Vizita lui Vladimir Putin pe insula Iturup/Etorofu, în 13 august 2026, trebuie privită dincolo de dimensiunea simbolică a vechii dispute teritoriale ruso-japoneze. Insula este administrată de Rusia, dar revendicată de Japonia ca parte a „Teritoriilor de Nord”, alături de Kunashir, Shikotan și Habomai. Disputa datează de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și continuă să împiedice încheierea unui tratat formal de pace între Rusia și Japonia.[i]
Prin vizita sa — prima efectuată de Putin în arhipelagul disputat — liderul rus transmite fără echivoc că Moscova consideră insulele teritoriu rusesc și că perspectiva unor concesii teritoriale către Tokyo este, în actualul context, practic inexistentă. Vizita constituie astfel o provocare politică deliberată la adresa Japoniei.
Totuși, gestul nu trebuie redus doar la disputa legată de suveranitate. El se înscrie într-o deteriorare mult mai amplă a mediului strategic din Asia de Nord-Est. Institutul pentru Studiul Războiului (ISW) apreciază recent că vizita lui Putin în Kurile a fost probabil un element al răspunsului Kremlinului la lansarea documentului Cartea Albă a Apărării publicată de executivul din Japonia în 2026 și că a urmărit să submineze eforturile premierului Sanae Takaichi de consolidare a capacităților de apărare ale Japoniei.[ii] Putin însuși a criticat documentul japonez pentru identificarea Rusiei drept una dintre amenințările importante la adresa securității Japoniei. Din această perspectivă, vizita poate fi citită nu numai ca reafirmare a suveranității ruse asupra insulelor, ci și ca un mesaj strategic adresat Tokyo: consolidarea militară japoneză și apropierea de Statele Unite vor primi un răspuns și pe flancul nordic al Japoniei.
Abandonarea tentativelor de reconciliere ruso-japoneze
Gestul marchează totodată distanța parcursă față de perioada Shinzo Abe, când Japonia încerca să construiască o relație economică și politică mai apropiată cu Rusia, în speranța că aceasta va facilita un compromis asupra insulelor disputate. Premierul Abe și V. Putin s-au întâlnit în repetate rânduri, iar Tokyo a încercat inclusiv să răspundă preocupărilor Moscovei privind eventuala extindere a prezenței militare americane asupra unor teritorii care ar fi fost retrocedate Japoniei. Strategia nu a produs însă rezultatul urmărit, iar negocierile erau deja în impas înainte de ruptura produsă de războiul din Ucraina.[iii]
Invazia rusă din 2022 a schimbat fundamental această dinamică. Japonia s-a alăturat sancțiunilor occidentale, a sprijinit Ucraina și și-a aprofundat cooperarea strategică atât cu Statele Unite, cât și cu NATO. Moscova a început, în consecință, să trateze Tokyo tot mai puțin ca pe un potențial partener diplomatic și tot mai mult ca pe o componentă asiatică a taberei occidentale. Vizita lui Putin poate fi interpretată, prin urmare, și ca o sancționare politică a Japoniei pentru această repoziționare.
Există însă și o explicație de politică internă rusă, relevantă mai ales pentru timing-ul vizitei. Analistul James D. J. Brown a argumentat în The Moscow Times că deplasarea lui Putin trebuie pusă și în contextul alegerilor parlamentare ruse din septembrie 2026.[iv] Controlul asupra Kurilelor beneficiază de un sprijin larg în societatea rusă, iar o vizită prezidențială într-un teritoriu revendicat de Japonia oferă Kremlinului posibilitatea unei mobilizări patriotice cu costuri politice reduse. Această dimensiune internă nu contrazice însă interpretarea geopolitică a vizitei. Dimpotrivă, sugerează că același gest poate îndeplini simultan mai multe roluri: reafirmarea suveranității, presiunea asupra Japoniei, demonstrarea fermității prezidențiale în fața publicului rus și semnalizare strategică în Asia de Nord-Est.
Este important, de altfel, ca vizita lui Putin să nu fie văzută ca un gest fără precedent în politica rusă. Pentru că Dmitri Medvedev a devenit, în noiembrie 2010, primul lider rus care a vizitat insulele disputate, deplasându-se pe Kunashir în calitate de președinte. Așadar nu Boris Ielțîn și nici Putin în primul său mandat. Ulterior, ca prim-ministru, a revenit în arhipelag, inclusiv pe insula Iturup în 2015. Vizitele au provocat de fiecare dată proteste din partea Japoniei. Ceea ce diferențiază însă episodul din 2026 nu este simplul fapt că un lider rus vizitează Kurilele, ci contextul strategic în care are loc vizita: relațiile ruso-japoneze sunt mult mai tensionate, iar Japonia își consolidează rapid capacitățile militare, cooperează activ cu state precum Australia, Filipine, India, Marea Britanie etc., ultima fiind o adversară de calibru a Rusiei, mai ales prin prisma ajutorului oferit Ucrainei. Trebuie spus că Japonia a devenit unul dintre susținătorii majori ai Ucrainei, dar într-un mod foarte diferit de SUA sau principalele state europene: predominant în domeniile financiar, umanitar și de reconstrucție, iar în plan militar a furnizat în principal echipamente neletale. Așadar un nou motiv pentru care relațiile dintre Moscova și Tokyo au devenit extrem de reci, în condițiile în care cooperarea strategică ruso-chineză a căpătat o dimensiune militară mult mai vizibilă.
În acest punct intervine relația cu Beijingul. Deteriorarea relațiilor ruso-japoneze trebuie plasată în paralel cu apropierea dintre Rusia și China. Este plauzibil ca acțiunile Moscovei în Kurile să aibă și o componentă de semnalizare favorabilă Beijingului, fără ca de aici să rezulte că vizita lui Putin ar fi fost făcută la cererea Chinei sau special pentru a-i satisface interesele. Nu există dovezi publice care să permită o asemenea concluzie. Există însă o convergență strategică obiectivă: Japonia este principalul aliat american din Asia de Est și una dintre componentele esențiale ale arhitecturii strategice construite de Statele Unite în Pacific.
Această convergență este vizibilă mai ales în cooperarea militară ruso-chineză. Cele două țări desfășoară patrule navale și aeriene comune, iar în vara anului 2026 nave ruse și chineze au operat împreună în Pacificul de Vest, Marea Ohotsk și Marea Japoniei. Patrula navală comună desfășurată în luna iulie a acestui an a traversat inclusiv strâmtoarea Etorofu/Vries, între Iturup și Urup, legând Marea Ohotsk de Pacificul de Nord-Vest. Semnalul politic la adresa Japoniei și a SUA a fost unul clar. Cooperarea ruso-chineză nu mai este, așadar, de multă vreme, pur diplomatică și economică: cele două armate își dezvoltă capacitatea de a acționa împreună în jurul arhipelagului japonez și în principalele culoare maritime ale regiunii.
Trebuie însă precizat un aspect important. Ministerul chinez al Apărării a insistat public că exercițiile și patrula comună din 2026 au fost organizate în conformitate cu planul anual de cooperare militară și că „nu au legătură cu situația internațională și regională actuală”. Beijingul susține, de asemenea, că relația militară cu Rusia respectă principiile nealinierii, neconfruntării și neorientării împotriva unei terțe părți. Aparent nimic contrar Cartei ONU.
Declarația nu elimină însă posibilitatea unei semnificații strategice mai largi. Există o diferență între intenția politică declarată și efectele operaționale ale unei acțiuni militare. Chiar dacă patrula nu ar fi fost concepută formal ca un mesaj adresat Japoniei sau Statelor Unite, faptul că nave ruse și chineze pot opera coordonat prin strâmtori aflate în proximitatea Japoniei are în sine valoare strategică. Mai mult, comentariile unor experți militari chinezi publicate în presa de stat au prezentat capacitatea de a traversa aceste culoare maritime tocmai în termenii depășirii constrângerilor geografice asociate așa-numitului „prim lanț de insule”. Prin urmare, negarea oficială a unei ținte concrete nu anulează efectul demonstrativ al operațiunilor.
Din această perspectivă, Kurilele au o valoare strategică excepțională. Ele formează bariera geografică dintre Marea Ohotsk și Oceanul Pacific, contribuie la protejarea unui spațiu esențial pentru submarinele strategice ruse și se află imediat la nord de Hokkaido. Pentru Moscova, controlul militar asupra arhipelagului este astfel legat nu doar de suveranitate sau prestigiu, ci și de securitatea propriilor forțe nucleare și de accesul Flotei Pacificului către ocean.
Pentru China, posibilitatea de a opera în această zonă este de asemenea importantă. Accesul regulat al forțelor chineze la Marea Ohotsk și la culoarele maritime din nordul Japoniei le permite acestora să acumuleze experiență operațională într-un spațiu diferit de principalele axe maritime chineze din Marea Chinei de Est, zona Taiwanului și Marea Chinei de Sud. Într-un scenariu de intensificare a competiției strategice cu Statele Unite și Japonia, posibilitatea de a opera și la nord sau nord-est de arhipelagul japonez ar complica planificarea defensivă a Tokyo și Washingtonului.
Ce fel de cadouri geopolitice poate oferi Putin Chinei?
Menționăm aici ipoteza unui posibil „troc” strategic ruso-chinez. În forma sa maximală, acesta ar presupune ca Rusia să permită Chinei instalarea unei baze militare în Kurile în schimbul sprijinului economic, tehnologic, diplomatic și strategic oferit Moscovei de Beijing. O asemenea ipoteză trebuie însă tratată cu multă prudență. În prezent nu există dovezi publice credibile că Rusia și China negociază instalarea unei baze chineze permanente în Kurile. Mai mult, un asemenea pas ar fi sensibil chiar pentru Moscova, deoarece ar introduce forțele armate ale unei alte mari puteri într-un spațiu crucial pentru descurajarea nucleară rusă și pentru securitatea Extremului Orient.
Există și un motiv mai profund pentru care Moscova ar putea ezita să accepte o prezență militară chineză permanentă. Parteneriatul ruso-chinez este construit pe convergența intereselor față de Statele Unite și aliații lor, dar aceasta nu înseamnă că Rusia este dispusă să renunțe la autonomia strategică în propriul Extrem Orient. O bază permanentă a Armatei Populare de Eliberare ar transforma China din partener într-un actor militar cu prezență teritorială directă într-o regiune în care raportul economic și demografic dintre cele două state este deja profund asimetric în defavoarea Moscovei. Cum pot fi rușii siguri că la un moment dat China, condusă de Xi Jinping sau de un urmaș politic, nu va încerca să anexeze Siberia de Est, teritoriu luat de Imperiul țarist de la cel chinez? Din perspectiva Kremlinului, beneficiile unei asemenea concesii ar trebui, prin urmare, să fie excepțional de mari pentru a compensa costurile. De pildă să primească de la China mari stocuri de rachete și drone, cu cea mai nouă tehnologie, spre a le folosi contra Ucrainei. Sau zeci de mii de mercenari chinezi. Deocamdată nu putem vorbi despre așa ceva.
Mult mai plauzibil este un model gradual care nici măcar nu necesită existența unei baze chineze propriu-zise: exerciții comune, la pachet cu un acces temporar la infrastructura din insule, rotații tot mai regulate, și sprijin logistic. Rusia și China și-au permis deja reciproc utilizarea unor facilități în contextul exercițiilor și patrulelor. Un asemenea model ar putea oferi Beijingului o parte dintre avantajele operaționale ale unei baze fără costurile politice și strategice ale instalării permanente a forțelor chineze pe teritoriu rusesc.
Din acest motiv, întrebarea analitic mai utilă nu este „va construi China o bază militară în Kurile”, ci cât de departe poate evolua accesul operațional chinez la infrastructura militară rusă din Extremul Orient fără ca acesta să fie formalizat drept bază? Distincția este importantă. În competiția militară contemporană, accesul regulat, logistica, interoperabilitatea și posibilitatea folosirii infrastructurii unui partener pot produce efecte strategice semnificative chiar în absența unei garnizoane permanente. Dacă navele și avioanele chineze vor începe să folosească regulat facilități din Kurile sau Sakhalin pentru realimentare, mentenanță, rotații ori operațiuni comune, Rusia și China ar putea construi treptat o formă de prezență militară integrată de facto, fără a o defini vreodată drept „bază chineză”.
În acest sens trebuie înțeleasă și sintagma „parteneriat fără limite”, utilizată de Rusia și China în februarie 2022. Ea nu trebuie confundată cu existența unei alianțe militare formale. Cele două state nu au un echivalent al articolului 5 al NATO și nu și-au asumat public obligația automată de a intra în război unul pentru celălalt. Cel puțin la nivel oficial, public. Tocmai această lipsă de formalizare poate însă conferi relației o anumită flexibilitate strategică. Fiecare stat poate contribui la creșterea presiunii asupra adversarilor celuilalt fără asumarea explicită a obligațiilor unei alianțe militare clasice.
Pentru Rusia, China oferă beneficii economice, tehnologice și sprijin diplomatic în confruntarea cu Occidentul. Pentru China, Rusia poate contribui la dispersarea atenției și resurselor americane și japoneze în Asia de Nord-Est. Această complementaritate nu presupune neapărat existența unui plan comun împotriva Japoniei sau a țărilor din QUAD. Este suficient ca acțiunile celor două state să producă efecte strategice convergente.
Strategia presiunilor multi-direcționale asupra Japoniei
Dacă Moscova crește presiunea militară în Kurile, Sakhalin și Marea Ohotsk, Japonia trebuie să acorde mai multă atenție flancului său nordic. În același timp, China exercită presiune militară și strategică asupra Japoniei dinspre Marea Chinei de Est și Pacificul de Vest. Pentru Tokyo se conturează perspectiva unei probleme strategice pe două direcții: China în sud și sud-vest, Rusia în nord (și desigur, Coreea de Nord, care e extrem de apropiată politic de Moscova și Beijing).
Aici se află probabil implicația cea mai importantă a apropierii ruso-chineze pentru Japonia. Moscova și Beijingul nu au nevoie de o alianță militară formală și nici de un comandament comun pentru a obliga Japonia să distribuie resurse între mai multe direcții strategice. Este suficient ca forțele lor să devină suficient de interoperabile și suficient de active în proximitatea arhipelagului pentru ca Tokyo să fie nevoit să ia în calcul posibilitatea unor presiuni simultane sau succesive.
În acest context, vizita lui Putin pe Iturup capătă o semnificație mai largă. Ea este, în primul rând, un mesaj adresat Japoniei privind hotărârea Moscovei de a păstra controlul asupra insulelor. Nu reprezintă, în sine, o ruptură istorică fără precedent: Medvedev efectuase vizite similare începând din 2010. Diferența fundamentală constă în mediul strategic în care are loc gestul din 2026.
În perioada în care Shinzo Abe conducea executivul de la Tokyo, chiar și asemenea demonstrații ruse de suveranitate coexistau cu încercarea de a păstra deschisă posibilitatea unei negocieri ruso-japoneze. Astăzi, această posibilitate pare mult mai îndepărtată. Japonia este mai strâns integrată în arhitectura strategică occidentală, Rusia se află într-o confruntare de lungă durată cu Occidentul, iar cooperarea militară ruso-chineză a devenit mai frecventă și mai sofisticată.
Kurilele riscă astfel să înceteze să mai fie doar obiectul unei dispute teritoriale rămase nerezolvate din 1945. Geografia lor le poate transforma într-unul dintre punctele în care două dinamici geopolitice până nu demult relativ distincte — rivalitatea ruso-japoneză și competiția strategică sino-americană — încep să se suprapună. Și dacă ținem cont că Japonia a ajutat masiv și continuă să ajute Ucraina, cooperează militar cu state NATO, vedem cum zona Indo-Pacificului se conectează strategic cu cea euro-atlantică. De altfel ca țară care a pierdut teritorii în fața Rusiei (URSS)[v], Japonia e sensibilă la drama Ucrainei, cea pe care Rusia vrea să o subjuge și căreia i-a confiscat samavolnic teritorii.
Aceasta este probabil cheia prin care trebuie interpretată vizita lui Putin. Nu există suficiente dovezi pentru a afirma că ea reprezintă o etapă a unui plan ruso-chinez coordonat împotriva Japoniei și cu atât mai puțin pentru a concluziona că pregătește instalarea unei baze chineze în Kurile.
Există însă suficiente indicii pentru o concluzie importantă: Kurilele se transformă dintr-un litigiu teritorial bilateral ruso-japonez într-un posibil punct de fricțiune al competiției dintre două configurații strategice mai largi, specifice actualului mediu global de securitate — parteneriatul strategic Rusia–China și rețeaua de alianțe și parteneriate de securitate ale Statelor Unite în Indo-Pacific, în care Japonia constituie unul dintre pilonii centrali, alături de Coreea de Sud și Australia. Această evoluție este cu atât mai relevantă cu cât premierul Sanae Takaichi a reafirmat ferm alianța cu Statele Unite, în pofida tensiunilor economice generate de politica tarifară a administrației Trump, și a accelerat consolidarea capacităților militare proprii ale Japoniei. Cartea Albă a Apărării din anul 2026 identifică activitățile militare ale Chinei drept cea mai importantă provocare strategică pentru Japonia[vi] și privește cu îngrijorare activitatea militară rusă în Indo-Pacific, în special aprofundarea cooperării strategice și militare dintre Moscova și Beijing. În acest context, Tokyo își majorează substanțial cheltuielile pentru apărare și desfășoară unul dintre cele mai ample procese de modernizare a forțelor sale de după cel de-al Doilea Război Mondial.
În această perspectivă, semnificația viitoare a arhipelagului nu va fi determinată doar de problema formală a suveranității, ci de cine poate opera militar în jurul său, cu ce frecvență, cu ce infrastructură și cu ce grad de coordonare. Tocmai aici trebuie urmărită evoluția relației ruso-chineze: nu neapărat în apariția spectaculoasă a unei baze chineze, ci în acumularea graduală a unor forme de acces și interoperabilitate care, la un anumit punct, ar putea modifica echilibrul strategic din nordul Pacificului.
[i] Arhipelagul Kurile se întinde între insula japoneză Hokkaido și Peninsula Kamceatka. Disputa teritorială ruso-japoneză privește cele patru teritorii situate la extremitatea sudică — Etorofu/Iturup, Kunashiri/Kunashir, Shikotan și Habomai — pe care Japonia le desemnează drept „Teritoriile de Nord” și – foarte important – nu le consideră parte a Insulelor Kurile propriu-zise. Frontiera stabilită prin Tratatul ruso-japonez de la Shimoda din 1855 trecea între Etorofu și Urup, plasând cele patru teritorii de partea japoneză. Uniunea Sovietică le-a ocupat în ultimele săptămâni ale celui de-al Doilea Război Mondial, între 28 august și 5 septembrie 1945; în anii ce au urmat ocupării insulelor, aproximativ 17.000 de locuitori japonezi au fost forțați să plece de pe insule. Tokyo susține că cele patru teritorii nu s-au aflat anterior sub suveranitate rusă și că nu sunt incluse în „Insulele Kurile” la care Japonia a renunțat prin Tratatul de pace de la San Francisco din 1951, interpretare contestată de Moscova.
[ii] Institute for the Study of War, “Russian Offensive Campaign Assessment, August 13, 2026,” August 13, 2026, https://understandingwar.org/research/russia-ukraine/russian-offensive-campaign-assessment-august-13-2026/
[iii] Pollmann, Mina, “Putin’s Visit to Disputed Island Exacerbates Japan-Russia Tensions.” The Diplomat, August 20, 2026, https://thediplomat.com/2026/08/putins-visit-to-disputed-island-exacerbates-japan-russia-tensions/
[iv] Brown, James D. J. “Putin Revealed His True Intentions With Japan by Visiting Disputed Islands.” The Moscow Times, 17 August 2026.
[v] Trebuie spus că în iulie 2005, Parlamentul European a votat o rezoluție care solicita Rusiei să retrocedeze Insulele Kurile Japoniei.
[vi] Ministry of Defense of Japan. Defense of Japan 2026. Tokyo: Ministry of Defense, 2026, https://www.mod.go.jp/en/publ/w_paper
Lumea se bipolarizează din nou: China+Rusia vs Occident( de fapt SUA, Europa, Canada, Australia, Japonia, plus alții mai mici), așa cum a fost în perioada „războiului rece”. Atunci URSS a pierdut făcând implozie.
Parteneriatul China-Rusia este de conjunctură având doar scopul descurajării Occidentului. Mai ales că Rusia nu a fost niciodată un partener onest al Chinei(ba dimpotrivă!).
Problema e alta, SUA joacă prost iar Europa nu joacă deloc.
Geostrategic vorbind, deocamdată doar China avansează.
Japonia? Toate țările mici se simt amenințate, inclusiv prin Europa, prin Asia, prin America.
Repet, America joacă prost iar Europa doarme.