The sudden, wild, hysterical throb of optimism felt by him who realises his hopes begin to melt
Orice om atent la realitate, pățit și cu bun simț, știe că nicio dorință fierbinte nu poate conduce la decizii bune. Doar spiritele mesianice – în acea unică și imparabilă combinație de viclenie, naivitate și paranoia – cred altminteri.
Încerc să schițez acest temperament.
Temperamentul mesianic e ostil realității pe care o disprețuiește sau o condamnă vehement, pe bucăți sau în integralitatea sa. Emoțiile care pilotează temperamentul mesianic sunt mânia și nerăbdarea. Un om cu dispoziții temperamentale mesianice are nevoie de indignare atât pentru a mobiliza, cât și pentru a se mobiliza: prin mânie și nerăbdare își întreține refuzul de a cădea la pace cu realitatea. Refuzul acesta și-l justifică și manifestă ca pe o responsabilitate față de ceva care nu e posibil să vină în termenii acestei realități, dar care, nici mai mult nici mai puțin, trebuie să vină. Că trebuie să vină în pofida realității, nu-l deranjează deloc fiindcă el refuză apăsat să distingă între iluzii și speranțe. Singura distincție la care ține e între perfect și imperfect. Să remarcăm că distincția din urmă este ea însăși produsul refuzului primei distincții (între iluzii și speranțe). În concret, aici e vorba despre refuzul de a discerne între ceea ce se poate întreprinde pe lumea asta (politic, moral, existențial, relațional) și ce nu, tocmai pentru a putea justifica urgența acțiunii. Resortul acțiunii sale este, așadar, acest refuz vehement de a se delimita de cele imposibile.
Public, omul cu temperament mesianic se manifestă prin nevoia de a demasca imperfecțiunea; în plan intim, însă, imperfecțiunea percepută e agonizantă, totdeauna direct proporțională cu nesiguranța lui existențială.
Tot public, își manifestă genuin dorința de a-i scoate pe ceilalți la limanul (altei realități) ceea ce explică siguranța neabătută și dezinvoltura cu care omul cu temperament mesianic cere mulțimii să-l creadă și să-l urmeze; în plan intim, însă, pentru că oferta propusă i se pare de nerefuzat, iar unii, totuși, o refuză, mesianicul e măcinat de sentimente dușmănoase. Se răzbună, așadar, pe sceptici, în numele unei mânii sfinte și al unui orgoliu la fel de sfânt. Se răzbună cum apucă: fie prin atacuri la persoană, fie prin slăvirea propriului grup de supuși (în mintea sa, asta echivalează cu damnarea nesupușilor).
Pentru el, calea spre perfecțiune presupune două lucruri: tranșare vindicativă (supralicitare intimidantă, nicidecum dialog) și maximizare disperată a mesajului (exasperare formulată redundant și foarte frecvent, nicidecum prin “branding incremental”). Am folosit cuvântul “disperare”. De ce?
Omul cu dispoziții mesianice este, de regulă, perceput ca fiind un om “pozitiv“, un optimist incurabil. Optimisul excesiv este, însă, el însuși o subspecie a deznădejdii. Până la urmă, orice idealism e o invitație ocolită la disperare; dacă nu cumva e chiar alimentat de ea. În cazul particular al mesianicului, sentimentul urgenței dărâmării realității prezente și instaurarea adevăratei realități hărăzite aleșilor săi, e cu atât mai mare, cu cât sentimentul insuficienței personale e mai pregnant. Pe mesianic, o viață anonimă l-ar omorî. I-ar omorî, crede mesianicul, și pe alții care n-ar avea, astfel, acces la mesajul său, așa că nu șovăie: se smulge din ghearele deznădejdii țâșnind, energic, în apărarea celorlalți, ca să poată trăi.
Entuziasmul lui paroxistic e perceput de mulți ca molipsitor și tonic. Carisma îi vine tocmai din faptul că e absolut deschis spre irațional, iar în vocea lui palpită misterul. Își strigă, fără frică, de pe acoperiș, afinitățile spirituale. Adesea se autoproclamă fondator de trenduri și concepte, însă ce-și dorește, de fapt, e să fie fondator de mituri, de povești imposibile și definitive.
Subliniez încă o dată în închiere (până nu vor trage unii cititori concluzia că mesianicul e un paranoic narcisic ca oricare altul): ceea ce îl mână pe mesianic în luptă este failibilitatea și ambiguitatea căilor spre mult-adorata perfecțiune pe care ni le pune la dispoziție această realitate. În lipsa adoratei perfecțiuni, mesianicul suferă. Își imaginează, printr-o proiecție (despre care crede că e empatie) că a dibuit sursa suferințelor tuturor oamenilor și își asumă misiunea de a refuza, în numele tuturor, să se mulțumească cu mai puțin decât totul. Cu el în linia întâi, nimeni n-are voie să cadă la pace cu această realitate infectă.
Am descris temperamentul mesianic din două motive: primul motiv e în legătură directă articolul meu publicat în luna mai pe această platformă, despre claritatea morală. Date fiind cele expuse acolo, aș descuraja asocierea temperamentului mesianic exclusiv cu stânga politică. N-aș mai vorbi, de fapt, deloc despre temperamente “de stânga”, cu atât mai mult cu cât conceptele de “dreapta” și “stânga” au devenit, treptat, tot mai inoperante în ultimul deceniu; mai mult încurcă decât ajută reflecția politică.
Dispozițiile “progresiste” sunt, în schimb, destul de uniform răspândite în întreg spectrul politic, numai că termenul a ajuns, prin utilizare excesivă, să spună mereu prea puțin. Dacă discuția nu este strict politică și ne referim, în plus, la disponibilități temperamentale, cred că „progresist” poate fi uneori înlocuit cu „mesianic”.
Care sunt avantajele termenului “mesianic”: 1. nu vorbește doar despre investirea politică a noului, ci despre investiția personală (afectivă, spirituală, existențială) într-o realitate pură care nu se rezumă la mize politice (pot fi mize intime, căci mesianicii cred, printre altele, în relații perfecte); 2. subîntinde atitudini și comportante specifice omului care nu numai că nu se poate atașa de o realitate impură (fiindcă atunci i-am spune, simplu, alienat) ci omului care nu poate trăi fără să-i convingă pe ceilalți că atașamentul față de o realitate impură e rău și, de aceea, de neiertat; 3. spre deosebire de termenul “progresist”, termenul “mesianic” accentuează mai puțin noutatea și mai mult agentul care impune noutatea. Noutatea mesianicului nu e, repet, în sens restrâns politică, ci una de perspectivă asupra lumii cu tot ce antrenează această „worldview”.
Dispoziții mesianice pot fi remarcate și la personalități artistice, intelectuale, influenceri etc., nu doar, așa cum am fi tentați să credem, la lideri politic extremiști; de fapt, dacă aș încerca o definiție, aș formula așa: temperament mesianic au toți indivizii care promovează ruperea agresivă și definitivă de o realitate impură.
În fine, al doilea motiv pentru care mi s-a părut pertinent să descriu dispozițiile mesianice e pentru că ne ajută să înțelegem ce se întâmplă cu un om public (și cu aleși ori supușii săi) când dorința de a fi totul și de a avea totul se manifestă plenar și agresiv, nemaiputând fi contrazisă cu succes de nimeni și de nimic.
O imaginație paroxistică care nu-și refuză niciodată nimic poate conduce absolut oriunde și poate justifica absolut orice. Ea câștigă în fața realității falsă victorie după falsă victorie.
(fragment de manuscris)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte interesant articolul. Multumiri !
Interesant text. Aş spune că mesianismul este o tară psihologică precum mitomania şi/sau chiar credinţa religioasă…ba chiar ca toate ideologiile. Uneori, aceste -isme afectează ca o boală popoare întregi…mergând până la sinuciderea lor colectivă….
Mesianismele devin uşor ideologie, deci instrumente de putere. Şi care sunt aplicate, în folos propriu, de marile puteri, fără excepţie. Aşa a fost creştinismul impus cu forţa prin America şi aiurea, aşa a fost islamismul, comunismul, etc şi azi globalism-progresismul. În numele credinţelor de tot felul, marile puteri AU IMPUS ideologia lor altora, chiar prin crime.
Bun articol despre extremism și extremiști. Mesianic nu e o însușire doar a promotorilor noului, a schimbării, ci în egală măsură a păstrătorilor schimbărilor trecute. Aspirația spre puritate se manifestă plenar, la oricine, doar că mai ales în așteptările fiecăruia despre ceilalți. Puritanii vizionari sunt nemulțumiți de impuritatea prezentului, iar puriștii realității dau ochii peste cap, ofuscati de imperfecțiunile inerente ale viziunii nou-oferite. Fiecare caută însușirile impure ale celorlalți, limitându-și prospecțiunile la un set de criterii pe care le consideră decisive, ori tocmai prin fixarea unilaterala a acestora drept norme sau postulate, ele însele rămân incomplete, deci impure.
Într-un singur aspect, temperamentul mesianic e mai ales progresist: lipsa liderilor. Nici cel ce se prezintă pe sine drept vizionar nu poate defini absolutul doar în raport cu sine, iar figurile viitoare nu pot fi proorocite. Și atunci el impune ideile, noul Weltanschauung drept cheie a străduințelor sale, în vreme ce tradiționalistul are la dispoziție un întreg arsenal de lideri prezumați cu toții a fi foști, dar reali Mesia. Care variantă pare mai (im)perfectă? De răspunsul fiecărui, depinde categoria de impuri din care face parte.
..n-aș amesteca politicienii în afacerea asta (și nu mă refer doar la autohtoni..), pentru că ei sunt (cu dezarmant de rare excepții) doar mincinoși sociopați care profită de carisma personală pentru a manipula în folos propriu, fără strop de empatie față de cei cărora li se adresează.
Mesianicul, așa cum îl descrieți aici, crede sincer că l-a apucat pe Cel de Sus de picior, că a descoperit piatra filosofală și se dă de ceasul morții să-i convingă pe ceilalți să-l creadă și să-l urmeze.
E o graniță subțire între mesianic și geniul vizionar care, fiind cu mult înaintea epocii sale, este adesea neînțeles și ignorat(în cel mai fericit caz..)
Până la urmă e vorba de perceperea realității. Lumea acceptă ca normal și logic acel numitor comun al percepțiilor individuale, cu o toleranță strânsă în ceea ce privește variațiunile.
Abaterile mai mari sunt catalogate drept „cai verzi pe pereți”, „scânduri lipsă în gard” ..ș.a.m.d.
N-aș fi atât de drastic cu bieții oameni care percep diferit realitatea și mai au și curajul să o spună, atâta timp cât stau în banca lor și ne lasă pe noi ceilalți în durerea noastră.
Pentru că (am mai spus-o) la noi ajunge de fapt doar o proiecție a unei realități obiective, abstractă și inaccesibilă pentru capacitatea noastră limitată de înțelegere.
E loc așadar de transcendental, de idei ce par venite de pe altă lume.. Liber la vise.
Apropo, am putea considera ca un ultim vis, biletul acelei călătorii fără întoarcere..?
întru totul de acord, mulțumesc pentru comentariu; clarific în orice caz toate aceste lucruri în restul capitolului din care face parte fragmentul. E complicată asta cu „liber la vise”. Complicată, da. Nu inocentă, însă, dacă ai trecut de 16 ani… :)
..eu unul visez la inocența copilăriei, la seninul din ochii mari și curioși.. :)
Mulțumesc !
https://www.youtube.com/watch?v=Cx00XNidrLk
..sau aș putea visa lebede, așa cum probabil că au visat mai toți cei de pe Amsterdam Arena.. Că și acest Andre Rieu se cam dă mesianic, dă-l în mă-sa.. :)
Excelent eseu. Aș adăuga că ”progresismul” presupune pași, incremente raționale, rapoarte corecte cu realitatea spre evoluția socio-economică a sistemelor umane. Știința este un exemplu. Aici ”noul” vine incremental peste un munte rafinat de ”vechi”. Oamenii care nu stăpânesc matematica nu-și pot auto-administra procesele mentale, au ruperi de nivel psihic, iluminări, paradigme noi, sființenii, îndumnezeiri, uitând pe ce s-au construit. În loc de raport, rațiune, ei introduc infinit&etern ( Dumnezeu) la rădăcina gândurilor lor, acestea devenind astfel realități externe. Un ”mesianic” nu mai are nici un control sau raport rațional cu procesele interne pe care s-a construit. Biologia umană este un sistem extrem de rațional, functional, sistemic. Ruperea ei duce la haos, cancer, dezordine mentală, psihopatie. Dar câți dintre noi stăpânesc matematica? Astfel că societățile umane non-democratice nu au nicio șansă spre avans socio-economic durabil. Prin democrație adevărată rațiunea se intalează probabilistic, stocastic. Prin democrație simulată, manipulată, schizoidă (una zic și alta gândesc) progresul incremental este mult întârziat. Dar societățile se schimbă greu pentru că omul se schimbă greu. Educația, cultura, rafinarea gândurilor și a ideilor sunt exrem de greu de acumulat. De aceea ”mesinicii” caută să distrugă în primul rând elitele rafinate, factorii de progres sistemic.
Exceptional, mulțumesc frumos!
Textele sunt scrise bine, elegant, dar excesul de psihologism, sofisticarea ( confundata, in general, cu profunzimea) le fac prea incarcate si greoaie. Departe de a masca substratul polemic si chiar tintit, personalizat, il pun si mai bine in relief. In primul rand, folosirea unor etichete ,´progresist´, apoi ´mesianic´, fara nici un fel de descriere prealabila, ca si cum ar fi ceva stabilit si admis ´de toata lumea, de cei mai multi sau de cei intelepti´ ( pt. a cita din Topice). Cand folosesti termeni ideologici sau ( chiar) propagandistici se cheama ca ceea ce faci e tot ideologie, oricat te-ai indigna ( doar pt. ca nu intelegi intreaga cuprindere a termenui ideologie si confunzi sensul ei peiorativ cu cel real : A. Heywood spune foarte inspirat, cu referire exact la anti-ideologismul conservator, ca ´anti-ideologia e tot ideologie´). Sau, sofisticarea nu tine loc de argumentatie – care, cu cat e mai simpla, mai clara, mai directa sau mai la obiect si mai concisa ( cu cat are mai putine premise), cu atat e mai eleganta si mai stiintifica. E vorba deci mai degraba de un ´stil´ piezis si sofistic.
Ce inseamna ´progresist´, in definitiv ? E un termen polemic din seria stangism, globalism, etc. ,desigur, acestia sunt folositi in anumite contexte si cu sensuri, adeseori, foarte diferite, deci sunt mai mult conventionali sau euristici, au neaparat nevoie de contextualizare ( de ex., multi nu stiu ca ´globalismul´ apartine doctrinei neo-liberale, a mult laudatilor Reagan si Tatcher, si isi are principiile in liberalismul lui Hayek, deci tine de o conceptie libertariana ). Or, contextul de fata sugereaza o adevarata demonologie. Cu toate pretentiile, discursul se degradeaza la nivelul unor polemici ideologice oarbe, bun doar pt. cei deja convinsi.
Dar ´mesianic´? Ghilimelele nu tin loc de o clarificare minima. ´Mesianic´ are o istorie si un continut
prodigioase si prestigioase, ghicim ca e vorba de secularizarea acestuia, e un termen peiorativ. Omul e orientat catre viitor, catre ´nou´, iar viitorul e deschis, acest optimism ´mesianic´ e in firea lui, chiar daca admitem ca se poate degrada in forme secularizate, scientiste si colectiviste, dar nu trebuie sa negi principiul insusi pt. asta, dimpotriva, sa-l reafirmi ca atare si astfel falsurile vor deveni evidente. Ce inseamna insa opusul ´mesianicului´, ´realismul´ ? Realismul acesta presupune o ´dezvrajire´ si sugereaza nihilismul, dintr-o alta perspectiva cineva ar putea arata ca acest tip de ´realism´ isi are si el presupozitiile/prejudecatile lui ascunse si ca este, in realitate, foarte irealist, cum e asa-zisa ´onestitate a gandirii´ – vecina adeseori cu cinismul, niste clisee existentialiste nedigerate : respingerea tuturor ´dogmelor´ e dogmatismul suprem, asa cum scepticismul presupune deja o cunoastere absoluta, tocmai ceea ce neaga.
Ideea articolului pare sa fie aceea ca ´mesianicii´ sunt o ´clasa´ mai larga decat aceea a ´progresistilor´, inglobandu-i pe acestia, deci ´ceva´ ce se afla la originea si ´in spatele´ progresistilor/stangistilor, desi, se poate presupune, ´mesianicii´ se ignora ca atare – ceea ce le agraveaza situatia, de unde si nevoia sa li se explice gravitatea situatiei lor, vor mai putea fi salvati cativa ( iata, mesianismul contra-mesianic ! ) sau macar le va fi putina rusine, odata demascati, in cardasie cu odiosii ´progresisti´ – acesti vanduti Diavolului care se afla la originea tuturor relelor. ´Mesianicii´ ar fi deci dincolo de ´stanga´ si de ´dreapta´, categorii desuete sau falsificate, ei constituind acum noul principiu explicativ. In fine, pt. a nu mai lungi inutil, ramane un mic grup, da! , de alesi ( din nou, mesianismul inconstient ce contamineaza totul !), anume ´adevaratii conservatori´ ( e si numele unui site sau secte), din aripa libertariana/contrariana. Sau va refereati cumva la Dnul Paul Dragos Aligica, al carui discurs e apodictic, ex cathedra, de fapt un nesfarsit si incurcat monolog dogmatic, in care ii pune la punct pe toti, foarte bun exemplu de ´temperament´ sau sindrom mesianic ? …
Bună replica, chit că e la fel de piezișă și sofisticată ca și textul autoarei.
Mai puțin aserțiunea asta: „multi nu stiu ca ´globalismul´ apartine doctrinei neo-liberale, a mult laudatilor Reagan si Tatcher, si isi are principiile in liberalismul lui Hayek, deci tine de o conceptie libertariana”
Nici nu au cum să știe ceea ce nu e știință. Pe lângă faptul că in dogmatismul dumneavoastră suprem infuzați caracterul de dogmă unei credințe simple in virtuțile pieței libere (se înțelege – eliberate și de granițe) pentru a o putea respinge cu aer imperial, pur și simplu omiteți faptul că există mai multe „globalisme”, și că cel mai important și agresiv in raport cu drepturile cetățenești rămâne globalismul etatist in care diverse entități de drept public internațional primesc tot mai multe atribuții de control/reglementare in domenii ce odinioară țineau de competența exclusivă a statelor naționale. Fenomenul de transfer de putere se intâmplă intotdeauna in detrimentul cetățeanului care devine cu atât mai neputincios cu cât decizia este mai depărtată de el. Căci nu mai are nici posibilitatea plebiscitării, nu are nicio cale legală/judiciară de a se opune unor abuzuri, nu are cum să tragă la răspundere birocrația opacă din afara granițelor și, cel mai important, nici măcar nu află ce decizie s-a luat până nu o simte pe propria piele. Globalismul ăsta -al structurilor de putere supra-statale- nu are nicio legătură cu Hayek (e chiar jenant să susții că ar fi la mijloc un principiu libertarian). Mai degrabă s-ar putea trasa niște conexiuni cu marxismul ori trotskismul de secol 21 (la rândul lor ideologii globaliste, universaliste, la fel ca catolicismul). Dar mi-e lene să continui.
Nici eu nu am energie pt. polemici forumistice. Dar tocmai asta spuneam, ca ´globalismul´ poate avea sensuri f. diferite in contexte diferite sau ca in uzul curent s-a uitat ( sau s-a ocultat) sensul initial si propriu. Despre liberalismul libertarian al lui Hayek si von Mises, scoala de la Chicago, etc. , v. Daniel Stedman Jones : Masters of the Universe: Hayek, Friedman, and the Birth of Neoliberal Politics, numele vorbeste de la sine. Nu o sa ma apuc sa deschid usi larg deschise. Dar pt.o ´introducere´ mai accesibila, foarte buna : George Monbiot – Neoliberalism – the ideology at the root of all our problems
https://www.theguardian.com/books/2016/apr/15/neoliberalism-ideology-problem-george-monbiot.
Ce spuneti e adevarat, dar e o doar o imagine decupata. Globalizarea economica este la origine o extensie a exceptionalismului misionar si mesianic ( sic ) american, pt. care politicile neoliberale – in esenta, un darwinism economic ( Hayek e notoriu pt. darwinismul sau), un ´spontaneism´ legat de un vitalism interbelic f. dubios : chiar in nazism era cultivat mitul antreprenorului ´arian´, plus religiile biologiste ale ´naturii´ – cu tot spontaneismul vitalist, nazismul avea o dimensiune libertariana-prometeica proeminenta – vezi doar´decizionalismul´ – voluntarismul, e prea mult de explicat; de altfel Ain Rand, de ex., o figura cultica a libertarianismului, a fost si ea f. influentata de nihilismul rusesc si de nietzscheanism si libertarianismul e efectiv un supraomism, etc. ; de asemeni, ´realismul international´ atlantic a fost f. influentat de geopoliticieni apropiati de nazism, in principal C. Schmitt, multe idei radicale continentale au migrat in America, normalizate si si revalorificate contra Comunismului.
Acestea se potriveau de minune, multiculturalismul a fost consecinta inevitabila a acestei deschideri a pietei, ca in orice deschidere imperiala a granitelor, cu efecte in sens invers, migratii, etc. Sau, mai concis, globalismul e ultima faza a colonialismului, ceea ce e evident – ca aceste fapte au fost exploatate grosier-propagandistic de comunisti e irelevant aici. Prin comparatie, ca si in cazul Crestinismului ( sau Catolicismului ) de pilda, acest ´universalism´ nu era decat afirmarea unui particularism sau exceptionalism – monoteismul, in toate versiunile lui, e exclusivist, aproape sectar, intolerant iar liberalismul , socialismul sunt intr-o anumita masura continuari secularizate si au o forma mentis, fie si ´reziduala´, ´monoteista´ – deci afirmarea unui anumit model perceput ca ´ideal´ sau chiar unic ( monist), un mod de a face tabula rasa si de a ´implementa´ propriile valori, proprii zei, propriile politici, etc. Nu discutam despre continutul acestora si e evident ca si populatiile supuse pot avea avantaje considerabile ( cum zice la dialectica hegeliana), etc. Deci nu e rezultatul ( doar al) unui internationalism sau ´cosmopolitism´ de stanga, nivelator, care sa distruga comunitatile, etc. ( desi si Liberalismul era initial indisociabil de acest model civilizator si dominator, rasismul stiintific era complet elaborat in epoca victoriana, cultivat apoi si de socialisti, impreuna cu eugenismul, rasele superioare aveau nu doar dreptul, ci si datoria, sa le civilizeze si, in schimb, sa le exploateze, pe cele inferioare ), sub comanda unei ´elite´ progresiste, luminate sau iluministe, cel putin la origini era o politica foarte la dreapta, a complexului militar-industrial-cultural si in contextul dualist si anti-comunist ( tot mesianic-apocaliptic : Imperiul raului, nu ca nu ar fi fost ) al Razboiului rece. Marile trusturi sunt conduse discret, autoritar sau ´libertarian´, superindividualismul duce la inegalitati, de fapt prapastii ( cum spuneti, intre ´elite´ oligarhice-militare-politice si ´cetatean´ ), crize sociale, politice, majore si la monopol, de altfel Hayek insusi a laudat in repetate randuri un anumit autoritarism ( vazut ca alternativa sau antidot la ´totalitarism´, socialism, interventionism etc.), succesul lui nu poate fi separat de cadrul Razboiului rece, unde economia era si un instrument in ´razboiul total´. Neo-liberalismul era in mod categoric de dreapta, globalismul, de asemenea, inerent politicii neo-imperiale, etc. Populismul, in esenta sa anti-capitalist, e in parte o reactie la aceasta politica discretionara si are precedente inca din sec. al 19-lea.
Exemple concrete?
Nu cred că noțiunea de ‘temperament mesianic’ stă in picioare. Ceea ce descrieți dumneavoastră sunt cazuri patologice, din fericire puține, foarte rar intâlnite chiar și in rândul elitelor progresiste.
Cei ce „promovează ruperea agresivă și definitivă de o realitate impură” și, in plus, chiar cred in ceea ce predică sunt pur și simplu demenți, oameni care din păcate nu au ajuns la timp la ospiciu, ci sunt plimbați pe micile ecranele. Dar majoritatea celor ce perorează -uneori cu accente isterice- pe teme apocaliptice și corelativ salvaționiste sunt doar demagogi sau vedete-prostănaci animați brusc de un complex mesianic. Tot un complex (de pildă de vinovăție), nu un temperament, este ceea ce face omul nătâng atât de receptiv la discursurile/prestațiile aiuritoare și pretins mântuitoare ale unor indivizi lipsiți de fundament moral ce au ajuns temporar intr-una din sferele elitiste (politică, culturală etc). Acest om nătâng repetă apoi ca un papagal mantrele culese din zbor, de la televizor, și iaca aparența de masă a progresismului. Nimic nou sub soare. Majoritatea oamenilor sunt nătângi și astfel ne-am umplut de religii/retorici mântuitoare. Civilizația iudeo-creștină se remarcă tocmai prin așteptarea febrilă a unui personaj mitic care îi va aduce pasămite o ultimă Salvare. De ce să ne mirăm atunci că atâția artiști ai cuvintelor și spaimelor se plimbă cu girofarul pe căpâțână prin lumea largă, sunt înregistrați și difuzați la ore de maximă de audiență? De ce să ne mirăm de cultul super-eroilor din cinematografia americană unde se calcă deja pe picioare salvatorii magici ai omenirii?
Cateva note la ceea ce cred a fi unele neintelegeri curente:
– Crestinismul ( respectiv Catolicismul, dar nu numai) nu e ´universalist´ , universalismul inseamna recunoasterea acelorasi idei, principii, valori in diferite contexte religioase, culturale etc. , inseamna deschidere fata de alte culturi , recunoasterea aceorasi valori in forme diferite, ceea ce Crestinismul in niciun caz nu era si nu e ( decat, cel mult, retoric ), nu e nevoie de amintit cum a tratat culturile-religiile cucerite : e exclusivist si sectar, aceasta impunere misionara a propriilor valori, particulare, nu e ´universalism´, ci doar imperialism cultural, religios, politic si eventual economic. Poate fi un motor de ´evolutie´ exterioara, dar cu pretul unei involutii interioare.
E de discutat in ce masura universalismul iluminist continua acest model sau se rupe radical de el, cel mai probabil este un model diferit si universalist constituit pe un model rationalist- mostenit de la filozofia antica – de unde si anticlericalismul sau manifest , deismul ca alternativa, etc., – desi un universalism distorsionat intr-un sens prea naturalist si chiar materialist si degradat ca universalism ´abstract´, ce neaga specificitatile in numele unor idealuri utopice. Deci problema e destul de incurcata, un anumit ´particularism´ avandu-si indreptatirea sa, cu conditia sa fie corectiv si sa nu nege orice universalism ( si mi se pare ca aceasta era si intentia corectiva a lui I. Berlin, pe nedrept acuzat uneori de relativism si contra-iluminism ).
Politica de dreapta sau ´conservatoare´ are insa in mod clar un model particularist si ca atare contra-iluminist si anti-universalist sau ´reactionar´, deci e vorba de ceva diferit. Se aliaza natural cu religia cea mai habotnica, obscurantista si fundamentalista impotriva ´intelectualismului´, ´filozofismului´, rationalismului, in care vede cauzele tuturor relelor sau ale ´degenerarii´ ( si pierderii privilegiilor, se intelege). Neo-liberalismul, desi se pretindea ´liberal´ – prelua de la liberalismul timpuriu doar aspectele mai agresive si imperialiste, eventual anumite traditii economice ´realiste´ ( ´bunul-simt´) rupte de contextul lor filozofic, cum era cel lockeean ( caruia ii prefera hobbesianismul ). Deci e o deghizare liberala si economista a unei politici autoritariste, agresive si imperiale.
Libertarianismul e un supra-individualism si un supraomism ( vulgar) ,´legea pietei´ e pe modelul unei legi naturale intelese in sens naturalist sau chiar biologist-darwinist, ceea ce pt. om inseamna dezumanizare. ´Realismul´ acesta naturalist-materialist echivaleaza cu amoralismul, cinismul si nihilismul. Nu e contra autoritarismului, pt. simplul motiv ca individualismul neingradit, legea celui mai potrivit sau adaptat, duce fatal la monopol de putere, formulat ca ´elitism´ ( pe baze naturale, ca la L. Strauss ). Pestele cel mare inghite pestii mai mici, ca in picturile lui H. Bosch, iar economicul e ´impletit´ cu politicul si militarul, de multe ori democratia servind ca legitimare pt. oligarhie, numai cine nu vrea sa vada nu vede. Replica la egalitarismul nivelator poate fi deci un inegalitarism flagrant si extrem, nu mai putin daunator.
Sigur, e o descriere simplificata si mai ´expresivista´. Pt. corectitudine totusi, Hayek nu se considera libertarian, ci ´liberal´ de stil vechi, de unde importanta statului de drept, etc. Ideea e ca anarhismul nu e contrariul autoritarismului, ci conditia acestuia ( cam ca in Ferma animalelor, daca omul e descris, stiintific-darwinist, ca bestie ), de altfel libertarienii de dreapta sunt adeptii statului puternic ( si ai liderilor puternici ) – intensiv sau ´minimal´ ( fireste !, daca se poate in mana unuia singur, liderul, eroul si modelul lor carismatic, incarnarea supraomului ) si nu extensiv – adica ´totalitar´, sau, pt. a prelua terminologia schmittiana, stat total calitativ, nu cantitativ ( tot Schmitt : ordine ´concreta´,particulara si nu ´universala´ …). Stim de altfel din istorie ca alternativa la ´totalitarismul´ de stanga poate fi un autoritarism de dreapta sau totalitarismul cu alt nume.
„Libertarianismul e un supra-individualism si un supraomism”
Descrierea asta nu e numai „simplificată”, ci și mistificatoare, reducționistă, ideologizată. E de pe poziția Supra-Omului pe care-l criticați la madam Rand, numai că in cazul dumneavoastră e vorba de un antreprenor de idei care „vinde” fără niciun scrupul, cu cinism total, orice filozofie, chit că de cele mai multe ori partida imaginară atacată nici măcar nu există. Nu că m-ar deranja asemenea aroganțe. E ok, cumva mi-aduceți aminte de A. Năstase, mare gânditor (in stil hamangian) și totodată antreprenor politic autohton. In cazul libertarienilor se știe foarte bine că niciodată nu au fost capabili să producă structuri organizatorice durabile, darmite unitate de idei incât să dea aparența unei ideologii. Prin definiție libertarienii nu pot fi băgați in aceeași barcă politică. Sunt prea multe curente, prea multe nuanțe; însă toți au in comun retorica anti-autoritară, de unde și senzația mea că ori nu prea ați citit cu atenție autorii menționați ori aveți o marotă, poate lucrativă, cu aceștia. Nu că ar fi treaba mea, dar pentru un om fără energie polemică petreceți destul de mult timp pentru a toca libertarieni pe un forum unde sunt aproape absenți.
Am insirat niste opinii, la mana a doua, normal, nu le-am inventat, normal si ca nu pot fi dezvoltate aici, unde pot fi totusi prezentate intr-un mod mai liber si mai acid. Sunt absolut de acord ca e o prostie sa-ti pierzi vremea polemizand cu necunoscuti pe forumuri. A propos, stiu oameni foaaarte cunoscuti care semneaza sub pseudonim. Doar mi-ati oferit ocazia pt. aceste divagatii – ce mare smecherie, la urma urmei! Daca nu intri in dispute ad hominem – si retorica libertariana e foarte agresiva, la intimidare – inseamna ca esti arogant. Daca cineva nu e de acord cu ce se spune le poate demonta, cu argumente si dovezi, e foarte simplu, caci din vorbe se poate orice acum, in era post-truth. Forumurile sunt mediul ideal pt. tot felul de militanti radicali – in general de orientare anarhista sau populista, diferenta nu e mare, ma deranjeaza ca si autorii de articole academice ( ma rog … ) au ajuns sa le tina isonul.
Ma refeream strict la libertarianismul ´de dreapta´ american : libertarianismul economist al Scolii de la Chicago, M. Rothbard – dar si neo-liberalismul constituit pe bazele intelectuale ale unui idol al Dreptei, dar foarte ambivalent, ca F. Hayek ( care nu se considera totusi ´conservator´, era efectiv dispretuit de conservatorii ca R. Kirk ), apoi ´obiectivismul´ randian ( tot dispretuit de conservatori ), anarhocapitalismul, libertarienii miscarii Tea Party, ai lui Ron Paul ( scandalul buletinelor) si care au devenit o parte imp. din nucleul dur al sustinatorilor lui D. Trump, lider puternic in lupta cu statul globalist, in fine, techno-libertarienii sau cyber-libertarienii de la Silicon Valley, de ex. ´contrarianismul´ unui Peter Thiel, etc. O adunatura foarte pestrita si sectara, specific americana – extrem de prezenta pe forumuri americane sau americanesti ! – , doar nu era sa-i descriu asa cum le place lor, ca luptatori pt. libertate, contra taxelor, Survivors, sau ca in romane patetice ca Atlas Shrugged ? Anarhismul e o ideologie haotica. Intr-un context mai larg, anarhismul a fost integrat in extrema dreapta, de ex. Rev.- conservatoare germana sau Nouvelle Droite ( mama Alt-Right americane ) ca mijloc de ´dezintegrare a sistemului´ liberal.
Disputa aceasta, de la noi, intre aripi conservatoare, poate fi vazuta si ca o continuare a unei vechi dispute, inca de la inceputuri, din mediul conservator postbelic american, intre traditionalisti si libertarieni, Conservatorismul republican a fost o alianta conjuncturala a acestora in fata amenintarii comuniste ( v. analiza autorizata a lui G. Nash ), de unde si contradictiile acestui Conservatorism, capitalist si anti-capitalist, ateist si religios, super-individualist si anti-individualist, etc. , descompunerea populista a Partidului Republican e implozia acestor tendinte divergente.
„Messianic means relating to a divine being who has been born, or will be born, and who will change the world.”
Nu vad legatura textului cu explicatia cuvintului mesianic ca atat mai putin al unui temperament.
Toată problema fanatismului nociv este că face răul, atunci când clamează că face binele. Da, mesianic e cineva/ceva divin care e convins că salvează omenirea.
„Temperamentul mesianic” poate întruni câteva trăsături de personalitate specifice, care îndreaptă persoana respectivă spre a crede că poate face bine celorlalți, e călăuzit de divinitate, are puteri divine sau are puritatea valorilor morale pe care crede că le reprezintă. Un idealist pasional care e convins că poate salva lumea.
Nu știu de ce, dar devin brusc atent când cineva se erijează în apărărătorul valorilor morale(ca și Stelian Tănase, ca noi toți) am fost destul de înspăimântat/scârbit de machiavellismul regimului comunist.
Conform comentatorului LA: „Omul e orientat catre viitor, catre ´nou´, iar viitorul e deschis, acest optimism ´mesianic´ e in firea lui, chiar daca admitem ca se poate degrada in forme secularizate, scientiste si colectiviste”
Și cu Putin ce facem? Putin nu e un idealist pasional, bântuit de mesianism, de un optimism „mesianic”, nu e un salvator pentru omenire. Putin e un politician calculat, care câștigă bani cu nemiluita pentru un serviciu de informații – FSB, cu complicitatea/șantajul mafiot al miliardarilor. Putin a ordonat crime și războaie. Putin folosește credința ortodoxă, o consideră superioară Occidentului putred.
Nu are nicio importanță dacă Putin a pierdut contactul cu realitatea, are tulburări severe de personalitate paranoide, narcisiste și antisociale și episoade delirante de mărire, de persecuție, de urmărire. Unde sunt la Putin, gândirea magică sau unirea cu Dumnezeu – Unio mistica?
La Putin, descoperim în schimb un cumul de trăsături întunecate ale personalității – „Dark Tetrad” personality traits – psihopatie(lipsă de empatie), narcisism(iubire exagerată de sine), machiavellism(manipulare) și sadism(cruzime).
Asta e treaba psihiatrilor și psihologilor. Putin trebuie și va fi înlăturat, ca orice dictator, mai devreme sau mai târziu, de către acoliți sau de către populație. Până când sistemul nociv va naște alt dictator.
Ce facem cu atâția dictatori sângeroși și cruzi, care au atras în psihoze colective genocidare, mase imense de oameni, unii împotriva celorlalți, pe viață și pe moarte?
O întreagă pleiadă de dictatori siniștri se desfășoară de-a lungul istoriei și în fața ochilor noștri.
Puțini dintre aceștia au fost conduși de mesianism, de scânteia divină, dar au folosit în mod manipulator/abject divinitatea. Și oricum nu e nici rațional, nici realist să amestecăm planurile vieții sociale conduse de legi, cu viața spirituală.
Majoritatea tiranilor au vrut teritorii, bogății și putere. Cred că e foarte important să ne explicăm cum de reușesc sistemele totalitare să subjuge și să orbească mase întregi de oameni, pentru a-și sacrifica vața în schimbul unei eroizări iluzorii. E și aici o îndoctrinare, o spălare pe creier.
Cucerirea imperialistă de teritorii, supremația naționalistă, etnică sau religioasă în detrimentul și cu excluderea/distrugerea celorlalte națiuni, etnii sau religii. Acestea sunt pericolele mortale pentru omenire!
Temperamentul mesianic poate să existe, dacă nu e nociv, toxic pentru ceilalți. Poate că, încă nu a sosit vremea să îl înțelegem, ca să ne salvăm spiritual. Așa cum zice în Biblie.
În mod sigur optimismul „mesianic” contrabalansează moartea noastră, e ca un mecanism de apărare în fața morții, ne ajută cumva să depăsim moartea, să credem că puritatea sufletului nostru ne poate salva pe noi și pe ceilalți, omenirea întreagă și ne face cumva eterni, chiar dacă trupul nostru dispare fizic.
Acum avem alte urgențe. Trebuie să ne salvăm/supraviețuim fizic.
„Mintea omenească e cel mai mare pericol pentru omenire.”
Carl Gustav Jung
Ce e de făcut?
Un articol – eseu, capitol de carte incitant, declanșator de cugetări asupra părților luminoase și întunecate ale omului. Mulțumesc frumos!
Un dram de ,,mesianism” poate fi o sculă utilă în mîinile cuiva care și-a propus să ducă la bun sfîrșit o lucrare și vrea să profite să nu facă munca asta în scîrbă. Sau poate fi o armă de nimicire.
Mai banal aș compara mesianismul cu ambiția individuală. Cea care ni se bagă pe gît din fragedă copilărie și pînă cînd ajungem membri cu drepturi depline ai societății. Întîlnești în jur ambițioși și indiferenți. Caracterul lor e distinct în această privință. Există și caracterul pasiv care din spirit al datoriei își impune ambiția ca ingredient în abordările sale.