Există în România mai multe drumuri care există și nu există în același timp. Există într-o hotărâre de consiliu local, care le-a transferat în domeniul public al comunei. Există într-o carte funciară, ca parcele cu un număr și o suprafață. Dar nu există ca drumuri — nicăieri în evidența cadastrală nu sunt înscrise cu această categorie de folosință. Și, în multe cazuri, nu există nici pe teren: nu au fost niciodată construite, pietruite sau măcar trasate.
Această stare — un drum care e simultan proprietate publică și ficțiune cartografică — nu e o eroare izolată de la o primărie mică. E modul în care funcționează, sistematic, raportul dintre hârtie și realitate în administrația locală românească.
Mecanismul e simplu și se petrece în trei pași. Întâi, consiliul local adoptă o hotărâre prin care declară anumite parcele drumuri și le trece în domeniul public al comunei, invocând de regulă legislația drumurilor publice (OUG nr. 43/1997). Hotărârea se adoptă adesea în unanimitate, fără ca cineva să verifice situația de pe teren.
În al doilea pas, hotărârea ajunge la oficiul de cadastru, unde se operează — dar nu o schimbare a categoriei de folosință, ci doar o simplă notare în cartea funciară. Diferența nu e tehnică, e fundamentală: notarea consemnează că există un act, fără să modifice ce reprezintă efectiv parcela. Categoria rămâne neatinsă — terenul continuă să figureze ca „curți construcții” sau teren agricol, nu ca drum. Pentru o schimbare reală de categorie ar fi nevoie de o procedură distinctă de înscriere în cartea funciară, bazată pe documentație cadastrală. Paradoxul e că această documentație există uneori deja — ridicări topografice făcute, dar nefolosite pentru a corecta categoria. Ceea ce lipsește nu sunt datele, ci pasul administrativ care le-ar transforma în realitate juridică.
În al treilea pas — care de fapt lipsește — nimeni nu mai întreabă dacă drumul declarat există și pe teren. Nici nu există vreun interes să se întrebe: corectarea ar scoate la iveală că drumul promis nu a fost niciodată construit.
Ca să înțelegem ce se pierde, merită spus ce este un drum adevărat. Un drum real are o categorie de folosință înscrisă ca atare în cartea funciară. Există fizic — are un traseu, o suprafață amenajată, un minim de structură. Are un proprietar identificabil care răspunde de el, un buget pentru întreținere și un nume într-un nomenclator stradal.
Un drum pe hârtie nu are niciuna dintre acestea. Iar diferența nu e abstractă — se simte în fiecare lucru pe care proprietarul de lângă el încearcă să îl facă.
Paradoxul cel mai ascuțit apare la autorizare. Legea cere ca o construcție să aibă acces la un drum public pentru a fi autorizată. Drumul declarat — cel care există în hotărâre și în domeniul public, dar nu și cadastral sau pe teren — este exact ceea ce bifează, pe hârtie, această condiție. Ficțiunea nu mai e o simplă eroare de evidență; devine temeiul juridic pe care se sprijină dreptul de a construi.
Restul se rezolvă pe cheltuiala proprietarului. În lipsa unei infrastructuri reale, omul își aduce singur ce ar fi trebuit să găsească: panouri fotovoltaice în loc de racord la rețea, puț forat în loc de apă curentă, fosă septică în loc de canalizare. Plătește impozit pe un teren „intravilan”, tratat ca pregătit pentru construcție, și investește în paralel mii de euro în alternative mai scumpe — pentru o infrastructură declarată, dar niciodată construită.
Există o ironie în asta. Tot mai mulți români aleg, din convingere, să fie independenți de un sistem centralizat scump și prost administrat. Aici, însă, independența nu e o alegere — e o factură pe care administrația o pasează tăcut cetățeanului.
Tentația e să credem că asta e povestea unei singure primării neglijente. Nu este. Fundalul e unul național: potrivit datelor ANCPI, în mai 2026 doar circa 71% dintre imobilele țării figurau în sistemul integrat de cadastru — aproape un sfert rămânând, încă, fără o evidență clară și actualizată. La o asemenea scară, prăpastia dintre ce scrie în acte și ce e înregistrat cadastral nu mai e o excepție locală, ci o stare de fapt.
Iar mecanismul care o întreține e disponibil oricărei autorități locale, fiindcă nimic din proces nu forțează corectarea. Cadastrul operează la cerere, nu din oficiu. Consiliul local nu suportă nicio consecință pentru că a declarat un drum care nu există. Iar cetățeanul plătește impozit indiferent.
Când stimulentele tuturor actorilor împing în aceeași direcție — spre a lăsa lucrurile așa — rezultatul nu mai e o excepție, ci o regulă. Ficțiunea se reproduce singură oriunde se repetă aceleași condiții. Nu e un eșec local; e produsul previzibil al unui sistem care răsplătește emiterea de documente în locul producerii de realitate. Hârtia e ieftină, rapidă și nu cere să sapi un șanț. Realitatea costă, întârzie și se vede.
Soluția nu cere o lege nouă, ci o singură condiție de bun-simț: un act care declară o infrastructură ar trebui să producă efecte abia atunci când acea infrastructură există și juridic, și fizic. Concret — o hotărâre care trece o parcelă în domeniul public „ca drum” să nu poată fi operată printr-o simplă notare, ci doar prin schimbarea efectivă a categoriei de folosință, pe bază de documentație cadastrală. Iar transferul în domeniul public să declanșeze automat o obligație, cu termen, de a amenaja și înscrie corect drumul.
Principiul e simplu și ar trebui să fie evident: un drum ar trebui să existe pe teren înainte să existe pe hârtie, nu invers. Câtă vreme ordinea rămâne răsturnată, vom continua să avem o țară plină de drumuri pe care le poți găsi doar în cartea funciară.
