori cu bagatelizarea – „lucruri serioase, care necesită un anumit stil, o anumită preciziune şi gravitate, (pot fi) îmbrăcate într-o haină total nepotrivită…”[95] dacă sunt exprimate literar.

3.2.2. Publicistică, literatură de frontieră, jurnalism fără frontiere…

Dar să vedem ce spune o apreciată ziaristă a momentului, Sânziana Pop: „Publicistica e un domeniu al artei, are rigori estetice ca şi literatura. Publicistica este o chestiune de vocaţie şi de talent, este o problemă de disciplină şi de profesiune. Publicistica nu se poate judeca în comparaţie cu literatura şi ca literatură, ea nu exclude frumosul ci îl presupune, se condiţionează chiar de dezideratul frumosului. Dacă literatura este o devenire, o durată, o judecată de valoare cu forţă de generalizare, publicistica consemnează momentul, actualitatea imediată, o judecată de valoare pe zi”[96].

Publicistica are, aici, semnificaţia de producţie jurnalistică ori ziaristică, aşa cum se spunea pe atunci. De ce era preferat un temen mai lung şi mai neclar, unuia mai scurt şi mai concret rămâne un mister. Dicţionarele noastre spun că publicist este persoana care publică opere cu caracter politic, social, cultural, dar şi persoană care publică articole în presă; alteori, dicţionarele îl definesc pe publicist ca fiind scriitor care se ocupă de publicistică. În orice caz, publicist nu este egal jurnalist, persoană angajată într-o redacţie şi care trăieşte din veniturile obţinute din jurnalism. În fine, termenul în sine merită o cercetare amănunţită.

Revenim la textul Sânzianei Pop, rezumând: publicistica, adică jurnalismul, presupune frumosul şi judecata de valoare; are rigori estetice, precum literatura; este o chestiune de vocaţie şi de talent, adică exact aşa cum se întâmplă în literatură. Mai departe, autoarea afirmă că „literatura presupune selecţie, capacitatea transfigurării, însuşi actul creaţiei e un simbol. Publicistica presupune întregul. Publicistica poate şi trebuie să spună tot. Una dintre marile frumuseţi ale publicisticii este tocmai această aşezare în faţa realităţii integrale, această obligaţie dificilă dar excepţională de a te exprima în legătură cu tot. Una dintre marile satisfacţii ale ziaristului este aceea de a avea la îndemână enorma realitate, de a-i bănui fiinţa imensă şi de-a cuteza totuşi să o numească, de-a o supune în câteva pagini de ziar (…) Publicistica nu este un domeniul fără rigoare ci un domeniu cu alte rigori decât rigorile literaturii, un domeniu cu legi mai labile, mai laxe decât legile beletristice, dar cu legi! Cu canoane! (s.n.). Dacă s-a făcut şi se mai face însă publicistică slabă e numai pentru că există această falsă şi nocivă impresie a libertăţii totale, a scrisului la întâmplare, oricum a polemicii intestine cu ideea de literatură, de disciplină estetică. Foarte fals şi foarte periculos. Singura diferenţă a publicisticii faţă de literatură din punct de vedere al disciplinei scrisului e aşezarea ei sub imperiul altor rigori decât literatura, dar a unor rigori existente, obligatorii, recognoscibile! (s.n.) Iată de ce astăzi, mai mult ca oricând e necesar să discutăm modalitatea estetică a publicisticii, să acordăm ideii de talent şi profesiune în publicistică un rol important (…) Ce înseamnă talent? (…) talentul e muncă, talentul e efort, talentul e disciplină a scrierii.  Ştiu sigur, talentul nu e sfârşitul ci începutul drumului, începem toţi prin a avea talent şi sfârşim prin a ne profesionaliza talentul, prin a-l disciplina şi a-l supune spre numirea cât mai fidelă, cât mai profundă şi mai îndrăzneaţă a eternităţii, a omnipotenţei realului din care rupem o fărâmă sau o durată, o clipă sau timpul etern…”[97].

Iată, în textul de mai sus, câteva demonstraţii. Una dintre ele ar consta în aceea că jurnalismul, cu legile sale labile, laxe – prin raport cu legile beletristice – este inferior literaturii. Cu alte cuvinte, prin literatură urci, prin jurnalism cobori în cultura căreia îi aparţii. Stranie, păguboasă şi larg răspândită această reprezentare. Aşa se explică de ce noi nu am avut o presă autentică de informare şi de ce foarte puţini doreau să rămână în memoria colectivă ca ziarişti – publicist, scriitor înseamnă infinit mai mult. O istorie comparată a jurnalismului din ţările europene ar arăta cât de atipică, să nu spunem ridicolă a fost ierarhizarea celor două domenii, şi cât rău a produs faptul că scriitorii nu au lăsat jurnalismul să evolueze autonom, să se maturizeze şi să se sincronizeze cu ceea ce se întâmpla în ţări mai aşezate, să spunem aşa. De fapt, mizele celor două zone ocupaționale sunt diferite / distincte.

Să fi încetat jurnalismul să fie o chestiune de talent, şi să fi devenit una de stil ? O încercare de explicație, reconciliere şi punere la punct încearcă Silvian Ionescu în volumul său, „Literatura de frontieră” (1971): „vânătoarea de senzaţional a produs şi o cantitate incomensurabilă de antiliteratură, de fapte îngroşate, reproduse cu comentarii incalificabile. Ea a constituit însă şi un rezervor imens, în care literatura a aflat sugestii, un spectru infinit de relaţii, reacţii, situaţii. Numărul scriitorilor care au folosit faptul divers, obţinând rezultate memorabile, e mare (…) informaţia de senzaţie a constituit – chiar dacă faptul nu e în întregime măgulitor – un punct de trecere spre modalitatea literară a reportajului (…) la prima vedere e greu de vorbit de constituirea unui stil gazetăresc cu structură proprie. Se constată multiple stiluri, stadii diferite (…) Barometrul stilistic al presei a fost şi rămâne sensibil, marcând modelele literare până la pastişă. La nivelul de jos, figurile de stil şi procedeele cele mai răsuflate, respinse de literatură, supravieţuiesc în presă. Dar nu putem judeca stilul presei după şablonul gazetăresc (!) Influenţa contrarie este uşor de constatat. Departe de a rămâne oglinda concavă a literaturii, stilurile gazetei au exercitat acţiuni memorabile asupra celei literare (…) Treptat, presa modernă de informaţie, tot mai ostilă verbalismului şi exerciţiilor ostentativ literare – care s-au refugiat în reportajul mediocru – a valorificat reţinerea şi concizia aproape telegrafică”[98].

Iată și opinia unui jurnalist care cunoscuse atât presa interbelică, cât şi pe cea comunistă: Nicolae Carandino. El avea să declare: „ziaristica este creaţie în măsura în care orişice activitate concretizată în scris şi tipărită este creaţie, dar presa este, desigur, un sector separat faţă de literatură, prezintă deosebiri adeseori esenţiale. Mă refer la rolul actualităţii care, în sfera ziaristicii este esenţial (…) Pentru un cititor obişnuit de ziaristică este o creaţiune cu totul generală, dar pentru un practician ea comportă destule domenii care necesită deseori calităţi contradictorii. Una este, de pildă, în presă, să fii articler[99] şi alta este să culegi ştiri (…) În presă place acela care ştie să facă economie de adjective şi metafore, acela care ştie să dea verbului curent incandescenţă lirică. Ideea – şi ziaristica este o idee pe zi – nu are nevoie de cârjele falsei retorici”[100].

L-am întrebat, chiar de la prima întâlnire pe N. Carandino (1992), care este idealul de viaţă al jurnalistului, în opinia sa. Răspunsul a fost „să nu te dezmintă realitatea !”. Aşadar, nu şuvoiul de opinii mai mult ori mai puţin legitime, nu intensitatea polemicii, şarjele metaforice ori imaginaţia, ci acordul cu realitatea pare să fie măsura judecăţii isprăvilor jurnaliştilor. Un lucru atât de simplu, dar atât de greu de înţeles la noi. „Ce literatură vedeţi în ştire ori în interviu?” – răspundea ironic Nestor Ignat – „eu susţin de peste 30 de ani că opera jurnalistică este nonliterară. Am şi publicat un studiu, în acest sens, în Grecia”. Bine, am spus, dar ca decan al Facultăţii de Ziaristică aţi tolerat această confuzie, excesul de literatură în programele analitice. „Atunci, nu s-a putut altfel. Nu avea cine să predea!”[101]

Dar să revenim la reportaj şi să urmărim opinia unui profesor de jurnalism, Marin Stoian. Potrivit acestuia, reportajul ar fi un „gen ziaristic” ce întruneşte următoarele calităţi: actualitate; autenticitate – implică prezenţa jurnalistului la locul evenimentului; atitudine – presupune participarea afectivă a reporterului şi apelul la afectivitatea cititorului; plasticitate, adică sublinierea semnificativului din reportaj, ceea ce se face „prin apelul reporterului la mijloace şi procedee literare ce ţin de compoziţie – naraţiune, dialog, portretizare, de imaginea artistică – metafora, comparaţia, hiperbola, de stil – lirism, ironie, dinamism, de vocabular etc. Aşadar, reportajul reclamă talent literar (…) Dar, dacă izbânzile reportajului ţin de foarte multe ori de această vecinătate cu literatura, tot aici îşi au originea şi multe eşecuri ale sale. Pe căi regresive, de la plasticitate s-a ajuns la culoare, iar de la culoare la pitoresc şi senzaţional care, prost înţelese, au cantonat adesea reportajul în zone de interes periferic, îndepărtând reporterul de la rosturile lui adevărate”[102]. După ce frecventează mai multe surse bibliografice, autorul propune şi o definiţie a reportajului: „gen ziaristic în care se relatează cu mijloace literare, prin prisma unei atitudini personale, evenimente autentice, care au ecou în actualitatea imediată”[103]. Pentru a-şi consolida poziţia teoretică, autorul preia una dintre opiniile lui Mihai Stoian, după care „forţa şi atractivitatea reportajului rezidă, totuşi, într-un fel de intenţionată, sistematică <alterare> a realităţii nude, tocmai de dorinţa ca evenimentul, personajul (eroii reportajului) să semnifice, să slujească realitatea înconjurătoare, dintr-o perspectivă totodată particulară şi general-valabilă”[104].

Iată imperativul bine exprimat – reporterul trebuie „să slujească realitatea înconjurătoare”, adică să rezoneze la indicaţiile Propagandei, să deformezi pentru aceasta, să promovezi „eroi” ai construcţiei socialiste etc. În orice caz, să nu relatezi „realitatea nudă”. Este unul dintre postulatele de bază ale jurnalismului comunist, definit de V.I. Lenin în urmă cu multe zeci de ani.

Se va dovedi o sfidare a principiilor jurnalismului de informare.

Închei această succesiune cu reacţia altui gazetar care a practicat jurnalismul înainte şi după administraţia comunistă, Paul Lăzărescu: „adevărul este că foarte mulţi scriitori au colaborat la ziare. Dar uitaţi că nu toţi au alimentat confuzia – citiţi articole de Nicolae Carandino şi nu veţi găsi nici-un adjectiv! Şi ca el au mai fost”[105].

Să fi fost miopie? Să fi fost ignoranţă? Să fi fost aşa de importanţi banii câştigaţi de scriitorii ce publicau în presă, încât adevărul să nu mai fi contat?

4. Experiența română (recentă)

În perioada comunistă, în țara noastră s-au experimentat multe forme de exprimare jurnalistică, unele dintre ele putând constitui antologii ale ridicolului. Excesul de „expresie”, în detrimentul „informației” – de fapt este vorba despre o manipulare, formulă specifică presei comuniste, în forma ei de tip subinformare – a fost o constantă a activității editoriale. Pentru a ascunde realități dureroase, cel mai adesea, se recurgea la metaforă[106], la limbaj calificativ, rezultând – iată un exemplu: „Cu un șold sprijinit ferm pe șoseaua națională care duce de la Arad la Nădlac, oraș de frontieră din cel mai îndepărtat vest al țării, și cu celălalt șold alunecând moale spre lunca Mureșului, Pecica este o imensă comună, de câmpie arădeană, cu un I.A.S. Erou al Muncii Socialiste, cu cinci cooperative agricole de producție, fruntașe (…) cu mii de hectare pe care triumfă porumbul și grîul, cu vite numeroase și productive”[107].

De ce a trebuit să fie mutilată (șolduroasă) această comună, prin formulările de mai sus? Se putea spune pur și simplu – „în comuna Pecica există cinci cooperative de producție” ș.a.m.d. Ceea ce a  încăput  în  60 de rânduri, încăpea foarte bine și în 10 (poate chiar mai puține). Da, dar autorul acestei producții textuale (să-i spunem așa…) este plătit în funcție de dimensiunile articolului și poziționarea lui (grafică/fizică) în ziar! Care va sa zică … De ce nu ar încasa și el mai mult, dacă cititorii acelui ziar tot sunt obligați să se aboneze? Și iată cum s-a manifestat una dintre formele aberante ale jurnalismului comunist. Probabil că și-au spus – dacă ne citesc peste un milion de inși, înseamnă că avem valoare… În fapt, nu-i citea nimeni. Dar chiar și așa, în timpul dictaturii era rentabil să mistifici, să folclorizezi, metaforizezi, să construiești formule liricoide despre fapte de viață văzute ori imaginate. Un șold ferm și unul moale…

Mulți dintre cei care au practicat astfel de „jurnalisme” primesc recunoștință publică tot restul vieții, dacă au intrat în Uniunea Ziariștilor Profesioniști, care acordă certificate de creatori, în baza cărora obțin o indemnizație specială. Căci obsesia eternității le aparține nu doar practicanților literaturii, ci și celor din zona jurnalismului[108].

În fine. A fost o revoluție anticomunistă, de a cărei autenticitate / spontaneitate se îndoiesc tot mai mulți. O explozie informațională se produce imediat după decembrie 1989, de așa manieră încât până la finele anului 1991, în România apăruseră circa 1.000 de publicații periodice noi, precum și radiouri și televiziuni private ș.a.m.d. S-au experimentat în această etapă toate formulele redacționale, toate modalitățile de expresie îngăduite de lege și de morală. Sunt nefiresc de puține cercetările despre această vârstă a presei din România.

Dar vorbeam despre mărturii recente care „confuzează” – cum spun unii dintre studenții mei – adică nu clarifică problematica evocată. Iată ce declara Octavian Paler, într-o conferință susținută la școala de jurnalism a Universității „Babeș Bolyai” (octombrie, 1996) – „gazetăria n-are nimic de-a face cu cultura! Mai mult (…) ea nu este numai în afara culturii, (ci) este opusul ei! Și am zis argumentat (…) Recunoașteți și dumneavoastră că gazetăria se ocupă de spuma valurilor, nu de mare. Marea este treaba culturii…”[109]. O personalitate care nu înțelege conceptul de cultură[110] – sau îl înțelege într-o manieră de tip secolul al XIX-lea – nu ne ajută prea mult în argumentarea de față, dar spune multe despre mentalitățile vechi, adică cele potrivit cărora literatura ridică, în timp ce jurnalismul îl coboară pe cel care practică această activitate. Cum poți vedea producția jurnalistică în opoziție cu cea culturală, îmi este greu să înțeleg. Și (din fericire) nu sunt singurul. Noi credeam că una, nu poate evolua fără cealaltă, că mizele sunt diferite. În fine, nimic nou. Repet, când în cultura noastră vor fi mai mulți cu temele făcute, vom constata că au existat foarte multe confuzii, arii ale ipocriziei, cântate pe diverse voci, tonalități, unde te așteptai, dar mai ales, unde nu te așteptai…

Ei bine, ceva nou se întâmplă – (re)apare și la noi moda jurnalismului narativ. În anul 2008, la Centrul pentru Jurnalism Independent din București se organizează un prim curs de Jurnalism narativ (JN), trainer fiind Cristian Lupșa, cel care le-a demonstrat cursanților că este vorba despre „un gen de scriitură jurnalistică cu scene și personaje. Scenele sunt complexe, descrierile sunt clare, citatele sunt deseori bucaţi de dialog, iar personajele nu sunt caricaturi maniheiste; prezintă o acţiune ce se desfașoară în timp. Povestea are început, mijloc și sfârșit. In cele mai reușite, un personaj se află într-un impas pe care-l va depăși până la final; vocea povestitorului este distinctă. Asta nu înseamnă că naratorul apare în text ca personaj, doar că are o forță și o atitudine identificabilă pe parcursul textului; scopul e să conducă cititorul către un final și să transmită o experienţă. Este un gen ultrapremiat, regasit în publicații de renume precum The New Yorker, Esquire, Vanity Fair, New York Times, Washington Post etc. Aceste povești utilizează tehnici literare: personaje, scene, dialog și conflict, dar nu se îndepărteaza nici un moment de principiul adevărului jurnalistic (…)”[111].

În anul 2009, tot la București apare Decât o revistă – prototip al jurnalismului narativ – publicație periodică fondată de Cristian Lupșa, care are toate caracteristicile jurnalismului literar de tip nord-american, așa cum este definit în literatura de specialitate[112]. Pe scurt, el și echipa sa au autohtonizat un model. Așa cum s-a întâmplat, vai, de foarte multe ori – dovada unui deficit de creativitate, combinat cu o aplecare specială spre mimetisme, mai ales atunci când modelele sunt preluate din spații culturale cărora li se asociază prestigiul, puterea ș.a.m.d. Să fim onești până la capăt – și snobismul cititorilor joacă un rol determinant în traseul unei publicații periodice. Practic, ce aduce nou acest produs editorial? În editorialul său din nr. 18 (iarnă, 2014), Cristian Lupșa nota: „În momentele ei cele mai bune, revista a adus narațiuni și eseuri care ne-au ajutat să ne înțelegem și să ne (re)construim propriile identități: ca membri ai unor generații care s-au maturizat după comunism, ai unor comunități deopotrivă dornice și înfricoșate de a-și descoperi punctele vulnerabile, ai unei țări încă tinere, cu un trecut neexplorat și totuși atotprezent”. Așadar narațiuni, eseuri și identități ar fi cuvintele cheie. Peste puțin timp, același autor explica – „DoR are o nouă haină și o nouă înfățișare, dar același ADN – povești spuse cu grijă (,) care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem ca oameni, grupuri, nație (…) Sufletul revistei și scopul nostru jurnalistic au rămas aceleași: să punem și să ne punem întrebări”[113]. De remarcat, nu este vorba de povestiri[114], adică de relatări, cât mai ales de povești, care pentru unii dintre cei care predau jurnalism au semnificația de ficțiuni[115].

În București funcționează, din 2014, Comunitatea de Storytelling[116], care organizează cursuri de exprimare scrisă și orală, de povestit și de scris povești. Tot din 2014, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universitații din București a fost inclus, în planul de învățământ cursul „Jurnalism narativ”, având ca titular pe Luminița Roșca, iar printre colaboratorii care asigură seminarul, Cristian Lupșa, Georgiana Ilie, Ani Sandu, Ana Maria Ciobanu și alții.

Ei bine, tot (!) în 2014 publicam o lucrare (inițiată doi ani mai devreme) – Dicționarul enciclopedic de comunicare și termeni asociați[117], în care prezentam (printre altele),  ceva vechi, vândut ca fiind nou, adică o (re)descoperire – „Jurnalismul narativ / narativizarea informării”, în termenii: „Specie a jurnalismului ce constă în utilizarea unei palete stilistice specifice mai degrabă scriitorului, decât jurnalistului. În jurnalismul nord-american, spre exemplu, binomul story / informaţii s-a afirmat începând cu anul 1880[118]. Narativizarea nu presupune evitarea factualităţii, ci valorizarea acesteia, apelul la emoţiile cititorului. Această abordare numită şi noul jurnalism ori jurnalism literar a avut în ţara noastră exponenţi celebri – Geo Bogza, Tudor Arghezi, Filip Brunea-Fox, N.D. Cocea ş.a.m.d. Este vorba despre o viziune subiectivă, literară a jurnalistului, cu alte cuvinte un jurnalism de expresie, în care dominantă este emoţia, nu valoarea de utilizare a informaţiei. Impresia dominantă, expresiile calificative, adjectivele, sentimentele jurnalistului, reprezentarea evenimentului în acord / dezacord cu ceea ce ştia, simţea, credea, spera jurnalistul fac parte din formula J.N. Interpretarea unui eveniment, portretizarea, adăugarea unor elemente de ficţiune pentru a-l determina pe cititor să continue lectura sunt alte particularităţi ale J.N. În România există o îndelungată tradiţie a prezenţei scriitorilor în zona jurnalismului, motiv pentru care jurnalismul nu s-a putut autonomiza cu adevărat, iar învătământul jurnalistic nu s-a despărţit total de „retorica” talentului, promovată de scriitori. Decât o Revistă este reprezentativă pentru J.N. din România ultimilor ani. J.N. nu are costurile jurnalismului de informare – deseori, pentru a genera o naraţiune specifică acestei specii este suficient să fi aflat despre un eveniment, fără să te fi deplasat la locul evenimentului”.

Și cum preocuparea pentru expresivitatea textului este specifică zonei jurnalismului de opinie[119], am arătat atunci și care sunt mizele acestui tip de abordare.

Ceva mai târziu, prin lege, jurnalismul este declarat artă, în sensul de creație. Câțiva jurnaliști, îi conving pe câțiva academicieni că ei sunt creatori. Merg apoi la câțiva politicieni care trec prin Parlament Legea 83/2016, despre ale cărei efecte vom vorbi altă dată.

5. Concluzii.

Acum problema nu mai constă în a defini granițele dintre jurnalism și literatură.

Ci de a afla cum a ajuns jurnalismul asimilabil literaturii, picturii, compoziției, arhitecturii, interpretării ș.a.m.d.

Artă!

NOTE______________________


[1] Departamentul de Antropologie culturală și Comunicare, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării – [email protected] ; telefon 0721. 908. 566.

[2] University of  Massachusetts Press, Amherst, 2000.

[3] Traducere de Andra Andrei, Ioana Laura Bida, Oana Sârbu, Dan Stoica. Cuvânt înainte de Ilie Rad, Institutul European, Iași, 2015.

[4] John C. Hartsock, O istorie a jurnalismului literar american. Nașterea formelor de narațiune modernă, Institutul European, Iași, 2015, p. 20.

[5] J.C. Hartsock, op. cit., p. 20

[6] J.C. Hartsock, op. cit., p. 50.

[7] http://ialjs.org/

[8] Prima, la Nancy, în 2006.

[9] http://ialjs.org/publications/

[10] Isabelle Meuret, „Le Journalisme littéraire à l’aube du xxie siècle : regards croisés entre mondes anglophone et francophone”, COnTEXTES [En ligne], 11 | 2012, mis en ligne le 16 mai 2012, consulté le 12 septembre 2018. URL : http://journals.openedition.org/contextes/5376 ; DOI : 10.4000/contextes.5376.

[11] Vezi și Nicolas Pélissier, Alexandre Eyriès, „Fictions du réel : le journalisme narratif ”, în Cahiers de Narratologie [En ligne], 26 | 2014, mis en ligne le 14 octobre 2014, consulté le 12 septembre 2018. URL : http://journals.openedition.org/narratologie/6852; M. Lits, Du récit au récit médiatique, Bruxelles, De Boeck, 2008, p. 73.

[12] Marie-Ève Thérenty, La littérature au quotidien. Poétiques journalistiques au XIXe siècle, Paris, Éd. Le Seuil, coll. Poétique, 2007, p. 20.

[13] Marie-Ève Thérenty, op. cit., p. 51.

[14] Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1951.

[15] Vezi Orlova E.I., „Литература, журналистика, филология: поле взаимодействия” /„Literatura, jurnalistica, filologhia: pole vzaimodeystvia” (Literatura, jurnalismul, filologia: câmpul de interacţiune). În: Vestnik Moscovskogo universiteta, Seria 10. Jurnalistica, nr. 5, 2012, pp.77-85.

[16] Ред.-сост. С.Г. Корконосенко, Основа творческой деятельности журналиста, СПб.: Знание, СПбИВЭСЭП, 2000 г. http://evartist.narod.ru/text5/58.htm, accesat 4. X. 2018.  Manual aprobat de Ministerul Educației din Federația Rusă în anul 2000. Notă: îi mulțumesc prof. univ. dr. Mihai Guzun, de la Universitatea de Stat a Moldovei, pentru semnalarea acestui volum.

[17] Publicistic, în teoria presei din fostul spațiu sovietic are semnificația de text jurnalistic redactat într-o manieră literară, personală, mai apropiat de vorbirea directă a autorului. Publicistica ar fi locul de întâlnire al celor două domenii care fac obiectul acestei  intervenții. „Puţini ar fi dintr-acei care ar pune la îndoială faptul că scrierea, redactarea este o artă, că pentru a realiza un text publicistic trebuie să dispui de aptitudini literare” – afirmă M.N. Kim, în Osnovî tvorceskoy deatelnosti jurnalista// Bazele activităţii de creaţie a jurnalistului (Piter, Sankt-Petersburg, 2011, p. 43) – „Adică, în primul rând, să ai capacitatea de a redacta un text, în al doilea rând, să cunoşti şi să stăpâneşti tehnicile genurilor ziaristice şi în al treilea rând, să poţi crea o operă jurnalistică finalizată. Şi evident, să nu uităm şi de măiestria lingvistică a autorului”. Cât privește dicționarele elaborate de savanții români, stăm (din nou) nu rău, ci foarte rău. Am redactat cândva (de nevoie) o definiție – „PUBLICIST / PUBLICISTICĂ. 1) Public a avut iniţial semnificaţia de popor (lat. populus), ulterior desemnând ceea ce nu este privat – a se vedea dihotomia spaţiu public, spaţiu privat. Ulterior, prin public se înţelege ceea ce nu este secret. Uneori și audiența mass media este desemnată prin public. Publicistul este autor de comentarii, cel mai adesea politice, fără a avea o origine ştiinţifică anume – de obicei, scriitor. Iniţial, jurnalist specializat în Drept public, publicist dobândeşte și semnificaţia de polemist. Publicistul nu face parte din redacție, ci este un colaborator. 2) Publicistica nu este jurnalism de teren, nici de actualitate imediată, ci o producţie textuală de interpretare a evenimentelor. 3) Suma textelor pe care o persoană le-a publicat în reviste și ziare, fără a presupune o judecată de valoare în legătură cu aceasta, atunci când primeşte eticheta publicistică. 4) În România, uneori jurnaliștii au o identitate pendulatorie – cred că sunt valorizați dacă își atribuie calificativul publicist și, din motive financiare (primesc o pensie specială, potrivit legii din timpul administrației comuniste, dar și a celei ulterioare) fac eforturi pentru a deveni scriitori, această calitate nefiind o garanție a valorii operei lor. 5) Din perspectivă etimologică, publicist este persoana care publică. MPB”. Vezi DEC, ediția citată, p. 382.

[18] Și în Republica Moldova, Jurnalismul este studiat, din 1966, ca specializare în cadrul Filologiei, așa încât  primii absolvenți  (1969) aveau calificarea de  „filolog, învăţător de limbă şi literatură moldovenească, jurnalist” – vezi http://jurnalism.usm.md/?page_id=263, accesat 5.X.2018.

[19] „REDACTARE. Proces de ordonare scrisă a informațiilor, opiniilor ș.a.m.d. Etapă ulterioară colectării informațiilor și verificării acestora. R. presupune corectitudine, proprietatea termenilor, claritate, coerență, bogăția vocabularului, precum și alte calități, cum ar fi expresivitatea textului, tonul etc. R. este funcție de tipul de text, de destinația acestuia, de timpul disponibil pentru a-l realiza și de alte variabile. În practica jurnalistică sunt redactate texte informativ-descriptive, argumentativ-explicative și de comentare, fiecare dintre ele având exigențe specifice. MPB”, DEC, ediția citată, p. 394.

[20] https://dexonline.ro/intrare/publicistic%C4%83/109583 – accesat 9.X.2018. Această definiție este preluată din NODEX – Noul dicționar explicative al limbii române, Editura Litera Internațional, Chișinău / București, 2002.

[21] Sinteză oferită de Noemi Marin în 10 septembrie 2018, din care am preluat selectiv. MP.

[22] În Logică, entimema este un silogism concis, în care fie una dintre premise, fie concluzia nu este exprimată, ci subînțeleasă.

[23] Născut în 1936 la Lima, M.V. Llosa a fost ofițer, profesor, jurnalist și scriitor peruan. A primit Premiul Nobel pentru literatură (2010).

[24] Ana Maria Popescu, „Jurnalismul: un pod între literatură și viată”, în Observatorul cultural, nr. 288, 29 septembrie 2005 – https://www.observatorcultural.ro/articol/jurnalismul-un-pod-intre-literatura-si-viata-2/ – accesat 1.X.2018.

[25] Karin Budrugeac, „Jurnalismul, literatura şi blogurile – masă rotundă cu Eric Fottorino, Le Monde”, în LiterNet, noiembrie 2008, https://agenda.liternet.ro/articol/8038/Karin-Budrugeac/Jurnalismul-literatura-si-blogurile-masa-rotunda-cu-Eric-Fottorino-Le-Monde.html – accesat 10.X.2018. Notă: E. Fottorino (n. 1960, Nice) este jurnalist și scriitor. Studiază Dreptul și Științele politice; romancier, eseist premiat de mai multe ori pentru opera sa culturală.

[26] Ibidem.

[27] Cu titlul „Jurnalismul și literatura – istoria unei confuzii”, o parte din evocarea istorică a apărut la Editura Ars Docendi, a Universității din București, în volumul 10 teme de istorie a jurnalismului (2012).

[28] Lui C.A. Rosetti, ediția a III-a, Revista Cercului de Studii P.N.L., București, 1916, p. 289.

[29] Ediția din 17 iulie 1887.

[30] Apud. „Gh. Panu şi cenzura”, în Adevẽrul, 49, nr. 15.932, 24 dec. 1935, p. 2.

[31] Constantin  Stere (C. S.), „101”, Lumina, anul I, nr. 101, 11 decembrie 1917, p. 1.

[32] Născut la Piteşti, 12 aprilie 1899. Jurnalist şi scriitor. A semnat numeroase producţii literare cu pseudonimul Andrei Branişte. A lucrat la Adevărul, Cuvântul liber, Izbînda, Avântul, Chemarea. A colaborat la Viaţa românească, Cuvântul liber, Gândirea, Contimporanul. Moare la Bucureşti, 23 martie 1969.

[33] Andrei Branişte, „Literatură şi gazetărie”, în Adevărul, 29 septembrie 1921, p. 1.

[34] T.T. Branişte, „Între presă şi literatură”, în Cuvântul liber, 26 iulie 1924, p. 1-3, apud. Tudor Teodorescu-Branişte, Între presă şi literatură, ediţie de Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 217.

[35] Vezi Tudor Teodorescu-Branişte, Între presă şi literatură, ediţie de Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.

[36] Pamfil Şeicaru (1894 – 1980). Jurnalist, editor, om politic. Director al ziarului Bucovina, fondator al ziarului Curentul, co-editor al revistei Gândirea.

[37] Pamfil Şeicaru, „După congresul presei – presa, libertatea şi cultura”, în Hiena, anul III, nr. 10, 17 decembrie 1922, p. 3.

[38] Cu ocazia Congresului presei române, Bucureşti, 1922.

[39] Pamfil Şeicaru, „După congresul presei…”, loc. cit.

[40] Pamfil Şeicaru, „Presa şi cultura”, în Cuvântul, anul III, nr. 381, 13 februarie 1926, p. 1.

[41] Mişcarea ideilor. Proză de ziar, de Nicolae Iorga, în Adevărul, anul XXXVI, nr. 12.138, 22 aprilie 1923, p. 2 (text preluat de Adevărul din revistaRamuri).

[42] *** „Cum se scrie”, în  Dreptatea, anul I, nr. 50, decembrie 1927, p. 3.

[43] Ibid.

[44] Multe forme asociative ce se prezentau ca apartinând jurnaliştilor erau dominate de scriitori. Vezi Marian Petcu, Jurnalist în România – istoria unei profesii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.

[45] A.P. Samson, Memoriile unui ziarist, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 127.

[46] Nu am inclus aici nivelul preşcolar, îmbibat de literatură.

[47] Cine va studia fondul arhivistic „Casa de Retrageri și Pensiuni a Ziariștilor” (1920-1949), precum și alte fonduri va înțelege că una dintre constantele evoluției celor două domenii a fost oportunismul – dacă pensiile oferite erau mai mari la ziariști, atunci scriitorii optau pentru astfel de pensii. Și invers. Vezi cazurile D. Panaitescu – Perpessicius (Cuvântul), Camil Petrescu (Banatul românesc, Argus, Universul) și multe altele.

[48] Presa noastră, anul I, nr. 2, iunie 1956, p. 5

[49] Presa noastră, anul II, nr. 12, decembrie 1957, p. 16.

[50] Al. Cornescu, „După un an de activitate”, în Presa noastră, anul I, nr. 8, decembrie 1956. Dintre cei 2.179 membri ai Uniunii Ziariştilor, 1.791 lucrau în Bucureşti, iar în ţara 388.

[51] I. Felea, „Ziarist şi scriitor”, în Presa noastră, anul V, nr. 7-8 (51-52), iulie-august 1960, p. 26-28.

[52] Dinu Hervian (David Herscovici; 1913-1974) a fost ziarist, scriitor și editor. Redactor la revista avangardistă Orizont (București, 1944), director adjunct la Agenția de Presă Agerpres ș.a.m.d.

[53] Dinu Hervian, „Secţiunile noastre locale şi sarcinile actuale ale Uniunii Ziariştilor”, în Presa noastră, anul VI, nr. 12 (68), decembrie 1961, p. 1.

[54] Presa noastră, anul V, nr. 5 (49), mai 1960, p. 11.

[55] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

[56] Demostene Botez, „Ziaristica şi literatura”, în Presa noastră, anul I, nr. 2, iunie 1956, p. 3-4.

[57] Scânteia a fost un cotidian de informare generală, publicaţie oficială a Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

[58] Gheorghe Vlad,  „Un dram din experienţa mea şi multă dorinţă de a învăţa dintr-a altora”, în Presa noastră, Revistă lunară a Uniunii Ziariştilor din R.P.R. anul III, nr. 1, ianuarie 1958, p. 5.

[59] Ibidem.

[60] Presa noastră, anul III, nr. 2 (22), februarie, 1958,  p. 4.

[61] Presa noastră, ediția citată, p. 6.

[62] Ibidem.

[63] Presa noastră, anul III, nr. 3 (23), martie, 1958,  p. 3-10.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Danoş Mikloş, „Trei probleme din cele multe…”, în Presa noastră, anul III, nr. 3 (23), martie, 1958, p. 3-10.

[68] Ibidem.

[69] George Ivaşcu, „Reuniunea internaţională a reporterilor”, în Presa noastră, anul III, nr. 4 (24), aprilie, 1958, p. 1.

[70] Ibidem.

[71] Presa noastră, anul III, nr. 4 (24), aprilie, 1958, p. 1.

[72] Privilegierea jurnalismului de expresie, clasificarea aproximativă a genurilor jurnalistice, menţinerea unei graniţe incerte între literatură şi gazetărie au fost, în bună  măsură, inspirate de modelul sovietic.

[73] Presa noastră, anul IV, nr. 2, februarie, 1959, p. 42.

[74] Ibidem.

[75] Toma George Maiorescu, „Note despre reportaj”, în Presa noastră, anul IV, nr. 3-4  (35-36), martie-aprilie 1959, p. 2.

[76] Presa noastră, anul IV, nr. 5, 1959, p. 13.

[77] Să ne amintim aici teza lui Tudor Vianu (Studii de stilistică, 1968), care distingea „intenția tranzitivă a limbajului, prin care emițătorul comunică un mesaj, de intenția reflexivă, prin care același emițător se comunică, adică exprimă atitudinea sa față de cele comunicate tranzitiv”.

[78] România populară, România azi, România – editate în limbile rusă, franceză, engleză, germană, spaniolă, chineză.

[79] Presa noastră, anul  IV, nr. 7 (39), iulie 1959, p. 23-24.

[80] Tudor Teodorescu Branişte, Scara vieţii, ediţie de Constantin Darie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p.140.

[81] Presa noastră, anul X, nr. 6 (110), iunie 1965, p. 10. Dezbaterea despre genurile presei avusese loc la Uniunea Ziariştilor, în 7- 8 iunie.

[82] Presa noastră, anul X, nr. 6 (110), iunie 1965, p. 14.

[83] Dezbaterea despre genurile presei, Uniunea Ziariştilor, 7- 8 iunie 1965.

[84] Presa noastră, anul X, nr. 6 (110), iunie 1965, p. 30.

[85] Presa noastră, anul X, nr. 6 (110), iunie 1965, p. 32.

[86] „Ancheta revistei Presa noastră despre reportaj”. Presa noastră, anul X, nr. 7-8 (111-112), iulie-august 1965, p. 45.

[87] Ibidem.

[88] Presa noastră, anul X, nr. 6 (110), iunie 1965, p. 35.

[89] Ibidem.

[90] Vezi Marian Petcu, „Relațiile externee ale asociațiilor de presă din România”, în 10 teme de istorie a jurnalismului, Editura Ars Docendi, București, 2012, p. 81-109.

[91] Potrivit vârstei şi categoriei socio-profesionale, erai obligat să contractezi abonamente. Elev fiind, am fost abonat la Cutezătorii, apoi la Scânteia tineretului, sub ameninţarea sancţiunilor. Chiar şi atunci când elevii erau săraci, se vedeau nevoiţi să se aboneze, câte doi pentru un titlu de ziar.

[92] Este vorba despre un rezumat al manualului nord-american menţionat.

[93] Presa noastră, anul XII, nr. 7 (135), iulie 1967, p. 26-29.

[94] Al. Philippide, „Ziaristica şi literatura”, în Presa noastră, anul XV, nr. 10 (174), octombrie 1970, p. 5-8.

[95] Carol Roman, „Dialoguri despre profesiune. Invitat: George Macovescu ”, în Presa noastră, anul XVI, nr. 1 (177), ianuarie 1971, p. 1-5

[96] Sânziana Pop, „Publicistica – talent, disciplină, profesiune”, în Presa noastră, anul XV, nr. 11(175), noiembrie 1970, p. 1.

[97] Ibidem.

[98] Silvian Ionescu, Literatura de frontieră, ediţia a II-a revăzută, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 308.

[99] Articler – autor de texte de opinie, cum ar fi editorialul (articolul de fond, numit și cursiv), comentariul.

[100] N. Carandino, „Ziaristica nu are nevoie de cârjele falsei retorici”, în Tineretul liber. Supliment literar-artistic, anul I, nr. 1, 30 decembrie 1989, p. 3 (interviu acordat în anul 1986).

[101] Interviu cu Nestor Ignat, București, 24 iunie 2011 (M. Petcu).

[102] Marin Stoian, „Reportajul în presa scrisă”, în Elemente de teoria presei, vol. II, Academia de Studii Social Politice, Secţia Ziaristică, Bucureşti, 1987, p. 99. Notă. Este vorba despre un manual de ziaristică.

[103] Marin Stoian, op. cit., p. 101.

[104] România literară, nr. 32/ 1982, apud. Marin Stoian, „Reportajul în presa scrisă”, în Elemente de teoria presei, ediția citată, p.113.

[105] Interviu cu Paul Lăzărescu, 24 iunie 2011.

[106] Este și opinia celei mai  longevive jurnaliste de limbă română, Biti Caragiale – interviu, 6 iunie 2016.

[107] Florian Potra, „Pecica – o comună a măiestriei artizanale”, în Scânteia, anul XLIX, nr. 11.625, marți, 8 ianuarie 1980, p. 1.

[108] Vezi articolul „Evoluții recente în jurnalismul autohton”, la adresa https://www.contributors.ro/cultura/evolu%C8%9Bii-recente-in-jurnalismul-autohton-2/

[109] Octavian Paler, „Roma, barbarii și noi”, în Revista română de istorie a presei, an IX, nr. 1 (16), 2015, Editura Accent, Cluj Napoca, p. 103-149.

[110] Nu neapărat în sensul antropologic, potrivit căreia cultura este cvasitotalitatea expresiilor umane. Nici în cel dat de științele comunicării, oarecum identic. Totuși…

[111] „Jurnalism narativ sau… știri pe care le simți”, http://www.cji.ro/jurnalism-narativ-sau-stiri-pe-care-le-simti/ – accesat 4 .X.2018.

[112] La un moment dat revista se va numi DoR.

[113] Cristian Lupșa, „Noi începuturi”, în DoR, anul V, nr. 19, primăvara 2015.

[114] A se vedea metoda calitativă de cercetare sociologică, numită povestirea viețiirecit de vie, la francezi;  life story în spațiul anglo-saxon; metoda biografică (la noi) ș.a.m.d.

[115] În dicționarele de sinonime nu face distincția dintre poveste și povestire: Poveste = basm, narațiune, povestire, istorisire, născocire, scornitură, brașoavă, întâmplare, pățanie, tărășenie. Iar pentru Povestire ni se oferă următoarele sinonime = poveste, povestire, narațiune, minciună… Vezi http://dex.dictoo.eu/index.php?cheie=povestire, accesat 4.X.2018.

[116] http://stai-sa-ti-povestesc.com/comunitatea-de-storytelling/ – accesat 2.X.2018.  Compania S.C. Storytelling Training & Coaching s.r.l. are sediul pe Splaiul Independenței, nr. 273, Corp 1, etaj 3, Sector 3, București.

[117] Marian Petcu, coord., Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați (DEC), Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 276.

[118] Erik Neveu, Sociologie du journalism, La Decouverte, Paris, 2001, p. 16.

[119] „Jurnalism de opinie. Funcție fundamentală a jurnalismului, alături de jurnalismul informativ, de investigație și cel cultural. J. O. este reprezentat de următoarele genuri jurnalistice numite și <genuri de opinie>: editorialul, billet-ul (completare a editorialului, în presa franceză), comentariul, analiza, însemnarea, cronica, recenzia, revista presei, scrisoarea deschisă, horoscopul, vulgarizarea. Scopul J. O. este să cointereseze, să persuadeze, să lămurească și să responsabilizeze receptorul (cititorul, auditorul, telespectatorul, utilizatorul) prin argumente și prin încurajarea dezbaterii publice, plecând de la informații cunoscute și evenimente petrecute în viața cotidiană, asupra unui subiect de interes public, așa încât receptorului să-i fie transmise judecăți de valoare, care să poată fi însușite, și, în urma evaluării taxonomice proprii, să-i dezvolte sentimentul responsabilității civice. De aceea, opinia formulată de jurnalist, deși garantată de libertatea dreptului de exprimare, trebuie, din perspectivă deontologică și etică, să pornească de la informații veridice, să fie de bună credință, să nu contrarieze binele public, să nu afecteze dreptul la imagine și la viața privată (Lucian Grozea, Sibiu) – vezi DEC, ediția citată, p. 275-276.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Hmm. Exista ingineri mecanici. Exista si mecanici, maistri etc. Exista chimisti, unii care s-au deducat chimiei alimentare. Exista tehnologi in chimie alimentara. Sub aspect etic, toti slujesc acelasi tel, in cazul pus pe tapet oferirea unei perspective asupra realitatii. Vectorii si implicit ambalajul difera. La fel si financiar: si literatii si jurnalistii scriu, in ultima instanta, pentru a supravietui. Dar in mod diferit, si nu numai din perspectiva simplista si simplificatoare a complexitatii relative, si ambele necesita (ideal) talent, de aceiasi specie dar de subspecie diferita. Tot argumentul da o importanta relativ scazuta consumatorului. Si variilor profile de consumator. Multi dintre noi preferam o piesa de opinie, crossover-ul stire/scriitura, informatiei pure. Poate ca, mai ales in cazul jurnalistilor consacrati, pe care i-am putut ‘profila’ mental intr-o perioada mai lunga de lectura, suntem increzatori, justificat sau nu, ca putem aduce mental corectiile necesare, izoland ‘stirea’ de opinie si interpretare. Cum ar veni, minte-ma frumos ca dau eu bullshitul tau la o parte, ramanand cu placerea lecturii. De multe ori, desi am aflat stirea ‘searbada’, citesc cu nesat scriitura unui jurnalist ‘de opinie’, chiar daca stiu de la bun inceput ca o sa ma enervez pe tema felului in care respectivul interpreteaza un fapt. Dar savurez scriitura, chiar daca, repet, stiu de la bun inceput ca ma va enerva. Cu alte cuvinte, ma comport ca un consumator, cu hachitele si ideosincraziile personale.

  2. /

    Cel care se laudă că oferă ceea ce crede el că vrea publicul creează adesea o nevoie iluzorie de standarde mai scăzute pe care apoi o va satisface.
    John Reith, director general al BBC, 1924

    Am devenit constient de o schimbare in rau de-a lungul anilor 1890. Ziarele epocii victoriene si-au luat ca prima sarcina sa ofere cititorilor informatii complete si precise despre subiecte de interes public. Apoi a aparut Daily Mail, primul ziar englez pentru care cuvantul „stire” si-a pierdut intelesul vechi de fapt real pe care cititorul ar trebui sa il cunoasca pentru a vota inteligent, si a capatat un nou sens de intamplare sau fictiune care poate fi distractiv de citit. Citind asa un ziar, nu mai invata sa voteze. Invata sa nu voteze, pentru ca se va deprinde sa perceapa stirile nu ca pe o situatie in care sa participe, ci ca pe un spectacol pentru momente de repaos.
    RG Collingwood (filosof si istoric), O Autobiografie (1939)

    Lord Salisbury, 19th-century Prime Minister of the United Kingdom, dismissed the Daily Mail as „a newspaper produced by office boys for office boys.”
    The paper was accused of warmongering before the outbreak of World War I, when it reported that Germany was planning to crush the British Empire.

    „Dacă nu citești ziarele, ești neinformat. Dacă le citești, ești dezinformat!” (Mark Twain)

    In stilul anecdotic care l-a facut celebru, Marshall McLuhan descria ziarul modern ca pe „o institutie magica, asemanatoare unui vraci aducator de ploaie. Este scris pentru a elibera sentimente si pentru a ne tine intr-o perpetua emotie. Prin intermediul lui, nu se intentioneaza prezentarea unor scheme sau modele rationale de digerare a stirilor. Ziarul nu ofera vreodata priviri in adancul evenimentelor, ci doar fiorul lor. De fapt, oamenii nu citesc ziarele, ci intra in ele ca intr-o baie fierbinte”.

    „O presa cinica, mercenara si demagogica va produce, in timp, cetateni de aceeasi speta, la fel de joasa” declara Joseph Pulitzer, fondatorul celebrului premiu omonim, acum mai bine de 100 de ani.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marian Petcu
Marian Petcu
Marian Petcu (n.1961, Buzescu-Teleorman) este profesor la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Departamentul de Antropologie culturală și Comunicare. Doctor în Sociologie. A publicat 10 teme de istorie a jurnalismului (Ars Docendi, 2012), Istoria jurnalismului şi a publicităţii în România (Polirom, 2007), Jurnalist în România - istoria unei profesii (Comunicare.ro, 2005) , O istorie ilustratã a publicitãţii româneşti (Tritonic, 2002), Tipologia presei româneşti (Institutul European, 2000), Puterea şi cultura - o istorie a cenzurii (Polirom, 1999), Sociologia mass media (INI, 2001; Dacia, 2002). A coordonat volumele O cronologie a cenzurii în România (Tritonic, 2016), Contribuții la istoria economică a presei din România (Tritonic, 2016), Sociologia luxului (Tritonic, 2015), Studii și cercetări de istorie a publicității (Tritonic, 2015), Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați (C.H.Beck, 2014), Istoria jurnalismului din România în date – enciclopedie cronologică (Polirom, 2012), Cenzura în spaţiul cultural românesc (Comunicare.ro, Bucureşti, 2005). Inițiator al congreselor de istorie a presei si al unor periodice de specialitate.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro