vineri, februarie 23, 2024

Virgil Ierunca- ROMÂNEȘTE

În anul în care se împlinește centenarul de la nașterea Monicăi Lovinescu, o aniversare asumată în principal de editura Humanitas, relativ discret de Uniunea Scriitorilor și pare-se deloc de Academia Română (aceasta fiind mai preocupată de grotești, scandaloase festivități prilejuite de viața și moartea turnătorului Constantin Bălăceanu- Stolnici), aceeași editură Humanitas a publicat nu doar o selecție dintre cărțile celei ce a devenit celebră datorită emisiunii Teze și Antiteze la Paris și cronicilor din Actualitatea românească, ci și două cărți ale lui Virgil Ierunca. Românește și Trecut-au anii. Fapt menit să sublinieze nu numai o comunitate de destin, ci și una de misiune. O misiune autoasumată care s-a manifestat ca atare încă din primele zile când cei doi, ajunși cu burse de studiu în Capitala Franței, au încercat să sensibilizeze conștiințe în legătură cu primejdia reprezentată de comunism pentru țară. Îndeosebi pentru cultura românească.

Ajunge să citești La Apa Vavilonului, jurnalul refăcut al Monicăi Lovinescu, sau Trecut-au anii, spre a înțelege încă o dată că la început independent, de la un moment dat împreună, cei doi numiți cu afecțiune fie Monicii, fie Ieruncii, au fost, încă din primele zile ale exilului lor parizian, conectați la actualitatea românească. Au trăit de parcă ar fi rămas în țară. Nu și-au văzut indiferenți de carieră, cariera lor a fost de fapt însăși România.

În paginile de jurnal recuperate în Trecut-au anii, Virgil Ierunca reface nu doar ceea ce el însuși numește un du-te- vino românesc din Parisul primilor ani de după instalarea comunismului în România, ci și demersurile, foarte adesea lupta, în vederea înființării și menținerii în viață a unor reviste culturale românești. Create, scrise și publicate și cu gândul de a face din ele o contrapondere la maculatura proletcultistă din țară. Revistele acestea, printre care un loc de frunte era deținut de Caiete de Dor, trebuiau să completeze și ceea ce putea fi auzit pe unde radio. La Europa Liberă, aflată atunci în primii ani ai existenței sale, ori la Radio Paris, acolo unde atât Monica Lovinescu cât și Virgil Ierunca aveau să lucreze o bună bucată de vreme. Ajuns aici, nu pot trece peste detaliul că legendarului director al Europei Libere, Noel Bernard, eforturilor lui depuse pe lângă conducerea americană a postului, li s-au datorat atât Teze și Antiteze la Paris cât și Povestea vorbei.

Pesemne, volumul Românește apărut întâia oară la Paris în anul 1964, reunește măcar o parte dintre articolele scrise și publicate de Virgil Ierunca în respectivele reviste, cele mai multe efemere, în primii cincisprezece ani de exil. Toate scrise în numele adevărului, fapt subliniat încă din motto-ul cărții – un citat din Georges Bernanos  (Ci moartea ne va dezrobi mâine; iară adevărul ne poate dezlega încă de azi), ca și în prefața la ediția din anul 1990.

În aceeași prefață, Ierunca recunoaște o oarecare datare ce marchează  o seamă dintre articole antologate în carte, faptul că însăși alegerea titlului însemna o replică la procesul de rusificare la care era supusă țara în prima parte a dictaturii comuniste. Autorul admitea și faptul că unele pagini sunt marcate de o ușurătate solemn-circumstanțială, însă “Atunci …circumstanțele se confundau cu un destin“. Apariția unui volum ce se cheamă Românește însemna atunci, cum bine observa Virgil Ierunca, o sfidare. La adresa unor politici culturale ce ignorau, negau, ciunteau, siluiau valorile românești, ca și la adresa colaboraționismului care făceau ravagii. Un colaboraționism care nu era eminamente și exclusiv acela al unor Mihai Ralea, Mihai Novicov, N. Tertulian, Traian Șelmaru, Ovid S. Crohmălniceanu, ci –hélas! –și al unui George Călinescu și chiar și Tudor Vianu.

Caracterul militant al cărții este evident încă din momentul parcurgerii sumarului. O primă secvență, intitulată Românește, vorbește despre Brâncuși, Ion Barbu, Blaga, Enescu, Lovinescu sau Alice Voinescu. Adică despre personalități de primă mână ale culturii românești care, într-un fel sau altul, au avut de suferit odată cu instalarea comunismului. Unii au fost siliți să aleagă calea exilului, alții, precum Blaga, Barbu, Vasile Voiculescu sau Alice Voinescu, deși rămași în țară, au fost drastic categoric goniți din actualitate,  dur și târziu cu drept de recurs puși la index. E. Lovinescu a fost postum declarat persona non grata. Virgil Ierunca rezumă contribuția lor inestimabilă la cultura românească, fără a adopta însă tonul encomiastic.

Iată, de pildă, încă din prima parte a comentariului despre E. Lovinescu, Virgil Ierunca își reafirmă apartenența la maiorescianism și la tezele șefului Junimii referitoare la formele fără fond.  Fapt ce nu îl împiedică să argumenteze crima culturală comisă de cei socotiți a fi inchizitorii creatorului cenaclului Sburătorul.  Virgil Ierunca pune în evidență și detaliul că Lovinescu nu a fost, cum fals s-a spus adesea, eminamente un obsedat de literatură, ci a intuit pericolul comunismului sovietic ca și pe cel al degenerării marxismului.

În secvența intitulată Geografie, îl regăsim pe comentatorul politic Virgil Ierunca. Atent la rezistența din munți din țară, la revoltele anticomuniste de la Poznan  sau Budapesta, la atacul asupra ambasadei României de la Berna. Capitolul numit Dimpotrivă este neiertător la adresa pervertirii culturii românești în anii ‘50. Ierunca surprinde pe un ton aspru perniciozitatea atitudinii unui Beniuc, poet socotit a fi submediocru,  observă ceea ce el numește a fi exilul filosofiei, adică totalul obroc sub care au fost puși Vasile Pârvan, Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Noica, Mircea Vulcănescu, Dan Botta. Sunt drastic criticate colaboraționismele lui Geo Bogza sau Călinescu (putem citi un răspuns dur al lui Ierunca la adresa unor critici puse pe hârtie la ordin de “Divinul critic”, având ca pretext contribuția referitoare la Literatura română a fostului student publicată în Enciclopedia Pléiade)  , poate prea dur acela al lui Tudor Vianu, este pusă la zid instrumentalizarea scrierilor lui Caragiale.

Din secvența Neo-iobăgia ideologică rețin articolul consacrat publicării în URSS a nuvelei O zi din viața lui Ivan Denisovici, analizele despre repercusiunile în cultură ale conflictului chino-sovietic.

Secvența Confluențe se deschide cu un substanțial articol prilejuit de moartea neașteptată a lui Camus. Nu, nu e vorba despre un necrolog, ci despre o foarte atentă analiză a celui ce “ nu a fost generos cu noi, ci just; nu s-a apropiat de noi din compătimire, ci din datorie ”.Virgil Ierunca a fost profund marcat de vestea morții lui Camus. În paginile de jurnal salvate în Trecut-au anii că autorul Străinului  “era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conștiinței unde cuvântul mărturisește prin arsură” . În Românește, Virgil Ierunca  socotește, după părerea mea pe bună dreptate, Camus este “poate cel dintâi la care am aflat ceea ce de atâta vreme căutăm: imaginea intelectualului occidental care să sfințească aceste două vorbe  scumpe nouă de intelectual și de occidental”.  Iar melomanul Ierunca își încheie studiul cu fraza “S-ar putea ca până la urmă Albert Camus să fi fost posibila figură a unui Mozart pentru o vreme ca a noastră, în care grația se cerea neapărat completată cu voința de onoare”.

Virgil Ierunca –ROMÂNEȘTE – Editura Humanitas, București, 2023

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Incredibil, nu stiam ca George Călinescu și chiar Tudor Vianu au fost colaboratori ai noii puteri comuniste. Nimeni nu a avut interesul niciodata in Romania sa-i promoveze pe Virgil Ierunca sau pe Monica Lovinescu. Erau probabil „periculosi” atat pentru regimul comunist, cat si pentru cel neo-comunist care a promovat un „marxism degenerat” timp de decenii intregi dupa 1990. Exact acest tip de „marxism degenerat”, adaptat vremurilor moderne, este adoptat azi ca ideologie de catre numeroase partide occidentale.
    Multumim pentru aticol!

  2. Nu as denigra la gramada toti autorii de pe vremea comunismului. Adevarul e ca daca nu colaborai cat de cat cu regimul, erai tras pe linie moarta. Dupa razboi multi viteji se arata, acum e usor de zis. De exp mi se pare exagerata expresia „grotesti, scandaloase festivitati… de la Academia Romana” pentru Constantin Balaceanu-Stolnici. Trebuie celebrata memoria lui Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, dar asta nu inseamna denigrarea la gramada fara o atenta analiza a celor care au activat in tara.

    • Stolnici a activat și peste hotare. În serviciul Securității. Individul asta a dat note informative sub numele de Laurențiu și a furnizat planul casei lui Vlad Georgescu.

      • Academia Romana nu l-a omagiat pe boierul Balaceanu nici ca spion, nici contraspion, nici informator/turnator, ci ca membru al Academiei, cu ceva realizari. Pe cand ceilalti nominalizati, care au fost utili pentru Romania, sunt omagiati de alte foruri la care au activat ei. Sa nu amestecam mere cu pere.

        • @Virgil Ordeaunu
          E halucinant ce susțineți. Sunteți o dovadă a incomensurabilei capacități de funcționare inconștientă a românului. Scuzați-mă.

        • @Ordeanu, securistul Balaceanu-Stolnici l-a asasinat pe Vlad Georgescu (in speranta ca stiti macar cine a fost), facand o schita a apartamentului sau pentru ca mai apoi securitatea sa se foloseasca de ea si sa plaseze dispozitivul iradiant. Cam acesta a fost Balaceanu-Stolnici, iar oameni ca dumneavoastra inca se „balacesc” in nostalgia trecutului comunist.

          • Nu avem nici o dovada ca Balaceanu-Stolnici ar fi comis vreo crima. Dar ca a furnizat Securității planul casei directorului Europei Libere e mai mult ca sigur.

            • Indirect a contribuit la asasinat intr-adevar, dupa ce a fost invitat de Vlad Georgescu in casa lui, asadar este un complice. Desigur, altii s-au ocupat de punerea in practica.

          • Nu doar atat a fost Balaceanu, iar admiratia pentru ce a facut bun, spre deosebire de ce a fost reprobabil, nu inseamna nostalgie de niciun fel.

    • Nimic nu poate scuza colaborationismul lui Stolnici. Practic, complice al Securitatii in tentativa ei de a inchide gura unor oponenti ai regimului comunist. Daca ne gandim la complicitatea Securitatii cu Carlos si altii ca el, asta inseamna complice la tentativa de asasinat! Faptul ca Academia Romana il „cinsteste”, asta ne spune cate ceva despre ce reprezinta, astazi, Academia Romana, Departe de a se desparti de trecutul nefericit unde nevasta lui Ceausescu era „cinstita” si ea ca membru deplin al Academiei, ea face astazi omagiul Securitatii!

  3. C..academia romana a mai omagiat și un dezertor din armata romana și pe cel care a dus România la dezastru – fostul rege carol II – una dintre cele mai sinistre figuri ale foștilor hohenzolerni @

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro