Cuvintele „tehnocrat” și „tehnocrație” au revenit în ultimul timp în discursul public din România. Se pare că acestea au fost create în 1919 de către inginerul american W. H. Smith pentru a desemna un mod de organizare a vieții economice inspirat din principiile raționale ale științelor naturii. Audiența acestui curent a fost amplificată de efectele dezastruoase ale marii crize economice din anii ’30. În prezent, guvernele formate din tehnocrați sunt considerate adesea soluții valabile în situații de criză, ori atunci când conducătorii politici se dovedesc a fi lași, indeciși sau discreditați.
Subliniind necesitatea organizării științifice a vieții economico-sociale și importanța specialiștilor, doctrina tehnocrației reflectă o tendință permanentă a gândirii social-politice. Această orientare este ilustrată de Platon, care și-a imaginat un stat ideal, condus de filozofi, de Saint-Simon, care a descris amănunțit o societate perfectă, administrată de savanți, precum și de clasicii marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin), care și-au propus nici mai mult și nici mai puțin decât să creeze științific o nouă umanitate.
Explicația acestei tentații permanente rezidă în faptul că doctrina tehnocrației se bazează pe cultul eficacității, care reflectă dorința eternă a omului de a obține rezultate cât mai mari cu eforturi cât mai mici. Această năzuință, însoțită cel mai adesea de reticențe cu privire la organismele politice tradiționale, implică o mare încredere în posibilitatea rezolvării raționale a problemelor sociale. Ea conduce frecvent, dar nu neapărat, la ideea remiterii către tehnicieni a deciziilor referitoare la treburile publice.
O parte din atractivitatea doctrinei tehnocrației provine din faptul că termenul este elastic. Conform dicționarelor, tehnocrația este un sistem de guvernare în care cei care decid sunt tehnicienii, în special oamenii de știință și experții în diverse domenii. Această definiție ridică însă o serie de probleme: eticheta „tehnocrat” se aplică oare oricărui expert implicat în administrarea statului sau doar unuia aflat în afara sferei politice?; cât de mulți tehnocrați trebuie să fie într-un guvern și ce poziții trebuie să ocupe aceștia pentru ca guvernul să poată fi numit „tehnocrat”?; un asemenea guvern operează în cadrul sistemului politic existent, ori îl înlocuiește?; dacă da, pentru cât timp?; poate un tehnocrat să devină politician și invers? Răspunsurile la aceste întrebări sunt, de obicei, felurite și echivoce.
În plus, având conotații apropiate de cele ale altor termeni, cum ar fi, de exemplu, „teocrație” (guvernarea de către divinitate sau reprezentanții ei pe pământ), „autocrație” (guvernarea de către o singură persoană), „birocrație” (guvernarea de către persoane specializate, aflate, de regulă, într-o structură ierarhică și având atribuții, responsabilități și proceduri strict definite), tehnocratismul îi tentează pe toți cei exasperați de „ineficiența” democrației (guvernarea de către popor).
Societățile politice zise „occidentale” – adică, în realitate, societățile industriale de tip capitalist, în care sursa finală de legitimitate politică este rezultatul alegerilor – se află în prezent într-o situație echivocă. Pe de o parte, aceste societăți pretind că se guvernează prin diverse forme de democrație reprezentativă, care implică un anumit control al vieții publice de către cetățeni sau cel puțin de către reprezentanții lor. Pe de altă parte, diverse aspecte ale funcționării societăților occidentale tind să se abată considerabil de la acest model. Unul din factorii care determină aceste derapaje este existența unor situații în care factorii determinanți sunt forțele economice (în special industriale și financiare), care beneficiază astfel de posibilitatea de a influența autoritățile statului potrivit propriilor lor interese. Existența puterii economice private în punctele sensibile ale vieții sociale și politice, constituie, deci, un obstacol serios în calea aplicării principiilor unei guvernări democratice.
O altă trăsătură a societăților occidentale contemporane – nu fără legătură cu cea anterioară – ține de acțiunea exercitată asupra sferei politicii de către tehnicieni nesupuși răspunderii politice. Un exemplu în acest sens este cel al conducătorilor băncilor centrale, care, în prezent, se bucură, de regulă, de independență legală față de guvern.[1] Alt exemplu este cel al judecătorilor, ale căror sentințe determină schimbarea din funcție a demnitarilor, invalidarea alegerilor, majorarea unor cheltuieli publice etc. În cazurile de acest gen, bazându-se pe anumite competențe, care nu sunt întotdeauna indiscutabile și ghidați de ceea ce ei consideră a fi „interesul general”, ori mai degrabă de interesele particulare ale unor categorii sociale sau sectoare economice, tehnocrații ajung să-și impună concepțiile şi deciziile reprezentanților aleși. Astfel, oamenii politici devin, în anumite situații, simplii executanți ai voinței tehnicienilor. Cu alte cuvinte, funcționarea efectivă a sistemului politic democratic comportă transferarea unor decizii în mâinile tehnicienilor, care dobândesc, astfel, puteri proprii; aceste puteri îi fac independenți atât față de guvernanți, cât și față de publicul larg. Se poate spune, deci, că cei care guvernează sunt, până la urmă, nu conducătorii aleși de popor, ci aceste „eminențe cenușii”.
În fine, în sistemele politice democratice, chiar și guvernele cu majoritate parlamentară, formate de un singur partid, de o coaliție de câteva partide sau chiar de doar două partide (cazul SUA), adoptă greu anumite decizii complicate, cum ar fi cele referitoare la efectuarea unor operațiuni militare, schimbarea regulilor electorale, majorarea unor impozite, reducerea unor cheltuieli publice etc. De aceea, guvernele creează adesea agenții specializate pentru rezolvarea problemelor de acest gen (sănătate, educație, mediu etc.), pe care le încadrează cu experți, care dobândesc astfel prestigiu și putere.
Cu toate acestea, în prezent, în țările cu sistem politic de tipul democrațiilor occidentale, guvernele formate total sau parțial după criteriul tehnocratic constituie excepții: Ungaria (2009-2010), Republica Cehă (2009-2010), Italia (2011-2103), Grecia (2011-2012), România (2015-2017). După cum am menționat, soluția este adoptată în circumstanțe speciale, iar aceste guverne de tehnocrați sunt numite pentru o perioadă de timp limitată și cu un mandat specific. Astfel, obiectivul principal al guvernului tehnocrat, aflat în prezent în curs de formare în România, este, conform declarațiilor politicienilor implicați, depășirea blocajului politic major, creat prin demiterea guvernului Bolojan și stabilizarea economică și financiară a țării.
Tehnocrația a fost unul din miturile comuniste: conform clasicilor marxism-leninismului, după cucerirea puterii de către proletariat, guvernarea va trece în sarcina administratorilor. Deși această previziune nu s-a confirmat nicăieri și nicicând, comunismul „real” a arătat că tehnocrația și totalitarismul sunt strâns legate. Atunci când puterea politică nu poate fi contestată public, alegerile sunt irelevante, iar o anumită calificare – efectivă sau formală – poate oferi un avantaj indivizilor dornici de ascensiune în structurile de putere. În România, conducătorii comuniști au avut puțină școală. După ce au ajuns la putere, mulți dintre ei au devenit însă „specialiști”, „ingineri”, „academicieni”, „savanți de renume mondial” (caz celebru prin enormitatea sa) etc.
După cum arată profesorul L. Boia (Mitologia științifică a comunismului, Humanitas, 2011, p. 42-44), „din colecția de mituri reunite în mitologia comunistă, nici unul nu a beneficiat de un prestigiu mai mare ca mitul inginerului. El a concentrat imaginea ideală a omului nou, a omului nou în genere, căci acesta trebuia să fie și intelectual.” (p. 148). Explicația rezidă, în primul rând, în faptul că meseria de inginer apărea ca o profesiune care unește munca fizică și munca intelectuală, trăsătură definitorie a omului nou. În al doilea rând, importanța inginerului era impusă de programul de construire a comunismului conceput ca demers strict științific și aflat în miezul dur al mitologiei comuniste. (p. 148-151).
Privit retrospectiv, experimentul comunist învederează cât se poate de clar că tehnocrația nesupusă controlului politic al societății sau al reprezentanților săi aleși nu constituie o garanție că ideile și deciziile sale sunt bune. Dovezi convingătoare în acest sens sunt construcțiile gigantice din unele țări comuniste – de la canalul Marea Albă-Marea Baltică în URSS, la amenajarea bazinului Fluviului Galben (Huanhe) în China și canalul Dunăre-Marea Neagră în România. Realizate de regimurile comuniste respective cu uriașe consumuri de resurse materiale și cu imense sacrificii de vieți omenești, aceste lucrări faraonice s-au dovedit adesea inutile sau ineficiente din punct de vedere economic și dezastruoase din punct de vedere ecologic. Însă, deoarece, până la căderea comunismului, conducerile partidelor și statelor comuniste nu puteau fi trase la răspundere, vina a fost aruncată în multe cazuri asupra tehnicienilor, care au fost acuzați de sabotaj și condamnați la moarte sau ani grei de închisoare.
Comuniștii nu au fost singurii care au crezut în tehnocrație. În statele nefuncționale, militarii, care dau o lovitură de stat, folosesc adesea un limbaj tehnocratic pentru a arăta că nu depind de partide și că urmăresc exclusiv „interesul național”. De asemenea, juntele militare includ frecvent în guvern tehnocrați civili sau lasă puterea în mâna acestora din urmă, atunci când sunt răsturnate de la putere. Rezultatul este, de obicei, un hibrid tehnocrato-militar, în care experții civili dețin portofoliile economice și sociale, iar militarii, ministerul apărării și cel de interne. Acest model se regăsește, de exemplu, în regimul actual din Egipt, care este o autocrație militară-biocratică.
Cel mai performant caz de tehnocrație este, probabil, Singapore: componentele politice şi tehnice ale sistemului guvernamental par a fi fuzionat aici complet. Pe locul doi prin prisma performanțelor economico-sociale se situează fosta colonie britanică Hong Kong (retrocedată în 1997 guvernului de la Beijing). În fine, guvernul format de Partidul Revoluționar Instituțional (PRI) din Mexic – numit de laureatul premiului Nobel, Mario Vargas Llosa, „partidul dictatorial perfect” – a evoluat de la generali-revoluţionari la politicieni-jurişti și, în cele din urmă, la economişti-tehnocraţi, însă cu mai puțin succes decât cazurile sud-est asiatice amintite.
De fapt, chiar și un guvern format în întregime din tehnocrați se află sub o puternică influență politică. În țările cu democrații viciate sau cu regimuri hibride, există puternice grupuri de influență și numeroase conflicte și tensiuni, iar tehnocrații trebuie să se supună, la fel ca politicienii, majorităților transpartinice și să țină seama de intrigile din interiorul adunărilor alese, atâtea și așa cum există acestea. Ei se confruntă, de asemenea, cu poporul, confruntare care poate fi uneori foarte dură, mai ales atunci când populația este divizată etnic, religios, geografic etc., ori consideră că tehnocrații din guvern sunt părtinitori în împărțirea foloaselor și repartizarea sacrificiilor. În acest context, este interesant de amintit cazul unor economiști celebri la nivel mondial – unii dintre ei laureați ai premiului Nobel și cu realizări academice excepționale –, care s-au ocupat de problemele dezvoltării economice și au recomandat o serie de reforme și de ajustări fiscale unor țări care se confruntă cu criza datoriilor externe. Însă, decizia de a reduce anumite cheltuieli publice sau de a crește unele impozite și taxe necesită nu numai știință și tehnică, ci și un acut simț politic. Or, puțini tehnocrați au acest dar; iar suplinirea acestui talent prin învățare poate fi un proces îndelungat, costisitor și uneori fatal din punct de vedere politic.
Cazul statelor nefuncționale arată că, pentru a depăși obstacolele de acest gen, șeful unui guvern de tehnocrați trebuie să aibă anumite calități personale, care să-i permită să adopte sau să determine decizii importante, chiar dacă nu are un mandat electoral formal. Un factor de natură să favorizeze acest proces este existența unor constrângeri externe, conștientizate pe scară largă de populație și acceptate de unele forțe politice. O asemenea constrângere poate proveni, de exemplu, din obiectivul aderării la o organizație internațională: unele țări foste comuniste au apelat la guverne tehnocratice pentru a realiza reformele necesare în scopul îndeplinirii criteriilor de aderare la UE. Un rol similar au, eventual, condițiile unui acord cu FMI încheiat pentru a depăși pericolul încetării plăților externe. În absența unor asemenea „ancore”, forțele politice interne – de obicei, un monarh, un președinte sau un parlament populist – pot demite un guvern tehnocratic, devenit incomod.
Concluzia care se desprinde din cele arătate este că guvernarea de către tehnocrați nu duce, contrar afirmațiilor superficiale, la excluderea politicii din treburile publice. Dorința de a anula politica prin tehnică, aspirația de a „depolitiza” marile probleme ale vieții sociale sunt teme care se bucură în prezent de o mare audiență în toată lumea. Însă, atâta timp cât nu toate clivajele sociale și culturale care îi dezbină pe oameni au fost eliminate, înlocuirea guvernării oamenilor prin administrarea lucrurilor, așa cum au crezut teoreticienii comuniști (în special Engels și Lenin), nu este posibilă. Transformarea guvernării în administrare este, deci, utopică. În ceea ce privește pretenția autorităților de a fi realizat deja această ambiție, ea constituie, de fapt, o simplă tactică de guvernare. În realitate, consolidarea puterii tehnocraților are ca rezultat final conferirea puterii de a concepe și aplica politica țării unor tehnicieni, care nu răspund în fața cetățenilor. Menținută în mod nominal, autoritatea conferită politicienilor este golită parțial de conținut. Iar acesta este deja cazul, în mare măsură, în mai multe domenii, printre care politica economică.[2]
Un element care mărește complexitatea problemei este faptul că acțiunea tehnocraților nu este rea în sine. Această intervenție implică, în anumite împrejurări, un efort de raționalizare și o preocupare mai mare pentru randament. Or, aceștia sunt factori de ameliorare a gestionării treburilor publice: la urma urmelor, recrutarea funcționarilor printr-un concurs imparțial este preferabilă ocupării posturilor prin pile, cunoștințe și relații. Pregătirea științifică sau tehnică oferă celui care o are și vrea să o folosească o anumită bază pentru o anumită rezistență față de revendicările unilaterale ale grupurilor de presiune și față de isteriile colective. În definitiv, această manieră de abordare a problemelor, inseparabilă de cunoașterea științifică a epocii actuale, se înscrie într-o tendință mai amplă, care încearcă să facă viața socială compatibilă cu nevoile omului. Prin această prismă, raționamentul științific – factor de obiectivitate şi imparțialitate – este indispensabil, chiar dacă nu întotdeauna, nu atât pentru alegerea obiectivelor (care este rolul ideologiei, dreptului, moralei etc.), cât pentru calculul costurilor și beneficiilor și evaluarea realismului priorităților propuse publicului sau grupurilor de interese.
Aspectul contestabil al acestei mișcări de susținere a conducerii societății de către experți tehnici în locul politicienilor aleși nu este, deci, căutarea eficacității, ci absența sau insuficiența controlului poporului asupra activității conducătorilor săi. Această afirmație este valabilă în special pentru planificare, care, în comunism, a constituit principalul instrument de reglare a economiei și care este considerată și în prezent de către unii economiști drept un mijloc adecvat de reconciliere a eficacității și moralei în viața economică.
Evoluțiile actuale au și alt avantaj: tendința de a cere o anumită calificare tehnică pentru ocuparea funcțiilor de conducere reduce importanța privilegiilor din naștere sau de avere, a dosarului, relațiilor etc. Cu certitudine, sistemele sociale contemporane împiedică și deturnează adesea acest fenomen prin limitarea severă a accesului unor largi pături sociale la educație, permițând, în plus, categoriilor favorizate, să se folosească de serviciile unor oameni capabili, ceea ce adâncește inegalitățile, uneori împotriva dorinței celor în cauză. Se poate totuși spera că, pe măsură ce un număr tot mai mare de cetățeni dobândesc o anumită calificare tehnico-ştiinţifică, puterea banilor, a pilelor, relațiilor etc., se reduce.
Influența tehnocrației este determinată de creșterea sarcinilor și responsabilităților statului modern. Această influență se exercită în majoritatea domeniilor activității guvernamentale: economie, apărare, cercetare științifică, sănătate, educație, mediu etc. Totuși, nu toate deciziile politice sunt luate de tehnicieni. Este ușor de arătat că, inclusiv în domeniile menționate, există numeroase decizii adoptate fără ca specialiștii să fie consultați sau chiar împotriva voinței lor.
Un exemplu tipic de domeniu al acțiunii statale – caracterizat, în prezent, printr-o importantă dimensiune tehnică – este elaborarea politicii economice. În acest domeniu, acțiunea economiștilor este, într-adevăr, foarte puternică, indiferent că este vorba de atenuarea șocurilor intervenite în domeniul cererii sau al ofertei, de valorificarea resurselor naturale, de dezvoltarea pe termen lung (națională sau regională), asumarea unor angajamente internaționale, acordarea de ajutoare economice și asistență tehnică altor țări etc.[3]
Un alt exemplu este extinderea puterii tehnocratice în sectorul economic privat, și anume prin separarea proprietății de gestiune. Într-adevăr, în întreprinderile mari și foarte mari (constituite, în general, sub formă de societăți anonime), acționarii sunt practic înlocuiți în atribuțiile efective de către manageri, a căror participare la capitalul social este foarte mică sau, uneori, nulă. Are loc, deci, un transfer al puterii de decizie, aparent bazat pe competență, ceea ce sugerează o evoluție de tip tehnocratic. Acest fenomen, cunoscut sub numele de „revoluția managerială”, constă, în esență, în înlocuirea „capitaliștilor fără funcție” cu „funcționari fără capital”.
În aceste condiții, în literatură există și o concepție extensivă cu privire la tehnocrație, conform căreia conducerea specialiștilor este forma de capitalism specifică secolului XX. Acest tip de capitalism se caracterizează prin faptul că evoluția sistemelor social-economice contemporane este determinată de influența pe care „clasa managerială” o exercită în toate domeniile: sector privat, întreprinderi publice, birocrație statală, cercetare științifică, state majore militare, conducere oligarhică a partidelor etc.[4]
Cu toate că această școală de gândire are un anumit impact, nu se poate spune că există o conspirație ocultă a tehnocraților pentru cucerirea și exercitarea puterii, ci doar că există o valorizare de către societate a funcției tehnice. În starea actuală a societăților occidentale, tehnicienii aflați în funcții de conducere publice provin, în marea lor majoritate, din aceleași medii din care se recrutează, în mod normal, conducătorii economiei private (înalta burghezie și pătura superioară a clasei mijlocii). Grupările și regrupările permanente ale acestora reflectă mai degrabă dorința de putere comună tuturor oamenilor, decât un complot pentru ocuparea pozițiilor de comandă în societate. Ideea că tehnocrații renunță la bani pentru putere nu pare conformă cu datele vieții sociale: dacă problemele materiale ar fi, într-adevăr, secundare, statul ar pierde mulți slujbași, iar atracția funcțiilor guvernamentale, instituțiilor bugetare și a întreprinderilor publice nu ar fi așa mare.
Orice descriere generalizatoare a unei categorii sociale tinde să estompeze faptul că membrii săi se aseamănă fundamental cu ceilalți oameni: specialiștii, chiar deveniți tehnocrați, nu-și pierd condiția lor general umană. Se explică, astfel, de ce, în viața de zi cu zi, comportamentele observate nu au întotdeauna rigoarea și pregnanța modelelor elaborate și, deci, „idealizate”, de către teoreticieni. Fără a însemna o subestimare a pericolelor totalitare ale tehnocrației, aceste observații impun analiza sine ira et studio a fenomenului tehnocratic și prudența de a nu crea noi mituri.
Pentru evidențierea acestor pericole, este necesară în primul rând analiza rolului tehnocraților în sectorul public. Căci, dat fiind impactul aparatului guvernamental asupra tuturor compartimentelor vieții sociale, membrii acestei structuri au posibilități considerabile de influențare a societății. Funcționarii publici nu sunt îngeri, dar nici demoni. Ei vădesc adesea un devotament față de binele colectiv, atitudine fără de care viața socială nu s-ar putea menține în caz de criză gravă. Admițând că „interesul general” nu poate fi definit decât în mod convențional, se poate afirma că majoritatea slujbașilor statului tind să se inspire din această definiție convențională în comportamentele lor cotidiene. Căci, după cum spune „teorema imposibilității” a lui A. Arrow (Social choice and individual values, New Haven: Yale University Press, 1963), altă formă de exprimare a „interesului public” nu există. Activitatea funcționarilor publici este, în tot cazul, indispensabilă funcționării unei societăți complexe. Ținând seama de numeroasele defecte ale clasei politice, deși este blamat adesea, procesul de birocratizare a statului are adesea o mare valoare socială.
Ideea pe care se bazează actualele sisteme de guvernare democratice, dincolo de diversitatea formelor instituționale, este că tehnocrații trebuie controlați de politicienii aleși, adică de oamenii desemnați prin vot liber de către cetățeni. Or, din acest punct de vedere, iar acesta este, într-adevăr, un pericol al tehnocrației, sistemul cunoaște numeroase imperfecțiuni. Indivizii care, prin însăși meseria lor, lucrează în culisele aparatului guvernamental, dețin o putere de decizie mai mare sau mai mică, fără să dea socoteală electoratului. Acest fenomen nu este nou, însă dimensiunile sale s-au amplificat în prezent.
Situația este strălucit exprimată de formula consacrată a lui C. W. Mills: „elita la putere” (The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1956). Această expresie nu suscită nici un fel de confuzii, deoarece este cât se poate de concisă și de clară. Cu toate acestea, sintagma postulează o identitate a conduitelor pe care studiile empirice nu o confirmă; aceste investigații faptice relevă că negocierile între tehnicieni, la fel ca cele între politicieni, sunt marcate adesea de compromis; or, recursul la această metodă relevă fragmentările „elitei la putere”. Realizarea compromisului este aproape întotdeauna laborioasă și, în majoritatea cazurilor, precară – ceea ce înseamnă că exercitarea de către diverse persoane a influenței tehnocratice este afectată de o anumită instabilitate.
În plus, „elita la putere” nu este singură pe lume: la rivalitățile interne, care îi limitează capacitatea de acțiune, se adaugă presiunile mediului social, el însuși fragmentat, și, deci, în societățile occidentale pluraliste, diverse categorii sociale, care își spun propriul lor cuvânt în legătură cu problemele ce le privesc. Din această cauză, tehnocrații din sectorul public sunt adesea nevoiți să se abată de la proiectele lor „științifice”. În general, sunt rare guvernele – indiferent cât sunt de dictatoriale sau de tehnocratice – care nu sunt constrânse, în măsură mai mare sau mai mică, să-și modifice conduita în funcție de reacțiile – efective sau anticipate – populației pe care o guvernează. Astfel, chiar și rigidul regim ceaușist, cu mijloacele sale de control total al societății, a fost nevoit să modifice legea pensiilor, ca urmare a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977, ori să promită creșterea tuturor salariilor în decembrie 1989, când mulțimile din marile orașe au ieșit în stradă.
Acestea fiind spuse, trebuie totuși admis că tehnocrații au o importantă capacitate de gestionare a societății, ceea ce face ca politicienii aleși să treacă adesea pe planul doi. Acest transfer de responsabilități devine uneori insuportabil, deoarece se suprapune cu inegalitățile existente în repartizarea resurselor și în exercitarea puterii economice, care continuă să marcheze societățile moderne. Această stratificare economică și socială face dezirabilă și chiar indispensabilă supravegherea de către societate a mașinăriei guvernamentale și, în special, a aparatului administrativ. Și, de fapt, aceasta este, în esență, argumentul cel mai solid pentru instaurarea unui cadru social care să permită manifestarea opoziției față de oamenii aflați la putere. Or, prin gestionarea societății de către tehnocrați, posibilitățile de control de către societate se atenuează și adesea dispar. De aici, creșterea riscului de arbitrar în conceperea și aplicarea politicilor guvernamentale.
Al doilea mare pericol al tehnocrației este, deci, riscul ca puterile tehnicienilor, obținute prin preluarea atribuțiilor de la oamenii politici și prin înăbușirea opoziției, să fie folosite în favoarea unei mici părți a societății sau chiar confiscate în întregime de o anumită minoritate. Fără a nega importanța altor centre de putere (sindicate, organizații neguvernamentale, mas media etc.), se poate spune că acest favoritism social tinde, de regulă, să întărească puterea deținătorilor puterii economice private. La limită, deciziile guvernamentale ajung să fie opera administratorilor, indiferent că aceștia sunt sau nu proprietari ai mijloacelor de producție.[5]
Simpla implicare a omului politic nu constituie, desigur, o garanție de imparțialitate. Fără a împărtăși ideea că politicienii sunt simple „curele de transmisie” a unor interese sordide, trebuie totuși recunoscut că posibilitățile de acțiune de care dispun oamenii politici sau pe care aceștia tind să le dobândească în raport cu tehnocrații sunt adesea foarte mari. De fapt, presupunând că modul de reprezentare la nivel național reflectă corect tendințele pluraliste din societate și că grupurile sociale au deplină libertate de acțiune, factorul de imparțialitate relativă este însuși jocul politic democratic ca atare. Opinia publică – adică societatea care îi dă naștere – nu are, cu siguranță, toate virtuțile care i se atribuie adesea: totuși, în pofida versalității și a tendinței sale spre apatie, vocea poporului rămâne unul din puținii factori, care pot împiedica aparatul guvernamental să devină complet arbitrar. Din acest punct de vedere, transparența actului politic are o semnificație democratică sau cel puțin una de favorizare a virtuților democrației, a cărei subestimare ar fi o gravă eroare.
Efectul negativ al tehnocrației este compromiterea jocului politic și creșterea rolului politicii „secrete” sau „confidențiale”. Cu toate acestea, pentru a aprecia exact impactul social al tehnocrației, trebuie avute în vedere nu numai consecințele directe și vizibile ale influenței sale, adică deturnarea puterii de la politicienii aleși sau de la organele politice reprezentative, ci și evantaiul implicațiilor indirecte: acestea constă, în esență, în atenuarea controlului politic în ansamblul său și slăbirea opoziției – fenomene care fac acțiunea violentă singura modalitate de rezolvare a problemelor sociale. De aceea, în societățile democratice, guvernul de tehnocrați nu poate fi decât o soluție de avarie.
Variantă revăzută și actualizată a articolului TEHNOCRAŢIA ŞI ECONOMIA, https://www.researchgate.net/publication/292139294_TEHNOCRATIA_SI_ECONOMIA
[1]-https://www.researchgate.net/publication/292139294_TEHNOCRATIA_SI_ECONOMIA
[2]-Idem
[3]-Idem
[4]-Idem
[5]-Idem
