sâmbătă, august 15, 2020

Teoria Conspirației

Înainte ca lucrurile să fie altfel – faţă de felul în care le ştim – în viitor, ele ni se înfăţişează, din ce în ce mai mult, ca fiind altfel (şi altceva) decât sunt chiar în prezent. Reversul materialismului din ce în ce mai apăsat al lumii în care trăim pare a fi o anumită “transparenţă” a realului care le permite unora – doar unora! – să arunce un ochi “dincolo” de aparenţele în care rătăcesc ceilalţi. Unii nu au acces decât la fapte, care – în vremea noastră – sunt tot mai discontinue şi mai greu de structurat, alţii au “darul” de a vedea peste tot coerenţe, logici strânse şi legături pe care nu le zdruncină nimic. Cei dintâi cunosc perpelxitatea, limitele înţelegerii şi tentaţia îndoielii; ceilalţi n-au nici o fisură, căci ei ştiu totul, şi indiferent ce se va întâmpla în timpul ce vine nu va face decât să-i confirme. Ei au o cheie perfectă cu ajutorul căreia pot explica absolut orice: teoria conspiraţiei.

Teoria conspiraţiei spune – simplu şi apăsat – că nimic nu e ceea ce pare a fi. Liniile de tramvai nu sunt paralele din raţiuni tehnice (aşa cum ni se explică de “specialişti”) şi numărul de traverse dintre staţii nu e întâmplător. Conform teoriei conspiraţiei, cine ştie să privească cu adevărat “înţelege” simbolica paralelismului şi numerologia ascunsă a traverselor şi “vede” – în spatele lor – mesajul criptat al ocultei mondiale, al finanţei globale, al iudeo-masoneriei, al iezuiţilor, iluminaţilor, templierilor, criptocomuniştilor, sataniştilor, extratereştrilor sau al a altor entităţi spirituale (indiferent de semn). Conspiraţionastul dispune de o explicaţie universală şi infailibilă: totul e amăgire, subversiune, manipulare. Cunoaşterea – aşa cum o ştim – e o înşelătorie; istoria e o poveste construită pentru a ascunde adevărul şi în umbra acestor mega-falsificări viermuieşte un grup invizibil a cărui ţintă e dominarea lumii. În ceea ce priveşte scopul acestei dominaţii, conspiraţioniştii se împart în de stânga – cei care (în bună descendenţă leninistă) văd ca finalitate a ei concentrarea puterii economice în câteva mâini şi de dreapta – cei (marcaţi de lectura zelotă şi milenaristă a Apocalipsei) pentru care sensul ascensiunii la stăpânirea lumii îl reprezintă iminenta înscăunare a Antihristului ca prinţ al acestei lumi. Pe acest teren, stânga şi dreapta nu se exclud: opţiunea lui Mamona (şi a ciracilor lui) pentru luarea în posesie a bogăţiilor materiale ale lumii nu face decât să accentueze caracterul spiritual al luptei celor care (l)i se opun, precum şi caracterul pur al “veacului ce va veni” după zdrobirea uneltelor răului.

Pentru cel care s-a ocupat – fie cât de puţin – cu istoria creştinismului, nu sunt lucruri noi: tendinţe de acest gen au erupt în primele veacuri ale Bisericii, în Evul Mediu, în Epoca Luminilor, la finele secolului XIX şi ar fi fost de mirare să ne ocolească tocmai pe noi, la ceasul democratizării accesului la informaţie. Creştinismul are şi un termen care numeşte ceea ce au în comun toate viziunile conspirativiste: gnoza. Gnoza e – literal – cunoaşterea, însă nu orice formă de cunoaştere, ci doar cea rezervată celor puţini, cei care “văd” şi “înţeleg” ce se află în spatele cortinei iluziei. Căci ceea ce văd şi înţeleg (şi consideră normal) cei mulţi nu e nimic altceva decât perdeaua de fum în care se învăluie Arhontele acestei lumi. Lumea i-a fost sustrasă Dumnezeului celui bun, dar transcendent (şi pe care propria lui transcendenţă îl obligă să rămână departe de această lume) de mâna concurentă a Răului, care pretinde să fie venerat ca adevăratul Dumnezeu. Cei orbi îl celebrează ca atare, clarvăzătorii însă îi demască – cu preţul martiriului – impostura, pregătind mileniul de pace şi fericire al celor aleşi. Dar cum pot nişte oameni, supuşi finitudinii, să lupte cu cel ce caută – prin toate mijloacele – să ajungă stăpân al lumii? Iniţiindu-se în lectura simbolică (cei de stânga ar spune: dialectică) a semnelor cu care răul marchează istoria şi, în egală măsură, a urmelor de neşters ale binelui. Tot repertoriul magic al sincretismului finelor Antichităţii intră aici în joc, cu menţiunea că el e folosit (în varianta lui neagră) şi de cei prin care Răul ia chip în lume. Gnosticul e asemeni lui Sherlock Holmes: el desfăşoară pas cu pas un parcurs al indiciilor (nevăzute celorlalţi) care-l duc, inevitabil, la criminal. Căci – pentru gnostic – există întotdeauna un criminal; cu cât mai ascuns, cu atât mai criminal. Alegerea ca exemplu a celebrului detectiv nu e întâmplătoare, căci o bună parte din literatura şi filografia poliţistă, de spionaj sau noir (ca să nu mai vorbim de cea SF sau fantasy), pe care televiziunea le-a banalizat şi cu care suntem obişnuiţi, mizează pe recuzita gnostică: maniheismul bine – rău, eroul care se înfăţişează ca un agent al binelui în această lume supusă răului, parcursul semnelor (aproape) nevăzute ce duc la vinovat, caracterul ocult al acestuia din urmă etc. (Siegfried Krakauer a făcut o analiză remarcabilă a romanului poliţist – gen prin excelenţă contemporan şi democratic – din această perspectivă.)

Neîndoielnic, există o înrudire între creştinism şi gnoză, pornind de la fondul istoric comun al ascensiunii ambelor (pe care la-a prezentat admirabil E.R. Dodds într-o carte celebră: Pagan and Cristians in an Age of Anxiety). Dar viziunea creştină asupra lumii e total deosebită de cea a gnozei. Într-un text clasic (şi asupra căruia ar merita şă medităm mai adesea, cu atât mai mult cu cât vine de la un laic): Les options fondamentales de l’Europe, Denis de Rougemont arăta felul în care deciziile dogmatice din primele veacuri ale oficializării creştinismului au marcat specificitatea europeană în ceea ce are ea mai propriu. Despre ce e vorba? Mai întâi despre dogma Întrupării: sălăşluindu-se în trup, Mântuitorul a atestat realitatea materiei creată ab nihilo şi validată de Dumnezeu la începutul timpului. Astfel, materia nu mai e – ca pentru gnostici – nici un rău, nici o iluzie. Tocmai pe această valorizare pozitivă se bazează posibilitatea studierii lumii materiale şi, implicit, a ştiinţei moderne. Jeremy Campbell a urmărit felul în care, evacuând ierarhiile celeste ale Evului Mediu, protestantismul a deschis drumurile cosmologiei moderne abstracte. În al doilea rând e vorba de fixarea termenului de persoană pentrua determina membrii Treimii. În proiecţia lui umană, acest termen conferă o demnitateă infinită omului, căruia i se recunoaşte deopotrivă vocaţia socială şi profunzimea spirituală care îi dau – fiecăruia dintre noi – un profil unic. În această adevărată revoluţie a înţelegerii umanului îşi au originea drepturile omului de la care ne reclamăm astăzi (şi nu e deloc întâmplător faptul că prima mare dezbatere asupra acestor drepturi – Disputa de la Valladolid din 1551 – a fost tranşată de Bartolomeo de Las Casas tocmai cu argumente teologice). În fine, al treilea spect îl reprezintă valorizarea pozitivă a istoriei şi a timpului. Pentru creştin, timpul nu e nici revenirea ciclică a aceluiaşi, nici un interval al corupţiei şi al morţii din care trebuie să ne eliberăm, ci o aventură personală care se înscrie într-o istorie mai largă, marcată de Creaţie, de Întrupare şi de A Doua Venire. Creştinul nu caută (asemeni gnosticului) să evadeze din istorie, ci participă la ea şi încearcă s-o marcheze, întrucât are încredere în sensul ei. Credinţa în Dumnezeu se exprimă, în timp şi în lume, ca încredere: în celălalt (care e – întotdeauna – aproapele meu) şi în rostul făptuirii noastre comune. Gnosticul, în schimb, e anistoric, căci (de vreme ce ştie totul, sau măcar esenţialul), pentru el nu există nou şi – ca atare – nici istorie. Într-un anume sens, el se consideră “deasupra” unei istorii care nu face decât să reia, în buclă, aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje, atâta doar că altfel costumate.

Şi totuşi, cum se face că viziunile gnostice – precum teoria conspiraţiei – sunt atât de răspândite. Vor fi fiind multe cauze şi nu pot spera decât să atrag atenţia asupra câtorva dintre ele.

Cultura suspiciunii. Trăim într-un timp în care lucruri pe care ieri le credeam stabile şi dezirabile, astăzi îşi înfăţişează un revers ce provoacă fiori. Comunismul s-a vrut – şi s-a prezentat – ca fiind societatea oamenilor liberi şi egali; în urma lui am descoperit hecatomba Gulag-ului. Am aflat – şi aflăm mereu – că toate guvernele investesc sume imense (care cel mai adesea scapă controlului democratic) în servicii secrete şi tehnologii de spionaj. Cine “se pricepe” cu adevărat la afaceri vinde arme ambelor tabere combatante. Jaful în numele ajutorului, şantajul ca “tehnică de negociere”, luarea ca ostatici a celor lipsiţi de apărare şi câte altele au devenit banalităţi de duzină. Iar disperarea a ajuns o marfă ca oricare alta. Am descoperit şi că minciuna şi înşelătoria pot fi prezentate (cu binecuvântarea economiştilor, liderilor de opinie şi a moraliştilor) ca “strategii de marketing”. Am înţeles că între promisiuni şi fapte, între candidaţi/aleşi şi discursuri, între lucruri şi cuvinte sunt distanţe pe care nimic nu le poate acoperi. Mai mult, am văzut că, în marile decizii, rolul afectivului şi al volitivului (şi, pe cale de consecinţă a frustrărilor individului, a rudeniilor ori a grupurlor de interese) e mult mai mare decât ne-ar lăsa să înţelegem apologia raţiunii făcută – e drept, cu gură ştirbă – de şcoala de toate nivelele. Pe scurt, experienţa ne-a învăţat că Guvernul minte, Serviciile Secrete mint, marile corporaţii mint şi ele, media duce totul la paroxism, vecinul nu-i nici el uşă de biserică şi – onest vorbind – nici părinţii nu ne spun chiar tot. Unii spun una, alţii spun alta. în această babilonie de ştiri, dezminţiri, dezvăluiri şi scandaluri, în cine – şi în ce – să mai credem?

Ascensiunea noii ignoranţe. Iluminismul a visat o societate în care toţi oamenii să se împărtăşească democratic de la cunoaşterea accesibilă tuturor. Făcând efortul de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte, omul iese din minorat şi îşi dobândeşte atributele cetăţeanului responsabil. Moştenirea acestui proiect a fost învăţământul universal şi gratuit. Numai că, în veacul nostru, şcoala pare a fi total depăşită de evenimente. Imergenţa marilor teorii unificatoare, a ştiinţelor aplicate şi a noilor tehnologii a făcut ca – în mod paradoxal – cunoaşterea de care, la nivelul derivatelor ei, beneficiem cu toţii să ne devină ininteligibilă celor mai mulţi dintre noi. Câţi – în afara profesioniştilor domeniilor respective – se mai pot lăuda astăzi că stăpânesc subtilităţile fizicii cuantice, ale biologiei moleculare, ale tehnologiei satelitare, ale limbajului fenomenologic, a istoriei bazată pe datări radioctive etc.? Majoritatea dintre noi le acceptă ca pe un dat – mai ales atunci când ne folosesc (precum în medicină, sau în informatica domestică) –, însă, de cele mai multe ori, nu înţelegem despre ce e vorba. Sunt lucruri pe care – disciplinaţi fiind de şcoală – le “respectăm” pentru că sunt reiterate în spaţiuml public de persoane credibile. Tot ce vedem sunt grupuri restrânse de halate albe (ascunse în institute elitiste ce seamnă cu staţiile spaţiale rătăcite pe Pământ şi trăind pe seama fondurilor oferite cu generozitate de finanţatori invizibili) care fabrică tehnologii din ce mai sofisticate şi mai initeligibile. Ce fac acei oameni acolo, dincolo de orice control al înţelegerii noastre? Nu cumva sunt ucenicii vrăjitori care se pregătesc a-i oferi Prinţului acestei lumi instrumentul supunerii desăvârşite a noastre, a tuturor?

Autoiluzionarea. Suntem tentaţi adesea să luăm drept garanţie a adevărului spuselor noastre faptul că noi înşine credem în ele. Şi, cum veacul vrea să vadă realităţi palpabile, căutăm apoi să demonstrăm “obiectiv” că lucrurile stau chiar aşa. E un argument de tipul: persoana aceasta – pe care eu o iubesc – e cea mai frumoasă din lume. Acest lucru îl poate înţelege, în mod normal, oricine – tocmai pentru că şi celălălt poate gândi (şi simţi) la fel despre persoana pe care o iubeşte. Însă propriul lumii în care trăim e faptul de–a lua (sau, şi mai bine, de-a elabora, pe baza a tot soiul de prametri) rigle, rulete şi şublere şi de-a construi o antropometrie ad hoc pentru a dovedi “ştiinţific” că lucrurile sunt ad literam aşa cum am spus. Ce obţinem cu asta? Prevalenţa de moment într-o relaţie de putere, pentru că – vai! – aşa ne-am obişnuit să ne lecturăm majoritatea relaţiilor (câteodată chiar şi pe cea cu noi înşine): în termeni de putere. Eu trebuie să am ultimul cuvânt! Pentru că sunt cel mai bun. Şi sunt cel mai bun pentru că ştiu ceea ce nu ştiu ceilalţi. Încă un lucru: obstinaţia lecturii literale, refuzul analogiei, al multiplicităţii sensurilor şi incapacitatea de-a deosebi ficţiunea de istorie sunt dovezile cele mai clare ale aplatizării înţelegerii în timpul ce ne e dat a-l trăi. Relaţiile de putere, la rândul lor, vin din viziunea vieţii sociale ca o cursă permanentă pentru beneficii: lupta pentru supremaţie pe piaţă, pentru prime time-ul media, pentru ranking-ul academic etc. şi nevoia de a “dovedi” totul (cu diplome, atestate, date statistice, hârtii de tot soiul) într-o lume în care singurul lucru evident e lipsa oricărei evidenţe comune.

Voluntarismul deghizat în providenţialism. Masificarea urbană i-a lipsit pe oameni de statutul (şi rolul) pe care-l aveau în comunităţile tradiţionale. Ne-am anonimizat şi – oricât de mult am crede în lucrurile pe care le revendicăm – vocea noastră e ştearsă şi nivelată de cascada modelor şi a trendurilor care ne inundă în permanenţă. Cum mai poate cineva atrage atenţia asupra sa într-o lume în care fiecare vrea să atragă atenţia asupra lui? Într-un singur fel: transformându-se în ventrilocul unei puteri supraumane: Providenţa, Destinul, Istoria (cu I mare). În felul acesta el nu mai e el, adică nu mai e un ins oarecare, rătăcind brownian (ca toţi ceilalţi) în vidul cotidianului, ci este expresia Cunoaşterii obiective, singura capabilă a decela o logică în această zbatere fără rost. Parcelele realului – aşa cum le poate înţelege fiecare – sunt lipite cu cleiul a ceea ce omul a învăţat (mai mult sau mai puţin) şi a ceea ce-şi imaginează (păstrând în palimpsest spaimele şi fricile ce-l traversează) şi acest patchwork e ofert pieţei ştirilor şi zovonurilor drept catapeteasma întregului cosmos.

Fascinaţia scurăturii. Cunoaşterea cere efort, căci – o ştim – “rădăcinile ei sunt amare”. Pentru a înţelege ceva e nevoie de muncă, de atenţie, de un întreg travaliu care, în cele din urmă, ne modifică nu doar felul în care vedem lucrurile, ci întreaga noastră fiinţă lăuntrică. Într-un anume sens aventura cunoaşterii e forma pe care o ia asceza în modernitate. Pe cât de adevărat e faptul că această cale e deschisă oricui – în aceasta constă universalitatea educaţiei –, pe atât de constatabil e şi acela că foarte puţini sunt cei ce rezistă cursei lungi pe care o presupune studiul aprofundat. Să mai adăugăm un lucru: majoritatea activităţilor sociale sunt tehnice şi repetitive; imaginaţia – mult celebrată de diversele psihologii educaţionale – rămâne să se elibereze altfel. Şi anume construind scenarii apocaliptice, cu răufăcători subtili şi mize planetare pe care – dotat cu un talent nevăzut celorlalţi – un anonim bine intenţionat le decriptează şi le dejoacă. Toţi oamenii au asemenea reverii, pe baza cărora îşi întreţin succesul un anumit gen de filme. Tot aşa cum avem cu toţii tentaţia reducerii necunoscutului la lucrurile pe care le ştim şi – mai ales – la stereotipurile între care ne simţim în siguranţă.

Credinţele. Opusul credinţei nu e ateismul – căci şi ateul poate crede în adevărul lui la fel de convins ca orice credincios –, ci credinţele. Ce sunt credinţele? Ceea ce aglutinează diversele “tradiţii”: mici secvenţe de sens (decantate în mituri, poveşti, rituri, gesturi, obiecte şi simboluri) ce “domesticesc” taina multiplicându-o în nenumărate de realităţi misterioase. Cu toţii credem într-o mulţime de lucruri fără să ştim cum şi de ce, însă aceste credinţe fac ca lumea din jurul nostru să fie purtătoarea unei “magii” care ne alungă apatia ce acompaniază repetitivitatea fiecărei zile. Credem în ce ne-au spus părinţii, credem în ce-am deprins în şcoala mică, în ce-am auzit la sat ori în faţa blocului, credem în cărţile citite, în filme (şi mai ales în cele mai extravagante) şi în ştirile ce anunţă catastrofe. Şi – mai ales – credem că tocmai noi suntem cei suntem feriţi de aceastea din urmă. Iar când descoperim că nu e aşa, de regulă nu cădem în abisul credinţei, ci ne oprim în plasa altor credinţe. (Fapt simptomatic, în limba română nu avem distincţia, uzuală în alte părţi, dintre foi şi croyance, respectiv faith and believe. )

Ce rămâne, la capătul tuturor acestora? O ficţiune, încă una, care se adaugă celorlalte – multe – pe care furtuna Progresului le-a strâns înaintea noastră. Aglomerarea lor constituie ceva similar unei ceţe, populată de o multitudine de halouri care învăluie orice fapt sau eveniment care, astfel, se învăţuie în opacitate. Realul trecutului se estompează şi locul lui e luat de o altă realitate alcătuită din multiple straturi de interpretări, încastrate unele în altele, solidificate în gnoze din ce în ce mai complexe. În spatele unei teorii a conspiraţiei mai sărăcăcioase descoperim una mai complexă şi, dincolo de aceasta, o mega-producţie, demnă de blockbuster-ele hollywoodiene sau de “fabricile de troli” ale “fratelui de la Răsărit”. Toate ne spun acelaşi lucru: că nimic nu e ceea ce pare şi că cei care pretind că ne vor binele, ne fac răul. Toţi, cu excepţia celui care tocmai ne oferă propria lui teorie a conspiraţiei, ultimă şi indepasabilă.

E vreo scăpare din acest carusel? Poate curajul de a asuma lumea aşa cum e, de a crede – cum spunea Anne Frank: “în ciuda tuturor evidenţelor” – că lumea e cu adevărat bună şi discernământul (lucid, dar nu crispat al) celui care ştie că va trebui să înfrunte greul şi să lupte cu sine însuşi (şi cu spaimele sale) pentru a avea drept la lumina ce inundă totul după risipirea ceţii.

TEORIA CONSPIRAŢIEI

Înainte ca lucrurile să fie altfel – faţă de felul în care le ştim – în viitor, ele ni se înfăţişează, din ce în ce mai mult, ca fiind altfel (şi altceva) decât sunt chiar în prezent. Reversul materialismului din ce în ce mai apăsat al lumii în care trăim pare a fi o anumită “transparenţă” a realului care le permite unora – doar unora! – să arunce un ochi “dincolo” de aparenţele în care rătăcesc ceilalţi. Unii nu au acces decât la fapte, care – în vremea noastră – sunt tot mai discontinue şi mai greu de structurat, alţii au “darul” de a vedea peste tot coerenţe, logici strânse şi legături pe care nu le zdruncină nimic. Cei dintâi cunosc perpelxitatea, limitele înţelegerii şi tentaţia îndoielii; ceilalţi n-au nici o fisură, căci ei ştiu totul, şi indiferent ce se va întâmpla în timpul ce vine nu va face decât să-i confirme. Ei au o cheie perfectă cu ajutorul căreia pot explica absolut orice: teoria conspiraţiei.

Teoria conspiraţiei spune – simplu şi apăsat – că nimic nu e ceea ce pare a fi. Liniile de tramvai nu sunt paralele din raţiuni tehnice (aşa cum ni se explică de “specialişti”) şi numărul de traverse dintre staţii nu e întâmplător. Conform teoriei conspiraţiei, cine ştie să privească cu adevărat “înţelege” simbolica paralelismului şi numerologia ascunsă a traverselor şi “vede” – în spatele lor – mesajul criptat al ocultei mondiale, al finanţei globale, al iudeo-masoneriei, al iezuiţilor, iluminaţilor, templierilor, criptocomuniştilor, sataniştilor, extratereştrilor sau al a altor entităţi spirituale (indiferent de semn). Conspiraţionastul dispune de o explicaţie universală şi infailibilă: totul e amăgire, subversiune, manipulare. Cunoaşterea – aşa cum o ştim – e o înşelătorie; istoria e o poveste construită pentru a ascunde adevărul şi în umbra acestor mega-falsificări viermuieşte un grup invizibil a cărui ţintă e dominarea lumii. În ceea ce priveşte scopul acestei dominaţii, conspiraţioniştii se împart în de stânga – cei care (în bună descendenţă leninistă) văd ca finalitate a ei concentrarea puterii economice în câteva mâini şi de dreapta – cei (marcaţi de lectura zelotă şi milenaristă a Apocalipsei) pentru care sensul ascensiunii la stăpânirea lumii îl reprezintă iminenta înscăunare a Antihristului ca prinţ al acestei lumi. Pe acest teren, stânga şi dreapta nu se exclud: opţiunea lui Mamona (şi a ciracilor lui) pentru luarea în posesie a bogăţiilor materiale ale lumii nu face decât să accentueze caracterul spiritual al luptei celor care (l)i se opun, precum şi caracterul pur al “veacului ce va veni” după zdrobirea uneltelor răului.

Pentru cel care s-a ocupat – fie cât de puţin – cu istoria creştinismului, nu sunt lucruri noi: tendinţe de acest gen au erupt în primele veacuri ale Bisericii, în Evul Mediu, în Epoca Luminilor, la finele secolului XIX şi ar fi fost de mirare să ne ocolească tocmai pe noi, la ceasul democratizării accesului la informaţie. Creştinismul are şi un termen care numeşte ceea ce au în comun toate viziunile conspirativiste: gnoza. Gnoza e – literal – cunoaşterea, însă nu orice formă de cunoaştere, ci doar cea rezervată celor puţini, cei care “văd” şi “înţeleg” ce se află în spatele cortinei iluziei. Căci ceea ce văd şi înţeleg (şi consideră normal) cei mulţi nu e nimic altceva decât perdeaua de fum în care se învăluie Arhontele acestei lumi. Lumea i-a fost sustrasă Dumnezeului celui bun, dar transcendent (şi pe care propria lui transcendenţă îl obligă să rămână departe de această lume) de mâna concurentă a Răului, care pretinde să fie venerat ca adevăratul Dumnezeu. Cei orbi îl celebrează ca atare, clarvăzătorii însă îi demască – cu preţul martiriului – impostura, pregătind mileniul de pace şi fericire al celor aleşi. Dar cum pot nişte oameni, supuşi finitudinii, să lupte cu cel ce caută – prin toate mijloacele – să ajungă stăpân al lumii? Iniţiindu-se în lectura simbolică (cei de stânga ar spune: dialectică) a semnelor cu care răul marchează istoria şi, în egală măsură, a urmelor de neşters ale binelui. Tot repertoriul magic al sincretismului finelor Antichităţii intră aici în joc, cu menţiunea că el e folosit (în varianta lui neagră) şi de cei prin care Răul ia chip în lume. Gnosticul e asemeni lui Sherlock Holmes: el desfăşoară pas cu pas un parcurs al indiciilor (nevăzute celorlalţi) care-l duc, inevitabil, la criminal. Căci – pentru gnostic – există întotdeauna un criminal; cu cât mai ascuns, cu atât mai criminal. Alegerea ca exemplu a celebrului detectiv nu e întâmplătoare, căci o bună parte din literatura şi filografia poliţistă, de spionaj sau noir (ca să nu mai vorbim de cea SF sau fantasy), pe care televiziunea le-a banalizat şi cu care suntem obişnuiţi, mizează pe recuzita gnostică: maniheismul bine – rău, eroul care se înfăţişează ca un agent al binelui în această lume supusă răului, parcursul semnelor (aproape) nevăzute ce duc la vinovat, caracterul ocult al acestuia din urmă etc. (Siegfried Krakauer a făcut o analiză remarcabilă a romanului poliţist – gen prin excelenţă contemporan şi democratic – din această perspectivă.)

Neîndoielnic, există o înrudire între creştinism şi gnoză, pornind de la fondul istoric comun al ascensiunii ambelor (pe care la-a prezentat admirabil E.R. Dodds într-o carte celebră: Pagan and Cristians in an Age of Anxiety). Dar viziunea creştină asupra lumii e total deosebită de cea a gnozei. Într-un text clasic (şi asupra căruia ar merita şă medităm mai adesea, cu atât mai mult cu cât vine de la un laic): Les options fondamentales de l’Europe, Denis de Rougemont arăta felul în care deciziile dogmatice din primele veacuri ale oficializării creştinismului au marcat specificitatea europeană în ceea ce are ea mai propriu. Despre ce e vorba? Mai întâi despre dogma Întrupării: sălăşluindu-se în trup, Mântuitorul a atestat realitatea materiei creată ab nihilo şi validată de Dumnezeu la începutul timpului. Astfel, materia nu mai e – ca pentru gnostici – nici un rău, nici o iluzie. Tocmai pe această valorizare pozitivă se bazează posibilitatea studierii lumii materiale şi, implicit, a ştiinţei moderne. Jeremy Campbell a urmărit felul în care, evacuând ierarhiile celeste ale Evului Mediu, protestantismul a deschis drumurile cosmologiei moderne abstracte. În al doilea rând e vorba de fixarea termenului de persoană pentrua determina membrii Treimii. În proiecţia lui umană, acest termen conferă o demnitateă infinită omului, căruia i se recunoaşte deopotrivă vocaţia socială şi profunzimea spirituală care îi dau – fiecăruia dintre noi – un profil unic. În această adevărată revoluţie a înţelegerii umanului îşi au originea drepturile omului de la care ne reclamăm astăzi (şi nu e deloc întâmplător faptul că prima mare dezbatere asupra acestor drepturi – Disputa de la Valladolid din 1551 – a fost tranşată de Bartolomeo de Las Casas tocmai cu argumente teologice). În fine, al treilea spect îl reprezintă valorizarea pozitivă a istoriei şi a timpului. Pentru creştin, timpul nu e nici revenirea ciclică a aceluiaşi, nici un interval al corupţiei şi al morţii din care trebuie să ne eliberăm, ci o aventură personală care se înscrie într-o istorie mai largă, marcată de Creaţie, de Întrupare şi de A Doua Venire. Creştinul nu caută (asemeni gnosticului) să evadeze din istorie, ci participă la ea şi încearcă s-o marcheze, întrucât are încredere în sensul ei. Credinţa în Dumnezeu se exprimă, în timp şi în lume, ca încredere: în celălalt (care e – întotdeauna – aproapele meu) şi în rostul făptuirii noastre comune. Gnosticul, în schimb, e anistoric, căci (de vreme ce ştie totul, sau măcar esenţialul), pentru el nu există nou şi – ca atare – nici istorie. Într-un anume sens, el se consideră “deasupra” unei istorii care nu face decât să reia, în buclă, aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje, atâta doar că altfel costumate.

Şi totuşi, cum se face că viziunile gnostice – precum teoria conspiraţiei – sunt atât de răspândite. Vor fi fiind multe cauze şi nu pot spera decât să atrag atenţia asupra câtorva dintre ele.

Cultura suspiciunii. Trăim într-un timp în care lucruri pe care ieri le credeam stabile şi dezirabile, astăzi îşi înfăţişează un revers ce provoacă fiori. Comunismul s-a vrut – şi s-a prezentat – ca fiind societatea oamenilor liberi şi egali; în urma lui am descoperit hecatomba Gulag-ului. Am aflat – şi aflăm mereu – că toate guvernele investesc sume imense (care cel mai adesea scapă controlului democratic) în servicii secrete şi tehnologii de spionaj. Cine “se pricepe” cu adevărat la afaceri vinde arme ambelor tabere combatante. Jaful în numele ajutorului, şantajul ca “tehnică de negociere”, luarea ca ostatici a celor lipsiţi de apărare şi câte altele au devenit banalităţi de duzină. Iar disperarea a ajuns o marfă ca oricare alta. Am descoperit şi că minciuna şi înşelătoria pot fi prezentate (cu binecuvântarea economiştilor, liderilor de opinie şi a moraliştilor) ca “strategii de marketing”. Am înţeles că între promisiuni şi fapte, între candidaţi/aleşi şi discursuri, între lucruri şi cuvinte sunt distanţe pe care nimic nu le poate acoperi. Mai mult, am văzut că, în marile decizii, rolul afectivului şi al volitivului (şi, pe cale de consecinţă a frustrărilor individului, a rudeniilor ori a grupurlor de interese) e mult mai mare decât ne-ar lăsa să înţelegem apologia raţiunii făcută – e drept, cu gură ştirbă – de şcoala de toate nivelele. Pe scurt, experienţa ne-a învăţat că Guvernul minte, Serviciile Secrete mint, marile corporaţii mint şi ele, media duce totul la paroxism, vecinul nu-i nici el uşă de biserică şi – onest vorbind – nici părinţii nu ne spun chiar tot. Unii spun una, alţii spun alta. în această babilonie de ştiri, dezminţiri, dezvăluiri şi scandaluri, în cine – şi în ce – să mai credem?

Ascensiunea noii ignoranţe. Iluminismul a visat o societate în care toţi oamenii să se împărtăşească democratic de la cunoaşterea accesibilă tuturor. Făcând efortul de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte, omul iese din minorat şi îşi dobândeşte atributele cetăţeanului responsabil. Moştenirea acestui proiect a fost învăţământul universal şi gratuit. Numai că, în veacul nostru, şcoala pare a fi total depăşită de evenimente. Imergenţa marilor teorii unificatoare, a ştiinţelor aplicate şi a noilor tehnologii a făcut ca – în mod paradoxal – cunoaşterea de care, la nivelul derivatelor ei, beneficiem cu toţii să ne devină ininteligibilă celor mai mulţi dintre noi. Câţi – în afara profesioniştilor domeniilor respective – se mai pot lăuda astăzi că stăpânesc subtilităţile fizicii cuantice, ale biologiei moleculare, ale tehnologiei satelitare, ale limbajului fenomenologic, a istoriei bazată pe datări radioctive etc.? Majoritatea dintre noi le acceptă ca pe un dat – mai ales atunci când ne folosesc (precum în medicină, sau în informatica domestică) –, însă, de cele mai multe ori, nu înţelegem despre ce e vorba. Sunt lucruri pe care – disciplinaţi fiind de şcoală – le “respectăm” pentru că sunt reiterate în spaţiuml public de persoane credibile. Tot ce vedem sunt grupuri restrânse de halate albe (ascunse în institute elitiste ce seamnă cu staţiile spaţiale rătăcite pe Pământ şi trăind pe seama fondurilor oferite cu generozitate de finanţatori invizibili) care fabrică tehnologii din ce mai sofisticate şi mai initeligibile. Ce fac acei oameni acolo, dincolo de orice control al înţelegerii noastre? Nu cumva sunt ucenicii vrăjitori care se pregătesc a-i oferi Prinţului acestei lumi instrumentul supunerii desăvârşite a noastre, a tuturor?

Autoiluzionarea. Suntem tentaţi adesea să luăm drept garanţie a adevărului spuselor noastre faptul că noi înşine credem în ele. Şi, cum veacul vrea să vadă realităţi palpabile, căutăm apoi să demonstrăm “obiectiv” că lucrurile stau chiar aşa. E un argument de tipul: persoana aceasta – pe care eu o iubesc – e cea mai frumoasă din lume. Acest lucru îl poate înţelege, în mod normal, oricine – tocmai pentru că şi celălălt poate gândi (şi simţi) la fel despre persoana pe care o iubeşte. Însă propriul lumii în care trăim e faptul de–a lua (sau, şi mai bine, de-a elabora, pe baza a tot soiul de prametri) rigle, rulete şi şublere şi de-a construi o antropometrie ad hoc pentru a dovedi “ştiinţific” că lucrurile sunt ad literam aşa cum am spus. Ce obţinem cu asta? Prevalenţa de moment într-o relaţie de putere, pentru că – vai! – aşa ne-am obişnuit să ne lecturăm majoritatea relaţiilor (câteodată chiar şi pe cea cu noi înşine): în termeni de putere. Eu trebuie să am ultimul cuvânt! Pentru că sunt cel mai bun. Şi sunt cel mai bun pentru că ştiu ceea ce nu ştiu ceilalţi. Încă un lucru: obstinaţia lecturii literale, refuzul analogiei, al multiplicităţii sensurilor şi incapacitatea de-a deosebi ficţiunea de istorie sunt dovezile cele mai clare ale aplatizării înţelegerii în timpul ce ne e dat a-l trăi. Relaţiile de putere, la rândul lor, vin din viziunea vieţii sociale ca o cursă permanentă pentru beneficii: lupta pentru supremaţie pe piaţă, pentru prime time-ul media, pentru ranking-ul academic etc. şi nevoia de a “dovedi” totul (cu diplome, atestate, date statistice, hârtii de tot soiul) într-o lume în care singurul lucru evident e lipsa oricărei evidenţe comune.

Voluntarismul deghizat în providenţialism. Masificarea urbană i-a lipsit pe oameni de statutul (şi rolul) pe care-l aveau în comunităţile tradiţionale. Ne-am anonimizat şi – oricât de mult am crede în lucrurile pe care le revendicăm – vocea noastră e ştearsă şi nivelată de cascada modelor şi a trendurilor care ne inundă în permanenţă. Cum mai poate cineva atrage atenţia asupra sa într-o lume în care fiecare vrea să atragă atenţia asupra lui? Într-un singur fel: transformându-se în ventrilocul unei puteri supraumane: Providenţa, Destinul, Istoria (cu I mare). În felul acesta el nu mai e el, adică nu mai e un ins oarecare, rătăcind brownian (ca toţi ceilalţi) în vidul cotidianului, ci este expresia Cunoaşterii obiective, singura capabilă a decela o logică în această zbatere fără rost. Parcelele realului – aşa cum le poate înţelege fiecare – sunt lipite cu cleiul a ceea ce omul a învăţat (mai mult sau mai puţin) şi a ceea ce-şi imaginează (păstrând în palimpsest spaimele şi fricile ce-l traversează) şi acest patchwork e ofert pieţei ştirilor şi zovonurilor drept catapeteasma întregului cosmos.

Fascinaţia scurăturii. Cunoaşterea cere efort, căci – o ştim – “rădăcinile ei sunt amare”. Pentru a înţelege ceva e nevoie de muncă, de atenţie, de un întreg travaliu care, în cele din urmă, ne modifică nu doar felul în care vedem lucrurile, ci întreaga noastră fiinţă lăuntrică. Într-un anume sens aventura cunoaşterii e forma pe care o ia asceza în modernitate. Pe cât de adevărat e faptul că această cale e deschisă oricui – în aceasta constă universalitatea educaţiei –, pe atât de constatabil e şi acela că foarte puţini sunt cei ce rezistă cursei lungi pe care o presupune studiul aprofundat. Să mai adăugăm un lucru: majoritatea activităţilor sociale sunt tehnice şi repetitive; imaginaţia – mult celebrată de diversele psihologii educaţionale – rămâne să se elibereze altfel. Şi anume construind scenarii apocaliptice, cu răufăcători subtili şi mize planetare pe care – dotat cu un talent nevăzut celorlalţi – un anonim bine intenţionat le decriptează şi le dejoacă. Toţi oamenii au asemenea reverii, pe baza cărora îşi întreţin succesul un anumit gen de filme. Tot aşa cum avem cu toţii tentaţia reducerii necunoscutului la lucrurile pe care le ştim şi – mai ales – la stereotipurile între care ne simţim în siguranţă.

Credinţele. Opusul credinţei nu e ateismul – căci şi ateul poate crede în adevărul lui la fel de convins ca orice credincios –, ci credinţele. Ce sunt credinţele? Ceea ce aglutinează diversele “tradiţii”: mici secvenţe de sens (decantate în mituri, poveşti, rituri, gesturi, obiecte şi simboluri) ce “domesticesc” taina multiplicându-o în nenumărate de realităţi misterioase. Cu toţii credem într-o mulţime de lucruri fără să ştim cum şi de ce, însă aceste credinţe fac ca lumea din jurul nostru să fie purtătoarea unei “magii” care ne alungă apatia ce acompaniază repetitivitatea fiecărei zile. Credem în ce ne-au spus părinţii, credem în ce-am deprins în şcoala mică, în ce-am auzit la sat ori în faţa blocului, credem în cărţile citite, în filme (şi mai ales în cele mai extravagante) şi în ştirile ce anunţă catastrofe. Şi – mai ales – credem că tocmai noi suntem cei suntem feriţi de aceastea din urmă. Iar când descoperim că nu e aşa, de regulă nu cădem în abisul credinţei, ci ne oprim în plasa altor credinţe. (Fapt simptomatic, în limba română nu avem distincţia, uzuală în alte părţi, dintre foi şi croyance, respectiv faith and believe. )

Ce rămâne, la capătul tuturor acestora? O ficţiune, încă una, care se adaugă celorlalte – multe – pe care furtuna Progresului le-a strâns înaintea noastră. Aglomerarea lor constituie ceva similar unei ceţe, populată de o multitudine de halouri care învăluie orice fapt sau eveniment care, astfel, se învăţuie în opacitate. Realul trecutului se estompează şi locul lui e luat de o altă realitate alcătuită din multiple straturi de interpretări, încastrate unele în altele, solidificate în gnoze din ce în ce mai complexe. În spatele unei teorii a conspiraţiei mai sărăcăcioase descoperim una mai complexă şi, dincolo de aceasta, o mega-producţie, demnă de blockbuster-ele hollywoodiene sau de “fabricile de troli” ale “fratelui de la Răsărit”. Toate ne spun acelaşi lucru: că nimic nu e ceea ce pare şi că cei care pretind că ne vor binele, ne fac răul. Toţi, cu excepţia celui care tocmai ne oferă propria lui teorie a conspiraţiei, ultimă şi indepasabilă.

E vreo scăpare din acest carusel? Poate curajul de a asuma lumea aşa cum e, de a crede – cum spunea Anne Frank: “în ciuda tuturor evidenţelor” – că lumea e cu adevărat bună şi discernământul (lucid, dar nu crispat al) celui care ştie că va trebui să înfrunte greul şi să lupte cu sine însuşi (şi cu spaimele sale) pentru a avea drept la lumina ce inundă totul după risipirea ceţii.

Distribuie acest articol

50 COMENTARII

  1. Anne Frank cand scria cu pixul in agenda ei nu isi putea inchipui utilitatea teoriilor conspirative intr-o era a comunicarii cu viteza de astazi. Teoriile astea au o utilitate imensa si cine nu intelege asta detine darul vederii degeaba.

  2. O fraza mi se pare sinsitra!

    „Fapt simptomatic, în limba română nu avem distincţia, uzuală în alte părţi, dintre foi şi croyance, respectiv faith and believe. ”

    exact asa este, dar e foarte rau!

    Ma face sama simt ca un daltonist (color-blind) pentru care este imposibil sa distinga intre rosu si verde!

    Cum putem discuta despre niste concepte, daca la noi nu exista CUVINTE distincte pentru ele??

    • Dar ei cum pot?

      Exemplu: Pentru pictor si zugrav francezii au un singur termen:

      peintre (Nom commun)
      Artiste utilisant la peinture pour son art.
      Artisan dont le métier est de couvrir de couleur des murailles, des lambris, des plafonds, etc.

      Exact la fel stau si vorbitorii de engleza:

      painter noun
      paint·​er | \ ˈpān-tər

      Definition of painter
      : one that paints: such as
      a : an artist who paints
      b : one who applies paint especially as an occupation

      Voilà!

    • Va multumesc pentru observatie. Din pacate asta e realitatea. Distinctia pe care am facut-o intre cei doi termeni provine din antropologie. O multime din conceptele antropologiei nu le-am creat noi, ci le-am preluat tel quel din alte limbi (ba chiar si marile limbi sunt termeni – in care sunt descrise inclusiv realitati locale! – preluati de te-miri-unde, precum „mana” sau „potlatch”). Vocabularul cu care descriem „lumea noastra traditionala” e, si el, forjat de stiintele sociale ale ultimului veac prin – vai! – diverse universitati occidentale. Cand putem, traducem aceste cuvine, cand nu, pur si simplu le transliteram in romana (daca nu cumva, ca tanara generatie, le rostim direct in engleza – si inca cu accent).
      Ceea ce mie mi s-a parut interesant e faptul ca – in lumea noastra – nu s-a pus problema distinctiei dintre credinta si credinte. Ceea ce inseamna ca mult timp cele doua au coabitat si s-au contaminat reciproc (o rasfoire a raspunsurilor la chestionarele lui Hasdeu, editate de Ion Muslea, e edificatoare). E sau nu e asta o problema pentru modul nostru de intelegere?

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Dacă în română se folosesc în mod curent 20.000 de cuvinte, iar în engleză se folosesc în mod curent 120.000 sau 300.000 de cuvinte, rezultă inevitabil că în română vor exista cuvinte care acoperă câmpuri semantice mai largi, în timp ce în engleză se folosesc exprimări mult mai precise, mai detaliate, ceea ce necesită obligatoriu mai mulți termeni.

        Un exemplu trivial: în românește folosim un singur cuvânt, ”lingură”, indiferent dacă ne referim la obiectul ca atare sau la cantitate. În engleză, obiectul e ”spoon”, iar cantitatea e ”spoonful”, deci cultura română e mai rudimentară.

      • Dl. Maci, faceti o foarte mare confuzie!
        Conform Dictionarului limbii romane, exista termenii de CREDINTA = faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine, si de CREZ = totalitatea principiilor, ideilor și convingerilor cuiva.

        Dvs ati vrut sa scrieti „faith and belief”, caci „believe” este verb iar substantivul este „belief”.

        Iata ce sustine dictionarul Merriam-Webster: „faith” = allegiance to God, to duty, or to a person”.
        „belief” = something that is accepted, considered to be true, or held as an opinion; a state or habit of mind in which trust or confidence is placed in some person or thing.

        Deci, faith = credinta, belief = crez.

  3. Teoria conspiratiei este NECESARA, pentru privirea critica pe care o arunca asupra narativei oficiale. Teorii conspirationiste exista si ele desigur la diverse niveluri, care de care mai fanteziste.

    Avem t.c. low value tip „virus cauzat de 5G” si teorii care remarca coincidente incredibile tip „event 201”. In lipsa teoriilor conspiratiei, versiunea oficiala devine singura acceptabila. Iar versiunea oficiala urmeaza PUTEREA.

    Am sa revin la exemplul meu amarat cu Gleiwitz (dar puteti accepta orice false flag). DACA germania totalitara ar fi invins, versiunea oficiala ar fi fost agresiunea poloneza iar adevarul ar fi fost o t.c.

    Asadar t.c. sunt de dorit iar suprimarea lor prin forta e riscanta.

  4. „”Să mai adăugăm un lucru: majoritatea activităţilor sociale sunt tehnice şi repetitive; imaginaţia – mult celebrată de diversele psihologii educaţionale – rămâne să se elibereze altfel. Şi anume construind scenarii apocaliptice, cu răufăcători subtili şi mize planetare pe care – dotat cu un talent nevăzut celorlalţi – un anonim bine intenţionat le decriptează şi le dejoacă. Toţi oamenii au asemenea reverii, pe baza cărora îşi întreţin succesul un anumit gen de filme. Tot aşa cum avem cu toţii tentaţia reducerii necunoscutului la lucrurile pe care le ştim şi – mai ales – la stereotipurile între care ne simţim în siguranţă.”””

    Acum cativa ani un sondaj realizat de l’Innovation Center of Us Dairy si relevat de Washington Post arata ca 7% dintre americanii adulti cred ca laptele cu ciocolata provine (direct sub aceasta forma) de la vacile de culoare maro. Ce poti sa ceri acestor milioane de oameni si multor altora ca ei? Cei care cred ca pamantul este plat, ca Sida este un virus creat in laborator, ca nimeni nu a juns vreodata pe Luna etc.
    Este vorba nu numai de „a se simti in siguranta, a da frau imaginatiei etc” ci mai ales de un minim nivel intelectual. Este mai usor sa crezi aiureli care nu necesita nici un argument inteligent, decat sa te informezi si mai ales sa intelegi anumite idei.

  5. Atunci cind nu putem intelege si nu putem avea o imagine de ansamblu , necesara pentru a intelege ,atunci cind vedem i sau auzim doar fragmente dintr-un adevar planetar, atunci cind pentru noi adevarul este doar ceea ce citim sau vedem pe ici pe colo , atunci cind nu stim sau nu putem constientiza ce inseamna razboiul , molima , schimbarea climaterica ,foametea , atunci cind toate acestea si multe altele sunt pentru noi ,ca oameni , doar niste cuvinte scrise pe hirtie , doar atunci cind vom fi pusi in fata faptului implinit si vomfi parte a vreunei imense tragedii ce exista partial mai peste tot in lume ,poate doar atunci vom fi in stare sa intelegem noi OAMENII.- E vreo scapare din acest carusel ? asa cum bine bine spune textul , dupa ce a aruncat totul in sarcina teoriilor conspirationiste , din motive lesne de inteles . Aceasta intrebare, a gasit rezolvari presupuse si multiple de-a lungul istoriei umane . De la vechile credinte in Zeus , cel de pe muntele Olimp si puterile lui supranaturale, trecind prim imensitatea formelor religioase, ce la noi a cunoscut concretetea numita crestinism ortodox sau chiar pina la teoria comunismului atit de indragita de multi in forma ei initiala – filozofico- sociala -,ce coexista antagonic cu capitalismul de sorginte liberala si noua forma partial comunista , partial libera numita de unii iliberalism , toate acestea au cautat sa dea un raspuns la nevoia de adevar a omului . Putini dintre noi putem spune ca macar intelegem ,nu ca am sti cu certitudine vreo forma de adevar care imbraca si notiunea de adevar personal , modalitatile prin care toate aceste teorii cu valabilitati percepute diferit de mintea noastra ,sunt aduse parte a unor noi forme de intelegere atasate notiunii de timp .Iluzia nu este creata de aceste teorii fie ele si conspirationiste . Iuziile fiecaruia dintre noi sunt parte a unei nevoi de bine a persoanei propriuzise , adica ne creem iluzii strict personale ca parte a acelorasi spuse , ziceri ,aduse in fata noastra de cei care au aceasta capacitate de a scrie, vorbi ,in spatiul public in scopul unui bine personal . Acelasi text poate inseamna cu totul altceva pentru persoane diferite ,asa cum se vede clar si din comentariile diferite ,ce analizeza (poate e prea mult )un text . Zicerea – Fiecare vede altceva -este parte a naturii umane . Oricum ar fi , chiar daca nu putem sti un adevar absolut (nici nu cred ca exista )incercari au fost mereu si vor fi , macar sa ne mentinem la limita decentei legislative , ce ne aduce pe toti in fata acestei probleme si mai greu de rezolvat decit aflarea adevarului ,numita Corectitudinea legislativa si Putere de judecata atasata acestei corectitudini . Diferenta intre oameni este facuta doar in baza acestei cutume numita – sincera interpretare si incadrare in lege a faptelor cetateanului -. De aici si nevoia de legi ce nu pot fi incalcate chiar de cei care au obligativitatea primordiala de a le respecta . De aici decurge si forta data de legalitate a Uniunii din care noi facem parte ca tara . Probabil ca aceasta tema numita repectarea legii va fi readusa in fata noastra a celor aproximativ 450 mil de cetateni si o noua forma de intelegere va fi conceputa si acceptata de toate statele membre . Omenirea nu poate merge mai departe fara respectarea legilor sau poate merge ,dar asta ar putea inseamna disparitia omului de pe planeta. Sa speram ca nu virusul cel ticalos si ucigas va face asta .

  6. Exemplu de teoria conspirației care s-a confirmat mai demult: închisorile CIA din România. După ce la București s-a demonstrat dincolo de orice dubiu că ele nu au existat, câțiva ani mai târziu Bruxelles-ul le-a dat de urmă. La București, acolo unde fuseseră ele.

    Exemplu de teoria conspirației care s-a confirmat recent: după ce s-a demonstrat că virusul nu avea cum să provină din laboratorul BSL-4 din Wuhan, e reieșit recent că forma de la lilieci e mai apropiată de cea de la om decât forma de la pangolin. E ca și cum ar pretinde cineva că oamenii sunt mai înrudiți mai de aproape cu urangutanii decât cu cimpanzeii și ar decreta că e teoria conspirației înrudirea cu cimpanzeii.

    Exemplu de teoria conspirației în curs de corfirmare: acela de pe vremea lui Stalin și Mao nu a fost comunismul adevărat, dar o lume mai bună și mai dreaptă poate fi construită după învățăturile Școlii de la Frankfurt :)

    • @Harald, -chestiunea cu închisorile CIA de la început și referință la comunism de la sfârșit, nu sunt teorii ale conspirației propriu-zise, sunt doar niste asocieri fortate și străvezii ale tale, pentru a disimula încercarea de a agita apele cu teoria originii coronavirusul într-un laborator. Vezi că cercetătorii englezi, analizând tulpinile de coronavirus, au ajuns la concluzia că cea mai primitivă tulpină, tipul A, circula în SUA și în Spania, iar în China doar in provincia Guangdong. Tipul B circula la Wuhan si in restul Europei, iar tipul C in Singapore. În același timp au emis ipoteza că virusul a circulat luni în șir într-o formă intermediară mai puțin contagioasa, până când în urma unei mutații a dobândit aceasta capacitate crescuta de a infecta. Este destul de ciudat că în locul unde epidemia a debutat cel mai târziu, SUA, sa circule cea mai veche tulpină, nu crezi? Aceste informații sunt din ziarele britanice din ultima săptămână, nu sunt culese de mine de pe YT.

      • @Ioan – nu contează de unde sunt culese ”șopârlele” tale, în materie de teorie a conspirației pot să-ți spun trei lucruri: a) ți-am analizat peste 300 de comentarii din 2018 încoace și a rezultat că susții mult mai adesea partea Chinei, decât partea Berlinului; b) obstinația cu care îmi vânezi comentariile demonstrează că mă consideri un adversar cel puțin iritant, dacă nu de temut. Dacă aș scrie bazaconii, chiar nu ți-ar păsa ce scriu; c) accentele de paranoia sunt reale. Nu sunt produsul unei minți care zburdă veselă, sunt produsul unei minți care se simte amenințată la modul real.

        • Dovada clara ca teorile conspiratiei sunt un rezultat natural al paranoiei innascute. Sunt foarte umane.
          Termenul de „teoria conspiratiei” este presupus ca a originat de la CIA, pentru a contracara zvonurile privind asasinarea lui JFK si al le trimite in deradere. Chiar si aparitia termenului este o teorie a conspiratiei astazi.

        • @Harald-un răspuns tipic pentru cineva rămas fără argumente și disperat să-și facă norma de comentarii.
          Daca cercetătorii de la Cambridge nu au valoare pentru tine, continuă să cauți filmulețe pe YouTube, poate că de acolo-ti vine ție lumina. Nu te plânge că-ți răspund la unele dintre comentariile tale subversive, mai bine privește puțin în urma, la începuturile acestei epidemii, când ți-ai desfășurat întregul arsenal de dezinformări pe expectanta unor evoluții rapide și neprevazute a evenimentelor care sa de-a apa la moara teoriilor tale, cum replicai fiecărui comentator care îndrăznea să-și exprime o opinie pe aici , cum te chinuiai sa ai comentarii în primele rânduri și apoi să sufoci dezbaterea.
          În privința Chinei, mi-am exprimat de câteva ori destul de clar opinia că pe principiul de a te face frate cu dracu’ până treci puntea, în contextul manevrelor fățișe anti-UE, ale Rusiei, SUA (administrația Trump – a nu fi confundata cu administrația Obama de ex.) și Marii Britanii (actualmente condusă de o junta de conservatori anti-europeni), orice piață pentru producția industrială europeană continentală ( germană, italiana, franceza, finlandeza, etc…) este binevenită. În plus lipsa de resurse naturale ( petrol și gaze) ne face aliați naturali in promovarea energiilor regenerabile, alt domeniu puternic atacat pe acest site. În privința originii coronavirusul, acuzațiile voalate aruncate de administrația americana aflată in an electoral nu sunt de băgat în seamă. La fel și încercarile penibile de a rebrandui coronavirusul ca virusul chinezesc, molima chinezeasca ( instant adoptate de Svejk/Absurdistan…). Fii convins că dacă ar exista indicii clare de manipulare a virusului, la ce pagube produce actuala epidemie, altele ar fi reacțiile întregii lumi civilizate.

          • @Ioan – China tocmai a decis ca va cenzura publicarea studiilor referitoare la originea virusului. Asta cum o mai justifici? :)

    • Gata, ai dărâmat și Școala de la Frankfurt! Două puncte și o jumate de paranteză deschisă spre stânga. Alții se mai chinuie să-l îngroape pe Habermas trei ani cu o teză de doctorat. Ai dreptate, industriile culturale nu există. Nici propaganda. Există doar obținerea consensului prin mijloacele științifice.

    • Urmarind recent filmul Stare de fapt, am reflectat la caruselul conspirativ al revolutiei din 89. Avem conspiratia reala a transferului de putere, avem conspiratia construita cu teroristii pentru a masca transferul de putere, avem conspiratia pentru a-i decredibiliza pe scepticii teoriei cu teroristi. Teoria conspiratiei ar fi fost un termen foarte util in zilele alea, dar nu era inca la moda. O fi teoria conspiratiei sa ne intrebam daca, inafara de fortele interne, si-au mai bagat coada si ceva servicii straine?

  7. „E vreo scăpare din acest carusel? Poate curajul de a asuma lumea aşa cum e, de a crede – cum spunea Anne Frank: „în ciuda tuturor evidenţelor” – că lumea e cu adevărat bună şi discernământul (lucid, dar nu crispat) al celui care ştie că va trebui să înfrunte greul şi să lupte cu sine însuşi (şi cu spaimele sale) pentru a avea drept la lumina ce inundă totul după risipirea ceţii.”
    Cu alte cuvinte… suntem mulți, dar ne aflăm singuri în caruselul vieții.
    Sau cum spunea marele Romain Rolland: „Il n’y a qu’un seul héroïsme au monde: c’est de voir le monde tel qu’il est, et de l’aimer.”
    Excelentă analiză, domnule Profesor!

  8. Conspiratia ? Doar cind rostesti cuvintul – Conspiratie- te si infiori .Gindurile o iau rasna si partea negativa a tuturor imaginilor din fata ochilor te panicheaza . Sa conspiram impreuna . asta da , asa mai merge . Ce mai conspiratie – virus – fugit de nebun – dintr-un laborator super securizat si ajuns si -calare si pe jos- cam peste tot in lume . Ba ca ii negru si urit , ba ca iinvelit in spuma marii , ba caii schimbator ca vremea , ba ca ii mortal ca tusea babei din poveste , ba ca ii spin , ba ca ii ros ca o China intreaga , ba ca ii doar ascuns in praful dintre geamuri , ba ca ii nemuritor ca personajul din filme , ba ca ii o nimica toata si tot asa pina am incalecat pe- o sa si v-am spus povestea-așa,si-am încălecat pe-o capsuna și v-am spus o mare și gogonată minciună. Dar ce ne asteapta in viitor la nivel conspirativ : meciuri de fotbal doar fara spectatori vazute noaptea tirziu la tv , concerte de tot felul doar cu abonament special , ecranul cinematografului de la Mall ramine doar o imagine stearsa in amintirea noastra , zborul cu avionul doar unul da si unul nu , despartiti de un incolor dreptunghi de plastic , la restaurant poate vom merge doar daca vom putea privi cine ne pregateste masa , la strand nici vorba sa mai dam din coate , prin hotelurile vizitate de cine stie cine anterior noua , nu prea ne va mai bate pasul , prin spitale si policlinici doar cind e nevoie mare , restul pe calculator explicate si retetate , spaga – pe ici colo- nu o vom mai da, nici macar la saritul peste rind cind vrem vreun nou pasaport , examenele pe la scoala de soferi le vom da singuri si doar filmul ce ne insoteste in acest demers va fi modelul de urmat , clasele aglomerate si zumzetul colegilor vor disparea si ele , pe la prostituate poate doar pe chaturi , ici colo cite vreo halba de bere in aer liber sau cite vreo cafeluta , prin metrouri doar cu masca pe fata , si cu locul rezervat dinainte prin email si multe altele ce incet , incet ne vor ocupa viata . Am conspirat destul si mai este si miine o zi sa conspiram cite si mai cite .

  9. Dintre toate categoriile de amnipulare aceasta mi se pare a fi cea mai drăguță. Știți, dumneavoastră, povestea baudelairiană cu „arta diavolului de a convinge că nu există”.

    Desigur, manipularea se face în detrimentul celor mulți – dintre care unii își mai pun câteodată întrebări cu privire la cauzele lucrurilor – și în folosul câtorva, puțini, care îi plătesc (de regulă, din banii celor mulți, considerați fraieri).

    Teoriile conspirației… Atunci când manipulatorii reușesc să convigă publicul prin manipulare că manipularea nu există se consideră „ai naibii” de deștepți. Se întâmplă, însă, ca la unii, mai puțin deștepți, manipularea chiar să nu prindă, pentru că la ei nu funcționează.

    Ei, bine, atunci devine situația „drăguță”, când cei care manipulează își dau seama de ineficiența strădaniei lor. Asta, pentru că îi apucă toți nervii „ăia răi” și dintr-o dată sunt invadați de ridicoli!

    • @Constantin – odată ajunși aici, trebuie să recunosc una dintre sursele mele: am un șofer la firmă care are o capacitate fantastică de a deosebi adevărul de minciună. N-a terminat nici măcar liceul, are o minte extrem de simplă, ceilalți spun despre el câ e cam ”urs”, însă alege varianta corectă a oricărei povești cu o siguranță imbatabilă. Pentru el nu există niciun fel de nuanțe, niciodată: e albă sau e neagră, end of story :)

    • Va multumesc pentru observatie. Daca inteleg eu argumentul d-voastra (de altminteri l-am mai vazut si la un alt comentator) este acela ca teoriile conspiratiei pot contine un sambure de adevar si, in orice caz, apartin unei contraculturi care manifesta o rezistenta civica fata de „adevarurile” puterii. Sau, intr-o varianta mai usoara, nu putem elimina de piata discursuri care isi gasesc un auditoriu. As raspunde cu doua contraargumente: mai intai, in numele libertatii de expresie nu orice discurs este licit. Cineva care ar dori sa apara pe ecran facand apologia crimelor lui Hitler sau ale lui Pol Pot, ori care ne-ar explica ca salvarea din criza (orice criza) ar trece prin eliminarea unei categorii din populatie, pur si simplu – conform legislatiei in uz in toate tarile civilizate – nu ar primi drept de expresie, ci ar fi sanctionat potrivit legilor in cauza. La fel cum arestarea unui om care a omorat un alt om nu e o limitare a libertatii primului, nici arestarea celui ce propaga opinii/teorii ce pot duce la crima nu e o limitare a libertatii de expresie. Al doilea contraargument vizeaza faptul ca nu toate opiniile sau teoriile sunt echivalente (in virtutea faptului ca, emise de oameni liberi, ele beneficiaza de aceeasi egalitate ca si acestia). E un truism sa spun ca faptul de a respinge ideea ca Pamantule gol pe dinlauntru nu e o incalcare a libertatii de gandire/expresie a celor ce o enunta, ci – in masura in care se argumenteaza – e refutarea unei opinii ce nu are nimic de-a face cu stiinta. Ne place sau nu, exista niste reguli care ne permit sa verificam daca ceva este valid din punct de vedere stiintific sau daca e vorba de o simpla opinie, de o credinta sau de o forma de manipulare. Daca vedem in teoriile conspiratiei adevaruri, atunci, mai devreme sau mai tarziu, ajungem si „alternative facts”.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • @Mihai Maci – cine decide că o anumită interpretare ține de teoria conspirației? De exemplu, avem un comentator care repetă același comentariu de 6 ori într-o săptămână, la diverse articole. Interpretarea că e plătit să posteze și că el fentează, repetându-și propriile comentarii, ține de teoria conspirației? Ce implicație are asta asupra interpretării conținutului comentariilor sale? Bun, el fentează și le repetă, dar conținutul în sine este sau nu aprobat de cel care-l plătește? Dacă asta trece de moderare, vă spun și continuarea :)

        • @ Harald – hai nu te mai victimiza cu ” daca trece de moderare…” si nu mai face caz de postarile lui @Kurt.
          Vai de capul ei Germanie si de capul Uniunii Europene, daca n-au bani sa-si tocmeasca un troll adevarat , bun cunoscator al limbii romane si mai subtil in comentarii.
          Ar trebui sa ia aminte de la altii care posteaza acuze repetititve zilnice de neomarxism.
          Cand cineva care isi ia pseudonimul de Kurt si incepe sa-ti citeze in germana din diverse publicatii germane, apoi se chinuie sa-ti transmita niste idei intr-o romaneasca aproximativa, de ce nu accepti ca poate romana nu este limba sa materna si omu’ chiar isi da silinta sa ne expuna niste puncte de vedere care nu isi prea fac loc in presa romaneasca, aflata mai mult pe aliniamentul Londra-Washington. Uite, eu citesc destul de des si variantele in engleza ale unor publicatii germane si vreau sa-ti spun ca nivelul este extrem de ridicat, cu un continut sec si la obiect fata de majoritatea problemelor curente si europene si mondiale. Mult mai ridicat decat continua doina de dor si jale din presa britanica si fara polarizarea excesiva din presa americana. Citesc si presa franceza in original, (le cunosc binisor limba) si este ca imnul lor, „le jour de gloire est arrivé,…”. Da, continutul comentariilor lui Kurt este repetitiv ( corespunde stereotipului german din minte noastra ) , dar in esenta este un fel de buletin informativ ( directorul institutului Robert Koch a comunicat, cifrele sunt.., Angela Merkel a zis, Macron preseaza spre uniunea datoriilor, Ursula … , ) care nu face rau nimanui si nici nu agita spiritele. Am inteles clar din postarile lui Kurt ca germanii neaosi se opun punerii la comun a datoriilor ( sau se opun garantarii datoriilor mediteraneenilor).
          Vezi ca tactica aceasta de a incerca sa muti proiectorul de pe tine sau de pe @ Constantin ( cum e cazul de fata) este destul de transparenta, iar Kurt nu este cea mai buna alternativa.
          Ai putea sa iei aminte de la comentariul de mai jos a lui @euNuke, care este chiar interesant si sa-ti adaptezi discursul nivelului acestei platforme.

  10. Sau poate nu.

    Căci, in principiu, orice guvern se poate transforma intr-un mecanism conspirativ. Uite, de pildă guvernul chinez. sau cel rus. sau, de ce nu: cel american.

    Și nu numai:

    Orice grup de indivizi, așa, la o halbă de bere, se poate constitui in nucleu al unei asociații conspirative. Uite, de pildă Republica de la Ploiești.. :)

    Ba mai mult:

    Orice stat își poate institui, cu sau fără restricții legale, organe conspirative, precum și organe însărcinate cu depistarea și supravegherea conspirațiilor ce țintesc existența, legitimitatea, forma de guvernare. Altfel…ce rost ar fi avut Serviciile de Informații din lumea democratică?

    Și nu numai atât:

    Aproape orice individ inteligent ajunge să-și suspecteze cel puțin o dată in viață semenii de uneltire împotriva intereselor sale, fără să aibă niciun fel de dovezi certe/materiale, ci exclusiv circumstanțiale/speculative. Semenii nu trebuie să-i fie apropiați ca să se pronunțe sentențios in privința lor. Cu cât sunt mai depărtați cu atât mai mult omul se consideră îndreptățit să ‘deconspire’ acțiunile/planurile ‘malefice’ fără a se simți jenat de suspiciunea de paranoia ce planează asupra sa. De pildă, întreaga presă băștinașă..:).. care de ani de zile deconspiră și deconspiră, in neștire, machiaverlâcurile guvernanților. La fel, bunii intelectuali publici care, fără să dețină informații din cel puțin 3 surse, ne povestesc despre ‘dezastrele’ din educație, spitale, economie, punându-le pe seama unor uneltiri diabolice ale unei organizații cunoscute sub numele odios de…ciuma roșie. Sau nu?

    Și încă:
    nu numai statele și indivizii, ci și organizațiile internaționale pot conspira. Este? Atâta timp cât iau decizii in mod netransparent, ‘in culise’, de ce s-ar abține să o facă?

    Dar…este ceva rău in asta? in a unelti? in a trage ițele? in a coace planuri pe seama altora? nu cumva asta face omul dintotdeauna? Este ceva rău in a vorbi despre ele, in a le presupune existența, puterea și savoarea? De pildă, e ceva rău in ideea de francmasonerie? Masonii sunt conspiraționiști sau doar conspiratori*? :)

    Iar gnosticii…mi-e teamă că nu știm prea multe despre ei din moment ce scrierile lor au fost eliminate din bibliotecile publice…cu tot cu biblioteci ;) Dar asta nu înseamnă că putem exclude existența unor oculte gnostice conspirative in mod deliberat. Parcă așa erau și primii creștini, se întâlneau in adunări secrete și își ascundeau adevăratele intenții. Sau mă înșel? Era Biserica creștină un fel de ONG care milita PUBLIC pentru toleranță religioasă, inclusiv față de colegii lor din avangarda ereziilor?

    *Umberto Eco/Cimitirul din Praga

    • Dar nu vorba de conspiraționiști și conspiraționism sau de existența unor asemenea indivizi sau structuri. Nu e vorba nici de masonerie, nici de agnosticism, nici de acte subversive, nici de secretomanie, nici măcar de a coace planuri pe seama altora.
      Nu! Este vorba doar despre teorii ale conspirației, adică despre acea manie de a vedea peste tot legături și combinații, despre acele prezumții care rămân veșnic neverificate și care au la bază doar niște asocieri circumstanțiale intre evenimente „aparent” disparate. Este vorba despre închipuiri, despre paranoia, despre invenții în care unii ajung să creadă cu tărie doar în baza unor „revelații” proprii și a unor „transpirații” ale „sistemului”.
      Ba chiar mai mult:
      Până și lipsa cu desăvârșire a unor astfel de „transpirații” devine o dovadă suficientă pentru existența conspirației.

      Adică, în cazul nostru, virusul nu a apărut spontan, nu a fost nici măcar scăpat din bsl4 wuhan, ci a fost cu exactitate creat, programat și eliberat pentru a schimba nici mai mult nici mai puțin decât ordinea mondială. Și, ca orice teorie care se respectă, are deja și o contrateorie: în wuhan dar nu de către chinezii lui xi, ci de către americani, aceștia fiind cei care au ales locul. Încă nu e clar dacă și cât va pierde Trump din popularitate, dar dacă se va întâmpla asta, sigur e și Cuomo amestecat aici. Pe cuvânt de pionier!

  11. Teoria conspiratiei? N-ar trebui sa lipseasca din „ecosistem”, zic eu, ca o contrapondere la mainstream -ul interesat. Dar sunt doua nuante, cred:
    1. Teoria conspiratiei nascuta din gandirea „outside the box” si din interpretarea creativa a unor fapte, intamplari si informatii acceptate de „mainstream”. Poate fi doar un exercitiu de gandire, un scenariu posibil sau probabil. Asta ar fi varianta „alba”, acceptabila.
    2. Teoria conspiratiei in vesmant de „fake news”, ca o modalitate ieftina de a-ti lovi (mediatic) adversarii politici, economici, militari etc. Asta ar fi varianta „neagra”, ilicita.
    Unele romane SF scrise cu multe decenii in urma anticipau realitati cotidiene de stazi. Sau astazi anticipam ca teorii SF de acum 20-30 vor deveni realitate in 5 sau 10 ani. Cam asa si cu teoria conspiratiei „alba” – in timp, se poate dovedi a fi fost vizionara, corecta, logica.
    Asa ca, cel mai important este, cred, sa decelam intre cele doua tipuri de teorie a conspiratiei.

    • Va multumesc pentru observatie. Mi se pare absolut limpede faptul ca exista o deosebire (si chiar una radicala) intre teoria conspiratiei si o ipoteza (stiintifica sau fictionala). Ipoteza e un enunt care se cere verificat; pana in momentul validarii (de catre oricine din comunitatea domeniala), ea are un caracter relativ. In plus, orice ipoteza are o arie de aplicatie precis definita. Teoria conspiratiei e – in esenta ei – o teorie a intregului (ea nu pune in discutie un aspect al lucrurilor, ci logica menita a lega intre ele toate lucrurile). Si nu se prezinta ca ipoteza, ci ca adevar care se opune „adevarului” oficial (sau consensului stiintific). De aceea – in buna descendenta popperiana – Teoria conspiratiei nu e stiinta, ci credinta.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  12. Am postat acum cateva ore un comentariu despre noul tratament imaginat de Trump si comentariul nu a trecut. Individul propunerea o injectie cu dezinfectant, in plamani daca s-ar putea, stiind bine ca virului Covid 19 nu ii place dezinfectantul.

    „The president suggested looking into whether injections of disinfectant and “very powerful light” could treat the COVID-19 infection.”

    Pentru cine vrea sa urmareasca declaratia lui Trump:

    huffpost.com/entry/donald-trump-disinfectant-injection-coronavirus_n_5ea25166c5b669fd892205d1

  13. Interesant articolul dvs., insa in opinia mea omiteti totusi ceva foarte important: ce ne facem cu informatiile care au aparut sub forma teoriei conspiratiei, dar intr-un final, uneori poate peste mult timp, s-au dovedit a fi reale? Nu vorbim de fake news evidente, gen coronavirus cauzat de 5G, pamantul plat, etc.
    Accidentul de la Cernobal nu a fost in prima instanta anuntat doar ca o teorie a conspiratiei? Cam tot ce inseamna stiri oficiale in tarile nedemocratice si sunt cenzurate, adevarul fiind aflat tot din stiri neoficiale?
    Cenzurarea unor anumite puncte de vedere in presa mainstream si prezentarea acestora doar in surse de informare alternative le face automat teoria conspiratiei? Eu zic ca nu.

  14. Eu cred ca dimpotrivă cei care au trăit în comunism sunt mai vaccinati împotriva manipulării de orice fel, fie ea venind si de la cel mai democratic regim. In fond orice teorie de tip conspirativ este, intentionat sau nu, o manipulare. Omul care a trăit experienta manipulării continui din comunism are un nas mult mai fin si miroase orice tentativă de manipulare, simte cand informarea devine propaganda subtilă, cand politicienii spun sferturi de adevar. Nu cred ca doar traiul in comunism i-a făcut pe oameni mai susceptibili in a crede în teorii conspirationiste. Factorul cheie este nivelul de educație al individului.

    • Nu cred . A trebuit sa treaca 30 de ani pentru ca Romania sa evolueze de la scheme ponzi si FSN la separarea USL – ului dupa diverse grade de frecventabilitate . Manipularea comunista era brutala mai degraba a atenuat sensibilitatea la manipulari subtile .

      Dezinformarile se aplica la subiecte foarte putin vizibile , determinate statistic , iar daca aplici statistica cu factori corectori gresit aplicati poti duce subiectul inspre rezultatul dorit . Oricine se poate insela daca adopta devreme o versiune convenabila a unui subiect spinos . Problema apare atunci cand studiile ulterioare arata opusul si individul respectiv le neaga si cauta studii care ii sustin opinia deja formata .Putini au puterea de a recunoaste ca au gresit .
      Zvonurile nu sunt teorii ale conspiratiei , zvonurile sunt ori adevarul incomod manifestandu-se in public in ciuda lipsei versiunii oficiale ori simple neadevaruri circuland in public .Le-as separa de dezinformari pentru ca sunt idei simple.

      Avem teorii ale conspiratiei pentru toate IQ-urile , de la teoria pamantului plat pana la teoria coronavirusului scapat din laborator . Singura cale de a demonta o TC e analiza stiintifica exhaustiva – mai multe studii , verificate incrucisat , valide statistic .

      • Schemelor Ponzi le-au cazut victime tocmai cei mai needucati romani. Asta ilustrează exact concluzia comentariului meu.
        Scheme Ponzi ruleaza zilnic in mai toate economiile, de la US până la Cluj. O parte chiar si pe glorioasele Stock Exchange.
        Ati vazut recent cum se vand legal in Occident cosmetice prin lanțuri de tip Ponzi? Aceste scheme sunt încă înfloritoare acolo. Ghici unde au fost inventate aceste scheme piramidale acum vreo 100 ani?

    • @Cinicul _ „Factorul cheie este nivelul de educație al individului.”

      Poate ajuta, dar nu-i de-ajuns. Manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă, iar eu am oferit drept exemplu explicația d-lui Dominic Cummings pentru aducerea a 350 milioane de lire sterline pe săptămână la sistemul național de sănătate al unui popor cu un nivel de educație ridicat. https://www.independent.co.uk/news/uk/politics/brexit-latest-news-vote-leave-director-dominic-cummings-leave-eu-error-nhs-350-million-lie-bus-a7822386.html

      … Exemplul concret este cel mai elocvent. Azi, bunăoară, la postul TV al d-lui Petr Kellner (https://www.g4media.ro/noul-proprietar-al-pro-tv-miliardarul-ceh-petr-kellner-are-legaturi-puternice-cu-rusia-apare-in-telegramele-wikileaks-plangandu-se-ca-cehia-i-a-tradat-pe-fratii-slavi-din-rusia.html) , am văzut la emisiunea realizată de un membru al unui juriu cu mult talent, pe Guru al presei românești. Domnul Guru zicea despre „teoriile conspirației” că propagă ideea conform căreia „cineva vrea să ia o parte din țărișoara ta”. Și a dat-o apoi „în bălării” cu protocronismul la români și dacopații. Adică, teme general recunoscute ca fiind aberante, bazaconii etc., într-un discurs tautologic. O.K. …

      Doar că în urmă cu fix 10 (zece) ani, un însemnat „deranj” era provocat de faptul că un număr relativ mare de jurnaliști reputați s-au plimbat la Antipozi, mai exact, în Noua Zeelandă, pe banii Roșia Montană Gold Corporation. Adică, ai d-lui Frank Timiș. Adică, mai exact… ai noștri, inclusiv ai mei.

      …Domnul care informatizează Parchetul General al României în plină pandemie:
      https://www.g4media.ro/cine-informatizeaza-parchetul-general-in-plina-pandemie-cu-bani-europeni-o-asociere-de-firme-avandu-i-printre-actionari-pe-frank-timis-carlo-burci-si-fosti-consultanti-ai-vioricai-dancila-si-klaus.html

      Bun! Dl Guru spunea în urmă cu un deceniu: “Orice jurnalist care este luat de o firmă care are un interes declarat şi controversat de ani de zile nu are ce căuta într-o astfel de excursie. Este non-etică plecarea lor în excursie pentru că ea este plătită şi nu poate să asigure obiectivitatea jurnalistului.”.

      Ei, bine, jurnaliștii care sprijină astăzi activitatea d-lui Frank Timiș (este doar un modest exemplu, pentru a explicita mecanismul manipulatoriuutilizat de jurnaliști) folosesc manipularea despre „teoriile conspirației, cu privire la cineva vrea să ia o parte din țărișoara ta” tocmai în favoarea cuiva care, în mod dovedit, „dorește să ia o parte din țărișoara ta”. În modul cel mai propriu. Și pe bani mulți! Inclusiv ai mei!

      • Exemplul dvs cu manipularea pre-Brexit nu sta in picioare. În UK au votat pentru Brexit tocmai cei mai putin educați cetățeni, vei care se simțeau amenințați de invazia de forță de muncă mai ieftina din Estul Europei. Exista o carte a unui sociolog britanic despre people of everywhere (cei educati, deschisi la schimbsre, umblati prin lume) si people of somwhere, ultimii fiind mai putin educați, tradiționaliști și cu meserii pe cale de disparitie. People from somewhere ai fost cei care au votat pentru Brexit.

        • „au votat pentru Brexit tocmai cei mai putin educați cetățeni, vei care se simțeau amenințați de invazia de forță de muncă mai ieftina din Estul Europei…”

          Cu respect, n-am niciun chef să vă contrazic, dar raționamentul acesta conduce către concluzia că majoritatea cetățenilor britanici (care au votat, în mod evident, pentru Brexit) sunt puțin educați și săraci… Ceea ce contrazice realitatea socială.

          Îmi pare rău să vă dezamăgesc, stimate domn, dar (în ciuda exemplului meu punctual cu referire la NHS) vă rog să urmăriți toate explicațiile ulterioare ale d-lui D Cummings legate de munca sa asiduuă în scopul Brexit-ului. Au votat numeroși membri ai clasei de mijloc și cu ceva avere. Iar cetățenii aparținând extermelor și-au dat frățește și entuziast mâna.

          Acesta este rodul manipulării eficiente.

          • Nu tin sa castig in aceasta discutie, observ totusi ca sunt destui care au votat pro-Brexit pentru ca asa le cereau interesele. Ma refer la cei ignorati de The City. In UK au votat pentru Brexit nu majoritatea britanicilor, ci majoritatea celor care s-au prezent la vot.
            Adaug, spre sprijinul argumentatie dvs ca oamenii nu voteaza rational in nici on tara, daca ar fi asa n-am avea la putere imparati goi. Multi voteaza instinctual, tribal si aici este intr-adevar loc de manipulare.

            • „oamenii nu voteaza rational in nici on tara…”

              Într-adevăr, marketingul, inclusiv cel politic, explică de ce toate opțiunile au un puternic caracter emoțional.

              Majoritatea votanților, vrem ori ba, reprezintă majoritatea cetățenilor pentru care decid (spre exemplu, românii sunt nevoiți să își asume actuala majoritate parlamentară dominată de PSD, chiar dacă nu au participat la vot, cel puțin drept consecință a neparticipării).

              …Iar manipularea este prin definiție este acțiunea de a determina pe cineva să acționeze contrar propriilor interese. Nu este deloc sigur că cei ignorați de City trăiesc mai bine în afara UE. Dar, desigur, sunt cetățeni britanici care se vor bucura de dezvoltarea unor activități economice și sociale în afara UE. Însă ei reprezintă o minoritate.

      • Acum două vorbe-trei prostii (dupa cum spunea Creanga) despre celălalt exemplu. Acesta face parte din categoria celor despre care 95% din populație nu are cunoștință, uite nici eu care stiu destul de multe despre Frank Timiș, nu stiam). În lipsa de informatie oricine poate fi manipulat. N-am inteles din acest exemplu cine a fost manipulat? Cei care au aprobat contractele? Nu cred, ei știau f bine cui le dau.
        Eram până acum sceptic despre omniprezența ofițerilor de informatie in economia romaneasca. Bag seama ca fost in securisti își dau mâna cu securistii de peste Atlantic. Ce nu face omul pentru un bănut!

  15. Un articol foarte interesant al lui David Gorski (aparut pe site-ul Science-Based Medicine) despre Covid 19, pseudostiinta, pseudo-oameni de stiinta, teoria conspiratiei ……. David Gorski este un chirurg oncolog american (Barbara Ann Karmanos Cancer Institute) si profesor de chirurgie la Wayne State University .

    „COVID-19 pandemic deniers and the antivaccine movement: An unholy alliance”
    April 20, 2020
    https://sciencebasedmedicine.org/covid-19-pandemic-deniers-and-the-antivaccine-movement-an-unholy-alliance/?fbclid=IwAR1-psd9LA7eN5vf_pjwGRE2-IkcJJxsPEVaW2e5MarB0Ky1_tZTI_OnIxQ

    Exista si traducerea in franceza a artciolului:

    ” Les négateurs de la Covid-19 et le mouvement antivaccinal : une alliance malsaine.”
    24 avr. 2020

    https://blogs.mediapart.fr/yann-kindo/blog/240420/les-negateurs-de-la-covid-19-et-le-mouvement-antivaccinal-une-alliance-malsaine

  16. Nici unele comentarii nu sunt de neglijat. Totuși chiar autorul se regăsește în poziția de a iubi pe cineva sau mai bine zis de a iubi varianta sa despre adevăr. Teoriile conspiraționiste se nasc acolo unde nu există transparență totală, fie că vrem, fie că nu vrem. Și după părerea mea, își au utilitatea lor pentru ambele tabere. Suspiciunea face parte din natura umană, la fel ca și curiozitatea. Și trebuie să recunoaștem că au fost de multe ori motorul înaintării și chiar al salturilor în evoluție sau a aflării adevărului.

  17. Cred ca titlul articolului dvs. ar putut fi continuat cu „Iluzia Puterii”. Pentru ca puterea, asa cum putem noi sa o descriem, este una singura: a individului si doar in relatie cu Universul. Isus nu a convins pe nimeni cu teoria matrialista ci cu informatie, energie adica. Transferul de putere intre „Univers si individ” catre „Biserica si individ” sau catre „individ si individ” a destabilizat echilibrul. Faptul ca din varii motive, in general confortul fiind argumentul din zilele noastre, puterea individului a fost cedata de la unii catre altii este doar un defect de fabricatie (adica de educatie). Toate subtitlurile din articolul dvs. arata metodele prin care cei care cred ca pot gestiona mai multa putere decat li s-a dat ii amagesc pe ceilalti intr-o cursa iluzorie de fapt, ca avand puterea celorlalti, pot face lucruri marete. Daca nu ar fi asa probabil ca si acum am trai simplu si curat. Dar nu a fost asa. Inclusiv reactia discipolilor lui Isus a fost aceasta. Au cedat toata puterea lor ca indivizi catre Isus si l-au urmat fara sa isi puna intrebarea daca ceea ce se propovaduia este Adevarul suprem. De ce? Pentru ca asta simteau ei la acea vreme, pentru ca deasupra ideii de absolut exista emotia fiecaruia.
    De unde vine puterea fiecaruia este intrebarea. Si apoi ce facem cu ea? Exista puterea mintii? Exista puterea emotiei? Unde accesam aceasta putere si ce facem cu ea? O cedam altora? Pana unde ne cedam puterea noastra si cui? Nu multi isi pun aceasta intrebari din pacate.
    Se spune ca daca esti intr-un „film” al tau nu ai cum sa vezi decat filmul respectiv. Daca vrei sa vezi si altceva trebuie sa iesi din bula ta sigura, confortabila, calduta, relaxanta si sa cauti. Sa cauti ce ti se potriveste, ce simti, ce poti gestiona.
    Asa si articolul dvs. Este un punct de vedere dar eu nu-l pot lua „de bun” fiindca ar insemna ca eu sa nu am propria imagine a ceea ce se descrie acolo. Aleg sa citesc, sa evaluez, sa simt ceea ce ati scris dar sunt puncte unde nu rezonez deloc. Si atunci acel loc gol „unde nu rezonez” ma face sa cred ca mai exista si altceva. Si caut, observ, evaluez si poate gasesc, sau nu, acea veriga lipsa in rationamentul meu si in emotia mea.
    Noi suntem oameni si avem o forma si un continut complex de fiinte mentale, emotionale, o perceptie atat materiala cat si energetica a ceea ce ne inconjoara. Dar in aceeasi masura fiind o creatie complexa avem si multe puncte slabe. Nu zburam ca pasarile, nu avem puterea elefantilor, nu inotam ca delfinii si nu alergam ca gheparzii. Dar ceea ce ne face sa nu disparem este cooperarea. Comunitatea. Daca identitatea noastra ca fiinte „de grup” nu este conservata corect, practic suntem cea mai vulnerabila fiinta de pe pamant. Ne omoara si un virus. In schimb ne bazam 100% pe cei din jurul nostru. Pentru ce? Unii pentru a fi fericiti, altii pentru a fi confortabili si unii pentru a conduce. Dar pentru a conduce omul are nevoie de confirmari. Doar ca atunci cand vrei asta si te lasi cuprins de euforia ca avand aceasta abilitate dobandesti putere, totul devine iluzie. Puterea nu este a celui care conduce ci a celor care il urmeaza. Deci atentie mare dragilor cui va dati puterea si cum controlati daca puterea voastra este folosita asa cum vreti voi sau discretionar. O zi buna!

  18. Cu câteva zile înainte de 15 martie, Marcus Antonius îi spune lui Caesar despre ce se vorbește prin târg. Cică Brutus, dimpreună cu Casca, Trebonius, Tillius Cimber și alde câțiva, au păreri neautorizate asupra dictaturii și Dictatorului.
    Sătul de toate zvonurile politice, economice, religioase, etc. ce circulau prin eterna capitală, Julius Caesar, care tocmai lucra la un draft dedicat cuceririi Daciei, l-a repezit pe Marcus Antonius:
    – O să mă omorâți cu zile cu toate teoriile astea ale conspirației !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Gaslighting și puterea manipulării

But I saw you with my own eyes! Well, who you gonna believe?

Scrisoare deschisă către Ministerul Educației și Cercetării, în sprijinul cercetătorului Livius Trache

66 de cercetători din toată lumea semnează o scrisoare deschisă adresată Ministerului Educației și Cercetării și conducerii IFIN-HH în care își manifestă...

Studiul lui Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor despre Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 ar fi trebuit să-i oprească pe mistificatori. Ei rămân...

Numărul din 24 iulie-28 august al Evenimentului Istoric semnalizează cu litere mari un articol din interior cu titlul: „Operațiunea GRU din decembrie...

Zâmbetele peste deşert şi improbabila solidaritate (câteva gânduri despre deschiderea şcolilor)

V-au spus cu un zâmbet hotărât că şcoala va în-ce-pe pe 14-septembrie! Cu-copiii-în-clase. Că aşa e normal. Că numai ce se desfăşoară...

De ce să scriem despre lucrurile care dor

În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.