marți, martie 19, 2024

Valéry Giscard D’Estaing.          Singurătatea și trăirile unui președinte

„Cea mai strălucitoare dintre zile
Trece pentru a nu mai reveni
Cel mai bogat dintre ani
Nu a început decât pentru a se sfârși”
Jean-Jacques Rousseau  

Îmi propun să abordez, în rândurile de mai jos, trăirile sau stările sufletești ale unui lider politic (șef de stat) ce a pierdut la un moment dat puterea, evident urmare desfășurării exercițiului electoral democratic. În ce măsură șocul înfrângerii este gestionat, mai ales sau poate exclusiv la nivel personal și de asemenea cât de mult influențează trecerea timpului atât serenitatea ce te ajută să privești altfel în urmă și să judeci poate mai realist cauzele și condițiile ce au determinat pierderea alegerilor? Sau poate mai important, cum străbați etapele obligatorii ale „traversării deșertului”, afectiv și emoțional vorbind, urmate de regăsirea puterii de a o lua de la capăt, mai mult sau mai puțin sisific, precum regele Corintului (Sisif) de odinioară?  

Subiectul central este Valéry Giscard D’Estaing, președintele Franței în perioada 1974-1981. În acest din urmă an alegerile prezidențiale au fost câștigate de François Mitterrand, candidatul unei coaliții de stânga dominate de Partidul Socialist. În al doilea tur de scrutin, la 10 mai 1981, François Mitterrand a obținut 51,76%, iar Valéry Giscard D’Estaing 48,24% din sufragii.

Valéry Giscard D’Estaing a fost, fără îndoială, un om politic de mare anvergură, ministru al finanțelor și afacerilor economice în două rânduri (1962-1966/1969-1974) și ales în anul 1974 președintele Republicii Franceze. La 48 de ani a devenit cel mai tânăr șef de stat francez (la acea dată). S-a definit drept un „reformist tradițional”, adept al așa-numitei „schimbări în continuitate.” Lider politic de centru-dreapta, a fost artizanul și promotorul reformei statului, afirmând de altfel că „a guverna înseamnă a reforma.” Cu siguranță Valéry Giscard D’Estaing a avut meritele sale incontestabile în tot ceea ce a însemnat atenția acordată păstrării echilibrului în finanțele publice, în funcționalitatea binomului franco-german (inclusiv printr-o relație personală apropiată cu Helmuth Schmidt), în reforme punctuale dar absolut lăudabile pe drumul emancipării sociale a Franței anilor ‘70 (stabilirea vârstei majoratului la 18 ani, relaxarea condițiilor de pronunțare a divorțului, legalizarea întreruperii de sarcină etc.). Pe de altă parte, cu toate eforturile sale, a fost perceput ca „patrician”, om politic distant, cu tendințe profesorale în relația cu mediul politic și o anume solemnitate în exercitarea funcției prezidențiale.

Deznodământul alegerilor prezidențiale din 1981 l-a afectat și a generat, nu numai imediat, o senzație de frustrare profundă. Exact trăirea eșecului, dimensiunea umană a gestionării emoționale respectiv acceptării acestuia, conturarea unei judecăți proprii cât mai obiective posibil pe măsura necesarei treceri a timpului (după cum spun versurile lui Guillaume Apollinaire: „Trec zilele și săptămânile/nici timpul trecut și nici iubirile nu revin”), regăsirea liniștii interioare, dacă vreți a serenității ce totdeauna ajută în a vedea toate aceste „choses de la vie” poate altfel, într-o altă lumină, toate acestea îmi propun să le reliefez pentru a înțelege ceva: Dincolo de pasiune și luptă politică uneori la baionetă există resorturi intime ce ne determină totuși să acceptăm un adevăr: Faptul că, indiferent cât de frust sună, ciclicitatea anotimpurilor ne învață că întotdeauna natura (și cu ea totul) se stinge pentru a renaște iar aici au rolul lor atât mărturisirile lui Valéry Giscard D’Estaing[1] cât și diversele sale biografii[2] . În dimineața zilei de 11 mai 1981 (al doilea tur de scrutin a avut loc pe 10 mai 1981) președintele (deja în exercițiu) a remarcat următoarele, cu trimitere evidentă la perenitatea naturii în fața trecătoarelor dezamăgiri personale: „Auvergne nu este niciodată mai frumoasă decât în anotimpurile tranzitorii….Primăvara sau începutul toamnei….Când am deschis ferestrele bibliotecii, am întrezărit în livadă merii încovoiați sub neaua roză a propriilor flori.”

Volumul III al memoriilor fostului președinte francez („Le Pouvoir et la Vie”) parcurge ultimii ani ai mandatului prezidențial (1978-1981) și încearcă șă explice, să interpreteze diferit cauzele unui eșec. Poate și de aceea lucrarea a fost publicată după ce protagoniștii anului 1981 nu au mai fost în „exercițiul periculos al practicării sau cuceririi puterii.”  

Cred că pentru cititor este cuceritor, poate pasionant, faptul că Valéry Giscard D’Estaing este în același timp  propriul său biograf dar totodată și un autentic om de cultură, ales de altfel în anul 2003 membru al Academiei Franceze. Nu o dată privirea îndreptată spre timpul ce a trecut, acel timp ce mă face să mă gândesc la Charles Aznavour și al său „Je n’ai pas vu le temps passé”, aduce cu sine pace interioară și regăsire de sine, timpul devenind, după cum scrie fostul președinte, „palpabil, real, învăluit de tandrețe; lumina limpede, pală și pură ce topește veninul răutății….”

Trimiterile la istorie precum și judecata asupra întâietății vieții sau a puterii reliefează un om politic dublat de o dimensiune culturală impresionantă. Valéry Giscard D’Estaing își însușește deviza lui Isabella d’Este Gonzaga (marchiză de Mantova, 1474-1539) „fără speranță și fără teamă”, poate și pentru că „viața este mai puternică decât puterea.” Puterea pare poate mai puternică dar viața sfârșește prin a avea întotdeauna ultimul cuvânt.

În orice moment al existenței ești tentat să revii pe drumul întoarcerii, să privești în urmă, în căutarea „vârstei de aur”, a copilăriei sau a adolescenței, știind poate că  atunci ai fost fericit. Cu atât mai mult în viață se manifestă uneori sau deseori amintirea ce dintr-o dată îți invadează ființa și provoacă o senzație de revenire a timpului și aici autorul îl evocă pe Lorenzo de Medici (principe la Firenze, poet, exponent al Renașterii, 1449-1492) și cuvintele sale: „Timpul revine!

Poate cea mai inspirată paralelă istorică este cea în care, subliminal, Valéry Giscard D’Estaing se identifică sau poate doar se compară cu Ludovic-Filip de Orléans (Louis-Philippe d’Orléans), rege al Franței în perioada 1830-1848, artizan al schimbării de paradigmă politică și economică a regalității franceze de până atunci. Portretul regelui sus-menționat, realizat de Alexis de Tocqueville, prezintă, peste timp, surprinzătoare asemănări cu omul de stat Valéry Giscard D’Estaing, după cum remarcă însuși autorul: „Avea moravuri normale și impunea în jurul său pe aceleași. Era ordonat în conduita sa, simplu în obiceiuri, măsurat în gusturi; în mod natural partizan al legalității și inamic al tuturor exceselor, temperat în cerințele dar și în dorințele sale, uman fără a fi sensibil, lacom sau blând; fără pasiuni arzătoare, fără slăbiciuni de natură a-l vulnerabiliza, fără vicii răsunătoare; avea cu adevărat o singură trăsătură de esență regală și anume curajul. Era de o politețe extremă dar fără emfază, o politețe mai degrabă de comerciant decât de prinț….Memoria sa era prodigioasă și gata să rețină cu încăpățânare cele mai amănunțite detalii….Fin, suplu și tenace….apropiat de putere și de prieteni nesinceri ca și cum ar fi fost născut pe tronul regal, de o ambiție temperată doar de prudență”[3]. Desigur, din perspectivă istorică asemănările pot continua, de la apetența pentru modernizare instituțională și industrială la momentul destul de abrupt al pierderii puterii (1848/1981, păstrând evident proporțiile și contextul istoric) sau al prestației primilor miniștri (François Guizot/Raymond Barre). Sigur, toate acestea pot părea exagerate însă neîndoielnic istoria oferă și posibilitatea de a identifica puncte comune sau senzații de „déja vu” între diverse personalități și epoci istorice.

Eșecul electoral din anul 1981 și „perioada grea care va începe”, cea care urmează înfrângerii, se vor cicatriza cu timpul dar fostul președinte mărturisește că „sentimentul pe care voi continua să-l port în mine, în toți acești lungi ani, va fi cel al suferinței de a nu fi reușit să termin ceea ce am început. Voi păstra amintirea unei mușcături, la fel de prezentă și tenace precum a tânărului spartan al cărui ficat era devorat de vulpe, mușcătura unei nostalgii nevindecabile.” Paralela istorică este proiectată acum în trecutul Greciei antice, în care Plutarh descrie rigoarea educației spartane, suferința și onoarea fiind mai presus decât viața însăși. Spartanul ce ascundea o vulpe la pieptul său a preferat să fie devorat de aceasta decât să recunoască, sub amenințarea pierderii onoarei, existența ei: „Mai bine să înduri suferința până la moarte decât să te lași descoperit datorită propriei slăbiciuni, acordând astfel vieții un preț peste măsură de rușinos.” Nu întâmplător însă fostul șef de stat a evocat vulpea, simbol al vicleniei și șireteniei…..așa cum nu întâmplător și-a însușit una din trăsăturile pe care Alexis de Tocqueville le-a subliniat la Ludovic Filip de Orléans („apropiat de putere și de prieteni nesinceri...”) Cariera politică și mai ales momentul 1981, din perspectiva lui Valéry Giscard D’ Estaing, sunt edificatoare. Scriind aceste rânduri, simt nevoia unui nou apel la muzică, la versurile aceluiași cântec „Je n’ai pas vu le temps passé”, interpretat cu atâta sensibilitate de Charles Aznavour („În momentul în care jocurile sunt făcute/Când toate atuurile mele au fost aruncate în luptă/Nu pot decât să spun cu regret/Nu am simțit trecerea timpului”).

Finalul cursei electorale și rezultatul aferent au însemnat pentru președintele în exercițiu o dezamăgire dar paradoxal și o eliberare, precum „un atlet după o cursă pentru care s-a pregătit și a pierdut-o…ceea ce simt acum este asemănător: decepție și eliberare în același timp. Puteam să obțin mai mult? Dorința de schimbare a fost prea puternică și susținută de acțiunea lui Jacques Chirac.” Este mult de spus sau de scris pe acest subiect, cel al candidaturii lui Jacques Chirac la președinția Franței în 1981 (18% din voturi). În perioada 1974-1976, Jacques Chirac a fost premierul primului guvern de după alegerea lui Valéry Giscard D’Estaing ca șef al statului. Cei doi oameni politici și lideri ai formațiunilor de dreapta „Adunarea pentru Republică” („RPR”) și „Uniunea pentru Democrație Franceză” („UDF”) au evoluat pe orbite separate și, pe parcursul următorilor ani, au pendulat la nivel politic între cooperare și adversitate. Relația complicată din acei ani a celor doi oameni politici a influențat cu siguranță rezultatul scrutinului prezidențial din 1981 respectiv victoria lui François Mitterrand, un competitor redutabil și un om politic de mare ținută la rândul său.

Doresc să subliniez totodată (1981) funcționarea ireproșabilă a tranziției (prima de asemenea natură în Franța postbelică), atât prin atitudinea corectă a președintelui în exercițiu cât și a  conduitei celui ales. Este elocventă în același timp ultima alocuțiune în calitate de șef al statului a lui Valéry Giscard D’ Estaing: „..Vă urez succes din adâncul inimii mele, fără resentimente sau amărăciune pentru unii și cu o profundă recunoștință pentru ceilalți….Mi-ați încredințat bunurile cele mai prețioase ale națiunii: Pacea, libertățile și instituțiile noastre. Am vegheat asupra lor și, la ora plecării mele, acestea vă sunt restituite intacte…Am dorit ca tranziția să se efectueze conform regulilor continuității republicane. În acest sens îl voi primi eu însumi pe domnul François Mitterrand la Élysée. Acest aspect va fi o dovadă a respectului principiilor democratice și a funcționării normale a instituțiilor noastre. În această zi ce marchează pentru mulți dintre voi sfârșitul speranței, știu că sunteți numeroși cei ce îmi împărtășiți emoția. Doresc doar să vă spun că un eveniment politic nu este decât o împletitură din brâul lungii noastre istorii, a cărei vocație este continuitatea...”. După ceremoniile de predare/preluare a mandatului prezidențial (21 mai 1981) fostul președinte a plecat în Grecia (la Salonic și Muntele Athos, loc în care acesta „s-a îndrăgostit de strălucirea, lumina și misticismul său”) la invitația lui Konstantinos Karamanlis (om politic elen, șef al statului) și ulterior în Canada, la invitația unui apropiat (Jean Frydman). Acesta din urmă s-a confesat lui Éric Roussel, menționând că Valéry Giscard D’Estaing „respecta cultura lui Mitterrand și profunda sa cunoaștere a istoriei.” Eșecul electoral a prilejuit însă constatări lucide și amare privind reverberațiile sau undele de șoc ale pierderii funcției prezidențiale, comune probabil tuturor oamenilor politici ce au trecut obligatoriu prin acest purgatoriu, punctat cel mai adesea de lipsă de recunoștință: „Îmi este teamă că ei (copiii) să nu sufere un exil interior ce fără îndoială va începe, această penalizare pe care burghezia oportunistă franceză o rezervă mereu liderilor învinși, pentru simplul fapt că nu mai așteaptă nimic de la ei nici pentru interesele lor, nici pentru propria vanitate.” Desigur, singurătatea este însoțită și de spectacolul grotesc al adaptării celorlalți, al schimbării rapide a taberei, fenomen ce „provoacă admirație”; „nu există o limită a oportunismului.”  

La 55 ani (vârsta sa în anul 1981), după o necesară perioadă de reflecție (denumită în mod generic „traversare a deșertului”), Valéry Giscard D’Estaing a revenit în arena politică mai întâi printr-o candidatură simbolică la nivel local (Chamalières, în regiunea sa natală) în calitate de consilier și, ulterior, parlamentar (deputat în Adunarea Națională și în Parlamentul European), președinte al Comisiei de Politică Externă a Adunării Naționale, președinte al Consiliului Regional Auvergne (1988-2004), membru al Consiliului Constituțional și, poate cel mai important, după cum am menționat, membru al Academiei Franceze (2003). În finalul acestui articol, ce cuprinde doar o mică parte a unui destin politic important, evidențiez atât reconcilierea cu François Mitterrand cât și ideile de o actualitate remarcabilă ale academicianului Valéry Giscard D’Estaing, scrise de acesta în anul 1995.[4]

Adversitatea și lupta politică ar trebui să aibă o limită, dictată până la urmă de bunul simț, de propria educație sau de respectul profund pentru efortul omului de stat veritabil, atunci când profesiunea este politica și aspirația primordială destinul țării. Un exemplu este înființarea muzeului d’Orsay din Paris, un templu al impresionismului și nu numai. Ideea creării acestuia și începutul lucrărilor de amenajare au aparținut lui Valéry Giscard D’Estaing, iar finalizarea a cărei consecință directă a fost inaugurarea noului muzeu, lui François Mitterrand. „Musée d’Orsay” a fost inaugurat oficial la 1 decembrie 1986. Iată conținutul scrisorii trimise de președintele Franței, François Mitterrand, în atenția predecesorului său, Valéry Giscard D’Estaing, precum și răspunsul acestuia din urmă:  

„Paris, 21 noiembrie 1986

Domnule Președinte,

Pe 1 decembrie va avea loc, după cum știți, inaugurarea muzeului d’Orsay. Dincolo de invitația protocolară vă scriu pentru că știți dorința mea foarte mare privind prezența Dumneavoastră la acest eveniment….Muzeul vă datorează existența. Nu am făcut decât să finalizez acest proiect….Continuitatea Statului, într-un domeniu ce nu lasă loc interpretărilor politice, ar fi astfel reafirmată în mod fericit. Îmi permit să sper în acordul Dumneavoastră și voi fi foarte sensibilizat de prezență.

                                                                                              François Mitterrand”  

„23 noiembrie 1986

Domnule Președinte al Republicii,

Amintindu-vă de contribuția mea la decizia de creare a muzeului d’Orsay, ați decis să mă invitați la inaugurare. Sunt mișcat de atenția Dumneavoastră…..Cum adesea este destinul și regula democratică, această operă a fost finalizată de altcineva……Voi onora invitația, dornic să punctez, precum Dumneavoastră, spiritul continuității de acțiune în țara noastră…..

                                                                                     Valéry Giscard D’Estaing”

Cred că acest schimb epistolar este edificator în ceea ce înseamnă curtoazie, respect reciproc dar și importanța unui obiectiv major cultural-național. De ce nu, un bun prilej de a netezi multe din asperitățile și resentimentele politice personale, poate și cu ajutorul picturilor impresioniste a lui Degas și Renoir, dar fără îndoială cu ajutorul aceleiași treceri a timpului…..

Rândurile scrise de Valéry Giscard D’Estaing în anul 1995 merită a fi reținute pentru că acestea constituie o viziune lucidă și reală a unui viitor apropiat, o observare detaliată a destinului umanității venită din partea unui personaj politic remarcabil:

În interiorul țării suntem condamnați la o creștere lentă, prea lentă pentru ameliorarea condițiilor noastre de viață și astfel se întrevăd tensiuni sociale puternice. Pensionarii își vor vedea amenințată puterea de cumpărare. Progresul tehnic și cucerirea piețelor mondiale de către statele asiatice vor accentua presiunea asupra locurilor noastre de muncă. În exterior, Uniunea Europeană va evolua spre un tip de organizație internațională ce va gira o zonă de liber schimb, fără a afirma însă o voință politică veritabilă. Puterea economică și monetară a Germaniei va continua să crească și va influența statele vecine. Țărmul sudic al Mediteranei, sub dubla presiune a exploziei demografice și integrismului islamic, va cunoaște tulburări violente. Rusia va fi tentată, după cum o arată deja în Cecenia, să își reorganizeze vecinătatea apropiată, cu ajutorul forței….Lumea ultimilor 50 de ani va face loc unui univers confuz, încordat, pradă forțelor obscure și retrograde.”

Valéry Giscard D’Estaing a cunoscut toate etapele profesionale ale unui om de stat până la cel mai înalt nivel: De la demnitățile locale și regionale până la cele naționale și internaționale. De semnalat nu este numai capacitatea de a parcurge victoriile și eșecurile politice inerente cu demnitate ci capacitatea de a pune în prim plan ideea de reformă prin argumentul suprem ce rezistă timpului: Cuvântul scris. Acesta din urmă conturează în mod înțelept și actual mesajul unui om politic dedicat în mare măsură comunității sale:

Nicio societate nu poate fi vie fără un ideal care o inspiră sau fără o cunoaștere clară a principiilor ce o organizează. Perioadele marilor civilizații sunt cele în care cele două condiții sunt reunite….Concetățenii noștri vor să știe după ce principii sunt guvernați și spre ce viitor se îndreaptă.”    


*Varianta inițială a articolului a fost publicată la data de 12.11.2020, pe Marginaliaetc.ro

NOTE

[1] volumele sale de memorii, intitulate „Le Pouvoir et La Vie” (Tome 1 et 2, 2004, Ed. „Le Livre du Poche”); Tome 3, „Choisir”, 2007, Ed.”Le Livre du Poche”)

[2] Éric Roussel, „Valéry Giscard D’Estaing”, Ed. L’Observatoire, 2018.

[3] Alexis de Tocqueville, „Souvenirs’. Ed.Gallimard, 2000.

[4] volumul intitulat „Dans 5 Ans l’an 2000, les enjeux de l’élection présidentielle”, 1995, Ed. Cie 12.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Am citit eu in diagonala sau nu scrie nimic despre motivul pierderii alegerilor din ’81? L’affaire des diamants, hein? Coruptia tipica politicienilor francezi? Ar fi mai onest sa se prezinte si latura asta a personalitatii dlui presedinte …

  2. Mai avem mult pana sa urmam exemplul politicienilor din Occident. Pana atunci facem ca politicienii din SUA, cu insulte, acuzatii si lovituri juridice.
    Daca ne amintim din istoria noastra in Razboiul franco-prusac din 1870-1871, cetatenii romani ofiteri straini au plecat la lupta pentru tara-mama. Astfel, ofiterul-medic prof. dr. Carol Davila (seful serviciului sanitar al Romaniei) a fost incadrat ca sef al unui spital de campanie al armatei franceze iar ofiterul de artilerie printul domnitor Karl von Hohenzolern-Siegmaringen in statul major al armatei prusace. Dupa terminarea razboiului (in care Davila cazuse prizonier cu tot spitalul dar a fost insarcinat in continuare cu ingrijirea bolnavilor si ranitilor sai, nefiind masacrati de invingatori) cei doi s-au intors in tara si si-au continuat atributiile, prietenia si colaborarea. Iar experienta capatata a fost valorificata in Razboiul de independenta 1877-1878. Ulterior, cei doi au murit de batranete, unul maresal iar celalalt general si au ramas ca figuri luminoase in istoria Romaniei.
    Ma intreb ce ar zice in zilele noastre presa, politicienii si publicul intr-o ipotetica situatie asemanatoare?

    • ” iar ofiterul de artilerie printul domnitor Karl von Hohenzolern-Siegmaringen in statul major al armatei prusace.”
      Doar poate prin telegraf.
      Aceasta este doar o legenda urbana. Daca aveți o sursa credibila va rog s-o menționați.
      Romanii au simpatizat cu Franța in acest război si Candiano Popescu a făcut republica de la Ploiești încercând sa-l răstoarne pe Carol I, pentru ca apoi s-o intoarca ca la Ploiești, ajungând mai tarziu un servitor fidel al regelui. Este drept ca a fost voluntar in războiul de independenta.

  3. Articol admirabil, felicitari. Sa adaug totusi ceva
    – Mitterand, o personalitate politica de prim rang a Frantei postbelice, s-a ales presedinte doar la a cincea candidatura si
    – Giscard, cred eu, a pierdut voturi ale gaullistilor ca urmare a atitudinii ( oui mais…) avute la referendumul din 1969.

  4. Un articol care arata încă o dată cat de mari au fost politicienii secolului 20 si cat de mici sunt cei ai secolului curent.
    VG d’Estaign scria acum 10 ani intr-un ziar a la peste 20 ani dupa traversarea desertului:

    „Dans la profession de foi de François Hollande, on trouve trente-cinq fois le mot je. Il écrit par exemple : « Je ferai construire 2,5 millions de logements. » Mais le président de la République ne fait pas construire de logements! Vos lecteurs peuvent regarder autour d’eux, dans leurs villes et leurs villages : des logements construits par le président, ils n’en trouveront aucun!”
    Ar fi bine sa masuram liderii vremii dupa cat de ori spun „eu”, si mai ales dupa cat de ori spun „eu voi face”, „eu voi construi” sau „eu voi da”.
    Pentru ca François Hollande n-a construit prea multe case pentru cei care l-au votat si pe care-i numea sens dents.

  5. Presupun că în cazul lui Louis-Philippe d’Orléans vă referiţi la fiul lui Louis-Philippe-Joseph, duce d’Orléans (1747-1793) adică la Louis-Philippe Ier.

  6. Un aspect interesant legat de alegerile prezidențiale din 1974 este modul de realizare a alianțelor electorale și impactul acestora asupra rezultatului. Astfel, sondajele de opinie pentru turul al doilea indicau o situație paradoxală: nici unul dintre candidați nu era indicat drept cîștigător în fața tuturor contracandidaților (și acum citez dintr-un articol din revista Science et Vie, publicat în 1981): Mitterand (candidatul coaliției de stînga) era indicat drept cîștigător în fața candidatului gaullist Jacques Chaban-Delmas (54% contra 46%), care la rîndul său era mult mai popular decît Giscard (70%!, față de numai 30%). În acestă situație, înainte de scrutin un grup de gaulliști, în frunte cu Jacques Chirac, au decis să-l sprijine pe Giscard (Appel des 43), care pînă la urmă a reușit să cîștige în al doilea tur de scrutin, e adevărat, la limită (50,8%). Această situație era descrisă în articol drept un exemplu de „efect Condorcet” – e terminologia folosită atunci – (sau Paradoxe de Condorcet) – conform Wikipedia.

  7. Giscard D’Estaing n-a fost în niciun caz cel mai tânăr șef de stat francez la 48 de ani. Napoleon a ajuns prim consul (validat prin referendum) la 30 de ani. Nepotul său, Louis Napoleon Bonaparte, a ajuns primul președinte al celei de a doua republici franceze la 41 de ani, după niște alegeri destul de disputate. Asemeni ilustrului său unchi a sfârșit prin a se proclama împărat (Napoleon al III-lea) și a face praf imperiul franțuzesc. 😒

    Giscard D’Estaing nu mi se pare deloc un personaj atractiv sau remarcabil. Dimpotrivă. A ajuns președinte în mod accidental datorită morții neașteptate a președintelui Georges Pompidou, ce la rândul său ajunsese președinte în mod accidental după ce generalul De Gaulle, bosumflat că franțujii respinseseră prin referendum reforma senatului propusă de el, a demisionat intempestiv la mijlocul celui de al doilea mandat prezidențial al său.

    Giscard D’Estaing s-a dovedit a fi mai degrabă un demagog meschin și ahtiat după putere decât un mare politician. Un soi de Ion Iliescu avant la lettre. Nici o maimuțărie n-a fost prea ridicolă pentru el. De formație inginer, s-a angajat din tinerețe funcționar la versiunea franceză a curții de conturi – probabil plasat acolo de tăticul și el bugetar de samă. 👌 Ca șef de comisie parlamentară pentru finanțe în vremea lui Pompidou a încasat niscai diamante de la revoluționarul african, devenit președinte comunist, apoi împărat și în final judecat pentru canibalism- Jean Bokassa. Scandalul a fost dat în gât abia prin 1979 – periculos de aproape de alegerile din 1981. Giscard D’Estaing s-a apărat spunând că banii obținuți din vânzarea diamantelor i-ar fi donat crucii roșii central africane. 😂

    Oficial politician „de dreapta” a făcut-o ministră pe un soi de Ana Pauker franțuzească: Simone Veil. A umflat pensiile de stat cu peste 60% și a redus masiv vârsta de pensionare. A umflat aportatul bugetar francez ce e și azi procentual cel mai mare din Europa. Politicile sale de „reforme sociale” au pus cruce celor „trente glorieuses” („treizeci de ani glorioși” – de creștere explozivă a Franței) ruinând economia Franței și a semănat multe din semințele bolilor ce macină azi Franța. Ca să mai atenueze un pic imaginea sa de birocrat cenușiu a aranjat să fie filmat de TV-ul de stat călătorind „ca orice cetățean” cu metroul într-un vagon ce era înțesat de agenți ai serviciilor secrete în civil. Apoi a invitat un gunoier la cină la palatul Elysee. Din păcate pentru ele nimic din toate astea nu l-a făcut mai popular, ci doar au accentuat ridicolul

    În politica externă nu s-a lăsat cu nimic mai prejos. S-a gudurat pe lângă tot soiul de personaje pitorești precum Mao Țedun, Nicolae Ceaușescu sau Leonid Brejnev.

    Probabil că a fost într-adevăr dărâmat de pierderea prezidențialelor din 1981 în fața panglicarului Mitterand – un individ chiar mai penibil ca el, dovadă vie a inepuizabilului spirit francez.😁 Așa că pentru a nu rămâne fără nicio șefie s-a făcut președinte de consiliu județean franțuzesc. Iar după aia s-a avântat direct în prospăt înființatul Parlament European. Nici acolo n-a stat degeaba: Și-a legat numele de proiectul Constituției comunistoide a UE care a fost respins în mod glorios de referendumurile din Franța și Olanda în 2005 – după care procesul de ratificare a intrat în faza mucles pe termen nedeterminat. Se pare că situația actuală („Ne facem că nu s-a întâmplat nimic”) în care constituția UE nu e adoptată, dar nici oficial respinsă, chiar dacă nu mai poate fi adoptată, iar procesul de ratificare e întrerupt de aproape 20 de ani și zace undeva între ape – ar fi fost ideea sa genială re „rezolvare a impasului”. 😊

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cosmin Lotreanu
Cosmin Lotreanu
Diplomat (ministru plenipotențiar), absolvent al Facultății de Istorie (Universitatea București) respectiv al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (studii post-universitare). Îndeplinește calitatea de consul general al României la Trieste (Republica Italiană), având misiuni externe anterioare în Republica Turcia respectiv Republica Serbia. Contributor la revistele culturale La Punkt, ARCA (Arad), Argeș respectiv Marginalia (“platforma de idei, comentarii, analize, note și luări de poziție, recenzii și recomandări”).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro