Povestea-i simplă și eternă: m-am îndrăgostit de profa de franceză. Și ea de mine – așa, puțin, cum le șade bine blondelor – dar n-a ieșit nimic, că era pandemie și eu aveam copil mic de crescut, iar dup-aia (după care „aia”?) profa a plecat în Africa.
Nu înainte de-a mărturisi tot, ca la poliție. Ea și sora ei se trag dintr-o veche familie valonă, strămoșii lor fiind la origine țapinari, pe vremea când Ardenii erau acoperiți de păduri nesfârșite. S-au băgat de la început la munca din mină, atunci când au început marile exploatări de cărbune cocsificabil, și apoi – generația următoare – la munca de la furnale, au devenit siderurgiști și și-au dat copiii la carte. Neamul a urcat, cei veniți în urmă au lucrat ca funcționari la întreprinderile metalurgice ale epocii (erau vremurile când Belgia era una dintre cele mai industrializate țări din lume), iar copiii acestor funcționari și-au putut permite să fie liber-profesioniști, adică avocați, notari, stomatologi, antreprenori și ce alte meserii erau lucrative atunci, în Le Pays Noir.
Blonda mea profă s-a născut într-un mic conac înconjurat de pădurea lui (adică pădurea era proprietate privată), undeva la marginea orașului Liège, pe valea Meusei, chiar în inima Pământurilor Negre (această traducere fantezistă îmi aparține). Și ea și sora ei au avut parte de acea copilărie descrisă în romanele franțuzești… fiecare cu calul ei, cu haita ei de câini, cu personal de serviciu și cu alte mofturi. Dar timpurile se schimbaseră, ele trăiau sub un clopot de sticlă. Una dintre fete a vrut să devină pictoriță, cealaltă – scriitoare, numai că banii familiei se terminaseră, așa că fetele, acum titrate, și-au căutat de lucru. Au găsit joburi în învățământ, în Bruxelles, au devenit navetiste. Una preda desenul la o grădiniță particulară, cealaltă preda franceza la o grupă de imigranți total tâmpiți.
Viața nu este un conte du fée. Ca să ajungă, zi de zi (dimineață de dimineață) la gara din Liège, surorile erau nevoite să treacă prin zona fostelor locuințe ale minerilor și metalurgiștilor. Dar în oraș se închiseseră demult și minele, și fabricile. Primăria a preluat acele ansambluri de locuințe, le-a zis „sociale” și i-a cazat acolo pe imigranții pe care nu-i voia nimeni, nicăieri în Belgia. Adică pe ceceni. Din motive pe care nu le cunosc și nici fosta mea profă nu le cunoștea, cecenii trăiau acolo împărțiți în clanuri rivale, care se băteau cu topoarele; răniți, morți. Când treceau ele două spre gară, diminețile, mai era cum mai era, că cecenii dormeau; dar când se întorceau de la muncă, serile, și traversau orașul, de la gară spre conacul lor de la marginea pădurii (frumos! Romantic!), erau nevoie să treacă prin hărmălaia de ceceni – bărbați, femei, copii, bătrâni – care își făceau veacul în stradă, pe trotuare și pe carosabil; așa-i la ei, așa este cutuma comunitară.
Aș vrea să spun că profa a plecat în Rwanda cu inima zdrobită de imposibila ei iubire pentru un elev de-ai ei (unul dintre imigranții ăia complet tâmpiți), dar mi-e că nu m-ar crede nimeni. Au plecat amândouă, una-n Africa (tot ca profesoară, pentru copiii de acolo, printr-un ONG internațional) și cealaltă în Danemarca, să facă terapie prin desen cu bătrânii (pensionarii) dintr-un centru de îngrijire.
Citesc și eu ca toată lumea, cu plăcere și interes, articolele domnului Dragoș Damian, și – oricât m-aș înforța, cu toată pizma din mine – mă văd silit să-i dau dreptate. E vorba despre NEET. Ca să fie treaba oablă: NEET înseamnă Not in Employment, Education or Training – adică oameni tineri și sănătoși care nu fac nimic (bine, chiar nimic-nimic nu fac ei: fac combinații!). România stă excepțional la acest capitol, adică bate la 20%; un tânăr din cinci. Domnul Dragoș Damian spune că vai de capul României, că dacă acești tineri ar munci sau ar învăța sau s-ar autoeduca, țara s-ar descurca mult mai bine cu banii, bugetul s-ar echilibra etc. Eu nu mă pricep la aceste lucruri absolut deloc. Eu mă gândesc la viața unui NEET: păi aia-i viață, ce trăiește el? Vorbesc serios! Am rămas și eu, la vremea mea, fără muncă de câteva ori, și pot să adevărez: e rău. E mai rău decât cuvântul „rău”, cum să spun. N-ai muncă, n-ai mândrie – și dacă mândrie n-ai, nimic nu ai.
Unde mă despart de domnul Dragoș Damian: oamenii NEET nu vor deveni niciodată muncitori industriali. Niciodată. Munca în uzină e grea, repetitivă, rutinieră și neinteresantă, iar unui om obișnuit cu „combinațiile” nu i se potrivește chiar deloc, așa că nu o va face. Pentru reindustrializare, că ăsta este de fapt subiectul, e nevoie de imigranți. Nu de localnici. Localnicii au alte planuri.
Belgia are și ea această problemă. Valonia are vreo 12% (poate mai mult, depinde cum se fac socotelile) de NEET din aceștia, Flandra are cam 8% (respectul cultural pentru muncă – și pentru independența financiară adusă de ea – nu este o vorbă goală), iar zona capitalei Bruxelles (un fel de Ilfov local) se duce spre 14%, dar în mod clar aici cifra e umflată de imigranți, care vin cu propria lor cultură a muncii.
Teza mea e mai simplă decât simplă, este însăși evidența: omul nu muncește de dragul muncii, cum visau comuniștii („munca patriotică”, pentru cine a apucat Epoca de Aur). Omul muncește pentru bani, iar cu banii își cumpără libertatea. Sau, mai concret (asta cu „libertatea” sună gongoric): cu banii, omul își cumpără concediile, week-end-urile și timpul liber (serile la TV, cu pizza și popcorn).
Dac-a apucat să se învețe cu lenea, cu pleașca și cu miloaga („Să-mi dea statul, că d-aia-i stat”), omul nu va munci niciodată, și în niciun caz în industrie; e prea greu. Pentru asta e nevoie de oameni din alte părți, împinși de alte nevoi, care apreciază alte valori (nu TV, popcorn și pizza). Industrializarea s-a făcut cu imigranți, peste tot în lume. Și reindustrializarea se va face cu imigranți. În Europa și în România.
Dar imigranții le au pe ale lor. Unii joacă volei în parc, ca nepalezii din București. Alții se bat cu topoarele pe stradă, ca cecenii din Liège. Așa că mă-ntreb: este Europa (și România) pregătită să achite costul social al reindustrializării?
Later edit: tocmai îmi trecusem pe curat opera, adică acest articol, și mi-l admiram de zor, recitindu-l, când mă sună amicul Dan, scriitorul din Sătmar: „Mihaie, m-am angajat aici în uzină! Nu-i rău, iar salariul e bun. Mulțumesc, băiatule!” (pățaniile mele l-au convins pe Dan că un scriitor are numai de câștigat din experiența muncii fizice). Mda… m-am înșelat; deci, se poate! Scuze, domnule Dragoș Damian!
„reindustrializarea se va face cu imigranți. În Europa și în România.”
Cum să nu. Exact așa procedez eu acum: pun bazele primei fabrici de globuri de cristal din Europa. și intenționez să aduc câteva sute de suflători in sticlă din zona Sahel. populație francofonă carevasăzică. Deci aș fi interesat să o angajez și pe profesoara dumitale de franceză (că o văd tare modestă, deci dispusă să accepte salariile mici din România), nu neapărat ca să lucreze pe linia de producție, dar ca interpret in relația cu angajații și, mai ales, cu clientela, asta pentru că grosul mușteriilor mei locuiesc la Bruxelles.
„Industrializarea s-a făcut cu imigranți, peste tot în lume.”
Sigur, toată lumea știe că Japonia s-a industrializat cu chinezi, China cu japonezi, America cu europeni, Europa cu americani, și doar România cu băștinași, prin ea însăși. dar a fost un accident istoric de scurtă durată, după secole de globalism vivace in care țara a beneficiat de investițiile și forța de muncă a corporațiilor otomane, habsburgice și rusești, iar acum recuperăm.
„NEET înseamnă Not in Employment, Education or Training – adică oameni tineri și sănătoși care nu fac nimic (bine, chiar nimic-nimic nu fac ei: fac combinații!). România stă excepțional la acest capitol, adică bate la 20%; un tânăr din cinci. ”
aici însă trebuie să remarc că cineva a folosit globul de cristal ca să obțină aceste date, produs pe care eu îl comercializez ca obiect decorativ nu ca instrument științific, și in fapt majoritatea tinerilor rumâni ce scapă socotelii executivilor oraculari de prin Mioriția este implicată in industrializarea Europei, chiar și la Bruxelles. NEET este pur și simplu o aiureală scornită de niște politruci și expandată de niște indivizi care se fac că muncesc după ce au obținut niște pseudo-diplome și pretind că cercetează ceva pentru uzul altor indivizi care, evident, dispun de prea mult timp liber așa că și-l consumă cu astfel de năzbâtîî cu iz intelectualist.
„Unii joacă volei în parc, ca nepalezii din București.”
Pfoai, ce frumos ați mai adus-o din condei! Poezie, nu alta!
Cu admirație colegială, dar și cu invidie de competitor pe aceeași piață (liga ‘fără mamă, fără tată’),
Mugurel Târnăcop
Influencer & scriitor persuasiv de texte de marketing politic.
Tinerii care stau degeaba sunt beizadele.
Mai bine sa stea, decat sa plagieze, cumpere examene sau sa inceapa afaceri nafiote!
Daca parintii au bani, de ce s-ar chinui? Parintii fura pentru mai multe generatii. Mai ales specialii.
Cel puțin ai scăpat de obsesia securistei cu familie și copii tot din Belgia. Parca și aia era tot blonda (vopsita).
„reindustrializarea se va face cu imigranți. În Europa și în România.”
Nu știu ce procesor de text folosiți, dar recomand să recitiți și să corectați, după caz, sugestiile auto-correct-ului. În loc de ”reindustrializare” ați vrut să scrieți, desigur, ”reconversie religioasă”. Asta ca bonus la ”cultural enrichment”.
Ce-i drept, la Bruxelles și-n UK se lucrează din greu la asta, cu destul de mult succes. Acum apare cineva pe Contributors care ne sugerează să ne reindustrializăm cam ca-n Germania, cu vreo două milioane de ”doctori” și ”ingineri”.
Domnul Dragoș Damian folosește spațiul virtual al acestei platforme online în scop de marketing, pentru a promova sclavia și interesele angajatorilor. (Doar are o funcție printre angajatori, nu-i așa?!)
Adică, multă muncă pentru un preț mic.
Veți găsi contrargumentele la ideile promovate de textele domnului Dragoș Damian în comentariile pe care le-am postat la [aproape toate] articolele sale.
…Căci mai toate cuprind idei trăznite.
Lenea aia vine la pachet cu tot felul de scuze destul de bine construite, pe care unii le prind de mici de la generatiile de lenesi ajunse la maturitate. Adica de la cei care au mai multa experienta in materie de lene, cum s-ar spune. Scuze din categoria scoala iti distruge creativitatea, prea multe teme, la ce iti foloseste in viata teorema lui Pitagora si copilul meu nu e copil de 8. Treci prin scoala asa, te descurci si de o diploma, dar, pana la urma, tot dai de greu, ca asa e viata. Daca momentul ala te prinde gata invatat cu lenea si cu obiceiul gasitului de scuze, e si mai nasol. Nu stiu cum se face ca majoritatea celor pe care ii tin minte din scoala ca mari lenesi s-au descoperit intre timp drept mari patrioti. Azi vor sa nu mai fim colonie. Sa nu mai fim sclavi pe plantatie. Vor sa dea de pamant cu sistemul alaturi de AUR.
„Azi vor sa nu mai fim colonie. Sa nu mai fim sclavi pe plantatie. Vor sa dea de pamant cu sistemul alaturi de AUR.”
Sa fie sanatosi! Daca ar fi muncit din greu, daca ar fi fost premianti, daca ar fi terminat o facultate pe bune, atunci statul nostru, sau daca nu statul, atunci vreun ONG, le-ar fi oferit posturi bine platite in sistem, poate ar fi devenit functionari guvernamentali, unii chiar demnitari cu secretara, masina la scara, sofer, bodyguard de la SRI/SPP, cei mai valorosi ar fi fost trimisi sa ne reprezinte la Bruxelles etc. Sistemul romanesc este unul pur meritocratic, stiu si copiii.
Eheei, daca ar fi urmat si lenesii acest drum greu de munca si sacrificii, satisfactiile nu ar fi intirziat sa apara si pe ulitele lor. Dar asa cum stau lucrurile, atit le-a mai ramas: sa conteste maretele realizari in toate domeniile de activitate, cresterea bunastarii si fericirii intregului nostru popor si viitorul de aur al intregii omeniri in cea mai dreapta dintre organizatii: UE. Asa ca tot ce le-a mai ramas acestor reactionari, i-as numi chiar dusmani ai poporului, este sa viseze la revolutii.
Noi sa raminem strins uniti in jurul UE, iar reactionarii sa stie: vor obtine ceea ce vor cind va face plopul pere si rachita micsunele.
cum va explicati faptul ca maretul lider spiritual al miscarii suveraniste este el isusi un monument de lene? mare coincidenta trebuie sa fie la mijloc. omul a fost trimis in anglia prin grija statului inca din anii 80, a stat mai mult de 10 ani in strainatate, si singura limba straina pe care o vorbeste – engleza – o vorbeste execrabil. nu se poate asa ceva decat daca esti puturos din cale-afara. opera aia a lui – apa, hrana, energie – e tot un monument absolut de lene intelectuala. la fel toate intelepciunile lui de doi lei pe care le tot impartaseste in dreapta si in stanga sunt expresia lenei lui profunde. cauta scurtatura spre mari adevaruri si revelatii, si inevitabil da doar peste nanocipurile din pepsi si peste apa care contine informatie – prostii din categoria intelepciune pentru lenesi.
ca sa nu mai lungesc vorba, de reformat sistemul e bine sa se apuce aia care au demonstrat ca pot ceva in viata, nu partidul ratatilor.
Am onoarea să vă salut, domnule R2!
Chiar dacă mama mea m-a învățat să nu vorbesc neîntrebat (iar dumneavoastră nu m-ați întrebat nimic), am mâncărici la limbă și nu pot să nu observ: în ce criză morală trebuie să se afle românii noștri, dacă până și de la un articol care începe cum începe („M-am îndrăgostit de profa de franceză”), se ajunge la această non-persoană? La soțul doamnei Cristela? La castelanul din Izvoarele? Mă întreb ce mai urmează. Ce alte preocupări intelectuale vor avea românii în viitor… peste cinci ani, să zicem?
Bun venit inapoi Dom Buzea. Cred ca v-am pomenit de nustiu cate ori…
Ati scris articole mai bune ca asta. Habar n-am cine-i Dragos Damian, mea culpa.
Chintesenta e ca nu mai gasesti un inginer de masini unelte in Romania; unul. Nu mai spun de lacatusi de masini unelte. Nu cred ca mai e cineva sub 50 de ani sa mai stie ce e ala un șabar.