20 ianuarie 1983: Discursul lui François Mitterrand în fața Bundestag-ului

         Cuvinte pentru istorie

„Viitorul țărilor noastre, fundamentul pe care poate și trebuie să se construiască uniunea Europei, atuul cel mai puternic al libertății lumii, este cel al respectului, încrederii, prieteniei reciproce a popoarelor francez și german” – Charles de Gaulle, 19 septembrie 1963

Reconcilierea postbelică franco-germană, un subiect vast, ne poate reaminti anumite momente, pornind de la relația și acțiunea comună fondatoare a președintelui francez Charles de Gaulle, respectiv cancelarului Konrad Adenauer și materializată prin tratatul de la Élysée, din 22 ianuarie 1963. O conduită similară, personală și instituțională, au exercitat-o și liderii francez și german ai ultimelor două decade ale secolului XX: François Mitterrand[1] și Helmut Kohl[2]. Amiciția și încrederea reciprocă au rezistat avatarurilor istoriei și climatului politic al perioadei sus-menționate. Important de menționat că pe biroul lui Helmut Kohl din Cancelaria vest-germană de la Bonn se regăseau două portrete: ale lui Konrad Adenauer, mentor politic al acestuia respectiv François Mitterrand[3], acesta din urmă cu o dedicație scrisă pe verso. Antanta între cei doi lideri a avut rolul său semnificativ în ceea ce a însemnat parteneriatul franco-german, Europa născută sau, mai bine spus, renăscută în ultima parte a secolului XX.  

Un moment important a fost discursul din 20 ianuarie 1983 susținut de președintele francez François Mitterrand în fața parlamentarilor vest-germani din cadrul Bundestag-ului, rostit cu ocazia celei de a XX-a aniversări a „Tratatului de la Élysée privind cooperarea franco-germană și Comunitatea Economică Europeană”. Un discurs instituțional punctat însă de o notă personală autentică și palpabilă, datorată atât unui istoric individual al relației șefului statului francez cu spațiul german, prieteniei cu Helmut Kohl dar, mai presus de toate, convingerii sale nestrămutate în rolul fundamental al antantei franco-germane ca motor al construcției europene, în parteneriat cu dimensiunea atlantică de securitate și cooperare. Cuvintele rostite de François Mitterrand au fost cu atât mai importante cu cât, să nu uităm, istoricul său în relația cu Germania a însemnat inclusiv războiul și înfrângerea Franței din vara anului 1940 dar mai ales prizonieratul. François Mitterrand a fost capturat și internat într-un lagăr de lângă Weimar. A încercat să evadeze de câteva ori, tentativa reușind a treia oară.[4] 

Discursul din 20 ianuarie 1983 este nu numai impresionant ci și actual, la mai bine de 40 de ani distanță de la pronunțarea sa. Iar sinteza convingerilor personale și a aspectelor instituționale, vizibilă încă de la debutul alocuțiunii, este una pasionantă. Președintele francez și-a dezvăluit „mândria și recunoștința în fața istoriei și a dumneavoastră”; a menționat, sub o altă formă, ceea ce George Santayana a susținut mai înainte: „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”. Relația franco-germană a fost marcată adesea în trecut de „lupte câștigate de unul sau de celălalt, victorii efemere, care au condamnat pe învingător să construiască pe temelia sângelui vărsat, iar pe învins să viseze la revanșă”[5]. „A trebuit să se ajungă la dictaturi barbare, Franța ocupată, Germania împărțită, Europa divizată, devastată și epuizată pentru ca respingerea unor asemenea rupturi să devină voința comună a europenilor, în primul rând a germanilor și francezilor.”[6] Preeminența modelului european ca fundament al viitorului comun a fost explicit afirmată: „O întreagă istorie, cea a Europei, însoțește suișurile și coborâșurile relațiilor franco-germane, cu înșiruirea sa strălucitoare de invenții și cercetări culturale, lingvistice, arhitecturale, urbane, științifice, filosofice, economice, tehnologice. Secolele au văzut cum s-au născut și răspândit începând din Europa o civilizație imensă, a noastră, cu propriul său excepționalism.”[7] Iar cuvintele  din acest paragraf al alocuțiunii sunt vizionare și, după mai bine de 40 de ani, acute dacă ne raportăm la un deziderat contemporan stringent: „Și dacă Europa este puternică, cum de nu s-ar reflecta aceasta pe toate planurile, să fie într-o bună zi independentă în fața amenințărilor externe și să se asume pe ea însăși!”[8] Iar o Europa puternică este indispensabil legată, atunci și acum, de un proces de perfecționare a capacităților militare. În acest context forța militară nucleară a Franței a ocupat și ocupă un rol important: „Arma nucleară, instrument al descurajării, fie că o dorim, fie că o deplângem, constituie garanția păcii.”[9] În perioada respectivă (anii ‘80 ai secolului XX) au fost instalate în Occidentul european rachete americane Pershing, purtătoare de focoase nucleare, aspect datorat prezenței, în anumite state ale Europei de Est, membre ale Tratatului de la Varșovia, rachetelor nucleare sovietice SS-20. Mitterrand a denunțat cu fermitate ipocrizia adepților pacifismului: „Armele nucleare sunt în Est, iar pacifiștii sunt în Vest”[10]. A apărat independența nucleară franceză și a rostit, am putea spune fără a greși, un postulat: „Este necesar ca un război să fie imposibil și cei care s-ar gândi la acesta să fie descurajați.”[11] Șeful statului francez a evocat rolul înaintașilor care au trecut peste resentimentele trecutului recent și nu numai și care au construit reconcilierea franco-germană: „Să evocăm memoria celor dispăruți, să salutăm opera celor prezenți, tuturor cărora le datorăm Europa și reconcilierea franco-germană. Celor care, imediat după război, au pregătit acest tratat. Celor care l-au semnat și care i-au apărat existența: președinți, prim-miniștri, toți cancelarii Germaniei, distinși parlamentari, militari, înalți funcționari și, în jurul acestora, voința populară puternică. În timpurile lui Konrad Adenauer, Jean Monnet, Robert Schumann, acești oameni au reacționat când destinul a ezitat și putea deveni propice sau nefast; la ora unei decizii, oameni excepționali au știut să reacționeze. Să le onorăm creativitatea, determinarea neclintită, opera pe care ne-au încredințat-o.”[12] „Să salutăm împreună memoria cancelarului Adenauer și a generalului de Gaulle…au știut să dea o formă solemnă și practică totodată reconcilierii celebrate astăzi aici, începută încă din 1947, la Congresul european de la Haga, care a avut obiectivul, și aici citez din rezoluția însăși, să pună capăt unei rivalități seculare.”[13] Tratatul de la Élysée din 1963 a fost, în opinia vorbitorului, „o etapă indispensabilă pe calea Europei unite”[14].

Reconcilierea franco-germană a avut și un alt pilon important: cel economic. Mitterrand a evidențiat „cele mai importante schimburi bilaterale din Europa”, „faptul că suntem, pentru fiecare dintre noi, primul partener comercial”, iar o componentă importantă a proiectelor economice a fost cea militară: racheta Ariane, avionul Airbus, domeniul nuclear militar și civil. Acesta a fost dublat de dimensiunea educațională comună, ceea ce mai târziu, prin extindere progresivă la scară continentală, va lua forma programului european de mobilitate educațională: „cinci milioane de tineri implicați în schimburi, 24% din elevii francezi studiază limba germană și 25 % din elevii germani studiază limba franceză.”[15] 

Convergența, inclusiv pe plan militar, între cele două state a fost salutată și promovată intens de președintele Mitterrand. Vorbitorul a citat din prevederile Tratatului din 1963: „apropierea doctrinelor militare pentru a ajunge la o concepție comună.” În mod firesc, fiecare stat are obiective politice specifice însă independența strategică a Franței, respectiv tratatele Republicii Federale Germania cu țările Europei de Est nu au condus la riscuri privind funcționalitatea cooperării franco-germane, ci din contră: „Am învățat să lucrăm împreună, în vederea asigurării securității comune”[16]. Climatul internațional, atunci bipolar, cu tendințe multipolare astăzi, este asigurat de „arma nucleară, că vrem sau nu, instrument de descurajare, garanția păcii, încă de când există echilibrul puterilor”[17]: în raport cu țările est-europene definite ca „vecinii și partenerii noștri istorici”; care a făcut posibil ostpolitik-ul vest-german (politica „răsăriteană”, de deschidere față de estul sovietizat al Europei) și Actul Final de la Helsinki (1975), semnat de 35 de state și care a încheiat lucrările Conferinței asupra Securității și Cooperării în Europa.[18] În context, cuvintele lui Mitterrand sunt rostite parcă în prezent…..„Oricine ar paria pe decuplarea între continentul european și cel american ar pune în discuție echilibrul puterilor și menținerea păcii…determinarea comună a membrilor Alianței Atlantice și solidaritatea acestora.”[19] În același timp, președintele francez a evidențiat necesitatea prezervării arsenalului militar convențional și nuclear francez, indispensabil asigurării securității țării sale dar și al aliaților: „Nu putem compara decât ceea ce este comparabil: tipuri de armament, putere de foc, precizie, rază de acțiune…Franța nu poate pierde un element determinant al capacității sale de descurajare, adică garanția securității sale.”[20] În concluzie, „forța nucleară franceză este și va rămâne independentă.”[21] Președintele Mitterand a concluzionat, logic și lucid, că „nu ne putem lipsi de mijlocul de prevenire al războiului.”[22] Antanta franco-germană, a asigurat vorbitorul, a funcționat și va funcționa și pe acest palier fără sincope: „Avem împreună voința și ambiția, în acest domeniu precum și în altele, de a ne asculta, francezi și germani, unii pe ceilalți, de a ne consulta și înțelege. Nimic din ceea ce aduce atingere vieții și suveranității Germaniei nu poate fi discutat fără Germania”[23]. Expresie astăzi atât de familiară , dacă ne gândim la vecinătatea estică a Uniunii Europene…

Următorul pasaj din discurs ar putea fi decupat din contextul anului 1983 și, cu puține reajustări, inserat în decorul contemporaneității: „Decadența Europei nu este o fatalitate. Nu există o întârziere ireversibilă. Europa ar trebui să se împace cu apariția unor noi astre economice în vestul și estul Pacificului. Europa ce-și abandonează istoria și pământurile, ce-și coboară brațele… Absentă, uitată și care-și pierde inclusiv demografic prezența pe scena internațională.”[24] „Renașterea industrială a Europei este o necesitate cu condiția de a-și dori aceasta”….„Dimensiunea europeană este vocea și atuul nostru”. Comunitatea Economică Europeană (CEE) nu trebuie să aibă „certuri sterile de familie”[25], construcția europeană trebuie să fie una dinamică.. Coeziunea internă se opune izolării statale. Cele patru principii ale CEE sunt, în accepțiunea lui Mitterrand, „piața unică, preferința comunitară, politicile comune și solidaritatea. Să nu ne lăsăm impresionați de critici nejustificate sau de presiuni inadmisibile. CEE este entitatea cea mai deschisă a comerțului mondial și principala putere comercială.”[26] Vorbitorul a mers și mai departe, până la creionarea unei politici comerciale comune care să se proiecteze și în același timp să fie competitive către și cu alte continente și spații….Europa, a afirmat Mitterrand, trebuie să prioritizeze „sectoarele viitorului pentru a nu deveni terenul mărginit al concurenței între produsele SUA și Japoniei care vor concura prin filiale europene interpuse.”[27] Preferința comunitară este, în acest context, fundamentul Europei comerciale și agricole și „va contribui, sunt convins, la pregătirea noii Europe industriale.”[28] Mitterrand s-a pronunțat pentru un sistem monetar european ca „simbol al solidarității financiare”, precum și pentru o reformă a Fondului Social European, descris drept „un simplu canal de redistribuire bugetară între diferite guverne.”[29]

Ultima parte a discursului a fost marcată de dimensiunea socială și umanitară a relației franco-germane, circumscrisă contextului european. Dimensiune socială atunci când președintele Franței a subliniat că „Europa nu are un viitor dacă tineretul nu are o speranță”[30]; cuvinte generoase care cu siguranță au o semnificație ce depășește lupta împotriva șomajului. Dimensiune umanitară dacă subiectul este pacea, „obiectiv și atunci, dar mai ales acum, care nu trebuie invocată ca o putere invizibilă, ci construită și reconstruită în fiecare zi, consolidată și garantată, cu sânge-rece și voință.”[31]

Finalul alocuțiunii președintelui Mitterrand a lăsat impresia unui testament politic avant la lettre, încărcat de emoție, de amprenta trecutului, a învățămintelor acestuia, dar și de reclădirea speranței, odată cu încheierea celei de a doua conflagrații mondiale a secolului XX și până în prezent. Citind acum cele afirmate de vorbitor, nu putem să nu ne întrebăm dacă sus-menționata speranță nu se reclădește și astăzi, când încercările istorice sunt departe de a se fi finalizat; dacă nu cumva răspunsul la tot și toate nu este, înainte de toate, Europa:

„Născut în timpul unui război, combatant într-un altul – și nu sunt singur aici, în această sală, în atare situație – am fost martor al corolarului suferințelor generate de luptele noastre. Îndată ce am ieșit din aceste înfruntări, am ales să muncesc precum atâția alții, după atâția alții, la prietenia între popoarele noastre….Am participat la primul Congres european al speranței, pe care l-am evocat aici, mai înainte – la Haga, în 1947 – la doi ani de la finalul dramei. Da, am ales să lucrez pentru prietenia între națiunile noastre. Asta se traduce prin intensitatea la care trăiesc ceea ce rostesc, intensitatea pe care o resimt față de ceea ce exprim în fața Parlamentului german. Tot ceea ce se întâmplă de 35, 36 de ani, îmi confirmă această alegere. Nu am regretat-o niciodată….Întotdeauna am respectat liderii aleși de poporul german care au fost, față de Franța, unul după altul și toți împreună, în pofida divergențelor interne, prieteni loiali, făuritori, organizatori ai păcii și înțelegerii noastre. Nu, niciodată nu am regretat această alegere….Pentru a fi trăit în Franța ocupată, simt eu însumi ceea ce pot simți germanii separați în RFG și RDG. Pentru a fi cunoscut o Europa devastată, resimt trauma popoarelor separate, fărâmițate. Cred că niciun răspuns nu poate fi dat tuturor acestor întrebări, în afara unuia singur: să nu pășim pe drumul divizării, al fiecăruia pentru sine, al naționalismului exacerbat, al izolării și necunoașterii, nu așa vom identifica soluțiile în folosul popoarelor pe care le reprezentăm. Ci pe cel al unității, comunității, amiciției și bunei înțelegeri.”[32]

Cred că lectura acestui discurs ieșit din tiparele unui exercițiu retoric clasic și instituțional îndeamnă la o reflecție profundă privind lumea de ieri, de astăzi, de ce nu și de mâine, în care încercările, provocările, dilemele sunt, într-o formă particularizată de specificul fiecărei epoci, în mare aceleași. Iar Europa unită, cu valorile și credințele ei, cu dimensiunile economice, sociale, culturale și militare, cel mai probabil reprezintă singurul răspuns viabil, peste oameni, timpuri și locuri……   

[1] Președinte al Republicii Franceze în perioada 1981-1995 (n.a.)

[2] Cancelar al Republicii Federale Germania în perioada 1982-1990 respectiv al Germaniei reunificate în perioada 1990-1998, conform britannica.com   

[3] Franz Olivier Giesbert, ”Francois Mitterrand. Une vie”, ed. du Seuil, Paris, 2011, pag.585

[4] Deținut la Weimar, Spechingen și Bolschem, de unde a evadat în decembrie 1941, conform https://www.mitterrand.org/le-pelerinage-en-thuringe-de-francois-mitterrand.html

[5] Conform https://www.elysee.fr/francois-mitterrand/1983/01/20/discours-de-m-francois-mitterrand-president-de-la-republique-devant-le-bundestag-a-loccasion-du-20eme-anniversaire-du-traite-de-lelysee-sur-la-cooperation-franco-allemande-la-securite-europeenne-et-la-cee-bonn-jeudi-20-janvier-1983, sursă bibliografică principală a articolului.

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Conform https://history.state.gov/milestones/1969-1976/helsinki

[19] Op.cit., www.elysee.fr

[20] Aici vorbitorul se referă la negocierile sovieto-americane de la Geneva privind distrugerea rachetelor cu rază medie de acțiune. (n.a.)

[21] Op.cit, www.elysee.fr

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Ibidem

[25] Ibidem

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Ibidem

[29] Ibidem

[30] Ibidem

[31] Ibidem

[32] Ibidem