„Wish I may, wish I might have this I wish tonight
Are you satisfied?
(…)
All the wants you waste
All the things you’ve chased
(…)
Then it all crashes down and you break your crown
And you point your finger, but there’s no one around
Just want one thing, just to play the king, a-ha
But the castle’s crumbled, and you’re left with just a name
Where’s your crown, King Nothing?
(…)
I wish I may, I wish I might
Have this wish I wish tonight
I want that star, I want it now
I want it all and I don’t care how”
Metallica, King Nothing, „Load” (1996)
„Ar fi mai bine să încerc să-mi revin
La urma urmei eu cu ce-s vinovat
Ea-i o nălucă eu sunt adevărat”
Pasărea Colibri, Canadiana, „Încă 2000 de ani” (2002)
Ca (aproape) în fiecare an, zăpada ne-a luat pe nepregătire în București în februarie 2026, dând dreptate butadei fostului primar: „iarna nu-i ca vara”. Din nou, prima zăpadă a venit în week-end, cu o totală lipsă de respect pentru perioada de odihnă a oamenilor (și instituțiilor). La mine în cartier, de bine de rău, oamenii au ieșit și au făcut poteci pe trotuare, în interiorul celor 24 de ore edictate de regulamentul municipalității. Luni dimineața, când am plecat spre birou, am folosit aceste poteci pe (aproape) toată lungimea străduței noastre de cartier. Până când am ajuns aproape de ieșirea în bulevard, unde trona o „pătură de omăt” neatinsă. Era în dreptul micului părculeț unde este locul de joacă amplasat pe domeniul public. Zăpada din dreptul părculețului a supraviețuit la cheremul vremii până când soarele a făcut curat.
În 1968, Garrett Hardin a scris un eseu despre Tragedia bunurilor comune în care explica faptul că interesul individual poate să distrugă interesul comun dacă nu este limitat de reglementări (adecvate). Deja în 1944, Karl Polanyi publicase celebra sa carte despre Marea transformare în care criticase „privatizarea” terenurilor din Anglia secolului al XVIII-lea. În ciuda ideologiei marxiste evidente, meritul lui Polanyi a fost acela de a lega această „împrejmuire” a terenurilor de nașterea capitalismului și goana după exploatare eficientă bazată pe interesul personal. Douglas North a criticat această viziune idilică a lipsei de reguli, explicând că mereu au existat reguli de folosire a bunurilor comune.
Nu-mi propun să iau partea unui sau a celuilalt, la fel cum nu vreau să analizez dacă liberalismul Școlii de la Viena este superior idealismului lui Polanyi. Cert este că analiza lui Polanyi despre Anglia (pre)victoriană nu se potrivește României europene (cel puțin nu în materie de reglementare). Domeniul public are în România contemporană o reglementare extrem de atentă, bazată pe apărarea interesului public. Cum ar veni, avem o infrastructură reglementară solidă; problemele apar la punerea sa în practică. Atunci când interesul public este interesul unei instituții publice, iar acea instituție are alte priorități, domeniul public rămâne de izbeliște. Devine un domeniu al nimănui, în loc să fie un domeniu al tuturor. Nu înseamnă că privatizarea ar rezolva (toate) problemele, dar trebuie să fim conștienți că interesul public nu se confundă întotdeauna cu interesul cetățenilor (sau al publicului).
Explicațiile sunt multe, dar mă voi mărgini la oferirea unui exemplu punctual. „Străpungerea Uranus” a fost anunțată ca un mare proiect de infrastructură în centrul Bucureștiului, menit să fluidizeze traficul pe o axă Nord-Sud paralelă cu Bulevardul Magheru (la est) și Pasajul Basarab (la vest). Pornită cu surle și trâmbițe (alături de alte proiecte faraonice la acel moment), a trecut peste toate obstacolele din cale (inclusiv, la propriu, peste Hala Matache), dar s-a oprit chiar înainte de locul care i-a dat numele. Străpungerea Uranus s-a terminat literalmente în zidul Parlamentului și a devenit „străpungerea Buzești-Berzei”. Totuși, obișnuiți cu jumătățile de măsură, oamenii au fost fericiți și cu acest proiect pe jumătate realizat. „De la un om cumsecade se mulțumești cu ce-apuci”, cum spune tatăl meu…
Nu mică a fost surpriza când te uiți cum se circulă astăzi pe această arteră modernă. La orice oră din zi (și chiar din noapte), în orice condiții de trafic (chiar și când străzile sunt goale), este imposibil să mergi mai mult de 200 de metri fără să te oprești (la un semafor). Bulevardul menit să fluidizeze circulația generează el însuși „dopuri”. Nu vorbim despre orele de trafic intens și de cozile interminabile de la traversarea Dâmboviței (tot din cauza semaforizării negândite). Am putea, din nou, spune că este doar o inabilitate de gestionare a traficului. Până când trece o „coloană oficială”. În acel moment, „Străpungerea Uranus” devine un veritabil bulevard pentru demnitari. Toate intersecțiile sunt garnisite cu o mașină de poliție care oprește traficul pentru a lăsa demnitarii să treacă en fanfare. Și atunci devine mai clar de ce s-a oprit la Parlament – era suficient să lege Palatul Victoria de Palatul Parlamentului. Revenind la interes: a fost vorba aici de un interes public sau de interesul unor instituții publice (și al demnitarilor de acolo)?
Și actul „care nu ar trebui să existe” are o viață a lui
În drept, respectarea regulilor este asigurată (și) prin impunerea unor consecințe neplăcute pentru cei care le încalcă. Mă voi opri la o singură modalitate de sancționare, una care este de regulă trecută cu vederea – nulitatea actului ilegal (cea care face ca actul să fie considerat ca și cum nu ar fi existat). Dacă o înțelegere nu respectă limitele stabilite de lege, ea va fi afectată de nulitate. Nulitatea actelor juridice, în actuala reglementare, este construită pe ideea de sancțiune. Sancțiunea intervine ex post, prin decizia unei instanțe. Prin urmare, nu se mai poate vorbi despre acte care sunt nule „de drept”; orice act este considerat valabil până când o instanță îl declară nul. Cu atât mai mult, nu se poate vorbi despre act inexistent; cât timp el există (în realitatea juridică), va fi tratat ca atare. Chiar și dacă este nul, el există și (poate) produce efecte.
Dar care este legătura cu discuția despre interes? Ei bine, nulitatea (actului juridic) este de două feluri: absolută și relativă. Distincția între ele este dată tocmai de interesul pe care-și propun să-l protejeze. Nulitatea absolută apără un interes general; nulitatea relativă apără simple interese particulare (chiar dacă ar aparține unui grup de indivizi sau unei colectivități organizată ca o persoană juridică). În concepția tradițională, nulitatea absolută duce la lipsirea actului de orice efect și poate invocată de către orice persoană și oricând.
Explicația acestui regim juridic extrem de dur este dată de faptul că legea este chemată să protejeze interesul general, iar interesul general este (și) interesul fiecăruia dintre noi. Dacă legea ar lăsa să subziste înțelegeri ilegale, atunci s-ar nega pe sine, ar semăna sămânța propriei sale distrugeri. Aceste consecințe sunt legate însă de existența acelui interes general apărat, interes a cărui nesocotire ar conduce la dezagregarea societății civilizate. Din păcate, aceste premise nu sunt întotdeauna respectate de către… legiuitor. De vreme ce el poate stabili când o nulitate este absolută, apar uneori texte de lege în care se stabilește nulitatea absolută pentru protecția unor interese particulare (sau de grup). Multe dintre acestea confundă interesul statului (sau al fiscului) cu un interes general și stabilesc nulități absolute pentru orice nealiniere cu politicile fiscale. Dacă acum ceva timp era nul un contract de vânzare a unui apartament dacă nu aveai certificat cu datoriile de la asociația de proprietari, acum este nul un act de cumpărare a unei mașini dacă (nu numai vânzătorul, ci și) cumpărătorul are datorii la DITL. În loc să apere vreun interes general, aceste nulități relevă mai degrabă incapacitatea fiscului de a colecta taxele și impozitele. Mai bine desființează tranzacțiile (altfel, perfect legitime) între contribuabili decât să-l urmărească pe datornic. Așa, toată lumea rămâne nemulțumită: vânzătorul va trebui să restituie prețul (pe care poate l-a și cheltuit între timp), cumpărătorul rămâne fără mașină, iar fiscul nu primește nimic.
În încercarea de a tempera acest gen de excese, instanțele judecătorești au modificat de facto regimul juridic al nulității absolute. Chiar și nulitatea absolută trebuie în mod necesar să fie constatată de către instanță. În lipsa unei hotărâri judecătorești (definitive), actul este considerat valabil. Așadar, rămâne la latitudinea judecătorului dacă elimină actul din circuitul civil sau nu. Degeaba îl obligă legea pe judecător să sancționeze toate încălcările legii care au atașate sancțiunea nulității absolute. Instanțele consideră că sunt suficient de aglomerate ca să nu mai facă și „muncă patriotică”. Consecința este că multe acte nule rămân nesancționate. Doar că ele există cu sabia lui Damocles deasupra lor pentru că la orice moment cineva ar putea să ceară instanței să constate că acel act era, de fapt, nul. Uneori această sabie cade fără discriminare. Vă mai amintiți de campania lui Traian Băsescu din mandatul său de primar general când a desființat contractele de asociere pentru multe magazine de la parterul blocurilor (încheiate de primarii anteriori) și din piețe pe motiv că ele conțineau clauze leonine și erau sancționate cu nulitatea absolută? Sunt convins că mulți „agenți economici” mai țin minte…
Asaltate cu litigii pornite de la dispoziții de lege unde nu se putea vedea vreun interes general, instanțele au început să nuanțeze și mai mult regimul nulității absolute. De exemplu, atunci când era vorba despre realizarea unei proceduri de notificare a intenției de vânzare a unui teren agricol la primăria din localitate, judecătorii au spus că această obligație poate fi asigurată și printr-un ordin al instanței de a se face afișarea în cauză. Așadar, instanța, în cursul judecății, poate complini viciile de formă ale unui act care altfel ar fi nul absolut. Iată cum nulitatea absolută a fost transformată într-un „defect” remediabil. Ea nu mai reprezenta o stare intrinsecă a actului (care era nul și nimic nu-l mai putea salva), ci doar o sancțiune care se aplica atunci când (și în măsura în care) era necesar.
De aici rezultă că actul nul diferă de un act inexistent – el produce efecte juridice în plan concret. Acele efecte trebuie (eventual) ulterior corectate prin intervenirea efectelor nulității, dar numai după ce o instanță a decis că actul este nul, nu mai devreme. Chiar și nulitatea absolută trebuie să fie decisă de către judecător, cu titlu de sancțiune.
Interesul (general), de la teorie (substanță) la practică (procedură)
După cum am menționat, de regulă, nulitatea absolută sancționează nerespectarea unui interes general. De asemenea, am văzut că, în practică, legiuitorul edictează nulități absolute și acolo unde se protejează interesul (individual al) unei instituții publice (inclusiv al statului). Problema aici este aceea că se confundă interesul general cu interesul unei instituții publice (fie ea și statul). Or, asemenea instituții sunt ele însele persoane (juridice) având interesele lor (corporative) proprii, diferite de interesul general. Este suficient să observăm reacțiile unor asemenea instituții atunci când se pune problema reducerilor bugetare impuse de nevoia (generală) de echilibrare a bugetului național.
Pornind de la aceste realități, instanțele au dezvoltat un „mecanism de apărare” a distincției dintre interesele generale și cele de grup, prin impunerea cerinței ca acela care cere constatarea nulității absolute a unui act juridic să justifice un interes personal care este atins de efectele acelui act. Altfel spus, dacă este vorba despre un interes general, înseamnă că poate fi identificat și un interes anume al oricărui individ din acea „generalitate”. Acel interes trebuie justificat în chiar procesul prin care se cere instanței să decidă nulitatea actului. Câtă distanță față de intențiile celor care au înscris în Codul civil cerința ca instanța însăși să ceară din oficiu nulitatea actului ori de câte ori au suspiciuni de încălcare a legii! „Noua normalitate” a nulității absolute este aceea că ea intervine doar dacă instanța consideră că este o sancțiune adecvată și numai dacă a fost cerută de cineva cu adevărat afectat de acel act.
După cum am încercat să argumentez, această veritabilă rescriere a principiilor juridice tradiționale a intervenit ca o reacție la ploaia de nulități absolute pe care statul a aruncat-o prin diferite acte normative. Când judecătorul vede că interesul protejat nu este unul general, va trata o nulitate absolută similar uneia relative. Poate că se „turtește” puțin legea, dar nu se frânge scopul urmărit – acela de a doza sancțiunile pentru a fi proporționale cu încălcarea regulilor.
Un exemplu pentru acest gen de ezitări îl găsim în analiza interesului în cazul protecției juridice a monumentelor istorice. Interesul public este ca aceste obiective să fie păstrate (într-o stare bună de conservare). Aici intervine regimul (domenial) specific prin care orice intervenție fizică este dependentă de avizul Ministerului Culturii. Prin urmare, există un interes general în a ne păstra (și conserva) istoria. Acesta trebuie să fie scopul major al reglementării: menținerea monumentelor istorice, indiferent cine le deține.
În schimb, dreptul statului (folosim aici termenul de „stat” în mod sinecdotic, incluzând în el și unitățile administrativ-teritoriale) de a cumpăra în mod prioritar imobilele monument istoric răspunde mai degrabă unui interes particular al statului de a folosi asemenea imobile în interes propriu (în lipsa unui act de afectare pentru un uz public). Urmărirea interesului public ar depinde de existența unui act de afectare clar determinat și de alocarea bugetară respectivă (știu că fluier în biserică vorbind acum despre alocații bugetare). În lipsa acestor condiții, preempțiunea statului este lipsită de substanță. Oricum, statul poate să exproprieze orice monument istoric dacă într-adevăr poate justifica un interes public, prin urmare dreptul de a-l cumpăra cu preferință este doar o modalitate de a evita justificarea unui asemenea interes.
Din această perspectivă, cred că nulitatea absolută care sancționează lipsa respectării procedurii de preempțiune apără un simplu interes particular și, prin urmare, există posibilitatea de remediere a nulității vânzărilor prin acoperirea nulității. În schimb, nulitatea „de drept” legată de (ne)modificarea monumentului istoric este una veritabil absolută și ea ar trebui mai degrabă urmărită.
Se vădește că actul nul (absolut) nu este doar o nălucă ireală, ci o realitate problematică. Desființarea sa se face în funcție de interesul (real) protejat. Ceea ce ne duce în zona analizării intereselor în prezență. Aici nu contează atât de mult ceea ce-și dorește statul să facă, ci ceea ce poate să facă în condițiile date și, mai ales, ceea ce este cu adevărat în interesul general, nu doar în interesul celor care lucrează în structurile sale.
„Ceea ce ne duce în zona analizării intereselor în prezență.”
Când întâlnesc discuții despre guvernarea bunurilor comune, gândul mă duce deîndată la Elinor Ostrom, laureată a Premiului Nobel.
De asemenea, instinctiv, mă gândesc la capitala României.
…Și fără să vreau în mintea mea se petrec diverse comparații, cu orașe din vestul României, sau cu alte capitale, ale unor state aflate la vest de România.
Primarul Ciucu spune public că nu are bani „nici să treacă strada”, iar bucureștenii nu au apă caldă și căldură, pentru că Termoenergetica nu are bani să plătească datoria către ELCEN…
Doar două exemple…
La doi pași de Kilometrul Zero al României, în mijlocul Bucureștiului, se află „Circul Foamei” de lângă Centrul Comercial Unirea.
Este deținut de SC Minerva SA și de un sfert de veac este un imens șantier insalubru, cu aer de ruină.
Ceva mai încolo de Opera Română este clădirea Casei Radio.
Ea este deținută de ELBIT Imaging.
De trei decenii eset un imens șantier insalubru, cu aer de ruină.
În alte orașe astfel de imobile au adus venituri comunităților locale.
Au fost supraimpozitate, au fost recuperate în folosul comunității, au adus venituri la bugetele locale.
În București bunurile comune NU sunt deloc bunuri comune, ci bunuri aflate la cheremul autorităților care, în măsura în care doresc, le oferă discreționar cetățenilor.
Au crescut, în schimb, în mod aberant, taxele și impozitele în București.
„Ceea ce ne duce în zona analizării intereselor în prezență.”
În această linie, vă puteți gândi și la Acemoglu, dar și la „tradiția democratică” a „democrației populare” de la noi care a demonetizat ideea de bunuri folosite în comun. Iar „democrația originală” menită să urmeze „a treia cale” a „modelului suedez” din anii 90 nu a ajutat nici ea la explicarea sensului corect al nevoii de bunuri comune. La mijlocul anilor 90 mi-am scris teza de licență despre interferențele dintre domeniul public și cel privat. Din păcate, România a preluat doar terminologia din dreptul francez în această materie, nu și bunele practici administrative…
@Radu Rizoiu _ „În această linie, vă puteți gândi și la Acemoglu, dar și la „tradiția democratică” a „democrației populare” de la noi…”
Vă mulțumesc, domnule Radu Rizoiu, pentru atenția pe care ați acordat-o modestului meu comentariu.
Vă rog să mă scuzați, dar mi-ar părea rău ca ceva din cele scrise de mine să fie înțeles greșit…
Bucureștenii chiar au votat în spiritul „gândului la Acemoglu”, adică în conformitate cu interesele proprii. Carevasăzică, au votat răul cel mai mic.
Domnul Dan a fost candidatul onest, diferit de predecesorii domniei-sale în funcție și un bun cunoscător al realităților Bucureștiului, venind exact din mijlocul ONG-urilor, unde a activat cu succes o perioadă relativ lungă.
Așadar, cei mai mulți dintre cetățenii Capitalei nu aveau motive să se îndoiască de înfăptuirea promisiunilor sale:
– tren metropolitan;
– unirea liniilor de tramvai Sf.Vineri-Piața Unirii;
– reducerea cu 40% a timpului petrecut în trafic prin management inteligent;
– 15 parcări park&ride (s-au construit 2);
– 30 grădinițe noi;
– 50 km linie de tramvai modernizată;
– 150 școli cu after-school;
– 900 de tramvaie și troleibuze noi;
– 2 miliarde de euro fonduri europene atrase pentru București;
– 135 de km de pistă de biciclete noi…
Șamd.
Toate aceste lucruri țin de administrarea bunurilor comune și sunt, într-adevăr, necesare Bucureștiului.
Toate au fost promise cu seriozitatea omului care știe despre ce vorbește…Deși unele erau în mod evident imposibil de realizat (trenul metropolitan, spre exemplu). Oare de ce le-o mai fi promis?
Modelul bucureștenilor, care s-au gândit cu spirit cetățenesc la Acemoglu, s-a extins apoi la întreaga țară.
(Cine știe?! Poate că românii au început să citească mai mult Acemoglu, Robinson etc.)
Și, în această linie, domnul N Dan a fost ales Președintele României.
Pe lângă specificul promisiunilor politice din campanie (am scris la un moment dat pe această temă), cred că promisiunile dlui Dan au fost purtate de valul idealurilor ONG-iste. Am trecut la un nivel muuult mai mic și eu prin dușul rece al idealurilor și planurilor mărețe în contact cu cruda realitate a restricțiilor bugetare și cu lipsa de „resursă umană” care să implementeze o strategie „pe hârtie”. Ironia face ca experiența mea să fi fost în aceeași perioadă cu primul său mandat la Capitală (deci cu haosul Covidului care a distrus orice strategie coerentă în fața tacticii de stingere a incendiilor). Așa că pot înțelege de ce obiectivele ambițioase au rămas doar în faza de proiect. În plus, este extrem de greu să explici bucureșteanului mediu să folosească un tramvai atunci când plouă sau bate vântul. Și o spun din perspectiva unuia care merge mai mult pe jos sau cu STB/metrou din aversiunea de a sta în trafic și de a vâna un loc de parcare. Așa că nu există nici sprijin popular real pentru măsuri comunitare. A se vedea „revoluția” parcărilor… Mai întți trebuie schimbată mentalitatea.
nu-mi amintesc sa mai fi citit ceva cu expertiza pe tema asta care ne doare in fiecare zi; presupun ca interesul personal e un moft, cam ca si proprietatea privata in viziunea lui Iliescu, sau ca o contestatie la un PV cu putere de drept administrativ, intocmit de organul interesului general; chiar intelegand necesitatea unei exproprieri (nu sunt in situatie similara), am fost uimit si empatic intristat, citind un raport de evaluare bazat pe grile notariale, prin care proprietatile unor nefericiti ghinionisti urmau sa fie compensate cu despagubiri derizorii in raport cu preturile de piata reale, probabil niciodata sincer declarate in actele notariale;
PS: cu zapada nu sunt de acord, pentru ca se incalca drepturile naturale ale Naturii :)
Nici interesul personal nu trebuie absolutizat pentru că atunci ajungem să ne considerăm fiecare suveran pe domeniul lui (a man’s home is his castle) și să nu mai cooperăm deloc cu ceilalți. Or, azi ca și ieri, proiectele umane se fac în cooperare.
Cât despre exproprieri, am văzut și hotărâri judecătorești în care se ține seama și de valoarea idiosincratică a proprietății și de evaluarea fondului de comerț etc. Deci se poate…
Poate avocatul poporului va constata că nu e retroactivă nici constituția și, de pildă, apele aparțin riveranilor pe linia talveg, bogățiile subsolului aparțin deținătorului solului ș.a. În urma acestor constatări va dispune repararea pagubelor. Cum va proceda? Ei, asta-i meserie cerută de funcția în cauză.
”bogățiile subsolului aparțin deținătorului solului”
În Imperiul Austro-Ungar (deci și în Transilvania) existau înainte de 1918 drepturile minerale, care puteau fi vândute / cedate separat de către proprietarul terenului. Exact cum e astăzi în Statele Unite.
Din câte am înțeles, Constituția din 1923 a transferat statului român toate drepturile minerale. Deci la români comunismul a început mult mai devreme și nu a dispărut nici acum 😀
Bineînțeles. Una din palmele date de istorie: tov. Năstase a reamintit mai vocal care era opinia lui Eminescu despre liberali.
(Off topic)
Sunt curios ce dezbatere publică a fost pentru ansamblul din piața Universității, cumva zero?
Cred că mai comenta cineva pe sit că ne agresează toate aceste monumente de prin orașe dacă stăm să ne gândim măcar un pic.
„Prin noi înșine” a liberalilor radicali care au definit acea perioadă era forma de atunci a suveranismului. De aceea statul a fost la noi considerat cel mai bun gardian al resurselor „țărișoarei”. Având în vedere perioada capitalismului sălbatic din anii 90, poate că nu a fost așa de rău, totuși. Doar că statul-gardian trebuie să se transforme într-un stat administrator care să aibă o strategie clară cu privire la gestionarea acestor resurse. Bâlbele din Marea Neagră arată că încă mai avem nevoie de o strategie…
Daa coana Justitia ar fi corecta si intransigenta, nu am avea probleme de acest tip!
Justiția nu este diferită de celelalte puteri, pentru că este făcută cu aceiași oameni. În plus, celelalte două puteri au conlucrat în a-i explica faptul că trebuie să nu se mai amestece în treburile lor. CCR i-a explicat în 2017 că puterile sunt separate și justiția nu are voie să cenzureze actele legislative sau executive. Prin urmare, justiția a devenit cenușăreasa puterilor și i s-a negat rolul de cenzor al puterii (checks and balances).
Foarte utila aceasta prezentare ! Multumesc !
mă bucur că a stârnit… interesul :-)
Spatiul public este batjocorit si de administratiile publice locale dar si de afaceristi privati. Exemple- 1. terenurile fostelor platforme industriale, vandute de primarii afaceristilor imobiliari. Au construit cum au vrut, cat au vrut, cand au vrut, o densitate de blocuri, betoane, poluare si trafic rutier infernal. 2. Parcurile dinainte de 1990, au capatat restaurante, piscine, parcari, dotari dense de carusele si alte fiare incat spatiile verzi au tot scazut. Taiati copacii aiurea de au pierit, si plantati altii cu distante f.mici intre ei. 3. Pe trotuare, masini parcate pe doua randuri, stalpisori rupti la tot pasul, borduri prea inalte pt pietoni. Totul este o mare bataie de joc.
Administrația are totuși rolul ei (și) în ordonarea acțiunilor private – ea poate impune reguli comune tuturor. De exemplu, poate impune o distanță rezonabilă între blocuri (prin parametrii de urbanism), poate stabili condițiile de construire a restaurantelor în parcuri, poate să ridice mașinile parcate ilegal (sau doar să le pună avertismente în geam – am văzut eficacitatea acestui demers chiar pe „străpungerea” din text).
Multumesc pt raspuns. Sa credeti dv. ca primariile de sector impun asemenea reguli. In primul rand de 25 de ani, Capitala nu are PUG.
Știu care este situația din București, dar cineva trebuie să înceapă dezbaterile pentru PUG(uri) și să le aprobe într-un fel sau altul. Altfel, e legea junglei…