Un an de mandat prezidenţial: către o asumare a semiprezidenţialismului?

Împlinirea unui an de mandat de preşedinte, suprapunându-se cu actuala criză guvernamentală, şi bilanţurile de etapă au fost mai puţin vizibile. Există multe grile de interpretare a mandatelor prezidenţiale, iar evaluările sunt extrem de dificil de făcut, chiar şi din perspectiva normativă, a prevederilor constituţionale.

Preşedinţii României, ca figuri alese popular, într-un regim semiprezidenţial, al “dublei legitimităţi democratice”[i], au stârnit mereu emoţii şi polarizare, evaluările mandatelor lor fiind adesea făcute în registre destul de amestecate. Desigur, o evaluare a unui stil sau rol prezidenţial la un an de mandat este prematură. Totuşi, câteva direcţii şi tendinţe parţiale pot fi identificate şi am ales ca grilă de evaluare perspectiva tipului de regim, considerând că este un referenţial care poate parţial raţionaliza dezbaterea despre stiluri şi roluri prezidenţiale.

Am considerat că o distincție funcţională între stilul prezidențial și rolul prezidențial ar fi utilă, pentru a separa normativul (prevederile constituţionale) de practica politică a preşedinţilor. Rolul prezidențial ar însemna astfel măsura în care președintele se menține în prerogativele constituționale în regimul semiprezidenţial românesc, în timp ce stilul prezidențial ar fi dat de cât de multe sau cât de puţine din prerogativele oferite de constituție este dispus un președinte să facă uz în mandatul său. Uneori, stilul unui anumit preşedinte poate contribui la un grad mai mare de asumare a rolului prezidenţial constituţional, alteori putând să nu influenţeze asumarea constituţională a semiprezidenţialismului.

Actualul preşedinte: tendinţe de preşedinte semiprezidenţial?

Uitându-ne la marile categorii de pârghii ale unui preşedinte într-un regim semiprezidenţial atenuat sau premier-prezidenţial[ii] – pârghii legislative, pârghii non-legislative şi alte pârghii [iii]– observăm că, în acest prim an de mandat al lui Nicuşor Dan, în linii mari, acesta nu a inițiat referendumuri, nu a participat la ședințe de guvern, nu a participat la ședințe ale CSM, nu a adresat mesaje parlamentului. S-au conturat, în schimb, două direcţii: una ce ţine de stil şi construită în jurul „preşedintelui mediator”, şi una ce ţine de rolul constituţional şi care e legată de modul în care a abordat discuţiile din jurul formării guvernului.

Iar aceste două direcţii se pot constitui în doi indicatori-cheie care susţin, cel puţin până acum, o tendinţă a actualului preşedinte înspre asumarea rolului constituţional de „preşedinte semiprezidenţial”: 

(1) încercările de mediere între stat şi societate: cu referire la o serie de încercări de reducere a polarizării;

(2) negocierile privind formarea guvernului: momentul mai-iunie 2025 şi momentul mai 2026.

Sigur că există o întreagă serie de gesturi ale actualului preşedinte din primul an de mandat, care au atras evaluări negative sau pozitive, în funcţie de diversele aşteptări: cooptarea PSD la guvernare în iunie 2025; asumarea găsirii unei majorităţi în actualele negocieri privind formarea guvernului; poziţionările conform cărora a afirmat că doreşte să fie echidistant; lipsa unei susţineri explicite pentru Ilie Bolojan; numirile la parchete; poziţionarea faţă de UE de Ziua Europei; participarea la Board of Peace al lui Donald Trump; întârzierea numirilor la serviciile de informaţii; poziţii prea puţin ferme în ceea ce priveşte justiţia; contractul administraţiei prezidenţiale cu o firmă de lobby pentru relaţiile cu SUA etc.

Dar mă opresc la cei doi indicatori, pentru că în jurul lor pare a se cristaliza ceea ce se poate numi rolul constituţional al preşedintelui înt-un regim semiprezidenţial, dar şi stilul prezidenţial: câte din pârghiile constituţionale sunt efectiv folosite de preşedinţi.

Sigur că indicatorul privind implicarea preşedintelui în formarea guvernului nu este suficient pentru a acoperi întreaga plajă de indicatori ai unui regim semiprezidenţial de la noi[iv], dar este un element ce poate fi măsurat cât de cât la o evaluare parţială, şi care urmează, desigur, să treacă testul timpului. Este totuşi un indicator central, mai ales dacă ne gândim că într-un regim semiprezidenţial, numit al “dublei legitimităţi democratice” [v] (legitmitatea preşedintelui şi legitimitatea parlamentului), una dintre principalele trăsături ale acestuia este că președintele este nevoit să țină cont de preferințele parlamentului atunci când își exprimă opțiunea pentru șeful guvernului.

Astfel, din această perspectivă a rolului deţinut de preşedinte în formarea guvernului (2), atât în mai 2025, cât şi în discuţiile actuale, preşedintele se plasează decocamdată dîn interiorul principiilor de respectare a compoziţiei politice parlamentare, în acord cu ideea de coaliţii necesare într-un peisaj parlamentar fragmentat – cel mai fragmentat de după 1989 -, dar şi în acord cu ideea de democraţie consensuală, specifică României. Aici trebuie subliniat că respectarea preferinţelor parlamentare în desemnarea premierului este teoretic doar parţial respectată, dacă ne gândim la cordonul sanitar din jurul AUR şi a celorlalte formaţiuni considerate radical-populiste. Argumentul aici pentru preşedinte putând fi că încearcă formarea unui guvern în jurul formaţiunii cu cel mai mare număr de locuri în parlament.

Cu privire la mediere (1), au existat câteva episoade în care preşedintele a apelat la această idee, care ţine mai degrabă de un stil prezidenţial, pentru că ea este prevăzută de constituţie, dar preşedinţii au marje de alegere unde, când şi cum să recurgă la astfel de pârghii. Un astfel de episod a fost în decembrie 2025, când a recurs la un dialog cu magistraţii pentru a încerca să dezamorseze tensiunea pe marginea justiţiei. Apoi, în plină criză guvernamentală, cu un guvern interimar cu puteri restrânse, a încercat să obţină un consens între partide pe legea salarizării, jalon din PNRR. Acest gen de iniţiative îl plasează pe preşedinte în acest stil auto-asumat de mediator.

Comparând stilul actualului preşedinte cu roluri şi stiluri prezidenţiale anterioare (Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis), pare că Nicuşor Dan se înscrie pe o axă a asumării semiprezidenţialismului, respingând ideea de preşedinte cu tendinţe prezidenţialiste, asumată de exemplu de Traian Băsescu, şi adăugând puţin la poziţia de preşedinte-arbitru/spectator, asumată de Klaus Iohannis, mai ales în cel de-al doilea mandat al său. Dincolo de criticile virulente şi destul de amestecate la adresa lui Klaus Iohannis pe finalul său de mandat, al doilea mandat al acestuia l-a plasat, cel puţin în evaluările de regim, drept „cel mai semiprezidenţial preşedinte”[vi].

Preşedinţii români, între roluri şi stiluri prezidențiale

Deşi prevederile constituţionale pot fi un referenţial în analiza preşedinţilor, evaluările rămân dificile, pentru că preşedinţii, prin practica lor politică pot forţa anumite prerogative, producând ceea ce se numeşte tendinţe de prezidenţializare a regimului.

Iar stilul şi rolul prezidențial al actualului președinte, se evaluează şi prin comparaţie cu unele stiluri şi roluri prezidenţiale opuse. Pentru a da exemple recente, îl avem pe preşedintele Traian Băsescu, ce nu şi-a asumat rolul constituţional de preşedintre în sensul regimului semiprezidenţial, prin faptul că a mers pe forţarea unor pârghii constituţionale cum ar fi numirea unor premieri care nu au reflectat ierarhiile parlamentare, desele conflicte intra-executive sau implicarea în afacerile executivului etc [vii].

Avem, de asemenea, stilul lui Traian Băsescu, care, independent de rolul constituţional asumat – acela de preşedinţe cu tendinţe mai degrabă prezidenţiale decât semiprezidenţiale – , a ales şi acest stil de “jucător”, înţeles ca opţiune de a face uz de mai multe pârghii prezidenţiale care îi sunt atribuite de constituţie: iniţiere de referendumuri, participare la şedinţe de guvern, mesaje adresate parlamentului, participare la şedinţe ale CSM etc.

Îl avem apoi pe Klaus Iohannis, care a practicat stilul de arbitru/spectator[viii], dar fără să forţeze de exemplu numirea unor premieri care să nu reflecte compoziţia parlamentară, fapt pentru care unii autori l-au calificat drept „cel mai semiprezidențial” preşedinte[ix] (al doilea mandat).

De menţionat însă că Traian Băsescu a fost calificat drept un președinte ce nu și-a asumat semiprezidențialismul, nu pentru că a practicat un stil jucător, adică a ales să uzeze de mai multe pârghii constituționale decât Klaus Iohannis. Ci pentru că a forţat interpretarea unor prerogative constituţionale. În mod similar, Klaus Iohannis a fost calificat un președinte care s-a încadrat în semiprezidențialism, nu neapărat pentru că a avut un stil de spectator şi a făcut apel la mult mai puține pârghii constituționale decât predecesorul său. Ci pentru că s-a menţinut în limitele constituţionale în special în ceea ce priveşte respectarea preferinţelor parlamentului, mai ales în al doilea mandat.

În lumina acestei distincţii funcţionale între roluri vs stiluri prezidenţiale, se poate avansa susţinerea parţială că actualul preşedinte are tendinţe de “preşedinte semiprezidenţial”, în opoziţie cu înclinaţiile prezidenţialiste cu care au fost asociaţi preşedinţi precum Traian Băsescu sau Ion Iliescu. Ca rol prezidenţial, pare că se aseamănă mai degrabă cu Klaus Iohannis, iar ca stil încearcă să se asocieze cu figura mediatorului. Rămâne de văzut în ce măsură această susţinere parţială de asumare a semiprezidenţialismului va trece testul timpului şi, de asemenea, cum se va rezolva dilema cordonului sanitar din perspectiva respectării preferinţelor parlamentare în numirea şefului guvernului.

Concluzie

De cele mai multe ori, criticile la adresa preşedinţilor au venit şi vin dintr-o tensiune între puterile formale limitate ale preşedintelui într-un regim semiprezidenţial (dubla legitmitate democratică), şi tendinţe şi aşteptări din societatea civilă care îşi doreşte fie o prezidenţializare a regimului (un preşedinte mai puternic), fie o parlamentarizare a regimului (un preşedinte mai slab). Doar că tipul de regim pe care îl avem în prezent este cel semiprezidenţial, aşa încât criticile vin mai ales din perspectiva aşteptărilor decât din perspectiva prevederilor constituţionale.  Iar când stilul prezidenţial şi rolul constituţional se amestecă şi ele, evaluările devin dificile.

Criticile la adresa lui Klaus Iohannis au fost că a avut un comportament cu tendinţe de „parlamentarizare”, în timp ce preşedintelui Băsescu i s-a reproşat că a avut tendinţe mai degrabă de „prezidenţializare”. Și în prezent, evaluările la adresa preşedintelui tind să fie făcute din perspectiva acestei tensiuni între puterile formale ale preşedinţilor şi aşteptările în direcţia unui preşedinte mai slab sau a unuia mai puternic.

[i] Juan J. Linz, “The Perils of Presidentialism”, Journal of Democracy, Volume 1, Number 1, Winter 1990, pp. 51-69; https://www.ir101.co.uk/wp-content/uploads/2018/11/Linz-The-Perils-of-Presidentialism.pdf.

[ii] [ii] Shugart este cel care a clasificat regimurile semiprezidenţiale în regimuri premier-prezidenţiale şi regimuri prezidenţial-parlamentare. În regimurile premier-prezidenţiale, președintele, deși are dreptul de a numi premierul, el nu îl poate și revoca. Consecinţele acestui eşafodaj constiţutional ar fi că, în ciuda faptului că președintele este cel care selectează premierul, primul-ministru și cabinetul sunt responsabili exclusiv în fața parlamentului; altă consecinţă ar fi că președintele este nevoit să țină cont de preferințele parlamentului atunci când își exprimă opțiunea pentru șeful guvernului. În regimurile prezidenţial-parlamentare, premierul și guvernul sunt responsabile atât în fața parlamentului cât și în fața președintelui; președintele numește premierul, dar, pentru

răsturnarea guvernului este nevoie de un acord între președinte și premier;

Matthew Soberg Shugart, „Semi-Presidential Systems: Dual Executive And Mixed Authority Patterns“, French Politics, Vol. 3, No. 3 (2005) : 323-351.

[iii] Steven D. Roper a alcătuit o măsurătoare scalară a regimurilor premier-prezidenţiale, grupând pârghiile deţinute de preşedinţi în aceste regimuri în (1) pârghii legislative: dreptul de a emite decrete, dreptul de a iniţia referendumuri, dreptul de veto, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională etc.; (2) pârghii non-legislative: formarea cabinetului, imposibilitatea revocării premierului, prerogativa de dizolvare a parlamentului etc.. Pentru cazul românesc există şi alte pârghii neîncadrabile în clasificarea lui Roper, ca de exemplu: participarea la şedinţele guvernului; adresarea de mesaje parlamentului; participarea la şedinţele CSM etc.;

Steven Roper,, „Are All Semipresidential Regimes the Same ? A Comparison of Premier-Presidential Regimes“, Comparative Politics, Vol. 34, No. 3 (2002) : 253-272.

[iv] Ionela Gavril, „Alegerile prezidențiale din 2014 și impactul lor asupra regimului premier-prezidențial din România”, Sfera Politicii, XXIII/2015, nr. 183/1, pp. 152-161.

[v] Juan J. Linz, Ibidem.

[vi] Diana Mărgărit, Ruxandra Gubernat, „De la arbitru la spectator: evoluţia relaţiei preşedintelui Klaus Iohannis cu partidele parlamentare din România (2014-2025)”, în Epoca Klaus Iohannis. România între 2014 şi 2025, coordonatori Mihnea Bâlici, Anca Bîrnoiu, Veronica Lazăr, Catrinel Rădoi, Vali Stan, Editura Tact, 2025.

[vii] Ionela Gavril, Ibidem.

[viii] Diana Mărgărit, Ruxandra Gubernat, Ibidem.

[ix] Diana Mărgărit, Ruxandra Gubernat, Ibidem.