Un război ideologic? Motivele expansionismului rusesc

Interviu cu Bogdan-George Rădulescu (ISPRI)

EK: Domnule Rădulescu, în curând se împlinesc patru ani de la începutul agresiunii Federației Ruse împotriva Ucrainei. Există tot felul de explicații pentru acest război. De exemplu, se susține că de fapt nu este un război între Rusia și Ucraina, ci un război proxy între Rusia și Occident (EU sau SUA, sau ambele), pornit sau provocat de politica de extindere a NATO-ului, cum afirmă John Mearsheimer și mulți dintre populiștii europeni. Sau se susține că e un război de reîntregire, Rusia recuperând niște teritorii care îi aparțineau oricum. Sau se afirmă că motivele războiului ar fi în primul rând economice, că avem de a face cu o luptă pentru resursele naturale ale Ucrainei. Iar unii cred în narativul oficial rusesc, după care nu e vorba de un război, ci de o „operațiune specială” pentru „de-nazificarea” Ucrainei. Ce pare însă că lipsește în dezbaterea publică este o analiză ideologică a acestui conflict. Ați publicat de curând o amplă carte care oferă întocmai o asemenea analiză. Cum explicați dumneavoastră, în linii mari, expansionismul rusesc? A început el de abia în 2022, sau chiar în 2014?

BGR: Înainte să vă răspund, merită să demontăm câteva teze ale propagandei rusești care circulă libere în mediul online. În primul rând, nu avem de-a face cu un „război proxy” în sensul clasic al termenului. Nu îi împinge nicio altă putere pe ucraineni de la spate să își apere libertatea și suveranitatea. O fac ucrainenii înșiși de secole. Occidentul sprijină Ucraina, dar decizia războiului aparține Kremlinului și este legată de negaționismul istoric practicat de Putin: negarea suveranității ucrainene și, mai grav, negarea ucrainenilor ca subiect istoric distinct. Documentul-cheie al acestei ideologii este eseul publicat de Vladimir Putin la 12 iulie 2021, pe site-ul Kremlinului: „On the Historical Unity of Russians and Ukrainians” („Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”). Acolo se afirmă că rușii și ucrainenii ar fi „un singur popor”, iar Ucraina contemporană este descrisă ca un proiect „anti-Rusia”. Este o delegitimare programatică: dacă statul ucrainean e prezentat ca „artificial”, atunci suveranitatea lui devine, în logica imperială, negociabilă cu forța. În același text, Putin sugerează că „Ucraina modernă” ar fi fost creată de Rusia bolșevică/URSS, insinuând că statalitatea ucraineană n-ar avea temei istoric. Fals. Un popor ucrainean, cu o limbă și o cultură distincte, a existat cu mult înainte de URSS. Iar acest tip de revizionism nu e un capriciu personal, ci o componentă a unui război cognitiv: o politică sistematică de răstălmăcire și falsificare a realităților istorice și politice — pentru uz intern, dar și pentru a produce confuzie și culpabilizare în exterior.

În privința tezei lui John Mearsheimer despre „extinderea NATO” ca factor cauzal decisiv, problema nu e că ar exista dezbateri legitime despre arhitecturi de securitate, ci că această teză este adesea folosită pentru a converti agresorul în „reactiv”, iar victima în „provocator”. În cartea mea am un subcapitol, „Mitul «amenințătoarei extinderi» a NATO”, unde arăt, pe bază unei bibliografii extinse, la zi, cum această narațiune funcționează ca o „măsură activă” de tip kgb-ist: deplasează vina, relativizează agresiunea și transformă Occidentul în țap ispășitor — artificium diabolicum – pentru crime comise de Federația Rusă.

EK: Dacă tot îl menționăm pe Mearsheimer, sînt mai mulți analiști occidentali ca el care adoptă o poziție foarte critică față de Occident, și mai îngăduitoare față de Rusia. Oare cum îi vedeți dumneavoastră pe acești analiști? Mearsheimer a spus anul trecut într-un interviu: „Aș fi procedat la fel ca Putin. Ba aș fi atacat Ucraina chiar mai devreme decât el”[1]. Un alt exemplu ar fi un fost coleg de al meu, Richard Sakwa (din alt departament). Într-o carte din 2017, Russia Against the West, prezintă acțiunile Rusiei din 2014 ca „neo-revizionism”, iar în publicații mai recente și-a exprimat înțelegerea pentru atacul asupra Ucrainei. Pe când revizionismul propriu zis în relații internaționale caută să distrugă ordinea mondială actuală, după Sakwa neo-revizionismul caută numai să blocheze ambițiile hegemonice ale liberalismului occidental care ar submina suveranitatea statelor. Cu alte cuvinte, raționamentul Kremlinului ar fi: ordine mondială da, dar numai dacă ea nu pune sub semnul întrebării suveranitatea statelor. Cum scrie Sakwa: „Moscova a asumat poziția paradoxală de a contesta practicile ordinii liberale, apărând în același timp principiile societății internaționale”. Este oare Putin un apărător al suveranității națiunilor?

BGR: Richard Sakwa spune cu tupeu într-o carte și mai veche, Frontline Ukraine: Crisis in the Borderlands (2014), că expansionismul euro-atlantic și naționalismul ucrainean ar fi fost pasămite forțele negative-cheie care au contribuit la criza ucraineană din 2014. Or, aceasta este exact teza putinistă, ventilată de diplomația rusă și de agenții de influență ai Rusiei din Occident.

Cel mai bun „red flag” în legătură cu Sakwa este faptul că a fost admis într-un grup de câțiva cercetători occidentali invitați în mod regulat la Valdai Discussion Group, aceștia fiind plătiți regește că să dea din cap afirmativ sau să emită două-trei opinii favorabile politicilor Kremlinului. Acolo vine și Vladimir Putin personal. Practic, Sakwa este un amplificator al teoriilor justificative elaborate de elitele rusești cu privire la ordinea mondială și la obiectivele geopolitice ale Moscovei. Le oferă credibilitate academică. El nu poate fi considerat un cercetător obiectiv, ci un propagandist. Trist este că cei de la Chatham House apleacă urechea la ideile lui Sakwa, adică într-un club select britanic de dezbateri pe teme de geopolitică și relații internaționale. Este exact locul unde, precum peștii alunecoși, Sakwa își secretă lapții relativizării crimelor comise de regimul Putin, exact într-un loc în care vin lideri de opinie, decidenți politici occidentali. Este locul ideal pentru un agent de influență.

Sakwa și Mearsheimer reiau o teză des utilizată de simpatizanții lui Putin și ai Rusiei. Cea a culpabilizării Occidentului. Ei pretind că între 1989 și 2014 Occidentul ar fi responsabil, dacă nu chiar vinovat, că nu ar fi depășit în relația cu Federația Rusă reflexele mentale din timpul Războiului Rece. Or, realitatea factuală stă tocmai pe dos. Nu Occidentul a fost responsabil de invazia rusă în Georgia din 2008, nu liderii occidentali i-au sugerat lui Putin să reînvie vindicativ spiritul URSS și să încerce să șteargă de pe hartă Ucraina ca stat suveran. Teza că „expansiunea” NATO către Centru și Estul Europei ar fi determinat „reflexul de apărare” al lui Putin de a porni războiul de agresiune împotriva Ucrainei este o minciună. Prin aroganța cu care reînvie doctrina brejnevistă a suveranității limitate, Putin este incarnarea însăși a demonului Războiului Rece. Statele central și est europene, foste comuniste, au aderat entuziaste și în mod voluntar la NATO și UE tocmai pentru a scăpa de consecințele politice și geopolitice ale Războiului Rece. Occidentul nu e vinovat de demența unui regim care vrea să refacă, prin forță și genocid, măreția Uniunii Sovietică după care plânge Putin. După 1991, Occidentul a investit sume uriașe pentru modernizarea Rusiei și a creat chiar un Consiliu de dialog NATO-Rusia. Rușii au abordat mereu tactica grobianului lacom: de câte ori Occidentul făcea concesii Moscovei, cu atât mai tare rușii revendicau cu tupeu reluarea controlului politic și militar asupra țărilor din fostul bloc comunist. De aici și revendicarea maximală a lui Putin – pohta ce-a pohtit-o – ca NATO să se retragă pe aliniamentul de dinainte de 1997. Adică să abandoneze fostele state comuniste și să accepte reintrarea lor, sub o formă sau alta, în sfera de influență a Rusiei.

EK: Deci nu poate să fi adevărat că Putin ar fi un apărător al suveranității națiunilor, cum susține Sakwa. Rusia a recunoscut suveranitatea Ucrainei în Memorandumul de la Budapesta în 1994. Iar potrivit Acordurilor de la Helsinki din 1975 cât și Cartei ONU, ambele semnate de Moscova, orice stat suveran are dreptul să-și aleagă liber, în politica externă, partenerii și alianțele. Dar să revenim la întrebarea mea inițială despre expansionismul rusesc.

BGR: Acest expansionism nu începe nici în 2022, nici în 2014. 2014 este o primă fază brutală a agresiunii (Crimeea, Donbas), iar 2022 este escaladarea maximală; însă fondul este mult mai vechi. Expansionismul este o constantă în istoria Rusiei, cu metamorfoze de regim și de vocabular, dar cu o continuitate a impulsului imperial. Nu întâmplător la începutul cărții mele am pus ca motto un citat din diplomatul vest-german Hans Huyn, care, în lucrarea sa ”Le Phénix rouge” spunea: „Politica rusă este nereformabilă. Metodele Rusiei se pot schimba; tactica, manevrele sale pot varia după împrejurări; dar steaua polară a politicii rusești – dominația asupra lumii – este o stea fixă.”

Cartea mea încearcă să descifreze miturile politico-religioase care alimentează periodic ideologii justificatoare ale expansionismului: eurasianism, panslavism, mesianism imperial, obsesia spațiului-tampon, resentimentul geopolitic. Le numesc „spectre ideologice” tocmai fiindcă nu sunt simple „reminiscențe”, ci prezențe fantomatice care revin ciclic sub diverse forme și modelează reacțiile Rusiei la lumea contemporană. O analiză „spectrală” permite, astfel, o cartografiere a imaginarului geopolitic rusesc: niște „duhuri” ideologice care traversează secolele și capătă intensitate în conjuncturi favorabile. Analiza spectrală scoate la lumină tropi arhaici camuflați în vocabular modern. Prin „tropi arhaici“ înțelegem acele nuclee mitologice sau simbolice (mesianism, suferință, imperiu, cetatea asediată) care sunt moștenite din trecutul profund (bizantin, medieval, imperial) și care continuă să structureze ideologia rusească actuală, chiar dacă sunt reambalate în termeni geopolitici, culturali sau religioși contemporani. Astfel, expansionismul rusesc nu se justifică rațional, ci mitologic. Totul se reduce la o „luptă cosmică“ între o „Sfântă Rusie“ și un „Occident satanizat“. Argumentele din teologie și geopolitică devin interschimbabile: două registre ale aceleiași voințe simbolice de putere.

EK: Cartea dumneavoastră conține cinci capitole principale, fiecare analizând unul dintre spectrele expansionismului rusesc, anume panslavismul, A Treia Romă, diviziunea celulară a panortodoxiei, eurasianismul și național-bolșevismul. Să le luăm pe rând. Din analiza Dumneavoastră reiese că panslavismul a fost inițial o mișcare de emancipare a diferitelor etnii slave din Europa. Și totuși, cum arătați, în mai bine de 100 de ani el a condus la formarea viziunii imperialiste a lui Putin.Cum putem explica această evoluție puțin paradoxală?

BGR: Panslavismul nu este o creație rusească. Prima proiecție despre un posibil bloc omogen al popoarelor slave nu s‐a născut în Rusia țaristă, printre adepții fanatici ai triadei oficiale „Ortodoxie, Autocrație, Naționalitate“, ci în mediul catolic. Călugărul benedictin croat Mavro Orbini este unul dintre părinții panslavismului european. Acesta publica în 1601 volumul Il regno de gli Slavi, hoggi correttamente detti schiavoni (Regatul slavilor), în care propaga pentru prima dată, în cercurile erudite ale epocii, ideea că slavii ar constitui un singur popor și că limbile lor vernaculare n‐ar fi decât dialecte ale unei limbi originare comune. Ulterior, în secolul XIX, în plin veac al națiunilor, această ideea a dat naștere unui curent cultural emancipator al slavilor central europeni și balcanici (cehi, slovaci, croați, sloveni, sârbi) ca o formă de revendicare a unor identități naționale care vor să se elibereze de sub dominația imperială habsburgică și otomană.

La origine, panslavismul a fost o mișcare în favoarea autonomiei popoarelor mici de origine slavă în fața imperiilor. La Congresul panslavist de la Praga (1848) a apărut, în spiritul romantic-liberal al epocii, ideea unei federații a națiunilor slave egale. Imperiul țarist a înțeles rapid că mișcarea europeană panslavistă poate fi confiscată în interes propriu și transformată într-o armă geopolitică. Ideile unei federații a națiunilor slave egale și a luptei împotriva imperiilor au fost imediat deturnate de ruși. Rusia nu doar că s-a erijat în „fratele mai mare” al slavilor din Europa, dar a revendicat ulterior un drept de monopol asupra mișcării panslaviste. A introdus – potrivit propriilor interese geopolitice – ceea ce în carte eu am numit „apartheid intra-slav”. Mai simplu spus, panslavismul în varianta sa rusească va deveni treptat o ideologie a excluderii selective și de marginalizare treptată a unor ”frați slavi” considerați indezirabili de imperiul țarist. Aceasta a fost una dintre strategiile Rusiei de a domina narațiunea panslavistă și de a delegitima popoare precum ucrainenii și polonezii, care refuzau să se conformeze idealurilor geopolitice rusești. Polonezii, cehii și alți slavi catolici erau priviți cu suspiciune sau considerate popoare slave de rang secund, și erau adesea calificate de ruși ca „trădătoare ale esenței slave“, din cauza legăturilor lor cu Europa Centrală și de Vest.

Cât despre caracterul paradoxal al panslavismului rusesc: în timp ce proclama o unitate panslavă, de fapt, Rusia crea diviziuni interne în interiorul mișcării panslaviste, tratând diferit popoarele slave în funcție de proximitatea lor față de interesele rusești. Deci, panslavismul rus nu s‐a născut în Rusia, ci în inima Europei, în contextul unei rezistențe culturale față de autoritarismul imperial. Rusia l‐a importat, dar nu pentru a‐l onora, ci pentru a‐l transforma într‐un instrument de dominație. Astfel, ceea ce fusese inițial o aspirație a unității culturale a tuturor slavilor din Europa se transformă într‐un mit politic de justificare a imperialismului ortodox rusesc.

Deși deseori invocă argumente panslaviste, Rusia lui Putin poartă un război de agresiune în Ucraina nu pentru teritoriu, ci pentru a anula existența unui popor slav distinct. Ucrainenii nu sunt tratați ca un inamic clasic, ci ca o eroare istorică care trebuie corectată prin forță. De aici caracterul obsesiv al discursului despre „un singur popor”, „o singură Rusie istorică”, „o singură limbă legitimă”. Filozofia slavofilă și anumite patternuri ale propagandei panslaviste alimentează astăzi motoarele mașinii de război a regimului lui Vladimir Putin. Un think‐tank rusesc, laborator al revizionismului putinist, îl constituie Institutul Civilizației Ruse ( Институт русской цивилизации / Institute of Russian Civilization)[2]. Acest institut joacă un rol activ în configurarea discursului politic contemporan dintr‐o perspectivă autodefinită ca „civilizațională“ în spirit „panslavist” și „panortodox”. Acest cadru, deși prezentat ca neutru cultural, este profund marcat de o orientare ideologică conservatoare și antioccidentală.

EK:Analizați în carte evoluția slavofilismului. Ce a fost această mișcare și care este legătura sa cu panslavismul?

BGR: Slavofilismul a fost, în secolul al XIX-lea, o mișcare intelectuală rusă apărută ca reacție la occidentalizarea forțată declanșată încă de pe vremea lui Petru cel Mare. În nucleul ei se află ideea că Rusia nu este un „Occident întârziat”, ci o civilizație distinctă, cu o vocație istorică proprie, întemeiată pe Ortodoxie, tradiție și comunitate. Gânditori precum Aleksei Homiakov și Ivan Kireevski, urmați de Ivan Aksakov, Rostislav Fadeev și Nikolai Danilevski, formulează o critică radicală a Occidentului: raționalismul iluminist și emanciparea individului sunt denunțate drept surse ale alienării, materialismului și fragmentării sociale. Slavofilii atacă ceea ce numesc generic „individualismul european”, dar, în fond, contestă chiar tradiția greco-romană a persoanei autonome, responsabile moral, purtătoare de drepturi naturale.

În locul acesteia, ei valorifică sobornost-ul (соборность) – idealul unei solidarități organice și al unei comuniuni spirituale –, care subordonează individul întregului comunitar și religios. Problema este că această utopie colectivistă ignoră realitățile istorice ale Rusiei: iobăgia, lipsa drepturilor și autoritarismul structural. „Comuniunea” invocată simbolic masca adesea supunerea și exploatarea.

Legătura cu panslavismul este directă: panslavismul devine proiecția geopolitică externă a slavofilismului. Ideile lor converg spre o obsesie strategică: Constantinopolul, controlul definitiv al bazinului Mării Negre și constituirea unei confederații slave sub egida Imperiului Țarist, având ca liant Ortodoxia și/sau „slavitatea”. În această logică, Rusia se proclamă modelul excepțional al lumii slave și ajunge uneori să nege identitățile etno-naționale distincte din interiorul acesteia – exemplul tipic fiind modul în care sunt tratați ucrainenii în imaginarul politico-istoric rus.

Slavofilismul produce și mitul „sufletului rus”, o construcție romantică despre o profunzime metafizică inaccesibilă Occidentului, care poate aluneca spre șovinism cultural și justificarea superiorității morale. În plan politic, curentul fixează antagonismul cu democrația occidentală (drepturi naturale, stat de drept, pluralism) și legitimează reflexul autocratic: cetățeanul ca „supus”, nu ca individ cu drepturi. Paradoxal, această matrice pregătește mental terenul pentru bolșevism: autoritatea divină este înlocuită cu autoritatea partidului, iar sobornost-ul devine colectivism rigid, în care individul e redus la simplu „șurub” în mașinăria statului.

În fine, slavofilismul n-a fost doar doctrină, ci uneori și spectacol identitar: după un secol și jumătate de flirt cu moda occidentală, unii slavofili încercau să-și regăsească „sufletul slav” prin recuzită folclorică ostentativă, ca și cum autenticitatea ar fi putut fi recuperată vestimentar. Serghei Aksakov, de pildă, purta o combinație între cămașă tradițională de moșier pre-petrin și de țăran de sărbătoare, iar Chaadaev notează ironia supremă: țăranii de pe moșia lui năuciți îl confundau cu un … persan.

EK: Când tratați mitul celei de „A Treia Romă” arătați că expansionismul rusesc nu se sprijină doar pe calcule geopolitice reci, ci pe o formă de teologie politică veche de secole: ideea că Moscova ar fi moștenitoarea legitimă a Romei și a Bizanțului și, prin asta, ar avea un fel de mandat divin asupra lumii ortodoxe – și nu numai. Cum s-a născut, concret, acest mit în Rusia medievală și cum a reușit el să producă, până azi, o atitudine de superioritate atât de persistentă încât poate transforma agresiunea în „misiune divină”, iar dominația în „ordine firească” legitimată religios?

BGR: Ei bine, cu mitul Rusiei/Moscovei ca A Treia Romă intrăm în zona grandomaniei maxime și a delirului pseudo-religios. Acest mit mi se pare una dintre cele mai eficiente „mașinării” de stimulat aroganța imperială pe care le-a inventat vreodată cultura politică rusă. El amestecă religie, națiune și imperiu într-un singur pachet și produce o percepție foarte particulară despre stat: nu ca administrație a unei societăți, ci ca instrument al providenței. În această logică, „rădăcinile” națiunii ruse devin, chipurile, supranaturale; iar ambițiile geopolitice sunt reîmpachetate în ambalajul „datoriei sfinte”.

Teologic, mitul e sprijinit de celebra profeție a călugărului Filotei din Pskov, la începutul secolului al XVI-lea. În scrisoarea sa către Vasili al III-lea, Filotei spune: „Așadar, o, tu, preaslăvite Țar, cugetă la aceasta cu frică de Dumnezeu… două Rome au căzut, cea de A Treia va dăinui, iar o A Patra nu va mai fi. Nimeni nu va mai înlocui țaratul tău creștin.“ Mesajul e limpede: Moscova e ultimul mare imperiu creștin, păstrătorul „spiritului autentic” al creștinismului răsăritean — deci, prin definiție, are dreptate chiar și când greșește. Un nucleu al mitului este legenda „succesiunii”: Rusia ar fi moștenit splendoarea și autoritatea imperială a Primei Rome și a Bizanțului (A Doua Romă), dar le-ar fi depășit, corectat și desăvârșit. Totul e pus în rama providenței: Moscova ar fi fost aleasă de Dumnezeu drept noul centru al creștinismului după căderea centrelor anterioare. Slavofilii își alimentează aici teoriile din translatio imperii, adică transferul automat – prin grație divină – a strălucirii imperiale de la Bizanț către țarii ruși.

Rușii au speculat abil episodul Sinodului de la Ferrara–Florența (1439-–1453). E un moment revelator pentru cinismul politic rusesc. Presați de amenințarea otomană, bizantinii acceptă unirea cu Roma. Rușii se simt „trădați” și interpretează căderea Constantinopolului (1453) drept o „pedeapsă divină” primită de bizantini pentru unirea lor cu catolicii. Numai că această indignare nu vine dintr-o „suferință teologică” autentică, ci dintr-o oportunitate: lamentațiile disimulează nevoia de a fructifica geopolitic tragedia. Înaltele fețe bisericești de la Moscova abia așteptau cataclismul istoric și religios al căderii Bizanțului.

Mitul nu apare, așadar, ca nostalgie; apare ca strategie. Evaluând declinul grecilor ortodocși, cu o viclenie moștenită de la suzeranii mongoli, rușii se pregătesc pentru tranziția autorității dinspre Bizanț către Rusia: urmăresc un alt statut ecleziologic, iar Biserica Ortodoxă Rusă își afirmă autoritatea, jurisdicția și autonomia. Speculând propagandistic „trădarea” grecilor și declinul Patriarhiei de la Constantinopol, teologii ruși găsesc pretextul ideal pentru a se rupe definitiv de tutela canonică bizantină.

Este momentul în care țarii ruși își arogă, într-un elan mesianic, dreptul de ingerință militară în Balcani și în sud-estul Europei, ca să „elibereze” popoarele slavo-ortodoxe de sub otomani. Moscova devine astfel nu doar centru politic, ci capitală spirituală a ortodoxiei, „ultimul apărător” al tradiției autentice. În numele ei, Rusia ar avea datoria sfântă de a proteja și perpetua „creștinismul autentic” într-o lume occidentală percepută drept „materialistă” și „secularizată”.

În final, interpretarea mitului A Treia Romă oferă fundamentele politico-teologice pentru transformarea Rusiei într-o „comunitate ortodoxă extinsă” guvernată de un suveran absolut. De aici tradiția antiliberală. Acum apare cu claritate în tradiția politică rusească ideea autocrației divine și imaginea țarului ca „uns al lui Dumnezeu”. O asemenea viziune îi oferă conducătorului rus și autoritate politică, și una pretins spirituală. Aici se leagă totul: teologia, identitatea națională și ambițiile imperiale se împletesc într-un cadru ideologic robust, care modelează imperialismul rus și percepția Rusiei despre sine ca lider al renașterii creștinismului ortodox. Autocrația devine un construct politico-religios în care fuzionează puterea politică și legitimitatea religioasă — și întârzie tranziția Rusiei către modernitate, cu consecințe catastrofale în secolul XX și sub regimul Putin în secolul XXI.

EK: În capitolul „Diviziunea celulară a panortodoxiei” descrieți modul în care Biserica Ortodoxă Rusă, sub Patriarhul Kirill, a ajuns să binecuvânteze tancuri, să justifice teologic invazia Ucrainei și să vorbească despre exterminarea ‘fraților’ creștini ucraineni în numele unei misiuni istorice ruse. În aceste condiții, de ce considerați că proiectul unei panortodoxii europene sub oblăduirea Moscovei nu este doar nerealist, ci o contradicție teologică și morală în sine?

BGR: Rusia a mizat timp de secole pe ideea panortodoxiei ca fundament al expansiunii sale în sud-estul Europei. Această utopie religioasă a încercat să contureze un bloc unitar al statelor ortodoxe din regiune, care ar recunoaște Patriarhia Moscovei drept epicentru al ortodoxiei mondiale. Proiectul unei panortodoxii europene sub conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse aflată la cheremul capriciilor dictatoriale ale lui Putin nu este doar o cumplită distopie, ci și un proiect anti-creștin. Când Patriarhul Chiril I al Moscovei sfințești tancuri, rachete și arme care vor lua viețile altor semeni, considerați altădată „frați creștini ortodocși”, într-un război declanșat de ambiția unui fost colonel KGB, devenit autocratul Federației Ruse, atunci nu mai poți vorbi de vreo fraternitate panortodoxă.

De-a lungul secolelor, Ortodoxia în Ucraina a fost subordonată Patriarhiei Moscovei. După prăbușirea URSS, Ucraina și-a reafirmat independența religioasă prin crearea unei Biserici Ortodoxe autocefale. La 15 decembrie 2018, în urma unui Consiliu de Unificare organizat la Kiev, reprezentanți a trei jurisdicții ortodoxe ucrainene au proclamat oficial Biserica Ortodoxă a Ucrainei, independența față de Moscova. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei a fost recunoscută oficial de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, prin celebrul „tomos de autocefalie”. Iar Moscova a reacționat exact cum reacționează de obicei un imperiu când îi pleacă o provincie din sistem: cu indignare solemnă și panică strategică. Decizia a tensionat relațiile dintre Moscova și Patriarhia de Constantinopol și a fragmentat și mai mult lumea ortodoxă, adâncind ruptura dintre bisericile ortodoxe de limbă slavonă și cele de limbă greacă.

Patriarhia Moscovei nu vede Ortodoxia ca pe o comuniune de biserici-surori, ci ca pe un spațiu de control, un teritoriu de administrat – în sens imperial. În fond, problema reală e simplă: o panortodoxie sub tutela Moscovei ar însemna, de fapt, o ortodoxie sub comandă imperială, iar Ucraina tocmai asta a refuzat.

EK: Putem atunci să ne întrebăm de ce Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii a depus toate eforturile pentru a bloca obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene?

BGR: Putem să ne-o punem, dar mai ales să și răspundem: pentru că autocefalia nu e doar o procedură canonică; e o declarație politică limpede: principiul autocefaliei reprezintă o fațetă a suveranității Ucrainei și semnalul că ortodoxia ucraineană vrea să se rupă definitiv de cea rusească. Iar pentru Moscova, asta e inacceptabil: când pierzi controlul religios, pierzi și un instrument de dominație.

Și aici ajungem la miez: Biserica Ortodoxă Rusă este utilizată sistematic ca instrument al serviciilor de informații rusești. Nu e o metaforă și nici o figură de stil. Fețele bisericești de rang înalt din Patriarhia Moscovei sunt, ca pe vremea KGB, ofițeri de informații în sutane de preoți. Scopul lor nu este doar să slujească în altare, ci să susțină agenda geopolitică a Kremlinului — exact acel gen de „mistică” care, întâmplător, se sincronizează perfect cu interesele expansioniste ale statului.

Primul aspect împrumutat din doctrina celei de ”A Treia Rome” în postmodernitatea politică a regimului Putin este re-sacralizarea de către Biserica Ortodoxă Rusă a liderului politic și a statului rus. Sub influența liderului de la Kremlin, Biserica Ortodoxă Rusă susține o formă modernă de „cezaro‑papism“, formă pe care altădată rușii o repudia ca fiind o „marcă eretică“ a lumii catolice. Vezi diatribele anticatolice ale lui Dostoievski din parabola Marelui Inchizitor din romanul Frații Karamazov. Autocrația de drept divin renaște sub oblăduirea Patriarhiei de Moscova, care îl înfățișează pe liderul de la Kremlin ca instrument al voinței divine, a cărui menire este să pedepsească „Occidentul satanizat“.

EK:Aveți în carte un lung capitol în care tratați eurasianismul și neo-eurasianismul. Arătați că eurasianismul s-a născut inițial ca un discurs identitar – aproape o teorie despre „cine este Rusia” –, dar că, în versiunea neo-eurasianistă a lui Dughin sau Karaganov, ea devine o doctrină revanșardă, un program de confruntare, adică o teorie despre „ce trebuie să facă Rusia” împotriva Occidentului. Cum s-a produs această metamorfoză de la o filosofie civilizațională, relativ abstractă – articulată de intelectuali precum Danilevski, Gumilev, Panarin –, la un proiect geopolitic agresiv, care face apel la amenințarea cu distrugerea nucleară? Care sunt, în termeni foarte concreți, obiectivele neo-eurasianismului în lumea de azi?

BGR: Eurasianismul a apărut ca o filozofie politică în urmă cu mai bine de un secol. Doctrina eurasianistă a fost formulată inițial de emigranți ruși din al doilea deceniu al secolului XX, oameni care fugiseră din calea furiei revoluției bolșevice. Pentru acea primă generație, ideea era, în esență, una identitară și „civilizațională”: Rusia ar fi o lume aparte, o civilizație distinctă, nici cu adevărat europeană, nici asiatică. Eurasia devenea astfel o hartă imaginară utilă pentru a explica „specificul rusesc” și pentru a separa Rusia de Occident fără a o arunca complet în Asia. În geopolitica rusă clasică, această Eurasie nu e un spațiu geografic bine delimitat, ci o proiecție fantasmatică: un continent psihologic care ajută la fabricarea unei identități naționale și, inevitabil, la justificarea reflexelor expansioniste ale Moscovei.

Problema începe când acest curent ajunge, în epoca post-sovietică, pe mâna neo-eurasianiștilor de tip Aleksandr Dughin sau Serghei Karaganov. Aici nu mai vorbim de o teorie culturală, ci de o ideologie revanșardă, radicalizată și militarizată, o versiune grosieră – aproape caricaturală – a eurasianismului inaugural.

La Dughin, Eurasia nu mai e o nuanță identitară, ci un proiect de confruntare totală: Occidentul liberal și NATO sunt pictate drept inamicul metafizic al „lumii ruse”. Iar dacă prăbușirea URSS este interpretată obsesiv ca o umilință istorică – „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, cum a spus Vladimir Putin – atunci neo-eurasianismul vine cu „soluția” lui simplă și brutală: să devină motorul ideologic al mobilizării împotriva Occidentului, adică să ofere o justificare doctrinară pentru distrugerea ordinii liberale și pentru contestarea strategică a NATO. Pe scurt, dacă eurasianismul vechi încerca să explice care sunt autenticele rădăcini civilizaționale ale Rusiei, neo-eurasianismul lui Dughin vrea să explice ce are Rusia de făcut: să lovească, să fractureze și să răstoarne lumea occidentală, în numele unei „Eurasii” reinventate ca armă.

E amuzant — și, în același timp, foarte instructiv — că o doctrină care vorbește obsesiv despre „destinul excepțional” al Rusiei „pure” și despre unicitatea ei civilizațională a fost pusă pe picioare, în forma ei clasică, de intelectuali care nu erau tocmai ruși „pur sânge”. Principalii fondatori ai mișcării eurasianiste, Piotr Nikolaevici Savițki, Piotr Petrovici Suvșinski și Nikolai Sergheevici Trubețkoi, aparțineau aristocrației imperiale, dar originile lor etnice erau amestecate. Prințul Trubețkoi, aristocrat de rang mediu, avea rădăcini baltice și se lăuda cu descendență directă din familia prințului lituanian medieval Gediminas. Iar Savițki și Suvșinski coborau din nobili polonezi și ucraineni rusificați, proveniți din regiunile de la frontiera vestică a Imperiului Rus.

În Europa și umanitatea, Trubețkoi construiește un delir metodic de separare între Europa Occidentală și Eurasia: vrea o deosebire absolută între cele două lumi și o ruptură geopolitică totală față de civilizația „romano-germanică”, cosmopolită și — în ochii lui — decadentă. O spune fără ocolișuri, inaugurând ideea conflictului ireconciliabil Rusia–Europa: „Europenizarea este pentru ruși un rău absolut!”. Un istoric al culturii ruse, Anatoly Liberman, observa că „toată viața sa, Trubetzkoy a mărturisit o ură aproape patologică față de «civilizația romano-germanică»”.

Paradoxul devine și mai aiuritor când Trubețkoi vede în Renașterea europeană un fel de „cancer civilizațional” pentru ruși, dar epoca Hoardei de Aur, adică stăpânirea mongolă, este descrisă de el ca un fel de paradis pierdut. Pentru istoriografia rusă majoritară, invazia mongolă din secolul al XIII-lea și „jugul mongol” de 250 de ani au fost o calamitate: distrugere, depopulare și o întârziere cultural-tehnologică față de Occident. Eurasianiștii spun invers: mongolii ar fi fost o forță benignă, căci i-a învățat pe ruși cum să conviețuiască cu alte etnii, mai ales cu turcii musulmani. Savițki ajunge să declare, cu o siguranță de manual ideologic, că fără limba tătară n-ar fi existat Rusia.

Iar George Vernadski adaugă piesa geopolitică decisivă: rușii ar fi învățat de la mongoli cum să cucerească și să stăpânească vaste spații geografice – militar, administrativ, logistic și cultural. Modelul Hoardei (mobilitate controlată, dominație ierarhică, integrarea eterogenității, proiecția centrului asupra periferiei) este preluat și adaptat într-o tehnică rusă de construcție imperială; de aici și o anumită concepție a puterii ca voință absolută, legitimată de dominația asupra spațiului și popoarelor. Moscova ajunge astfel să se prezinte nu doar ca moștenitoare a Rusiei Kievene, ci și ca succesoare a hegemoniei mongole în nordul Eurasiei. Trubețkoi merge până la capătul consecvenței lui antioccidentale: minimalizează importanța Rusiei Kievene și vrea să evacueze ca element identitar chiar mitul creștinării din Rutenia Kieveană, tocmai fiindcă acolo, spune el, rușii au devenit prea permeabili la influențele Europei – religioase, culturale și politice. Or, o asemenea viziune este în totală contradicție cu ideile putiniste despre Rusia kieveană ca parte fondatoare a „Russky Mir” și despre necesitatea existențală a rușilor de a anexa proiectului lor geopolitic întreaga Ucraină.

EK: Cartea dumneavoastră insistă asupra persistenței unor structuri ideologice aparent depășite, care continuă să producă efecte geopolitice în prezent: național-bolșevismul rusesc, inspirat de cel german din perioada interbelică. Principalii săi adepți, după prăbușirea URSS, au fost Eduard Limonov, Ghennadi Ziuganov și chiar Aleksandr Dughin într-o anumită perioadă. În ce măsură considerați că național-comunismul ceaușist, cu întreaga sa mitologie culturală și cu falsificările sale istorice, este astăzi recuperat și instrumentalizat de centrele ideologice ale regimului Putin, tocmai pentru potențialul său radical antioccidental, și ce rol joacă această recuperare în strategia mai largă a expansionismului rusesc?

BGR: Teze din bagajul ideologic al național-comunismul ceaușist sunt astăzi recuperate de regimul Putin. Ele conțin, în formă concentrată, o serie de teze radical antioccidentale care pot fi reactivate cu costuri minime. Dincolo de diferențele de regim și epocă, ceaușismul și putinismul împărtășesc un nucleu discursiv convergent: Occidentul este prezentat ca forță corupătoare, imperială, decadentă și incompatibilă cu „specificul național”. Această teză a incompatibilității civilizaționale constituie punctul de maximă utilitate strategică al moștenirii ceaușiste pentru centrele ideologice ruse.

Retorica antioccidentală a lui Ceaușescu din anii ’80 nu intra în contradicție cu viziunea aripii național-bolșevicilor din PCUS. Dimpotrivă, aceștia vedeau în Occident inamicul ideologic fundamental, iar o Românie care cultiva o retorică antiliberală și antiamericană părea, în teorie, aliniată implicit cu linia dură de la Moscova. Național-bolșevicii din PCUS priveau antioccidentalismul ca pe o armă de consolidare a sferei de influență sovietice, în timp ce Ceaușescu îl folosea pentru a justifica propriul său control dictatorial asupra statului și a populației, lăsând în același timp impresia că ar fi fost profund antisovietic.

Pentru Rusia lui Putin, reactivarea simbolică a ceaușismului în mentalul colectiv românesc, prin rețele sociale și agenți de influență, urmărește cultivarea neîncrederii între români, a clivajelor identitare și a scepticismului față de integrarea euro-atlantică. Este un război cognitiv menită să paralizeze gândirea critică, realistă a cetățenilor români. Nostalgia ceaușistă nu este un fenomen spontan sau pasiv, ci o tehnologie politică întreținută deliberat prin rețele media, economice și de influență. Sloganurile și clișeele ceaușiste funcționează ca „mine ideologice”, reactivabile în momente de criză, cu efecte rapide asupra coeziunii democratice.

Miza strategică nu este controlul direct al României, ci provocarea de haos intern. O societate polarizată, suspicioasă față de Occident și blocată într-o mitologie a asediului este mult mai ușor de neutralizat geopolitic decât una coerent integrată în spațiul euro-atlantic. De aceea, Rusia nu exportă ideologie în sens clasic, ci recuperează fragmente ideologice locale compatibile cu propria sa narațiune civilizațională.

Ascensiunea partidelor extremiste suveraniste din România nu poate fi înțeleasă în afara acestui context. Ele nu sunt expresia unei autentice autonomii politice, ci rezultatul activării unor spectre ideologice vechi, instrumentalizate într-un război cognitiv mai amplu. În acest sens, ceaușismul nu aparține trecutului: el funcționează ca infrastructură simbolică a unei strategii rusești care urmărește să blocheze, din interior, posibilitatea unei modernități democratice consolidate în Est.

EK: În legătură cu războiul cognitiv: De ce credeți că în România nu a fost prins sau găsit nici un spion rus până la ora actuală?

BGR: După 24 noiembrie 2024, anularea alegerilor a făcut vizibil un adevăr incomod: democrațiile nu mai sunt atacate doar prin tancuri, ci prin operațiuni de influență care macină încrederea publică din interior, ca un acid lent. Au fost luate niște măsuri tardive, dar insuficiente. Vă reamintesc de expulzarea din 5 martie 2025 a doi diplomați ruși — Viktor Makovskiy (atașat militar, aero și naval) și Evgheni Ignatiev (adjunct). Acela nu a fost un gest de protocol formal, ci un semnal de securitate. România a transmis că tratează interferența drept amenințare strategică, nu drept simplă “controversă electorală”. Iar formula juridică (pentru activități „contrare Convenției de la Viena”) nu e decât ambalajul neutru al unei acuzații brute: acoperire diplomatică pentru activități ostile. În plus, atunci când SRI vorbește explicit despre culegere de informații din domenii strategice și susținerea unor demersuri anticonstituționale, traducerea e limpede: spionaj.

Dar miza reală depășește episodul punctual. Nu vorbim despre „doi diplomați expulzați”, ci despre doi ofițeri sub acoperire care, potrivit evaluărilor de securitate, nu colectau doar informație, ci lucrau cu infrastructuri de diseminat narațiuni otrăvite: rețele paralele de influență în presă, în societatea civilă și în mediul politic. Iar punctul esențial, insuficient accentuat public, e acesta: astfel de rețele nu funcționează fără logistică internă. În orice război informațional, “exportul” de influență devine eficient abia când găsește “importatori” locali: conserve, vectori de propagare, multiplicatori de “respectabilitate” și “patriotism” mimat — inclusiv în zona unor rezerviști din armată și servicii, acolo unde capitalul simbolic al uniformei poate fi convertit în autoritate publică. Asta nu e diplomație; e război politic sub prag, cu actori infiltrați în ecosistemul instituțional și mediatic al unei țări NATO.

La un moment dat, un fost președinte al țării, dar și un respectabil analist cunoscător al Rusiei, au sugerat că tentativa de „lovitură electorală” din noiembrie 2024 n-ar fi opera rușilor, ci rezultatul unor grupuri de interese autohtone, inclusiv din zona foștilor ofițeri și a comunității de informații. Da — în bună măsură, această observație e corectă. Numai că ea devine incompletă, dacă ignoră mecanismul prin care astfel de grupuri ajung să funcționeze ca extensii cognitive ale Kremlinului. Chiar și când inițiativa e locală, narativul și tehnicile sunt adesea perfect aliniate cu propaganda antioccidentală, cu reflexele de delegitimare instituțională și cu ingineria socială a haosului pe care serviciile rusești au rafinat-o decenii la rând. Rusia nu „pescuiește” în ape tulburi. Rusia tulbură de mult timp apele pe aici, iar mai târziu urmărește atentă orice oportunitate ca să culeagă profitul politic și geopolitic.

De fapt, influența nu se construiește în săptămâni, ci în ani. Kremlinul nu a improvizat în 2024; a fructificat o fereastră de oportunitate. În așteptarea unui asemenea moment, rețele rusești de spionaj au pregătit cu răbdare, în ultimele două-trei decenii, seturi de ”conserve” oricând disponibile, garnituri locale “patriotice”: de la reflexele postcomuniste ale anumitor cercuri politico-informaționale din anii ‘90, la radicalismele naționaliste din anii 2000, de la figuri academice cu discurs “suveranist”, până la portavoci media care normalizează temele Moscovei sub masca discursului „anti-sistem”. Și e aici un paradox toxic: uneori, cel mai eficient agent de influență nu e extremistul strident, ci profesionistul aparent lucid, care pozează în critic neutru al clasei politice, dar livrează — consecvent, repetitiv — exact ideile care servesc intereselor strategice ale Rusiei. Avem printre noi un fost șef de serviciu de informații, ieșit de câțiva ani la pensie, și care are veleități de politician și formator de opinie. Dacă te uiți atent la postările lui de pe rețele sociale și la intervențiile sale la diverse podcasturi vei constata cum servește„cu pipeta” narațiuni în ton cu agenda de securitate a Kremlinului. Mai dureros: uneori astfel de profiluri provin chiar din zone care, teoretic, ar fi trebuit să fie anticorpii societății. Culmea, persoana despre care vorbesc s-a ocupat acum mai bine de două decenii de contraspionaj pe zona Rusia.

Problema de fond rămâne una de cultură instituțională. În România post-1989, o parte dintre mentorii care au format generații de ofițeri de informații au purtat, inevitabil, o încărcătură de ideologie național-comunistă, de suspiciuni ceaușiste față de Occident și de reflexe ale vechii Securități. Dacă, din 1990 încoace, generații de „cadeții” din serviciile de informații de la noi au fost formate în acest climat mental, atunci evaluarea riscurilor de securitate devine vulnerabilă: nu prin lipsă de informație, ci prin distorsiune de interpretare. Iar într-o epocă a războiului cognitiv, exact interpretarea este câmpul de luptă: poți avea date corecte și concluzii eronate, poți vedea amenințarea și totuși să o numești greșit.

Războiul cognitiv rusesc în România nu urmărește să convingă majorități, ci să fractureze consensuri: să transforme neîncrederea în reflex, iar instituțiile în ținte permanente. Rețelele sociale îi multiplică puterea nu prin „adevăr”, ci prin viteză, emoție și repetiție: micro-narațiuni toxice, injectate în bule diferite, care ajung să pară spontane tocmai pentru că sunt distribuite de voci locale. În final, nu e doar o bătălie pentru minți, ci pentru arhitectura realității. Or, de la distanță, prin agenți autohtoni și vectori locali de influență, Rusia urmărește să obțină monopolul cadrului de interpretare: să impună ea „dicționarul” la care românii apelează când vor să își înțeleagă situația colectivă, să decidă ce e legitim și ce e ilegitim, cine e „patriot” și cine e „trădător”. Pe scurt: de prea mult timp avem „străini” în casă.

[1] https://www.nzz.ch/international/john-mearsheimer-ich-haette-dasselbe-getan-wie-putin-ich-haette-die-ukraine-sogar-noch-frueher-ueberfallen-ld.1882659

[2] Acest institut are sediul la Moscova și se prezintă ca un centru de cercetare și publicare dedicat studiului istoriei, culturii și civilizației ruse, de orientare conservatoare și tradiționalistă. Vezi https://rusinst.su/.