Prima poveste
Unul dintre unchii mei, Horia Giurgiu pre numele său, mândru sibian de viță veche, se află în gară, ca tânăr student, cândva prin anul 1959. Spre el se îndreaptă doi cadeți, băieți mândri de la țară, aduși la „Școala Militară de Ofițeri nr. 1 Nicolae Bălcescu” să alcătuiască coloana vertebrală a noii armate populare române, a muncitorilor și țăranilor. Horia era un om înalt, chiar înalt. Cadeții, înalți și ei. Ce trei tineri se măsoară din ochi, apoi unul dintre băieți îl întreabă: „Încotro este Orașul Stalin?” (voiau să știe în ce direcție să ia trenul, să nu cumva s-ajungă la Nădlac). Unchiul meu îi privește, își înghite furia și le răspunde cu drag: „Brașovul e încolo”. Cadeții se uită unul la altul, apoi întrebarea revine, prostească, fix ca Republica Populară Romînă: „Încotro este Orașul Stalin?”. Deși lui Horia îi fusese clar de la început cu cine avea de-a face, tot s-a lăsat cuprins de ilaritate și a răspuns în același fel: „Încolo e Brașovul, încolo!”. Cadeții au sărit la bătaie, unchiul meu a dat și el, apoi a fugit vitejește, că istoria nu era de partea lui: lotul Noica-Pillat de-abia fusese băgat la ocnă, toată țara își ținea răsuflarea, nimeni nu voia să aibă de-a face cu gorilele lui Dej.
A doua poveste
Sâmbătă, 21 octombrie 2017, aula Universității Transilvania din Brașov. Lansare de carte, moderatori: profesorii Robert Gabriel Elekes și Dan Țăranu. Invitați: Bogdan-Alexandru Stănescu („Copilăria lui Kaspar Hauser”), Sebastian Lăzăroiu („Balena Albastră”), Andrei Crăciun („Aleea Zorilor”), Mihai Buzea („Gastarbeiter”). Public: iubita lui Dan Țăranu, nevastă-mea și o doamnă în vârstă, genul mamaie, cu sacoșa pregătită. Că, na. Poate pica ceva, orice. Moderatorii au tras de timp cât au putut, în speranța că s-o aduna lume, dar n-a mai venit nimeni, așa c-au dat drumul la eveniment; ce puteau să facă? Deci, dacă lăsăm la o parte publicul adus de cei șase literați, rămânem cu mamaia. Ăsta e Brașovul. Lansare de carte (cărți! Și ce cărți!) cu 1 (una) persoană în public, și aceea venită strict pe interes. Culinar, să zicem.
A treia poveste
Joi, 17 iulie 2025, librăria Humanitas din Piața Sfatului, Brașov. Lansare de carte („Dă diriga de băut”). Moderator: George C. Dumitru, venit special de la București. Invitați: Mihai Buzea, venit special de la Bruxelles (prin Sibiu, e adevărat). Public: vărul meu Sorin, maestrul meu Rack și un student. L-am întrebat cum îl cheamă și ce studiază, el a spus că-l cheamă Adrian și e la Litere, iar moderatorul a vrut să știe dacă a venit la lansare atras de carte sau de autor. Adrian a răspuns cu toată franchețea generației sale: „N-am auzit nici de carte și nici de autor, domnu’ Dumitru. Dar unde vreți să stau până trece ploaia?”. Deși lansarea s-a înviorat după ce au apărut și doamna Alice (chemată de mine) și domnișoara Anca (ne-a făcut o surpriză, mie și moderatorului, că noi credeam că ea-i încă la Avignon), revin cu constatarea ușor amăruie: ăsta e Brașovul.
A patra poveste
Cândva în viața asta, nu contează când, sunt în mașina lui Miklos, trecem de Codlea și ne apropiem de oraș, iar pe dreapta se vede Postăvaru, mare și greu, de ziceai că el este Kilimanjaro și eu sunt Hemingway (am respectat proporțiile), așa că mă trezesc vorbind: „Uite, Miklos! Postăvaru!”, ca să-i arăt că mă pricep la munți. Șoferul pufnește cu profund dispreț: „Se vede că nu ești de pe-aici. Ăsta este Schulerberg. Așa i s-a spus dintotdeauna, Muntele Școlii, că din veniturile aduse de muntele ăsta, lemnărit și pășunat, era întreținută școala. Ați venit voi, ăștia de la câmpie, și l-ați poreclit Postăvaru! Vai de capul vostru”. Ceea ce nu știa Miklos este că Dumnezeu mi-a dat, mie personal, un dar rar, de care puțini oameni au parte pe această lume. Darul de a face pe prostul. Iată marele secret pentru care am fost și sunt un reporter atât de bun – când e vorba de lucrat „la firul ierbii”. Am dat drumul la Vorbe („Vai, Miklos, dar cât de interesant! A câta generație de brașoveni ești tu, a treia? Vaaai! Dar precis știi și alte povești vechi și uitate ale orașului și ale munților lui, nu este așa?”), iar Miklos s-a pornit. A spus tot, ca la poliție, iar din tot ce-am scos atunci de la el, aleg pentru azi Peștera Bethlen.
A cincea poveste
Zice-se că odată, demult, pe când se băteau munții în capete, undeva spre marginea orașului, la ieşirea către cartierul Şchei, exista o mânăstire de călugăriţe. Mânăstirea de fete avea hramul Sfintei Ecaterina. Una dintre fetele care frecventau şcoala mânăstirii era fiica pălărierului Stefan Steiner, pre nume Barbara. Ea era o fată frumoasă, în vârstă de 17 ani, cu părul blond, prins în două cozi împletite, care îi ajungeau până la şolduri. Într-o seară, Barbara plecă mai târziu de la mânăstire, care, în acea vreme, era în afara cetăţii. Soldaţii ce apărau poarta cetăţii o prinseră pe fată şi o necinstiră. Barbara rămase însărcinată şi născu un băiat pe care îl numi Thomas. Timpul a trecut, iar Thomas crescuse mare, era acum un băiat de 15 ani. Mama lui se hotărî să-l trimită ca ucenic în tâmplărie. Thomas intră la unul dintre cei mai buni tâmplari din cetate, pe nume Kreisch, iar meșterul Kreisch se ataşă repede de băiat, căci era foarte isteţ. Într-una din zile se porni un vânt puternic asupra cetăţii, iar acoperişul Bisericii Sfânta Maria (Biserica Neagră) fu greu lovit. Kreisch își luă echipa și se apucă de lucru. Kreisch punea laţii, iar Thomas îi dădea ţiglele la mână. La un moment dat, lui Thomas îi scăpă o ţiglă din mână, el se întinse după ea și căzu de pe acoperiş. Lui Kreisch îi păru tare rău după ucenic, aşa că îi comandă o mică statuie din piatră pe care o aşeză exact în locul unde căzuse băiatul, și acolo poate fi văzută și în ziua de azi, pe contrafortul nordic. Barbara suferi mult. După cum se prevedea în dieta de la Făgăraş, patru cetăţi urmau să fie ocupate de imperiali. Între acestea, şi Braşovul. Locuitorii orașului s-au răzvrătit împotriva autorităţilor care voiau să dea cetatea pe mâna oştilor imperiale aflate sub comanda generalului Federico Veterani. Dar rebeliunea a fost înăbuşită, iar capii rebeliunii au fost capurați. Printre aceşti capi a fost şi tatăl Barbarei, bătrânul pălărier „cu plete de aur”, în vârstă de 85 ani, care a fost condamnat şi executat. Barbara, de supărare, fugi din cetate sus pe Tâmpa, unde se ascunse într-o grotă. Nu după mult timp, în cetate, în capătul de jos al străzii Cetăţii (Castelului) izbucni un incendiu, care, ajutat de un vânt puternic, cuprinse tot orașul şi muntele Tâmpa. În acest mare incendiu îşi aflară moartea vreo sută de oameni, printre care şi Barbara. Cum nici măcar scânduri nu se mai puteau găsi, au fost înmormântaţi la groapa comună, înfăşuraţi în covoare sau pânze. În urma acestui incendiu, Biserica Sfânta Maria şi-a primit numele de Biserica Neagră, iar grota de pe Tâmpa a rămas în amintirea oamenilor sub denumirea de Grota Călugăriţei: Nonnenloch.
Dar morții cu morții și viii cu viii. În anul 1891, Bethlen András, ministrul Agriculturii de la Budapesta, a vizitat grota, iar ulterior vizitei, autoritățile maghiare i-au schimbat numele din „Apáca barlang” (peștera Călugăriței) în „Bethlen barlang” (peștera Bethlen) și au sprijinit înființarea unui mic restaurant, cu punct de belvedere asupra orașului. În pofida accesului și aprovizionării dificile – nemaivorbind de toaletă, aflată undeva la capătul unei scări abrupte – localul a rezistat vremurilor și regimurilor, devenind ulterior „Cabana Tâmpa” (deși nu avea locuri de cazare, ci doar restaurant cu terasă; încă se mai păstreză, scobită în stâncă, „cada” ce era umplută cu gheață și păstra reci sticlele de băutură), despre care încă își amintesc cu nostalgie vechii locuitori ai Brașovului. Dar timpul n-a mai avut răbdare. În 1977, la doar șapte ani de la inaugurarea complexului Panoramic, un incendiu ciudat, izbucnit din cauze neelucidate și probabil superficial investigate, a distrus în întregime cabana și terasa. N-au fost reconstruite niciodată și nici nu vor mai fi: Tâmpa este acum parc natural, nimic nu se mai poate construi nicăieri pe munte. Nu știu, poate e mai bine așa, un munte împădurit care să respire pentru oraș. Dar eu nu sunt brașovean, așa că părerea mea nu contează. Și pentru că nu contează, las deoparte celelalte povești ale Tâmpei – Kapellenberg în germană, Zinne în săsească, Czenk în maghiară, Mont Cinum în latină – și nu spun nimic nici despre monumentul Millenium ridicat în 1896 undeva deasupra grotei, cu statuia unui războinic de-ai lui Árpad, distrusă în 1913 de atentatul naționalist al lui Ilie Cătărău (apropo, capul statuii se află acum în arhiva Bisericii Evanghelice Maghiare, chiar lângă teatru – mici ironii ale istoriei mari); nici despre cetatea Brasovia, distrusă în 1447 din ordinul lui Ioan de Hunedoara, și din care au rămas urme de ziduri și puțul fântânii cetății, dar care nu se poate vizita, este Z.I.A.P. (Zonă de Interes Arheologic Prioritar); nici despre legendele apelor subterane din adâncul acestui munte amuzant, aflat literalmente în interiorul unui oraș. Acestea toate aparțin brașovenilor, eu și-așa am dat prea mult din gură, doar de dragul de a-mi face reclamă. Și, de fapt, altceva voiam să spun.
A șasea poveste
L-am cunoscut pe Rack la Londra în 2014, când a venit să mă ia cu mașina de la aeroport, de la Luton. Nu știam nimic, eram tăune, el mi-a pus drujba-n mână, el m-a învățat meserie, tot ce sunt acum, ca arborist, lui îi datorez. Acolo la Londra a muncit el de-a scuipat sânge, de acolo s-a întors cu banii, cu reputația și cu porecla (dată de mine, ce-i corect e corect). S-a stabilit în Brașov, și-a făcut firmă, a angajat oameni, lucrează cot la cot cu ei, nădușește pentru fiecare ban câștigat, dar nu-i pare rău: și-a găsit locul. Îi place Brașovul, e orașul din care nu mai are de gând să plece vreodată, nicăieri, la niciun „mai bine”. Când i-am făcut cunoștință cu Miklos, brașoveanul né, Rack a precizat, onest: „Eu nu sunt de aici, am făcut liceul la Onești”, iar Miklos a râs cu voce mare: „În orașul Gheorghe-Gheorghiu Dej, hă-hă-hă!”. Rack i-a întors-o pe loc, cu limba lui cea rea: „Lăsați, că și dumneavoastră ați făcut liceul în Orașul Stalin!”.
Ăsta e Brașovul. Poveste în poveste în poveste în poveste în poveste. Nu te grăbi să-l iubești, că nici el nu te va iubi înapoi cu ușurință. E printre cele mai vechi orașe permanent locuite ale acestei țări și a văzut multe; destui s-au băgat cu el în seamă, cerându-i pământ și apă – și unde sunt toți aceia? S-au făcut o apă și-un pământ. Brașovul e tot aici. Și, dacă nu mă înșel, povestea lui de mileniu trei abia acum începe: e singurul oraș care și-a făcut aeroport, și tare mi-e că și metrou își va face înaintea Clujului. Universitatea lui e foarte tânără, dar și tinerii Brașovului sunt foarte mulți, procentual, și vin mereu alții. Asta face un oraș viu, cum face și Bruxelles: atrage. Sunt centripete, deși – ce-i corect e corect – sunt burguri reci.
Nota mea: n-am furat titlul, doar l-am împrumutat de la Barbu Ștefănescu Delavrancea. „Moldova e o țară rece, dar e caldă pentru cine o iubește!”, spune clucerul Moghilă, în actul I din „Apus de soare” (premiera a fost în 1909).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mulțumim mult,deosebit. Mulțumim și pentru Barbu Ștefănescu Delavrancea,Apus de soare,ați deschis o lume uitată…
Misto tare Dom. Buzea!!!
Mulțumesc frumos pentru toate poveștile despre cetatea Brașovului,orașul milenar de sub Tampa! Ce păcat ca aceste povesti adevărate nu sunt cunoscute și promovate mai mult Intr-o carte de exemplu!
Terasa de pe Tampa exista si azi si ofera o panorama de.vis.
Poate. Dar nu mai există cârciumioara :(
Superb! Punct.
Frumoase povesti, numai ca restaurantul Panoramic nu a ars in 1977, eu am luat masa acolo in 1981…
Nu despre Panoramic vorbea, acesta e nou
e vorba de cabana Tampa nu de Panoramic
Foarte frumos articolul. Mie imi vine sa rad, ca eu venind de la Braila, m-am casatorit cu un baiat din Sacele. Eu, Tampei si „Dealului” din cartier Precizia le spuneam munti, iar barbata-miu ma corecta ca sunt dealuri. Acum am ajuns eu sa corectez pe altii.
Terasa pe care era construită cabana (inclusiv balustrada cu elementele decorative) există și acum; doar suprastructura a fost distrusă în incendiul 1977.
Compară e.g. penultima poză cu pozele de pe https://bzb.ro/stire/un-nou-plan-pentru-tampa-brasov-ul-pe-platforma-de-sticla-a210076
Mulțumesc pentru acest ,,dar” spiritual…
Căliman I. Eugen, Tg. Jiu.
Felicitari pentru aceste povesti minunate. Pacat ca nu ne pretuim cultura si istoria cum ar trebui. Turistilor ar trebui sa li se spuna si asa povesti. Cand vizitezi Brasovul ramai cu ce ai vazut, cu cine ai vorbit si ce ai auzit. Am vazut cartierul Schei, am mers pe multe stradute inguste, cu multe case vechi. Dar pacat nu este mai bine cunoscut si vizitat.
Pastelate povești, mulțumesc!
Autenticitatea comunităților din Transilvania e binevenită atâta timp cât nu duce la enclavizare fizică și morală.
La Baia Mare au primar etern,în Maramureș și Bistrița au ras pădurea (pe mână cu Frank Timiș printre alții),râuri pline de plastic,groapa de gunoi a Clujului o rușine și cu toate astea au aere de baroni și conți când vorbesc de restul țării.
Un pic de reținere,ar zice grofii.
Să sperăm că aeroportul va fi un motor economic pentru zonă, deocamdată nu e.
Ce ar putea oferi acea zonă ar fi mutarea capitalei României pe axa Brașov-Sibiu (Victoria) după modelul USA,Egipt sau Australia.
Alt Timiș e cu pădurea, fără legătură cu acela. E plin de Timiși prin Maramureș.
Aeroportul acela nu o să fie niciodată profitabil, e doar o dovadă palpabilă a umflatului în pene tipic ardelenesc
Ceausescu NU a vrut aeroport la Brasov ca”daca invadau rusii tara si ar fi aterizat la Brasov, ar fi ocupat repede centrul tarii”. Dupa 1990, NU vrea Bucurestiul aeroport si autostrada la Brasov pentru ca s-ar muta capitala la Brasov. Au fost in cateva randuri, aceste discutii. In plus, pentru aeroport NU si-a primit careva de la Bucuresti SPAGA, pentru ca a fost facut cu banii brasovenilor, covasnenilor si harghitenilor. Referitor la padure. Daca ramanea fostul primar, ar fi ras o parte din padurea de pe Tampa si ar fi facut un drum ” Gorita” dinspre Noua, spre Drumul Poienii. Nu ma gandesc la lemnele taiate ci la vilele care s-a fi constuit ulterior pe acel „drum”.
Adaugare la istoria RECENTA a Brasovului este ca Revolutia din Romania a inceput in Noiembrie 1987 cu muncitorii de la uzuna Steagu Rosu, iar primul erou care s-a sacrificat pentru tara a fost Liviu Cornel Babes in Poiana Brasov.
Banc auzit de la unchiul meu, brașovean:
Ceaușescu chiar a vrut să mute capitala la Brașov. Dar n-a vrut Tâmpa.
Ghilimelele se sub-înțeleg.
Un aeroport fără KLM, Lufthansa, British Airwais nu poate fi rentabil. Ideea că „bucureștenii” țin aeroportul brașovean să nu meargă nu este doar absurdă, dar are și conotații antiromânești cu filet pe stânga. Pe stânga Volgăi, da. Lăsați patriotismul local ridicol și informați-vă ce înseamnă un aeroport rentabil și cam câți clienți și zboruri zilnice presupune așa ceva. Mai avem puțin și vom deține aeroporturi cât Germania, care este a patra economie mondială și cu o populație de peste optzeci de milioane de locuitori. De aceea nu ne merg trenurile și aeroporturile. E un lucru ce ține de matematică, nu de mândrie în plin delir.
Daca e de spus brasoave…
prima brasoava… la lansarea cartii mele au fost peste 200 de persoane, din care cel putin sase generali. Am vindut 60 de carti, cu dedicatie.
urmatoarea brasoava… brasovenii au fost cei care s-au sculat, voi oropsiti ai vietii, cindva.. poate satui de mostenirea stalinista.
inca o brasoava… Brașov, deutsch Kronstadt, siebenbürgisch-sächsisch Kruunen, oder Kruhnen, ungarisch Brassó.. care poate vine de la riul Barsa, sau de la coroana…
ultima brasoava, nu am avut niciodata o gagica brasoveanca, cind fusei eu pe acolo, la avioane erau inca multi nemti…
Probabil era o carte „de nișă”, eventual chiar din registrul conspiraționist…
e intr-adevar de nisa pt ca-i capodopera! Se numeste conspirativ, bineinteles „Si noi am proiectata avioane, IAR 93, 99, 95”
Ti s-a intimplat vreodata sa citesti o carte, dar sa scrii?
Ahhh… a durut, așa e… ? :))
Interesante perspectivele asupra Brasovului din cele 6 povesti.
Incepand cu cele triste, continuand cu cele melancolice si terminand cu cea optimista.
Mulțumesc mult pentru tot istoricul prezentat .
Sunteti un CONDEIER MAGIC domnule Mihai Buzea! Fiecare text al dumneavoastra e o incantare. Va multumesc.
Am fost la cabana Tâmpa în ultimul sau penultimul an de existență. Priveliștea era încântătoare . Nu la fel grămada consistentă de gunoi de sub terasă.
Ma bucur ca ai povestit aici ! Cred ca s multe locuri reci in Romania.
Foarte interesant!Va citesc cu mare placere cărțile începând cu cea în care povestiți palpitanta Dvs aventura ca arborist la Londra.Sunteti într-un fel unic ca perspectiva scriind în romana dar locuind la Bruxelles.
Nu mai traiesc in Brasov de multi ani, dar imi iubesc si imi vizitez cat pot de frecvent orasul natal.
Ma intreb, povestea aia cu lansarile de carte nu e putin exagerata? Sau nu ar trebui cautat in alta parte motivul participarii scazute? Zic si eu, nu dau cu parul: la Rosiorii de Vede, care are o populatie de vreo zece ori mai mica decat a Brasovului si nu e centru universitar, la lansarile de carte ale autorilor locali intotdeauna se umple sala (a Casei de Cultura, a Muzeului de istorie). Poate nu e o promovare corespunzatoare?
Îmi place în mod deosebit Brașovul. Și îmi amintesc de o povestioară citită într-o carte despre bicicliștii sportivi: cică lotul de ciclism al României se antrena pe o șosea mai abruptă pe lângă Brașov și cum dădeau sportivii din pedale pe cursierele alea speciale, a trecut pe lângă ei lăsându-i în urmă un puștan pe o bicicletă Ukraina vai mama ei… Evident că antrenorul l-a luat imediat la ochi și în lot….
Restaurantul ala de pe Tampa de cand a fost redeschis este fix Ochiul lui Sauron. Toata noaptea e luminat aiurea. Era discret, era frumos, se contopea in peisaj. Acum, mai ales noaptea, il strica, si vad ca nimeni nu zice nimic. Ps: nici eu nu ma consider brasovean, dar imi place orasul si mi-am luat un apartament sperand sa imi petrec batranetea acolo
Păi era vorba de fosta cabană, discretă, drăguță, simpatică „cu zvâc”, nu de Panoramic (care e amplasat, de altfel, în cu totul altă parte)
Povesti adevarate:
Eram copil si urcam deseori pana la cabana Tampa; am cumparat un suc si cabanierul a zis sa vin dupa ce-l beau ca sa-mi dea restul (50 de bani); cand am revenit s-a rastit la mine ca nu am nimic de primit.
Tampa in vremurile acelea era intradevar bine ingrijita, cu multa verdeata si pomi tineri. O gaselnita la vremea respectiva a fost si plantarea unor brazi in forma cuvintelor „ORASUL STALIN” printre care ulterior au fost plantati alti brazi pentru ca numele sa dispara.
Am calatorit o data cu trenul cu un domn care lucra la muzeu si mi-a povestit ca Tampa a fost o stanca iar populatia saseasca, prin munca voluntara a carat cu cosuri pamant pentru vegetatie.
Elevii de la Liceul Sportiv erau deseori trimisi de antrenor sa urce pe Tampa, in barem iar la jumatatea drumului sa fluture tricoul.
In prezent administratia orasului de la poalele Tampei a lasat in paragina acest simbol al Brasovului: alei si poteci neingrijite, banci distruse, copaci imbatraniti etc.
Eu nu merg la sala de sport, eu prefer intotdeuna sa urc pe Tampa sau pe drumul vechi la Poiana Brasov.
Nu întrețin potecile, ca să aibă mai mulți clienți telecabina.
Îmi place și mie să merg pe drumul vechi :)
In compartiment fusese prea cald si aerul prea uscat. Trenul ajungea in Brasov la 6 dimineata si stiam ca va fi frigalau rau, ca era iarna si mergeam sa facem Creasta Pietrei Craiului, asa am luat pe mine toate alea de ziceai ca merg la Polul Nord. Am coborit, pe peron batuta de mii de alti calatori zapada de-o palma peste faianta aia portocalie. Inca putina si trebuia sa-mi pun coltarii sa ajung in pasaj. Luam rucsacii in spate si hai in gara sa vedem de trenul spre Zarnesti. De undeva apare o fetita, sa fi avut 10 ani. Avea pe ea o rochita usoara de vara peste niste boarfe. Si desculta! A-nghetat si sufletul in mine. Luam bilete si ne-ascundem pe undeva prin gara aia geometrica, goala si hida pe dinauntru (las’ ca nici cu aia din Predeal nu mi-e rusine) si-i zic: ai vazut tigancusa aia? Zice: stii ce, asta mai are acasa inca 9 frati. Mor 5, ramin 5.
Ultima oara ma nimeresc prin gara aia acum vreo 15 ani intr-o seara de duminica, venind de la Pietrele lui Solomon. Atrag instantaneu atentia unui grup de bastinasi si vine spre mine o bondoaca blonda supraponderala salutindu-ma: Ola! Ola! Pesemne fusese la specializare la specializare pe trotuare spaniole. Exact o cotoarba imi doream dupa o zi minunata de catarat, ce sa spun.
Stiu un loc unde se maninca niste clatite cu ciuperci senzationale, nu exista sa ajung in Brasov, sa am timp si sa nu trec pe-acolo. Si tot in zona e unul dintre hotelurile mele favorite din toata lumea asta. (Special am intrebat de numele arhitectului – e o arhitecta – care a gindit amenajarea aia ca ma gindeam sa fac ceva similar la mine acasa). Are si un restaurant grozav, cu muzica buna in surdina. Asa cum trebuie. Da’ nu le spun ca afla porcus turisticus de ele si le strica.
Gara Brasov a fost una dintre cele mai moderne la vremea cand a fost construita, cu trecere subterana la peroane pana in parcul Tractorul.A urmat „revolutia” si a fost lasata in paragina cu perone neingrijite , tiganie, chioscurile noilor „afaceristi”, bantuita de aurolaci, cersetori, hoti, prostituate.Circulatia auto cu sens giratoriu, parcari insuficiente, taximetristi excroci si impertinenti, murdarie, zgomot si multa mitocanie. Politistii din zona (colegi cu vestitul Godina) sunt inexistenti sau in concediu parental de foarte multi ani. Primaria lui „Spirache” care construieste „magnifice” sali de sport „nu are bani” pentru aceasta „poarta de intrare” in Brasov, sa o renoveze, sa construiasca o parcare supraetajata , sa faca treceri subterane sub bulevardele Garii si Victoriei pentru pietoni. Mini aeroportul Brasov fara turn de control, este departe dea a reusii o performanta in domeniu datorita infrastructurii si dotarilor precare.
Nu stiu ce sa spun, aerul acela de burg cu casele lui mari, zdravene si pe care nu le banuiesti din strada mie-mi place. (Zic de zona turistica, de la Gara Bartolomeu pe Strada Lunga/Strada de Mijloc pina-n Schei, nu de cartierele de „bloace” care, ma rog, unde arata alea bine undeva in lume?). Pe multi localnici i-am auzit boscorodind la orasul ala, poreclit de unii mai nou „orasul sensurilor giratorii”, ba ca preturile din centru sint prea mari (nu prea ai ce face, 12 luni pe an am vazut toate neamurile lumii acolo. Bon, de aici si pina la „probably the best city in the world” e o cale cam prea lunga), insa orasul are specificul lui, are un „ceva”, lucru care nu se poate spune despre trei sferturi dintre orasele Romaniei, din pacate! Sa va dau un exemplu? Sibiul, cel mai urit si mai anost oras mare transilvanean!
Pentru mine si ai mei dintotdeauna in Brasov si in zona s-a dat tonul in turismul industrial romanesc. Nu in Sinaia, nu in Bucuresti, nu pe Litoral (in nici un caz!) ci la Brasov! Asta cu toata caderea in irelevanta a Predealului, a absurdei dezvoltari a Branului (mi-e ca se pregateste si Rasnovul de asa ceva) si a turismului de prost lux (uite o expresie misto, „prost lux”. Osim-u’, Trademark!) din Poiana (pina una alta Domeniul schiabil Poiana Brasov nu are rival in tara si pentru schiorii adevarati asta chiar conteaza), presupun ca astea vin obligatoriu cu turismul de masa. Dar tot cu turismul industrial vine si cifra de afaceri. Asta e.
Bizar, pe vremuri in cladirea aia de sticla de linga gara (era un soi de mini mall cu turcisme si chinezarii) la ultimul etaj era o bomba – parca impinge tava? – si ala era cel mai bun restaurant chinezesc din tot Brasovul! Restul de chinezesti au fost dintotdeauna submediocre (unele in Centru cu mincare reincalzita! Mincare chinezeasca reincalzita = Oroare). Iar pe Republicii am luat cea mai mare teapa la o kestie care-si zicea Restaurant indian, din tot meniul au fost comestibile doar supa de linte si inghetata. Dar asta e, cind nu s-au facut bani pe seama turismului snob?
Insa exista o puternica si foarte buna gastronomie locala autentica pe care n-am auzit sa n-o placa cineva.
Gările Brașov, Deva și Predeal au fost cele mai frumoase și primitoare din țară (e drept, Deva cu vreo 20 de ani mai nouă, de aia s-au și găsit să o dărâme, acum vreo doi ani, după ce au lăsat-o în paragină).
Nu mult după Revoluție, au ajuns o paragină și o rușine, cică „vrem să dezvoltăm turismul”!! Si*tir CFR!!
Poveste la „rece” adevarata din Brasov care o sa supere!
Foame frig, cartele, cozi la alimentara, program redus la televizor…Cine a fost vinovat? Raspunsul venit de pretutindeni: Ceausescu! Urmeaza intrebarea: numai el? Sa ne intoarcem in timp: declaratie auzita la televizor:…”socialismul a invins deplin si definitiv”… Urmare toti puscariasii (printre care un numar foarte mic erau politici) au fost eliberati iar „colectivele de oameni ai muncii” cinstiti trebuiau sa-i „educe”.Cei ce trebuiau sa fie „educati” veneau la munca bauti, cu sticle de bautura si dupa cateva ore dupa ce petreceu se faceau ca lucreaza.Efectul a fost invers, inclusiv inginerii au inchis ochii pentru ca riscau sa fie ei „educati” de cei amnistiati.Furturile deveneau acum „afacerea” celor care beneficiasera de amnistie.Cauciucurile de la tractoare au inceput sa fie montate pe la carute si alte „bunuri ” din uzine isi gaseau destui clienti.Calitatea scadea , produsele la export erau refuzate si nimeni nu era vinovat.Pe langa acestea persoanele „scolite ” care faceau comertuL exterior aveau o slaba pregatire si nu aveau cunostinte suficiente in domeniul tehnic.Incercand sa copieze in stil socialist „economia capitalista” a fost introdus „acordul global” care a generat dezastru deorece marfa produsa nu s-a putut vinde si deci salariile nu se platesc.Normal aceasta a dus la revolta, toti s-au „solidarizat” si a pornit „revolta”.Scandalagii au fost din randul delicventilor sau care erau prietenii de pahar.Cand auzim de „revolutionari” nimeni nu intreaba ce au „practicat” inainte de aceasta „profesie”.Desigur „tovarasii” de la Bucuresti au musamalizat „revolta”, dar masurile au fost aplicate si oamenilor corecti, dar mai putin celor cu functii prin ministerul comertului exterior care trebuia sa faca ceva ca sa fie comercializata productia, scadere de pret, agremente etc.Dupa 1989 a urmat „marea privatizare” si Brasov a pierdut cel mai mult din industrie.
E adevărat că, fără lingăii lui, nu ar fi fost posibil dezastrul – dar vinovatul principal EL a fost!
Vița de vie nu crește/ nu se coace corespunzător dincolo de paralela 50 de grade latitudine.
De aia cei din Botoșani beau mai mult tărie (nu neapărat obținută din fructe).
Așezarea Brașovului la intersecția drumurilor comerciale, l-a făcut mare și important o vreme. Azi decăzut și din cauza faptului că nu are căi de comunicații moderne care să-l lege de restul lumii.
(fuxul mărfurilor dn spațiul baltic și parțial estic s-a oprit, ori diminuat corespunzător după 1940)
Nici Cluj-Napocapoca nu are încă, însă acolo au fost aplicate strategii complexe de pacificare interetnică după epoca Funar-Chelaru (de către occidentali, evident, pe banii lor în principal). Pe când cei din Brașov tot la moldoveanul Scripcaru s-au întors…
E o rușine că nu au un adevărat aeroport internațional! Până și ăia din Bacău au unul international încă din 1975 și vor fi curând parțial legați prin autostrăzi de restul țării – cândva și de restul lumii prin Galați, Ucraina și Polonia.
Omule, ești nedrept de valoros!
Poveste la “rece” despre Uzina de Tractoare Brasov
Dupa anul de gratie 1989 un emanat, cocotat la guvernare a facut o declaratia publica (cu rea intentie sau in necunostinta de cauza): …” industria romaneasca este o adunatura de fiare vechi” … Evident, borfasii au facut tot posibilul ca sa “topeasca” uzina “Tractorul” Brașov care a fabricat Tractorul românesc U 650 și a câștigat medalia de aur la un târg important din Germania, desfășurat la Leipzig. Motorul cu 6 cilindrii in linie era foarte echilibrat incat daca puneai un pahar cu apa, trepidatia de la motor nu il varsa. Anterior uzina a produs 21 de tipuri de avioane inclusiv Messerschmitt 109 fapt pentru care a fost acuzata de rusi si s-a primit ordin ca masinile unelte sa fie trimise in URSS. Oameni responsabili care s-au aflau la conducerea uzinei au ascuns multe utilaje in localitati de langa Brasov: Sacele, Ghimbav, Zarnesti etc. Datorita experientei inginerilor si muncitorilor calificati, in conditiile aprige de dupa razboi, s-a reusit sa fie reconvertită pentru tractoare (asa venise ordin de la Bucuresti). in 1976, la Braşov, fuseseră fabricate deja 600 000 de tractoare, in 1979 peste 700 000, pentru ca in 1984 să se i, atingă cifra simbol de 1 milion. Tractoarele româneşti au fost exportate în S.U.A., U.R.S.S., R. P. Chineză, Canada, Argentina, Iran, Italia, Franţa Elveţia, Ghana, India, Egipt, Peninsula Scandinavă, Austria, R.F.G., Noua Zeelandă, Japonia, Filipine, R.D.G., Grecia…In anii 1975 existau deja in sectii masini automate importate din Japonia. Dupa 1989 aceste “fiare vechi” au luat drumul peste hotare si in final uzina “s-a topit” in conturile consiliilor de administratie numite “democratic” pentru privatizare! Ministerele de la Bucuresti au avut un mare rol in distrugerea uzinei, deoarece nu au respectat faptul sa returneze din valuta (dupa export) un minim de 5% pentru retehnologizare. Dezastrul insa cel mai mare a fost pierderea fortei de munca calificata care a emigrat.Dupa cum stim adevaratii vinovati in disparitia Uzinei Tractorul sunt: rusii, americanii si poate martienii, dar in nici un caz romanii din capitalismul multilateral dezvoltat in cumetrie!