Împlinirea unui an de mandat de preşedinte, suprapunându-se cu actuala criză guvernamentală, şi bilanţurile de etapă au fost mai puţin vizibile. Există multe grile de interpretare a mandatelor prezidenţiale, iar evaluările sunt extrem de dificil de făcut, chiar şi din perspectiva normativă, a prevederilor constituţionale.
Preşedinţii României, ca figuri alese popular, într-un regim semiprezidenţial, al “dublei legitimităţi democratice”[i], au stârnit mereu emoţii şi polarizare, evaluările mandatelor lor fiind adesea făcute în registre destul de amestecate. Desigur, o evaluare a unui stil sau rol prezidenţial la un an de mandat este prematură. Totuşi, câteva direcţii şi tendinţe parţiale pot fi identificate şi am ales ca grilă de evaluare perspectiva tipului de regim, considerând că este un referenţial care poate parţial raţionaliza dezbaterea despre stiluri şi roluri prezidenţiale.
Am considerat că o distincție funcţională între stilul prezidențial și rolul prezidențial ar fi utilă, pentru a separa normativul (prevederile constituţionale) de practica politică a preşedinţilor. Rolul prezidențial ar însemna astfel măsura în care președintele se menține în prerogativele constituționale în regimul semiprezidenţial românesc, în timp ce stilul prezidențial ar fi dat de cât de multe sau cât de puţine din prerogativele oferite de constituție este dispus un președinte să facă uz în mandatul său. Uneori, stilul unui anumit preşedinte poate contribui la un grad mai mare de asumare a rolului prezidenţial constituţional, alteori putând să nu influenţeze asumarea constituţională a semiprezidenţialismului.
Actualul preşedinte: tendinţe de preşedinte semiprezidenţial?
Uitându-ne la marile categorii de pârghii ale unui preşedinte într-un regim semiprezidenţial atenuat sau premier-prezidenţial[ii] – pârghii legislative, pârghii non-legislative şi alte pârghii [iii]– observăm că, în acest prim an de mandat al lui Nicuşor Dan, în linii mari, acesta nu a inițiat referendumuri, nu a participat la ședințe de guvern, nu a participat la ședințe ale CSM, nu a adresat mesaje parlamentului. S-au conturat, în schimb, două direcţii: una ce ţine de stil şi construită în jurul „preşedintelui mediator”, şi una ce ţine de rolul constituţional şi care e legată de modul în care a abordat discuţiile din jurul formării guvernului.
Iar aceste două direcţii se pot constitui în doi indicatori-cheie care susţin, cel puţin până acum, o tendinţă a actualului preşedinte înspre asumarea rolului constituţional de „preşedinte semiprezidenţial”:
(1) încercările de mediere între stat şi societate: cu referire la o serie de încercări de reducere a polarizării;
(2) negocierile privind formarea guvernului: momentul mai-iunie 2025 şi momentul mai 2026.
Sigur că există o întreagă serie de gesturi ale actualului preşedinte din primul an de mandat, care au atras evaluări negative sau pozitive, în funcţie de diversele aşteptări: cooptarea PSD la guvernare în iunie 2025; asumarea găsirii unei majorităţi în actualele negocieri privind formarea guvernului; poziţionările conform cărora a afirmat că doreşte să fie echidistant; lipsa unei susţineri explicite pentru Ilie Bolojan; numirile la parchete; poziţionarea faţă de UE de Ziua Europei; participarea la Board of Peace al lui Donald Trump; întârzierea numirilor la serviciile de informaţii; poziţii prea puţin ferme în ceea ce priveşte justiţia; contractul administraţiei prezidenţiale cu o firmă de lobby pentru relaţiile cu SUA etc.
Dar mă opresc la cei doi indicatori, pentru că în jurul lor pare a se cristaliza ceea ce se poate numi rolul constituţional al preşedintelui înt-un regim semiprezidenţial, dar şi stilul prezidenţial: câte din pârghiile constituţionale sunt efectiv folosite de preşedinţi.
Sigur că indicatorul privind implicarea preşedintelui în formarea guvernului nu este suficient pentru a acoperi întreaga plajă de indicatori ai unui regim semiprezidenţial de la noi[iv], dar este un element ce poate fi măsurat cât de cât la o evaluare parţială, şi care urmează, desigur, să treacă testul timpului. Este totuşi un indicator central, mai ales dacă ne gândim că într-un regim semiprezidenţial, numit al “dublei legitimităţi democratice” [v] (legitmitatea preşedintelui şi legitimitatea parlamentului), una dintre principalele trăsături ale acestuia este că președintele este nevoit să țină cont de preferințele parlamentului atunci când își exprimă opțiunea pentru șeful guvernului.
Astfel, din această perspectivă a rolului deţinut de preşedinte în formarea guvernului (2), atât în mai 2025, cât şi în discuţiile actuale, preşedintele se plasează decocamdată dîn interiorul principiilor de respectare a compoziţiei politice parlamentare, în acord cu ideea de coaliţii necesare într-un peisaj parlamentar fragmentat – cel mai fragmentat de după 1989 -, dar şi în acord cu ideea de democraţie consensuală, specifică României. Aici trebuie subliniat că respectarea preferinţelor parlamentare în desemnarea premierului este teoretic doar parţial respectată, dacă ne gândim la cordonul sanitar din jurul AUR şi a celorlalte formaţiuni considerate radical-populiste. Argumentul aici pentru preşedinte putând fi că încearcă formarea unui guvern în jurul formaţiunii cu cel mai mare număr de locuri în parlament.
Cu privire la mediere (1), au existat câteva episoade în care preşedintele a apelat la această idee, care ţine mai degrabă de un stil prezidenţial, pentru că ea este prevăzută de constituţie, dar preşedinţii au marje de alegere unde, când şi cum să recurgă la astfel de pârghii. Un astfel de episod a fost în decembrie 2025, când a recurs la un dialog cu magistraţii pentru a încerca să dezamorseze tensiunea pe marginea justiţiei. Apoi, în plină criză guvernamentală, cu un guvern interimar cu puteri restrânse, a încercat să obţină un consens între partide pe legea salarizării, jalon din PNRR. Acest gen de iniţiative îl plasează pe preşedinte în acest stil auto-asumat de mediator.
Comparând stilul actualului preşedinte cu roluri şi stiluri prezidenţiale anterioare (Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis), pare că Nicuşor Dan se înscrie pe o axă a asumării semiprezidenţialismului, respingând ideea de preşedinte cu tendinţe prezidenţialiste, asumată de exemplu de Traian Băsescu, şi adăugând puţin la poziţia de preşedinte-arbitru/spectator, asumată de Klaus Iohannis, mai ales în cel de-al doilea mandat al său. Dincolo de criticile virulente şi destul de amestecate la adresa lui Klaus Iohannis pe finalul său de mandat, al doilea mandat al acestuia l-a plasat, cel puţin în evaluările de regim, drept „cel mai semiprezidenţial preşedinte”[vi].
Preşedinţii români, între roluri şi stiluri prezidențiale
Deşi prevederile constituţionale pot fi un referenţial în analiza preşedinţilor, evaluările rămân dificile, pentru că preşedinţii, prin practica lor politică pot forţa anumite prerogative, producând ceea ce se numeşte tendinţe de prezidenţializare a regimului.
Iar stilul şi rolul prezidențial al actualului președinte, se evaluează şi prin comparaţie cu unele stiluri şi roluri prezidenţiale opuse. Pentru a da exemple recente, îl avem pe preşedintele Traian Băsescu, ce nu şi-a asumat rolul constituţional de preşedintre în sensul regimului semiprezidenţial, prin faptul că a mers pe forţarea unor pârghii constituţionale cum ar fi numirea unor premieri care nu au reflectat ierarhiile parlamentare, desele conflicte intra-executive sau implicarea în afacerile executivului etc [vii].
Avem, de asemenea, stilul lui Traian Băsescu, care, independent de rolul constituţional asumat – acela de preşedinţe cu tendinţe mai degrabă prezidenţiale decât semiprezidenţiale – , a ales şi acest stil de “jucător”, înţeles ca opţiune de a face uz de mai multe pârghii prezidenţiale care îi sunt atribuite de constituţie: iniţiere de referendumuri, participare la şedinţe de guvern, mesaje adresate parlamentului, participare la şedinţe ale CSM etc.
Îl avem apoi pe Klaus Iohannis, care a practicat stilul de arbitru/spectator[viii], dar fără să forţeze de exemplu numirea unor premieri care să nu reflecte compoziţia parlamentară, fapt pentru care unii autori l-au calificat drept „cel mai semiprezidențial” preşedinte[ix] (al doilea mandat).
De menţionat însă că Traian Băsescu a fost calificat drept un președinte ce nu și-a asumat semiprezidențialismul, nu pentru că a practicat un stil jucător, adică a ales să uzeze de mai multe pârghii constituționale decât Klaus Iohannis. Ci pentru că a forţat interpretarea unor prerogative constituţionale. În mod similar, Klaus Iohannis a fost calificat un președinte care s-a încadrat în semiprezidențialism, nu neapărat pentru că a avut un stil de spectator şi a făcut apel la mult mai puține pârghii constituționale decât predecesorul său. Ci pentru că s-a menţinut în limitele constituţionale în special în ceea ce priveşte respectarea preferinţelor parlamentului, mai ales în al doilea mandat.
În lumina acestei distincţii funcţionale între roluri vs stiluri prezidenţiale, se poate avansa susţinerea parţială că actualul preşedinte are tendinţe de “preşedinte semiprezidenţial”, în opoziţie cu înclinaţiile prezidenţialiste cu care au fost asociaţi preşedinţi precum Traian Băsescu sau Ion Iliescu. Ca rol prezidenţial, pare că se aseamănă mai degrabă cu Klaus Iohannis, iar ca stil încearcă să se asocieze cu figura mediatorului. Rămâne de văzut în ce măsură această susţinere parţială de asumare a semiprezidenţialismului va trece testul timpului şi, de asemenea, cum se va rezolva dilema cordonului sanitar din perspectiva respectării preferinţelor parlamentare în numirea şefului guvernului.
Concluzie
De cele mai multe ori, criticile la adresa preşedinţilor au venit şi vin dintr-o tensiune între puterile formale limitate ale preşedintelui într-un regim semiprezidenţial (dubla legitmitate democratică), şi tendinţe şi aşteptări din societatea civilă care îşi doreşte fie o prezidenţializare a regimului (un preşedinte mai puternic), fie o parlamentarizare a regimului (un preşedinte mai slab). Doar că tipul de regim pe care îl avem în prezent este cel semiprezidenţial, aşa încât criticile vin mai ales din perspectiva aşteptărilor decât din perspectiva prevederilor constituţionale. Iar când stilul prezidenţial şi rolul constituţional se amestecă şi ele, evaluările devin dificile.
Criticile la adresa lui Klaus Iohannis au fost că a avut un comportament cu tendinţe de „parlamentarizare”, în timp ce preşedintelui Băsescu i s-a reproşat că a avut tendinţe mai degrabă de „prezidenţializare”. Și în prezent, evaluările la adresa preşedintelui tind să fie făcute din perspectiva acestei tensiuni între puterile formale ale preşedinţilor şi aşteptările în direcţia unui preşedinte mai slab sau a unuia mai puternic.
[i] Juan J. Linz, “The Perils of Presidentialism”, Journal of Democracy, Volume 1, Number 1, Winter 1990, pp. 51-69; https://www.ir101.co.uk/wp-content/uploads/2018/11/Linz-The-Perils-of-Presidentialism.pdf.
[ii] [ii] Shugart este cel care a clasificat regimurile semiprezidenţiale în regimuri premier-prezidenţiale şi regimuri prezidenţial-parlamentare. În regimurile premier-prezidenţiale, președintele, deși are dreptul de a numi premierul, el nu îl poate și revoca. Consecinţele acestui eşafodaj constiţutional ar fi că, în ciuda faptului că președintele este cel care selectează premierul, primul-ministru și cabinetul sunt responsabili exclusiv în fața parlamentului; altă consecinţă ar fi că președintele este nevoit să țină cont de preferințele parlamentului atunci când își exprimă opțiunea pentru șeful guvernului. În regimurile prezidenţial-parlamentare, premierul și guvernul sunt responsabile atât în fața parlamentului cât și în fața președintelui; președintele numește premierul, dar, pentru
răsturnarea guvernului este nevoie de un acord între președinte și premier;
Matthew Soberg Shugart, „Semi-Presidential Systems: Dual Executive And Mixed Authority Patterns“, French Politics, Vol. 3, No. 3 (2005) : 323-351.
[iii] Steven D. Roper a alcătuit o măsurătoare scalară a regimurilor premier-prezidenţiale, grupând pârghiile deţinute de preşedinţi în aceste regimuri în (1) pârghii legislative: dreptul de a emite decrete, dreptul de a iniţia referendumuri, dreptul de veto, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională etc.; (2) pârghii non-legislative: formarea cabinetului, imposibilitatea revocării premierului, prerogativa de dizolvare a parlamentului etc.. Pentru cazul românesc există şi alte pârghii neîncadrabile în clasificarea lui Roper, ca de exemplu: participarea la şedinţele guvernului; adresarea de mesaje parlamentului; participarea la şedinţele CSM etc.;
Steven Roper,, „Are All Semipresidential Regimes the Same ? A Comparison of Premier-Presidential Regimes“, Comparative Politics, Vol. 34, No. 3 (2002) : 253-272.
[iv] Ionela Gavril, „Alegerile prezidențiale din 2014 și impactul lor asupra regimului premier-prezidențial din România”, Sfera Politicii, XXIII/2015, nr. 183/1, pp. 152-161.
[v] Juan J. Linz, Ibidem.
[vi] Diana Mărgărit, Ruxandra Gubernat, „De la arbitru la spectator: evoluţia relaţiei preşedintelui Klaus Iohannis cu partidele parlamentare din România (2014-2025)”, în Epoca Klaus Iohannis. România între 2014 şi 2025, coordonatori Mihnea Bâlici, Anca Bîrnoiu, Veronica Lazăr, Catrinel Rădoi, Vali Stan, Editura Tact, 2025.
[vii] Ionela Gavril, Ibidem.
[viii] Diana Mărgărit, Ruxandra Gubernat, Ibidem.
[ix] Diana Mărgărit, Ruxandra Gubernat, Ibidem.
Da, ambiguitatea provine de la Constituția Iliescu-Iorgovan, care a încercat să împace capra cu varza, respectiv Parlamentul cu Președinția. Restul instituțiilor au rămas slab definite, așa că toate vor să fie puterea dominantă în stat, vezi conflictele permanente Guvern vs Președinte și Justiție vs Guvern.
Revenind la ND, autoarea face o analiză „pozitivă” a primului an de mandat.
Totuși, să nu uităm, ND a câștigat Președinția ca om ANTI-SISTEM și ca Independent. El trebuie analizat în această cheie. Din acest punct de vedere nu sunt așa de optimist ca autoarea, ba dimpotrivă. Totul îmi pare ca situația din 1938 când Carol II a eliminat partidele mainstream și a înființat propriul și singurul partid „al Renașterii naționale”(…), adică un fel de dictatură. Mie mi se pare, poate greșesc, că ND cam asta urmărește. Cine îl ajută? Bănuiesc dar nu spun.
Faceti cateva observatii foarte bune. As aduga ca in ultimii 21 de ani Executivul (Guvern + Presedinte) au subordonat masiv Parlamentul, care s-a lasat umilit. Mai nou Parlamentul s-a lasat incalecat si de Justitie.
Situatia de azi seamana intradevar cu cea de dupa alegerie din decembrie 1937 si evolutia din ultimul an, precum si anumite semnale lansate din cercurile puterii par sa ne conduca spre un nou partid al Renașterii naționale, fara uniforme albastre si caschete, dar cu petlițe si stele (la vedere sau ascunse).
Parlamentul s-a lăsat încălecat și de Serviciile Secrete…
Ezitarile lui ND si tendintele contradictorii, uneori, arata ca Romania are nevoie de o alta Constitutie!
Poate ca ar trebui sa se infiinteze un grup de lucru pe tema. (Daca CCR da voie…..)
Sunt situatii cand poporul nu se pronunta clar si Parlamentul este peticit! Nimeni nu poate asigura majoritatea singur. Sau apar forte malefice, ce nu pot fi promovate.
Prin urmare, Presedintele trebuie sa aibe putere mai mare in numirea si destituirea Premierului.
Plus limitarea voturilor necesare la 2% din electorat (la 18 milioane de electori, inseamna un grup maricel. de ce sa-l excludem de la reprezentare? 5% nu este corect.)
Plus Parlament unicameral si maxim 300 de membri, cum a votat poporul. (Nu lasati initiativa asta la AUR, ca veti regreta.)
Si poate se extinde si la alegerile locale, stipulknd doua tururi de scrutin.
Poate ca normeaza mai clar si puterea CCR.
Romania e condusa dupa ureche, la ora actuala. Ceea ce ne face un stat esuat! Pe linga abuzurile institutiilor.
@mongolul _ „Romania e condusa dupa ureche, la ora actuala. Ceea ce ne face un stat esuat! ”
România este un stat eșuat din cauza problemelor sale structurale.
Iar problema structurală esențială este că România este doar formal un stat de drept.
În realitate, România este guvernată de peste 35 de ani de o cleptocrație de sorginte securisto-comunistă, al cărei obiectiv fundamental este transferarea frauduloasă a unei cantități cât mai mari din resursele publice în proprietatea privată a membrilor săi și a apropiaților acestora.
Astfel, cleptocrația a ajuns în timp să se consolideze, să controleze resursele statului, și să-și subordoneze instituțiile de forță, justiția, serviciile de informații etc.
Astăzi, „Sistemul” practic nu mai poate fi înlăturat, el constituindu-se în ceea ce istoricul și politologul Robert Owen Paxton definește ca fiind „Parallel State”, sub controlul direct sau indirect al cleptocrației.
După cum vedem, Justiția, fundamentul unui stat democratic, funcționează „paralel” cu interesul interesul public, ceea ce face imposibilă „reformarea” oricăreia dintre instituțiile capturate și coordonate de cleptocrați în mod direct, ori prin reprezentanții lor.
Singura posibilitate, pur teoretică, de recuperare a statului eșuat care este România presupune câștigarea a cel puțin două mandate succesive, la alegerile parlamentare, de către un partid, ori coaliție de partide cu adevărat reformiste, democratice.
Or, așa ceva este imposibil de realizat în practică.
Cel mai votat partid din parlamentul Româniai este PSD, cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației.
La precedentele alegeri …tot PSD.
Practic, de aproape 36 de ani, PSD guvernează sub diverse denumiri, direct sau indirect, România.
Va dau dreptate, dar pentru a avea un stat de drept, trebuie sa incepem cu legi corecte.
Iar legea de baza, din care decurg toate celelalte este Constituția.
Trebuie inceputa de undeva ordinea. Ei au început de aici dezordinea
Pledați pentru prezidențializarea regimului, nu prin practica politică a președinților, ci prin modificarea Constituției și trecerea la ceea ce se numește regim prezidenţial-parlamentar. În care, într-adevăr, președintele poate revoca premierul. Sigur, e o discuție deschisă.
„(1) încercările de mediere între stat şi societate […] (2) negocierile privind formarea guvernului…”
Este imposibil să nu remarcăm „încercarea” eșuată de mediere „echidistantă” a președintelui Dan între stat și societate.
Cel informat „de 100 de ori” mai bine decât reprezentanții „societății” care-i semnalau disfuncționalitățile din justiție și greșeala numirii unor procurori șefi cu majore probleme în activitatea lor (recunoscute inclusiv de foruri profesionale din magistratură), a numit fix exact și întocmai persoanele indicate de principalul partid de guvernământ.
Adică, de PSD, cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației.
Referendumul din justiție promis n-a mai avut loc, așa cum nu a fost prezentat niciodată raportul cu privire la anularea alegerilor prezidențiale promis. De fapt, așa cum nici una dintre promisiunile importante făcute în campanie de către N Dan nu a fost respectată…Cum, de altfel, nu au fost respectate nici promisiunile făcute atunci când a fost ales primar al Bucureștiului.
Dacă a existat vreo „încercare de mediere” între instituțiile fundamentale ale statului, ori între acestea și „societate”, ele au eșuat toate, iar N Dan s-a dovedit un președinte incomparabil mai slab și mai puțin implicat în rezolvarea problemelor sociale decât predecesorul său în funcție, KW Iohannis.
Culmea eșecului este chiar prezenta criză politică, declanșată în mod iresponsabil și absurd chiar de către principalul partid de guvernare PSD.
În acest context…
„Negocierile privind formarea guvernului” reprezintă o lună pierdută pentru societatea și în special pentru economia României. Eșecul negocierilor este relevat tocmai de criza politică actuală, guvernul îndelug negociat de N Dan nerezistând mai mult de câteva luni.
…Acum, [cel puțin] o altă lună pierdută din viața societății noastre, alte negocieri, cu rezultate și mai proaste decât prima dată, așa după cum se preconizează.
După un an, „președintele fără de partid” se dovedește a fi un negociator incapabil, înconjurat de consilieri incompetenți și care a reușit să obțină susținerea nu a unuia, ci a două partide: PSD și AUR.
O contraperformanță mai nefericită nu cred că și-au imaginat cei care au votat în urmă cu un an „răul cel mai mic”.
Sigur, sunt multe de spus, de criticat.
Eu, insa, nu mi-am propus sa analizez cat din ce a promis, a facut. Ci ca sa gasesc un capat de evaluare referitor strict la regim. Sigur, e mai arid acest gen de evaluare.
Cu privire la negocierile privind formarea guvernului, vedem ce iese si tura asta. Ce pot spune e ca e cvasiimposibil sa vrei sa respecti preferintele parlamentului, in conditiile in care:
– partidele, cu exceptia Aur, nu isi doresc sa vina cu propuneri de premier. Mai ales Psd, care a dat jos Guvernul;
– avem cel mai inalt grad de fragmentare in parlament dupa 1989; coalitiile ar fi inevitabile si tocmai acum, partidele au impus cele mai rosii linii;
– se mentine cordon sanitar in jurul Aur.
@Ionela Gavril _ „…partidele, cu exceptia Aur, nu isi doresc sa vina cu propuneri de premier. Mai ales Psd, care a dat jos Guvernul”
Cum adică, Președintele Republicii, „negociatorul imparțial” timp de o lună al Guvernului Bolojan și al programului de guvernare, nu a întrebat pe S Grindeanu, atunci când a venit și a dat jos guvernul, pe cine propune în loc?
Adică, dacă nu au pe nimeni în loc – cei din coaliția majoritară care vedem că funcționează în prezent în parlament, PSD+AUR – de ce dau jos guvernul?
Permiteți-mi, vă rog, să constat că acesta este exact „un capat de evaluare referitor strict la regim” care demonstrează incompetență și amatorism din partea Președintelui și a consilierilor domniei-sale.
…Dar asta nu m-ar durea atât de tare dacă nu s-ar petrece [inclusiv] pe banii mei și ai copiilor mei.
1. A fi echidistant intre coruptie sistemica, mafiotizare institutionala, minciuna generalizata versus corectitudine, cinste si dorinta de dreptate dovedeste lipsa de moralitate si dispret fata de valorile democratice autentice.
Daca cumva ar fi interpretabil ca exact asta prevede Constitutia Romaniei, atunci nu putem deduce decat ca suntem o tara a carei Constitutie este lipsita complet de principii morale, o Constitutie care indeamna in a se pune semnul egal intre infractori si cetatenii onesti.
Cum in cazul de fata nu se pune problema incapacitatii de gandire lucida, pentru ca este vorba despre un matematician certificat ca fiind valoros, deduc ca este vorba de educatie deficitara, de lipsa de valori morale cauzate de mediul social in cadrul caruia a avut loc educatia timpurie a personajului.
Cei care au dat imbold candidaturii lui N.D. la presedentia Romaniei au stiut exact care sunt capacitatile, inclinatiile de natura sociala ale lui N.D. si au calculat perfect relativ la faptul ca, in conditiile date, N.D. va fi invingator in alegeri. Cred ca N.D. reprezinta pentru Romania o inselatorie mult mai mare decat inselatoria care l-a propulsat pe Johannis la Cotroceni.
Atat in cazul Ponta-Johannis, cat si in cazul Simion-N.D. am avut de fapt nu optiunea de a alege raul cel mai mic, ci optiunea de a alege intre personaje echivalente din toate punctele de vedere. Restul e joc de scena.
2. Primul an de mandat este mai degraba o asumare a lipsei de actiune pe toate planurile si a tratarii cu blandete „echidistanta” a celor care-si bat joc de Romania de 36 de ani. Personajul este … „neconflictual”. Cam in acelasi fel ca si Viorica Dancila. Pe scurt, iarasi avem parte de un ciclu electoral cu zero realizari.
Traim o tragedie care poate ca este si o consecinta a faptului ca a curs mult prea putin sange in dec 89 care sa spele mizeria in care am inotat timp de 45 de ani de comunism.
Cred ca disponibilitatea de a fi neconflictual este o trasatura ce se incadreaza in rigorile semiprezidentialismului, asa cum e el trasat in actuala constitutie. Asta este, ne place, nu ne place.
Competenta e o trasatura care nu are legatura cu regimul, dar e un criteriu pe care votantii il iau sau nu il.iau in calcul atunci cand voteaza :)
Președintele Ion Iliescu a fost liderul politic a unei dictaturi comuniste reciclate dar cu fața umană. Modelul sovietic recomandat de Gorbaciov. Perestroica și glasnost ca principii și cu rezultate deludente.
Președintele Traian Băsescu e unicul care a încercat un semiprezidenţialism alla francese.
A avut sub papuc un partid numit PDL și servicii numite SRI și SIE prin care a condus/ impus ceva în activitatea parlamentului și a guvernului . Cu Noua Republică , ulterior cu PMP , nu a mai influențat absolut nimic. Cel mult supraviețuirea politică a unora. Exemple aleatorii , Cristian Diaconescu sau Mihai Neamțu.
Președintele Iohannis a fost clar cu cea mai slabă performanta politică.
Nasul celei mai toxice uniuni politice , coalitia cu năbădăi între PSD și PNL , distrugerea luptei anticorupție și semnarea bugetelor de stat cu cele mai mari deficite din istoria patriei.
Președintele Nicușor Dan nu are nici un partid , nici o coaliție și nici un serviciu de informații prin care să poată influenta ceva în viața politică mioritica.
Deci nu are puterea necesara in a se impune.
Inclusiv apariția dansului ca candidat la prezidențiale a fost una complicată politic și cu multe întrebări fără răspuns.
Deci dacă președintele Nicușor Dan vrea să modifice ceva ( ce , nu știm ) NU are pârghiile necesare . Și nici nu le poate realiza ca Băsescu cândva.
Timpul nu lucrează în favoarea dansului iar o aleanța PSD- AUR se întrevede la orizont
Unde e deci semiprezidenţialismul românesc din moment ce președintele NU poate demite nici măcar un ministru din cei care semnează in fata lui la numirea oficială (prin decret prezidențial ) pe funcția de ministru ?
Avem un stat parlamentar ( puterea legislativă ) și un președinte cu puteri reale extrem de limitate constituțional.
Părerea mea.
„Preşedinţii României, ca figuri alese popular”
Presedintii, nu doar ai Romaniei, sint la fel de alesi de popor ca plantonul schimbul 2 de catre soldatul caruia i se ordona, cu bascalie cazona, „La noapte faci de planton. Schimbul 1 si 3 sint ocupate. Alege!”
Actualul detinator al mandatului prezidential ar face mai bine sa-si asume o pensionare anticipata pe caz de boala. Sau macar sa-si puna piciorul in ghips si sa se retraga la un sanatoriu pina i se termina mandatul.
Dar poate? Il lasa aia?
Nu l-au lasat ei pe Biden, saracul, si in ce hal era…
Si nici pe mos Trump nu il lasa, desi e plin de betesuguri si incepe sa semene cu Biden.
Din pacate, natiunea noastra si-a ales presedintii total aiurea: primul a vorbit zambind pana la urechi, Iliescu, al doilea mai mult posomorat, Constantinescu, al treielea mai mult cu pumnul, Basescu, al patrulea mai mult silabisind, Iohannis si ultimul mai mult cu mainile, de parca ne crede surdo-muti si avem nevoie de traducator. De fapt, nici nu suntem departe de ei, daca nimeni nu ne asculta si ne mai taie si din libera exprimare. Doar propaganda rasuna tot mai tare pe toate televiziunile de casa ale Sistemului. Bravos natiune, rau ai mai ajuns. Doamne ai mila!