miercuri, octombrie 27, 2021

TREI ÎNTREBĂRI. The unsung heroes of 2020. Ce ne-a scăpat?

Anul 2020 nu putem să spunem că nu a fost unul plin de evenimente. Dar parcă urgența continuă adusă de pandemie a înecat restul fluxului informațional. Orice subiect a fost analizat prin prisma urgenței medicale. S-au format (deja clasicele) tabere pro și contra. În acest peisaj apocaliptic aducând aminte de scenele suprarealiste ale războiului de tranșee de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial (în care răul se banalizase și „nimic nu mai era nou”), șansele ca unele evenimente să scape atenției sunt mari, mai ales atunci când nu sunt legate de evenimentul acaparant.

  1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică?

Am ales însă să comentez două evenimente din care unul a fost (am)plasat în contextul pandemic, iar celălalt nu pentru că am impresia că ele pot configura un curent care merită a fi pus în lumină: funcționarea instituțiilor. Instituțiile (adică structurile funcționale ale societății care depind doar marginal de oamenii care le slujesc) au fost considerate drept cea mai importantă invenție a civilizației occidentale (the killer apps, cum le-a numit Niall Ferguson). Este extrem de dificil să privești o instituție ignorând oamenii care le (de)servesc. Mai ales atunci când instituția este una unipersonală (Președinția, Primăria) tendința de a confunda titularul funcției cu instituția este pregnantă.

Dar să descriu (succint) evenimentele la care mă refer. Cronologic vorbind, primul este o decizie a Curții Constituționale pronunțată pe 16 iulie 2020 și care declară neconstituțional un text din Codul civil. Deși este un eveniment major, căci până acum Codul civil a „scăpat” rescrierii de către instanța constituțională, știrea a căzut rapid în uitare. Or tocmai această uitare poate fi privită într-un context instituțional interesant. Încerc să acreditez ideea că uitarea este una programatică și reliefează (paradoxal) o bună funcționare a instituțiilor.

Textul declarat neconstituțional este, de fapt, unul pur descriptiv, care enunță ideea că o persoană care nu mai are discernământul faptelor sale poate fi pusă (de către instanță) sub interdicție, adică actele sale vor trebui să fie confirmate de un tutore pentru a fi valabile. Simplist vorbind, cel care „a dat în mintea copiilor” va fi tratat ca un copil mic. Curtea a considerat că acest text este neconstituțional, dar din comunicatul oferit publicului rezultă că nu existența instituției este problematică, ci modul în care ea este aplicată (și abuzată) uneori. Curtea Constituțională sugerează că reglementarea ar trebui să fie asezonată cu mai multe protecții împotriva abuzurilor, în sensul în care să existe o etapizare a măsurilor, începând cu unele limitate (asistarea persoanei doar la încheierea anumitor acte de un curator) și ajungând doar în cazuri extreme la reprezentarea generală de către un ocrotitor (tutorele). În plus, se sugerează că orice măsură de acest gen trebuie să fie limitată în timp, iar extinderea sa să se facă doar cu confirmarea judecătorului.

În plan practic, consecința acestei decizii ar putea fi aceea că nu mai pot fi puse acum sub interdicție nici măcar acele persoane care în mod evident nu înțeleg consecințele actelor lor. În plus, există riscul ca toate persoanele care deja sunt plasate într-un asemenea regim să (re)devină libere să încheie orice acte (în mod valabil), oricât de iraționale ar fi acestea. Și atunci unde este vestea bună? Păi o decizie pronunțată în iulie încă nu a fost motivată și publicată în Monitorul oficial. Așadar, ea nu este (încă) obligatorie. Deci efectul perturbator nu se va produce (încă). Îmi place să cred că aici nu este o scăpare, ci o decizie rațională prin care Curtea Constituțională a oferit Guvernului un răgaz pentru a pune legea în acord cu aceste principii și a pune la dispoziție instanțelor un mecanism de punere sub interdicție care să corespundă standardelor constituționale. (De altfel, la nivelul administrației se lucrează la un asemenea proiect de lege.) În acest fel, se va evita hiatusul normativ care ar putea fi defavorabil tocmai acestor persoane (care ar putea să-și facă rău sau să-și risipească averea extrem de facil). Dacă acceptăm acest dialog interinstituțional din spatele unei aparente disfuncționalități (oare nu avem mereu critici cu privire la întârzierea motivării hotărârilor judecătorești?) putem vedea cum instituțiile cooperează în mod loial în vederea funcționării sistemului în ansamblu. După ce părea că avem două instituții fixate pe poziții antagonice, observăm că ele cooperează în mod rațional.

Al doilea eveniment este mai recent și plasat într-un plan diferit. Prima dată s-a „testat piața” cu o declarație venită de la Mitropolitul Irineu al Olteniei, după care a apărut și poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române în privința acceptării vaccinării anti-COVID-19. După o „luptă surdă” purtată pe parcursul pandemiei, cu „bătălii epice” (împărtășania de Paști, pelerinajele religioase, exhibarea sfintelor moaște), pare că Statul și Biserica au înțeles că rolul lor este să coopereze loial și să găsească mai degrabă lucrurile care le unesc decât cele care le despart. În acest fel, sciziunea din societate între partida „pro” și cea „contra” nu mai este exacerbată, ci atenuată, în scopul asigurării coeziunii sociale. Din nou, îmi place să cred că nu este un eveniment conjunctural, ci o dovadă a comunicării cu bună-credință între două instituții: Statul și Biserica.

Faptul că Biserica Ortodoxă Română și-a acceptat rolul de instituție nu trebuie privit ca o „degradare” a rolului său apostolic. În definitiv, orice întreprindere umană de amploare are nevoie de o infrastructură. Biserica nu este numai „trupul lui Hristos”, ci și instituția menită să asigure transmiterea mesajului Domnului în cele mai depărtate colțuri ale lumii, cu caracter de continuitate. Oare până când Cezarul (împăratul Constantin) nu a conferit Bisericii legitimitate instituțională prin Edictul de la Milano a existat o Biserică puternică? Iar momentul emancipării Bisericii de sub „tutela” împăratului prin penitența împăratului Teodosiu în fața episcopului (de Milano!) Ambrozie (reeditată după 400 de ani de încoronarea împăratului Carol cel Mare de către Papa Leon al III-lea și după 700 de ani de penitența împăratului Frederik Barbarossa în fața Papei Alexandru al III-lea) a reprezentat și momentul în care Biserica a devenit o instituție prin ea însăși. (În est, până la căderea Constantinopolului, Împăratul și Patriarhul au păstrat o legătură strânsă, un fel de dualism.)

Spre deosebire de domnul Liiceanu eu nu cred că instituționalizarea Bisericii este un lucru malign. Dimpotrivă, este o necesitate impusă de orice proiect (uman) de o asemenea anvergură. Așa cum nu avem de ce blama Statul pentru deciziile proaste luate de administrație tot așa nu avem de ce blama Biserica pentru unele decizii discutabile. Și putem disocia misiunea unei instituții de modul său de organizare așa cum putem folosi cu plăcere telefoanele mobile produse de corporații malefice. Ei bine, la nivel instituțional, Biserica (orice biserică) poate discuta „de la egal” cu instituțiile Statului. Și atunci când obiectivele lor vizează binele oamenilor este normal să găsească un teren comun.

  1. Care este cea mai interesantă idee, (teorie, descoperire, carte) a anului 2020?

Îmi vine greu să prioritizez ideile pentru că marea lor majoritate sunt importante (și interesante). Dar una din epifaniile mele din acest an a fost articularea de către profesorul Mircea Dumitru a faptului că orice sistem logic menit să explice relațiile dintre mulțimi (de oameni) este intrinsec incomplet. Adică el nu poate explica toate relațiile care se dovedesc „adevărate” doar pe baza unui set de axiome dezvoltat prin raționamente logice. Deși ideea apare în teza sa de doctorat de la începutul mileniului (Modalitate și incompletitudine. Logica modală ca logică de ordin superior, Editura Paideia, 2001), eu am descoperit-o (citit-o) abia anul acesta…

  1. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României (într-un orizont de timp de un an sau doi) și cea mai mare speranță (în același orizont de timp)?

Marea mea temere este negarea marii mele speranțe: mi-e teamă ca nici actuala guvernare să nu înțeleagă că principalul lucru de care are nevoie această țară este o reformă reală a administrației. Prin reformă nu înțeleg vreun program mamut de reorientare strategică, ci pur și simplu o strategie (oricare ar fi ea). Iar pentru a avea o strategie este nevoie să te asiguri că ai instituții care funcționează, în care fiecare rotiță (funcționar) face ceea ce îi cere fișa postului. Nu este nevoie de eroi, ci de oameni lăsați să-și facă treaba. Dacă nu se înțelege acest lucru și schimbarea de guvernare va însemna tot schimbarea unor șefi fără competențe cu alți șefi la fel de puțin potriviți pentru funcția în cauză vom rata încă o șansă de „resetare”.

Sărbători liniștite!

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Comparatia bisericii (ca institutie) cu o corporatie mi se pare intemeiata, desi din alte considerente decat cele produse de autor. Asa este, sa vinzi sperante e cam acelasi lucru cu a vinde telefoane inteligente, dupa putina vreme trebuie sa vinzi altele, pentru ca cele vechi s-au perimat.
    Cat priveste strategia de schimbare, eu cred ca are importanta strategia, nu orice strategie produce acelasi rezultat. Exista o batalie veche intre birocratie (adica administratie ca expresie practica a statului) si supusi (pentru ca asta sunt subiectii, oricate incercari de a-i prezenta ca beneficiari ai unui sistem care-i slujeste se fac). O administratie eficienta (ca rezultate si costuri) se poate face prin digitalizare si simplificare a procedurilor. Asta trebuie sa fie fie inceputul, demiterile si reducerile de personal trebuie sa urmeze unei etape de genul asta.

    • Orice biserică este (și) o instituție. Până și cele mai non-intervenționiste religii se organizează instituțional. A se vedea lupta politică dusă de Dalai Lama (sau modelul anti-sistem împrumutat de Ghandi în lupta sa de eliberare a Indiei). Ce vreau eu să spun este că nu este nimic malefic în asta, di doar normal. Este drept că uneori instituția poate fi folosită pentru scopuri (aparent) contrare crezului pe care îl slujește, dar asta este o altă discuție…
      Evident că are importanță strategia, dar înainte să discutăm calitățile acesteia, ea trebuie să existe. Noi suntem în faza în care nu suntem capabili să avem o strategie (oricare), adică un program pe termen lung pe care să îl urmăm pe parcursul mai multor cicluri electorale. Pandemia a părut că ne va forța să ne schimbăm optica și să facem „marele salt înainte” spre digitalizare. Dar reflexele birocratice sunt mult mai puternice. Mi-e teamă că și micile progrese înregistrate (simplificarea procedurilor la Registrul Comerțului, programarea orei de prezență la instanță, depunerea declarațiilor în format electronic) se vor pierde după ce reintrăm în „normal”. Și se va da vina pe lipsa infrastructurii „hardware” care (ce să vezi?) nu a fost achiziționată pentru că nimeni nu s-a gândit că de acum vom trăi într-o „nouă normalitate” în care digitalizarea va fi extinsă peste tot…

  2. „După lupte seculare
    după 30 de ani”
    120 de ani după IL Caragiale.
    De treizeci de ani e așteptată o „normalitate ca în vest” de cei care au speranța ca democrație înseamnă bunăstare, belșug și prosperitate pentru cei mulți în țară.

    …”… Nu este nevoie de eroi, ci de oameni lăsați să-și facă treaba. Dacă nu se înțelege acest lucru și schimbarea de guvernare va însemna tot schimbarea unor șefi fără competențe cu alți șefi la fel de puțin potriviți pentru funcția în cauză vom rata încă o șansă de „resetare”….”….

    De acord. Așa am gândit ca tânar inginer stagiar înainte de 1989 și cred că e așa și azi pentru multi în țară. Am încredere în tinerii de azi din țară, ei au un alt orizont decât cei de la cârmă a ultimelor 30 de ani, 80 de ani. Tinerii de azi din tară sunt conectați mult mai mult cu tinerii din generația lor de pe continent și lumea întreagă decât cu generația părinților și bunicilor, cu generația „frunților plecate”. În era digitală elevii și studenții de azi din țară au acces la patrimoniul universal în cultură, știință, artă, muzică, tehnologie, film, sport, cu un clic.

    Timișoara 2023 capitala culturală europeană e o șansă pentru a prezenta locuitorii orașului de pe Bega și toată țara lumii întregi. Brandul României atât de mult cautat …. diversitate, pluralitate, civilizație urbană de trei secole în Timișoara, de 800 de ani în regiunile „istorice” ale tării.
    „Hei tramvai” de Phoenix
    Alimentare cu apă, curent, căldură, transport în comun, tramvaie ….. gospodăria comunală nu are nevoie de eroi…. Timișoara a ales un primar nou ….

    • Așa cum am reușit să facem ceva de la zero (da, știu, dacii comunicau wireless :-)) cu o tehnologie nouă și performantă (infrastructura de fibră optică) sunt optimist că vom putea face lucruri care să meargă mai bine decât în Vest (prietena mea a așteptat 6 luni în Germania ca Telekom să-i instaleze rețeaua de date și până la urmă au recunoscut că nu sunt capabili…). Dar mai este nevoie de ceva: lucrurile de zi cu zi să meargă simplu și fără lupte inutile. Și aici putem să învățăm multe de la modelul birocratic din Vest (chiar și de la francezi dacă ni se par mai apropiați „sufletului” nostru latin).

  3. 1.Intradevar, lucrul fundamental pentru Romania este o ,,reforma reala a administratiei”, adica aducerea institutiilor nationale (bugetare” si nu numai) la functionalitate si performanta in abordarea si solutionarea problematicii economice si industriale!
    Aceasta cerinta si realizarea ei este imposibila fara un ,,parcurs” de cercetare a rolului institutiilor in dezvoltarea economica, problema pe care prof. Daniel Daianu a ,,transat-o” in lucrarea ,,Incotro se indreapta tarile postcomuniste?” (ed. Polirom, 2000).
    ,,…in ultima instanta, ceeace determina calitatea evolutiei economice pe termen lung a unei societati sint institutiile, intelese si ca (sau mai ales) norme sociale” scria autorul acum 20 de ani!.Modul in care reformarea reala a adimistratiei este posibila, este descris in pag. 34 a lucrarii.
    Dincolo de aceasta indicatie ,,tehnica” se afla cursul universitar ,,Economie Institutionala” al prof. Cosmin Marinescu (ASE Bucuresti) care trateaza rolul primordial al institutiilor capitaliste (contractul, libertatea, piata, etc.) in dezvoltarea economica a natiunilor (2005).
    In 2009 sub patronajul lui Valeriu Stoica (fostul presed. al P.N.Liberal) avea loc ,,Dezbaterea Liberala privind Noul Institutionalism”, care nu avanseaza spre o cercetare institutionala, multumindu-se sa afirme esecul capitalismului functional, al liberalismului si democratiei liberale in Romania datorita incapacitatii institutiilor preluate de la UE (odata cu foaia de parcurs a integrarii) de a produce dezvoltare economica si clasa mijlocie.
    De peste un deceniu, problematica institutionala si metodele, tehnicile si instrumentarul de a determina o inalta functionalitate institutionala au disparut din preocuparea stiintifica teorertica si aplicata, publica.
    Asa cum arata prof. C. Marinescu, problema institutionala este parte a teoriei dezvoltarii economice si ea anunta o noua paradigma a dezvoltarii economice, concretizabila intr-o teorie noua a dezvoltarii, caracteristica epocii globalizarii care sa valorifice oportunitatile acesteia.
    2.Continuind aceasta cale, teoria institutionala se afla in punctul in care reformarea administratiei/institutionala dispune de viziunea si instrumentarul care permite aceasta cerinta imperativa a dezvoltarii, astfel ca institutiile nationale (Parlament, partide politice, guvern, primarie, administratia generala, etc.) pot fi stimulate si totodata constrinse la o functionalitate performanta, generatoare de dezvoltare.
    Cercetarea institutionala si rezultatele sale – functionalitatea si performanta institutionala la toate nivelele – sint parte a unui ,,proiect de tara”, cit si a schitei unei ,,noi teorii de dezvoltarii economice rapide” in epoca globalizarii.
    Cercetarea economica a condus la identificarea resurselor dezvoltarii in epoca globalizarii, a unui nou model (pro-activ) de dezvoltare economica-industriala, la evaluarea locului antreprenoriatului national si a investitorilor industriali straini in procesul reindustrializarii, etc. care impreuna cu metodele si instrumentarul institutional asigura o dezvoltare economica aflata la nivelul maximal al potentialului national.
    Pe linga definitiile economice ale dezvoltarii, cercetarea institutionala propune si o definitie proprie a dezvoltarii: ,,Dezvoltarea economica este rezultatul stimularii si constringerii institutiilor nationale de a genera politici publice pozitive, performante, la dispozitia ,,societatii economice nationale” pentru valorificare si de a constringe populatia de a se pregati/invata continuu pentru a fi performenta in afaceri si la locul de munca”.Daca aceasta cerinta a dezvoltarii – reformarea administratiei este solutionata la nivelul unui ,,proiect de tara” operational, iar acestea nu-si gasesc cautarea la guverne pentru evaluare si promovarea in viata economica nationala – una din cauze poate fi si dezinteresul analistilor politici si economici de a o cunoaste si sustine…
    * * *
    La cumpana dintre ani, urez autorilor, cititorilor si comentatorilor CONTRIBUTORS, un an nou cu realizarea proiectelor personale si a ,,proiectului de tara”, in lipsa caruia nimic nu poate scoata Romania din starea de natiune esuata!
    cu stima,

  4. Mulțumesc pentru referințe! Dincolo de proiectul menționat de Dvs., prof. Valeriu Stoica a reușit (în mandatul său de ministru al justiției) să arate cum se poate reforma în mod practic o instituție înțepenită în proiect…
    Din ce ați spus mie mi se pare că avem armătura teoretică, trebuie doar să începem să o aplicăm și în practică.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu este conferențiar universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universități București, unde predă discipline legate de dreptul civil: actul juridic, prescripția extinctivă, persoanele și garanțiile civile. În același timp, este formator la Institutul Național al Magistraturii, unde predă tot dreptul civil, dar sub aspectul litigiilor cu profesioniștii. În timpul care-i mai rămâne, Radu este avocat, specializat în drept bancar. Autor a mai multor cărți de specialitate și a zeci de articole juridice, Radu publică în general pe teme legate de regimul juridic al garanțiilor reale (ipoteci), de organizarea persoanelor juridice și de teoria actului juridic civil.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Agenda ,,verde”, Europa și gazul rusesc: cronica unei crize energetice anunțate

            Dacă la sfârșitul verii s-a vorbit despre o situație tensionată, acum se vorbește deschis despre o criză energetică. Prețurile la petrol,...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.