Totalitarismul şi politica la scară umană sau de ce  demnitatea oamenilor nu se poate negocia

La nivel mondial, chiar in tarile dezvoltate princpiul demnitatii umane s- a redus cu fiecare deceniu. A nu se confunda azi recunoasterea libertatii de circulatie cu demnitatea. Nici drepturile omului nu mai sunt ca cele declarate in Carta drept.omului. Pe masura ce conflictele pt suprematia politica, economica si comerciala se ascute la nivel global, demnitatea umana devine un moft.

„Crimele şi barbaria totalitare nu sunt un accident de parcurs şi nu sunt nici efectul unor rătăciri individuale. Ele sunt maniera în care această politică a nemăsurii sângeroase se exercită, strivind demnitatea umană şi eliminând temeliile libertăţii.”

Mărturisesc că acesta este un articol în care autorul punctează extrem de precis și concis consecințele politicii ororii și cu mesajul căruia sunt cu totul de acord.

Astăzi observăm că politica terorii nu s-a încheiat odată cu secolul al XX-lea, ci continuă la fel de terifiant.

Regimuri precum cel din Coreea de Nord, unde Copnducătorul își execută rudele cu tunul, sau dcel din Iran, unde femeile sunt trimise în închisori doar pentru că o șuviță de păr iese de sub acoperământul capului.

De asemenea, este cutremurătoare oroarea războiului din Ucraina, unde Rusia bombardează deliberat spitale de copii, sau cel din Orientul Apropiat, unde soldații israelieni ucid sute de femei și copii palestinieni aflați la punctele de ajutor de la care speră să poată primi o sticlă de apă și ceva de mâncare, după ce li s-a distrus tot ceea ce aveau.

Cred că revolta domnului I Stanomir în fața ororii provocate de oameni semenilor, într-o manifestare a dezumanizării, este legitimă și cred că este necesar ca vocile celor care simt la fel precum profesorul Stanomir să se facă auzite, într-un gest de compasiune.

Totalitarismul nu este inventia secolului XX.
Vedeti originea cuvintului -si functiei- „dictator”, de exemplu.
Nu cred ca omenirea va scapa de spectrul totalitarismului, atita timp cat mari curente politice ridica in slavi totalitarismul. Sau il definesc destul de straveziu. (Vezi „dictatura proletariatului” etc.)
Si avem probleme si la stinga, si la dreapta (politice). Ba chiar si militarii vor sa-si impuna dictatura, uneori.

Trebuie -totusi- sa semnalam ca dictaturile apar, in general, in situatii de criza. Deci prima masura ar fi evitarea acestor situatii. O alta posibilitate este reprezentata de iredentisti si extremisti nationalisti, care vor puterea totala ca sa restabileasca gloria (teritoriile) de alta data a tarilor lor. Uitind ca acea glorie a aparut in conditii care nu mai exista. In fine, exista si a treia categorie de situatii: a nebunilor ajunsi la putere. Uneori, situatiile se cumuleaza.

Un moment de analiza binevenita. Multumiri!

De fapt, prin demnitate autorul înțelege libertate. Filozofic vorbind, nu trebuie evitat principiul Libertății umane. Continuând în același sens, trebuie re-citit Vechiul Testament dar și filozofia lui Hegel care leagă existența umană de Divinitate dar și de Natură( respectiv de lupta contrariilor din care rezultă și libertatea Omului).
În legătură cu ideologiile, primele ideologii au fost cele religioase, în speță creștinismul și islamismul; în numele lor s-au dat bătălii sângeroase și rușinoase. S-a continual apoi cu luptă ideologică între ideologia capitalismului-liberalismul- contra ideologiei marxist/comuniste. Urmarea, alte războaie, inclusiv mondiale, care erau cât p’aci să distrugă Lumea.
Acum există o altă luptă ideologică între așa-zisul „progresism” globalist și „naționalismul” clasic de tip conservator. Este o luptă DERIVATĂ din lupta ideologică anterioară liberalism vs comunism. Fiindcă, vai, comunismul era internaționalist iar actualul progresism este și el tot globalist.
Problema este UNDE va duce actuala luptă ideologică dintre „naționalism/liberalism/conservatorism” și „progresism/globalism”. Istoric vorbind, va duce la alte războaie sângeroase( vezi Ucraina, se pregătește China….). Pot fi evitate aceste conflicte acutizate și de noua Revoluție Tehnologică? Eu zic că da, dar doar dacă decidenții politici revin la principiul fundamental al existenței umane, respectiv principiul LIBERTĂȚII….

Nu am reusit niciodata sa inteleg de ce secolul XX e „secolul totalitar” sau „secolul totalitarismelor”. Si cele dinaintea lui cum au fost atunci? Adica, sigur, stim ca numarul victimelor totalitarismelor secolului trecut a depasit tot ce au „reusit” totalitarismele anterioare, dar asta tine si de demografie si de sofisticarea mijloacelor de represiune. De fapt, daca suntem putin atenti la detalii, secolul XX a fost chiar unul democrat. A fost un secol al democratiilor, oricat de ciudat suna, comparandu-l (dupa cum cred ca e normal) cu precedentele. In sfarsit, e un detaliu, irelevant, stiu, dar cumva mi se pare ca prea multa lume adopta o formula discutabila, totusi.

Nu există regimuri totalitare bune sau rele. Toate sunt abominabile. Fie că vorbim de cele comuniste, sau de cele fasciste, sau de cele naziste, toate sunt in opoziție cu normele democratice. Toate promovează șovinismul, xenofobia, rasa albă și „divinitatea” suveranului tiranic. Până în 1989, noi am avut un singur partid și acela totalitar. Îngropăciunea defunctului PCR a fost grabnică, însă bacilul dicatorial a ramas. El sta ascuns printre haine, in dulapuri, in sertare, in creierii fierți. Sinistră, funesta și totalitara URSS a crăpat din toate încheieturile, lăsând Europa de Est, comuniștii occidentali și bacilii in voia valurilor. Vedem cum fojgaiesc in ordine și-și arată colții tot soiul de termite și scule fascisto-legionare, cariate de neobolsevism, profund marcate de putinism. Mobilul inspirat din regimul criminal, totalitar, îl constituie înfricoșarea celei mai vulnerabile categorii sociale. Paturica mojică! Regimurile totalitare nu pot crea valori, pot doar să transforme orice valoare în nonvaloare, pot doar să distrugă. Putin, „Auschwitz-ul” propriului popor și, cu siguranță, cel mai pervers tiran absolut, a transformat tărâmul mujicilor într-o dictatură totalitara a unui singur „om”. Moștenire odioasă! Prima țară comunistă a produs ceea ce istoricii numesc acum cel mai grav genocid din Estul Europei. In propria țară! Și cine poate ignora atrocitățile săvârșite pe pământul Ucrainei de cumpliții invadatori ruși? Și toate aceste atrocități se comit in numele dictatorului, pentru care demnitatea umană nu face nici cât o zambilă degerată. Niciodată o societate, sau o parte a ei, nu poate suporta multa vreme nesăbuința unui regim totalitar și nici nu poate tolera multa vreme idealul care nu este ideal. Dezgustat, omul cu demnitate întoarce armele împotriva „idolului” bolnav de anagrama „statul sunt eu”, dar care se manifesta in haine noi, in tipare noi, in ie, promițând „Apă, paie și un pui de bătaie”.

Foarte interesanta afirmatia, citez :

“Această politică la scară umană, denunţată de fidelii religiilor totalitare ca una a moderaţiei laşe, este în fapt una a Curajului şi a Lucidităţii vizionare. Pornind de la fragilitatea şi failibilitatea umană, ea se înscrie pe drumul, delicat şi discret, al edificării pe durata lungă. Neputând promite raiul, ea oferă oamenilor de pe pământ Posibilitatea de a a-şi manifesta liberul arbitru. Responsabilitatea alegerii cade pe umerii lor, iar nu pe cei ai Statului atotputernic.”

Pornind de aici tragem concluzia ca dl Ioan Stanomir nu este de acord cu anularea alegerilor din noiembrie-decembrie 2024.

Sa vedem de ce. Plecam de la definitia sintagmei liber-arbitru.

Dexonline spune:
Liber-arbitru este “ Capacitate a unei persoane de a se detașa de orice constrângere interioară și de a alege un curs al acțiunii din mai multe variante posibile.”

Deci, Liberul arbitru al acțiunii implică în esență existența libertății alegerii acțiunii, ca stare de fapt, nu doar ca o stare mentală, simulată de o posibilă acțiune, căreia nu îi corespunde ceva efectiv.

Sa vedem ce s-a intamplat la alegerile mentionate,

Oamenii care au votat la primul rand de alegeri au actionat sub imperiul liberului arbitru. Nu a venit nimeni sa le stranga “mana la usa”. A existat o campanie electorala, care ca orice campanie a fost insotita de o puternica propaganda, si de o parte si de alta ,dar oamenii au votat cum au vrut ei motivati mai degraba de nemultumirile lor vizavi de clasa politica traditionala ,sa-i zicem asa, sau de propriile interese !
Responsabilitatea cadea deci pe umerii lor,nu-i asa ??

Ce sa vezi insa ?… a intervenit Statul atotputernic ( totalitar ) , prin reprezentantii lui carora nu le-a convenit rezultatul alegerilor, si a “rasturnat masa “ anuland alegerile. Curat democratic, nu-i asa ? ….Nu stiu daca asta a vrut sa scoata in evidenta dl Ioan Stanomir dar asta rezulta la o analiza aplicata.

Din acest motiv sunt pentru o politica la scara umana perfecta ,a curajului si luciditatii vizionare, cu conditia ca ea sa fie pusa in practica si nu doar sa serveasca unor discutii academice sau a incercarii de a distrage atentia de la situatia din Romania !

Ma simt bulversat de aceasta insiruire de cuvinte care individual suna bine, dar impreuna nu spun mare lucru, cam ca pozeia lui Paunescu, o insiruire de versuri care rimeaza.
Am inteles ca dictatura este opusa libertatii, dar sa proclami secolul XX (de unii si preluata de autor) un secol totalitar este o gluma proasta raportat la istoria lumii.
Toata istoria este plina de sisteme totalitare, dar pentru a dl Statomir, lupta ideologica anti Rusia este mai usor de gestionat raportandu-se la secolul XX decat la ,,Statul sunt eu” din secolul XVII (se pare ca nu a zis asta, dar e foarte usor de folosit in contextul actual).
Inainte era absolutism, dar totalitarism suna mai revolutionar!

Conceptul de ´totalitarism´ are o istorie destul de curioasa, s-a maturat in climatul dualist de la inc. Razboiului rece, cand filosofia dominanta, ´spiritul timpului´, era existentialismul, o filosofie sau anti-filosofie ´realist´-tragica, ´pesimista´, nominalista si iconoclasta. De atunci s-a impus ca un loc comun, ceva de necontestat, ca o evidenta, desi e foarte departe de asa ceva. Orice critica sau revizuire a conceptului tinde sa fie vazuta ca negarea, vinovata, a unei evidente, a unei realitati. Uneori negarea, ideologica, este vinovata. Dar conceptul de ´totalitarism´, folosit in sensuri diferite, prin chiar echivocitatea sa, a fost intens ideologizat , folosit polemic, extrapolat, schimbandu-si, mai mult sau mai putin subtil, obiectul, de la Comunism si Fascism catre inamicii interni. Toata lumea buna si citita citeaza din H. Arendt, ´raul radical´, ´banalitatea raului´ si alte banalitati ce par adanci si grave. Dar de obicei nu cunosc – sau nu inteleg – decat foarte putine din filosofia lui Arendt, care nu e foarte departe de cea a lui Heidegger, ci ca un complement al acesteia. Arendt a fost o ´filozoafa germana´, pt. a-l parafraza pe Kolakowski, radicala. Desi stanga a insusit-o , ea nu era de stanga, ci in traditia greu de incadrat a ´criticii culturale´ si ´revolutiei conservatoare´ germane ( cum f. bine a remarcat M. Jay ).
H. Arendt a oferit o explicatie sau deconstructie ´genealogica´, a ´originilor´ – totalitarismului, nietzscheano-heideggeriana. Critica culturala germana era radicala si reactionara, ea se intalneste cu genealogiile si arheologiile ´subiectului´ postmoderniste, relativiste si nihiliste, din simplul motiv ca au aceleasi surse. In ceea ce-l privea pe Heidegger insusi, lucrurile erau destul de clare, el ajunsese sa critice National-socialismul ´istoric´ din perspectiva unui National-socialism ´ideal´, spiritual si interior, deci era o critica interna, oarecum o dizidenta. Iar rev.-conservatoare chiar aceasta fusese pt. Nazism, o matrice spirituala. Afinitatile cu traditia reactionara europeana sunt si ele clare : ´totalitarismul´ isi are ´originile´ in Iluminism si in Revolutia franceza, in pozitivism, scientism, intelectualism, ceea ce convine anti-intelectualismului conservator. Mai departe insa, in Protestantism, cu individualismul lui, pt. cei mai indrazneti, in Crestinism sau o anumita interpretare, iudaizanta, ´orientala´ si dominanta, a Crestinismului, in Stoicism, Platonism si Socratism, adica ´Iluminismul´ Antichitatii. Asa se explica o anumita nostalgie elenista si fantezista tipic germana, pt. o Grecie preistorica si presocratica, eroica, etc. Toate aceste topoi reactionare se regasesc intocmai si la H. Arendt. Chiar in ´Originile totalitarismului´ ea nu ezita sa identifice o astfel de cauza in … logica, logica apodictica, formala, spre deosebire de ´bunul simt´ – ar fi de vina pt. excesele totalitarismului. Ratiunea instrumentala, adica ratiunea pur si simplu ( sau ´pura´ ) , instrumentalitatea aceasta insemnand cauzalitatea, denuntata drept ´mecanica´, abuziva. Arendt a putut fi adoptata de feministe, desi gandirea ei, ca si personalitatea ei aproape autoritara, a fost considerata drept ´masculina´, dar se potrivea cu contracultura feminismului, ca si cu aceea a unui stangism anarhist. Desi se citeaza frecvent despre ´persoana morala´ care ar fi vizata de totalitarism, Arendt deconstruise nietzschean ´subiectul´ actiunii si era adepta amoralismului machiavelic, negand expres caracterele morale ale unei ´politici´ absolutizate si sacralizate, de rezonante atat schmittiene, cat si maurrasiene, izbitoare. Doar ca polemosul abia fusese tradus ca ´agonism´. Aceste asemanari de familie dintre gandirea germana radicala, reactionara , contra-iluminista si gandirea unor importanti ganditori evrei-germani emigranti, foarte influenti, ´liberalii Razboiului rece´, cum au fost numiti, desi nu erau chiar liberali, L. Strauss, H. Arendt, prietenul ei H. Morgenthau , dar si I. Berlin ( care nu era, desigur, german) , si chiar W. Benjamin si, mai putin, Adorno, e tulburatoare … Ai zice ca e un cult foarte cult sau elitist si ´libertarian´, trans-ideologic, nietzschean , modificand titlul unei carti a lui R. Wolin, ´copiii, dar si nepotii, lui Nietzsche´.
Dar ce inseamna ´revolutie conservatoare´? Conceptul e pur nietzscheean, nihilismul ´activ´ sau ´al faptei´, revolutia inseamna arderea puntilor, sacrificarea sau dizolvarea formelor – traditii, institutii – invechite, ´obiectivate´, ´reificate´, o destructie sau deconstructie a lor, pt. a salva si elibera ´miezul viu´, ´spiritul´ supraistoric sau metaistoric, un asa-zis ´fenomen primordial´ care, prin aceasta opera negativa va straluci din nou, intr-un ´nou inceput´ miraculos, un Ereignis. Daca opera, in intregime, lui H. Arendt, e citita impreuna cu aceea a lui Heidegger, asa cum si trebuie ( D. Villa are o lucrare importanta in acest sens si, desi mai mult decat simpatica fata de Arendt, e fortata sa recunoasca radicalismul ´proiectului´ ei ) , lucrurile apar intr-o lumina foarte stranie. Anti-modernismul lui Arendt, apologia unei democratii directe, simultan populista si elitista ( de unde si confuziile ) si care in mod cert nu e aceea reprezentativa si liberala, pe care Arendt o detesta, ´realismul´ ei amoralist tipic german, un ´pluralism´ care nu e foarte diferit de anti-individualismul ´holist´, ca la Heidegger, pt. care Daseinul avea un sens comunitar si istoric, adica Volkul, chiar daca se ferea de cuvantul vulgarizat, transpus intr-un ´polis´ abstract si utopic, scena olimpiana a intrecerii unor eroi, supraoameni sau oameni-zei … In aceste conditii, ´totalitarismul´ ajunge sa acopere, sa sufoce regimul cenusiu, ´social´, domesticit, rationalizat si tehnologizat, al vietii de zi cu zi, al impersonalului das Man …

ca o completare
J. Shklar, mai la inceputurile ei, a criticat vehement ´politica existentialista´ a lui Arendt, in care vedea o forma de revolta romantica ´anti-politica´, in raport, desigur, cu politica banala si liberala, civica. Existentialismul politic, in formule sacre sau profane, era comun multor intelectuali angajati ai acelei epoci, ´razboinici reci´, luand aspectele ´realismului´, un epitet pt. ´pesimism´, ´realism tragic´ sau ´eroic´, un soi de wagnerism, – si o anumita forma, asumata sau constienta, programatica, de ´nihilism´ mai mult sau mai putin nietzschean. Era spiritul unei epoci.
Dar forma cea mai ´pura´, chintesentiala, de existentialism politic e aceea a lui C. Schmitt, mentorul din umbra al acestei generatii revoltate. E o forma de ´estetism´ amoralist, ´machiavelic´, dar amoralismul inseamna imoralism pt. ca eliminarea ´binelui´ si moralei ( nu ´moralismului´) din politica este deja raul, pt. ca deschide larg portile raului, raul intra sub chipul ´realismului´, al necesitatilor obiective. Cum f. bine s-a spus, in acest sens si un terorist poate fi ´autentic´, fidel ´propriei naturi´si alegeri, ba chiar, cum s-a remarcat deja, autenticismul are ceva din fanatismul anarhismului terorist, cel putin in plan intelectual ( v. discutia lui Arendt despre ´elitele´ antiburgheze, cu o vadita simpatie )

De aici, o sacralizare ( ´teologie´ ) a ´politicului´ inteles intr-un sens ´eroic´, ´viril´, asa-zis antic, adica pre-crestin si ´pagan´, cu referire tocmai la o epoca, proiectie romantizata, a unei Antichitati decadente si crepusculare, a sofistilor si tiranilor, dar si la Renasterea condotierilor si a micilor tirani.
E si o afinitate certa cu sacralizarea politicii fascista.
O ´mistica´ nihilista a ´politicului´, estetizare neoromantica sau decadenta a ´politicului´, vazut ca viata autentica, ca ´intensificare´, Rausch, drog, extaz mundan si profan, evadare din ´sinele privat´ sufocant, in fapt, o alienare si mai mare. La fel, s-a vorbit despre ´sfintii revolutionari´, in legatura cu heideggerianismul, o revolutie existentialista, interioara, permanenta, cum si despre o ´gnoza´ existentialista ( Jonas ), o soteriologie nihilista.
Idealul ar fi ´gloria´, Virtu, in termeni polemici cu ´sfintenia´ iudeo-crestina pasiva, ´efeminata´, – ´glorie´ prometeica, transgresiva, chiar anarhist-antinomiana. Destructia-deconstructia politica, ´distrugerea creatoare´, de aceea Heidegger a putut vedea in National-Socialism – desi ultima manifestare a lumii moderne si a ´metafizicii´ (!) si mijlocul prin care aceasta lume moderna nihilista, tehnologizata, decadenta, va putea fi dizolvata, pt. a face loc ´noului inceput´ si ´dezvaluirii Fiintei´. Nu era o aberatie in raport cu (anti)-filosofia lui.
Dualismul Razboiului rece era mediul cel mai potrivit pt. aceasta intransigenta sau fundamentalism amoralist si estetic, in care important este nu ´ce´-ul, faptul obiectiv, ci ´cum´-ul subiectiv, fidelitatea fata de propria lege si alegere, oricat de arbitrara, ´viata ca opera de arta´, vivere pericolosamente. Aceasta mistica nu era nici pe departe doar fascista, i-a intoxicat si pe multi ´razboinici-reci´, pana azi, ea poate fi recunoscuta dupa ´stil´.

Apologetica politica arendtiana reia uneori, in mod straniu si aproape cuvant cu cuvant, argumentele sofistilor si retorilor demagogi din dialogurile platoniciene, in care lui Socrate i se reprosa ca se ascunde cu efebi prin unghere intunecate, corupand astfel cetatea, ca filosofia e buna, da, ca educatie, dar doar pt. cei foarte tineri si ca o introducere in viata publica si politica, barbateasca, singura demna de omul liber, etc., tot atatea sofisme. Dar Socrate, Platon si Aristotel erau cei fideli spiritului elen, nu sofistii. Intruchiparea acestor idealuri politice decadente era Alcibiade, asa cum pt. Machiavelli era C. Borgia. Estetismul pur sfarseste in decadentism, in fascinatia morbida pt. ´mai rau´ …
Gloria, virtu, ascunde doar vanitatea.