Într-una dintre cele mai frumoase și mai citate cărți ale sale, marele, regretatul teatrolog de origine română George Banu compară soarta teatrului în zilele noastre cu aceea a livezii de vișini din celebra piesă a lui Cehov. Nu, teatrul nu moare, însă pe măsură ce timpul trece, rolul lui este acela de a se adresa unei minorități. Dacă respectiva comparație se susține, iar eu nu am nici un motiv de a crede că lucrurile ar sta altfel, nu mi se pare nicidecum nefirească întrebare cine ar putea fi asimilat cu Firs în astfel de condiții.
Urmărind excelentul, atât de profundul, de umanul, de sensibilul, de frumosul (da, știu, cuvântul este unul necritic) spectacol cu piesa Sopro- Șoapte din umbră, regizat de Bocsárdi László pe un scenariu scris de el și de Dálnoki Réka la Compania Harag Györgyi a Teatrului de Nord din Satu Mare, pornind de la o minunată piesă a portughezului Tiago Rodrigues, mi-a venit ideea că sufleorul, omul obligat prin datele profesiei să își păstreze anonimatul, să fie invizibil , spre a putea fi astfel, este obligat să fie veșnic îmbrăcat în negru, să șoptească și să stea în umbră, să salveze actorii și inevitabilele goluri de memorie ale acestora ar putea fi astăzi un posibil Firs. Un Firs, desigur, puțin altfel decât cel din scrierea lui Cehov. Acum, sufleorul este un Firs care nu moare, deși sunt tot mai multe indicii că destinul profesiei sale este din ce în ce mai neclare și mai imprevizibile. Și cu toate acestea el rămâne ultimul care pleacă, atunci când se închide un teatru. El nu salvează numai memoria actorilor, ci și pe aceea a instituției pe care a servit-o, el e obligat să fie cea mai discretă ființă într-o lume al cărei specific este indiscreția, el e confidentul de profesie. E primul care află că ceva nu e tocmai în regulă cu actorii ce pentru el contează mai puțin prin identitățile lor civile, ci mai ales prin personajele pe care le joacă, el e întâiul care știe că în teatru se mai și moare, și nu se moare numai pe scenă, așa ca în celebra Iluzie comică a lui Corneille, ci și aievea. În cazul de față, caz despre care vorbește piesa lui Tiago Rodrigues, Sufleorul este cel chemat să salveze de la inactivitate, de la faliment instituția pe care a servit-o vreme de 40 de ani, reactivându-și amintirile și punându-și viața pe tavă. Acceptând ca totul să fie transformat în piesă de teatru. O piesă pe care va fi provocat să o și joace.
Om de teatru complex, și dramaturg, și actor, și regizor, Tiago Rodrigues a avut extraordinara idee de o ruga să-și rememoreze viața petrecută în teatru pe o doamnă sufleor care a existat aievea. O doamnă ce se numeșteCristina Vidal și care preț de 39 de ani a fost sufleor la Teatrul Național din Lisabona și pe care a provocat-o să vorbească nu atât despre ea, ci despre ce s-a întâmplat în teatrul în care a respirat același aer cu actorii, regizorii și cu personalul tehnic. Rodrigues a transformat sufleorul în personajul principal al piesei Sopro/Souffle.
Doamna sufleor din piesa lui Tiago Rodrigues și-a început activitatea în ziua de 14 februarie 1978. Adică exact cu un a înainte ca actualul director (clar, un alter-ego al lui Rodrigues, el însuși venit pe lume la data de 16 februarie 1978) să se nască. În ziua începutului în profesie, doamna sufleor din piesa lui Tiago Rodrigues și din spectacolul lui Bocsárdi László a avut o scurtă și plină de miez discuție cu directoarea de atunci a Teatrului. Pe care mai apoi a văzut-o și a însoțit-o de-a lungul timpului în marile ei roluri din piese de Antonió Patricio, Molière, Cehov, Racine. Spectacole din care, în montarea regizată cu o discreție și o inteligență impecabile de Bocsárdi Lászlo, vedem fragmente reconstruite, exemplar jucate de actrița Moldován Blanka. Actrița e, pe rând, și e mereu altfel, izbutind să nu se repete niciodată, și Izabel, și Olga din Trei surori, și Antigona din tragedia antică, și Bérénice, din superba scriere a lui Racine. Dans un an, dans un mois…, nu a putut să nu își amintească profesorul de Literatură franceză care sunt și care, către sfârșitul reprezentației nu a putut să își stâpânesscă emoția, gândindu-se totuși la scrierile lui Diderot. Le Fils naturel, Entretiens sur le Fils naturel ca și la paradoxalul Paradoxe sur Le Fils Naturel.
Excelentei Moldován Blanka îi dau replica, și o fac cu mare artă, cu o profesionalism desăvârșit, actorii Nagy Csongor, cum nu se poate mai bun și în Versinin, și în Dinis, și în Harpagon, și în Doctorul, de la un moment dat încolo la curent cu tragedia umană de dincolo de roluri trăită de Directoare), Budisza Evelyn, o Mașa care nu izbutește să își stăpânească durerea în fața iminenței despărțirii de Versinin, fapt privit cu resemnare de Kulîghin (foarte bine jucat de Dioszégi Attila, actorului revenindu-i sarcina de a-l interpreta și pe Creon), ca și Ismena și o Slujitoare, și Orbán Zsolt (Nebunul, Corifeul).
La un moment dat, în spectacol se vorbește și despre moarte. De aici, pesemne, monologul împotriva morții rostit cu mare forță de admirabilul actor tânăr Szabó János Szilárd. Excelent și în rolul directorului impetuos, cum spuneam, posibil alter-ego al lui Tiago Rodrigues. Un director-prieten care știe cum să insiste, cum să o convingă pe doamna sufleor să scoată la iveală replicile ce riscau să fie uitate. Să își convoace amintirile, să vorbească cu mare emoție despre cei cu care vreme de 40 de ani a respirat același aer.
În rolul doamnei Sufleor realizează o mare performanță extraordinara actriță Méhes Kati. Care își joacă cu mare demnitate vârsta (doamna Méhes are acum nu mai puțin de 75 de ani) fiind un exemplu de respect pentru rostirea textului, pentru cuvântul spus pe scenă. Méhes Kati este și un model de eleganță, de ținută scenică. Actrița poartă cu mare distincție costumul creat de Szöke Zsuzsi,. Se mișcă riguros printre resturile de decor, anume astfel create de Bartha József. Nimic nu e prea mult, nimic nu e patetic și nu e exagerat în evoluția domniei-sale. În urmă cu vreo doi ani, am admirat-o pentru felul în care cânta un mare șlagăr în spectacolul cu Mizantropul. Acum Méhes Kati cântă un scurt fragment dintr-o melodie, cred, a Ninei Simone. O face simplu, cu o voce proaspăta și tânără. Și e cum nu se poate mai bine că Bocsárdi László a avut admirabila idee de a-i încredința acest rol acestei mari actrițe.
De-a lungul timpului, am avut șansa de a urmări și comenta o mare parte dintre spectacolele regizate de Bocsárdi László. Le-am apreciat de fiecare dată rigurozitatea. Calitatea construcției. Și de data aceasta, Bocsárdi este riguros.Nu face nici o compromis improvizației ori prostului gust. Ca de fiecare dată îi stă alături o echipă de mare clasă. Celor amintiți deja, i-aș mai adăuga pe Bakk Dávid László, creatorul muzicii de scenă, pe light designerul Bányai Tamás, pe deja menționatul Szabó Janós Szilárd, în ipostaza de creator de măști.Și pe Dálnoki Réka care a dat o admirabilă versiune în limba română a textului de spectacol. Totul e ca și spectatorii români, nevorbitori de maghiară, din Satu Mare să găsească drumul spre spectacole Companiei Harag György.
În anii din urmă au din ce în ce mai multe motive.
Teatrul de Nord din Satu Mare –Compania Harag György
SOPRO-ȘOAPTE DIN UMBRĂ de Tiago Rodrigues
Scenariu de Bocsárdi László și Dálnoki Réka
Dramaturgia: Dálnoky Réka
Traducerea: Király Szabolcs și Dálnoki Réka
Traducerea unor texte inserate în spectacol: Illyés Gyula, Stuber Andrea, Mászöly Desző, Vas István
Regia: Bocsárdi László
Decorul: Bartha József
Costumele: Szöke Zsuzsi
Muzica de scenă: Bakk-Dávid László
Coregrafia: Szabo Franciska
Light designer: Bányai Tamás
Măști: Szabó János Szilard
Cu: Méhes Kati (Doamna sufleor), Szabó János Szilárd (Directorul Teatrului), Moldován Blanka (Directoarea Teatrului), Izabel, Olga, Antigona; Berenice), Nagy Csongor (Dinis, Harpagon, Versinin, Doctorul),Orbán Zsolt (Nebunul, Corifeul) , Diószegi Attila (Kulîghin, Creon), Budizsa Evelyn (Masa, Ismena, Slujitoarea)
Într-una dintre cele mai frumoase și mai citate cărți ale sale, marele, regretatul teatrolog de origine română George Banu compară soarta teatrului în zilele noastre cu aceea a livezii de vișini din celebra piesă a lui Cehov. Nu, teatrul nu moare, însă pe măsură ce timpul trece, rolul lui este acela de a se adresa unei minorități. Dacă respectiva comparație se susține, iar eu nu am nici un motiv de a crede că lucrurile ar sta altfel, nu mi se pare nicidecum nefirească întrebare cine ar putea fi asimilat cu Firs în astfel de condiții.
Urmărind excelentul, atât de profundul, de umanul, de sensibilul, de frumosul (da, știu, cuvântul este unul necritic) spectacol cu piesa Sopro- Șoapte din umbră, regizat de Bocsárdi László pe un scenariu scris de el și de Dálnoki Réka la Compania Harag Györgyi a Teatrului de Nord din Satu Mare, pornind de la o minunată piesă a portughezului Tiago Rodrigues, mi-a venit ideea că sufleorul, omul obligat prin datele profesiei să își păstreze anonimatul, să fie invizibil , spre a putea fi astfel, este obligat să fie veșnic îmbrăcat în negru, să șoptească și să stea în umbră, să salveze actorii și inevitabilele goluri de memorie ale acestora ar putea fi astăzi un posibil Firs. Un Firs, desigur, puțin altfel decât cel din scrierea lui Cehov. Acum, sufleorul este un Firs care nu moare, deși sunt tot mai multe indicii că destinul profesiei sale este din ce în ce mai neclare și mai imprevizibile. Și cu toate acestea el rămâne ultimul care pleacă, atunci când se închide un teatru. El nu salvează numai memoria actorilor, ci și pe aceea a instituției pe care a servit-o, el e obligat să fie cea mai discretă ființă într-o lume al cărei specific este indiscreția, el e confidentul de profesie. E primul care află că ceva nu e tocmai în regulă cu actorii ce pentru el contează mai puțin prin identitățile lor civile, ci mai ales prin personajele pe care le joacă, el e întâiul care știe că în teatru se mai și moare, și nu se moare numai pe scenă, așa ca în celebra Iluzie comică a lui Corneille, ci și aievea. În cazul de față, caz despre care vorbește piesa lui Tiago Rodrigues, Sufleorul este cel chemat să salveze de la inactivitate, de la faliment instituția pe care a servit-o vreme de 40 de ani, reactivându-și amintirile și punându-și viața pe tavă. Acceptând ca totul să fie transformat în piesă de teatru. O piesă pe care va fi provocat să o și joace.
Om de teatu complex, și dramaturg, și actor, și regizor, Tiago Rodrigus a avut extraordinara idee de o ruga să-și rememoreze viața petrecută în teatru pe o doamnă sufleor care a existat aievea. O doamnă ce se numeșteCristina Vidal și care preț de 39 de ani a fost sufleor la Teatrul Național din Lisabona și pe care a provocat-o să vorbească nu atât despre ea, ci despre ce s-a întâmplat în teatrul în care a respirat același aer cu actorii, regizorii și cu personalul tehnic. Rodrigues a transformat sufleorul în personajul principal al piesei Sopro/Souffle.
Doamna sufleor din piesa lui Tiago Rodrigues și-a început activitatea în ziua de 14 februarie 1978. Adică exact cu un a înainte ca actualul director (clar, un alter-ego al lui Rodrigues, el însuși venit pe lume la data de 16 februarie 1978) să se nască. În ziua începutului în profesie, doamna sufleor din piesa lui Tiago Rodrigues și din spectacolul lui Bocsárdi László a avut o scurtă și plină de miez discuție cu directoarea de atunci a Teatrului. Pe care mai apoi a văzut-o și a însoțit-o de-a lungul timpului în marile ei roluri din piese de Antonió Patricio, Molière, Cehov, Racine. Spectacole din care, în montarea regizată cu o discreție și o inteligență impecabile de Bocsárdi Lászlo, vedem fragmente reconstruite, exemplar jucate de actrița Moldován Blanka. Actrița e, pe rând, și e mereu altfel, izbutind să nu se repete niciodată, și Izabel, și Olga din Trei surori, și Antigona din tragedia antică, și Bérénice, din superba scriere a lui Racine. Dans un an, dans un mois…, nu a putut să nu își amintească profesorul de Literatură franceză care sunt și care, către sfârșitul reprezentației nu a putut să își stâpânesscă emoția, gândindu-se totuși la scrierile lui Diderot. Le Fils naturel, Entretiens sur le Fils naturel ca și la paradoxalul Paradoxe sur Le Fils Naturel.
Excelentei Moldován Blanka îi dau replica, și o fac cu mare artă, cu o profesionalism desăvârșit, actorii Nagy Csongor, cum nu se poate mai bun și în Versinin, și în Dinis, și în Harpagon, și în Doctorul, de la un moment dat încolo la curent cu tragedia umană de dincolo de roluri trăită de Directoare), Budisza Evelyn, o Mașa care nu izbutește să își stăpânească durerea în fața iminenței despărțirii de Versinin, fapt privit cu resemnare de Kulîghin (foarte bine jucat de Dioszégi Attila, actorului revenindu-i sarcina de a-l interpreta și pe Creon), ca și Ismena și o Slujitoare, și Orbán Zsolt (Nebunul, Corifeul).
La un moment dat, în spectacol se vorbește și despre moarte. De aici, pesemne, monologul împotriva morții rostit cu mare forță de admirabilul actor tânăr Szabó János Szilárd. Excelent și în rolul directorului impetuos, cum spuneam, posibil alter-ego al lui Tiago Rodrigues. Un director-prieten care știe cum să insiste, cum să o convingă pe doamna sufleor să scoată la iveală replicile ce riscau să fie uitate. Să își convoace amintirile, să vorbească cu mare emoție despre cei cu care vreme de 40 de ani a respirat același aer.
În rolul doamnei Sufleor face un mare rol extraordinara actriță Méhes Kati. Care își joacă cu mare demnitate vârsta (doamna Méhes are acum nu mai puțin de 75 de ani) fiind un exemplu de respect pentru rostirea textului, pentru cuvântul spus pe scenă. Méhes Kati este și un model de eleganță, de ținută scenică. Actrița poartă cu mare distincție costumul creat de Szöke Zsuzsi,. Se mișcă riguros printre resturile de decor, anume astfel create de Bartha József. Nimic nu e prea mult, nimic nu e patetic și nu e exagerat în evoluția domniei-sale. În urmă cu vreo doi ani, am admirat-o pentru felul în care cânta un mare șlagăr în spectacolul cu Mizantropul. Acum Méhes Kati cântă un scurt fragment dintr-o melodie, cred, a Ninei Simone. O face simplu, cu o voce proaspăta și tânără. Și e cum nu se poate mai bine că Bocsárdi László a avut admirabila idee de a-i încredința acest rol acestei mari actrițe.
De-a lungul timpului, am avut șansa de a urmări și comenta o mare parte dintre spectacolele regizate de Bocsárdi László. Le-am apreciat de fiecare dată rigurozitatea. Calitatea construcției. Și de data aceasta, Bocsárdi este riguros.Nu face nici o compromis improvizației ori prostului gust. Ca de fiecare dată îi stă alături o echipă de mare clasă. Celor amintiți deja, i-aș mai adăuga pe Bakk Dávid László, creatorul muzicii de scenă, pe light designerul Bányai Tamás, pe deja menționatul Szabó Janós Szilárd, în ipostaza de creator de măști.Și pe Dálnoki Réka care a dat o admirabilă versiune în limba română a textului de spectacol. Totul e ca și spectatorii români, nevorbitori de maghiară, din Satu Mare să găsească drumul spre spectacole Companiei Harag György.
În anii din urmă au din ce în ce mai multe motive.
Teatrul de Nord din Satu Mare –Compania Harag György
SOPRO-ȘOAPTE DIN UMBRĂ de Tiago Rodrigues
Scenariu de Bocsárdi László și Dálnoki Réka
Dramaturgia: Dálnoky Réka
Traducerea: Király Szabolcs și Dálnoki Réka
Traducerea unor texte inserate în spectacol: Illyés Gyula, Stuber Andrea, Mászöly Desző, Vas István
Regia: Bocsárdi László
Decorul: Bartha József
Costumele: Szöke Zsuzsi
Muzica de scenă: Bakk-Dávid László
Coregrafia: Szabo Franciska
Light designer: Bányai Tamás
Măști: Szabó János Szilard
Cu: Méhes Kati (Doamna sufleor), Szabó János Szilárd (Directorul Teatrului), Moldován Blanka (Directoarea Teatrului), Izabel, Olga, Antigona; Berenice), Nagy Csongor (Dinis, Harpagon, Versinin, Doctorul),Orbán Zsolt (Nebunul, Corifeul) , Diószegi Attila (Kulîghin, Creon), Budizsa Evelyn (Masa, Ismena, Slujitoarea)
