România se pregătește, din nou, să își reformeze administrația. Nu este prima dată. În ultimii treizeci și cinci de ani am schimbat legi, instituții, proceduri, sisteme de recrutare, mecanisme de coordonare, reguli bugetare și instrumente de planificare. Am descentralizat și am recentralizat, am creat instituții și le-am desființat, am trecut prin condiționalitatea aderării la Uniunea Europeană și prin valuri succesive de asistență tehnică. Banca Mondială sprijină administrația românească, în formule succesive, cel puțin din 2010, iar cadrul actual de cooperare merge până în 2029 (Banca Mondială, 2025). Și totuși, o parte surprinzător de mare a diagnosticului cu care începe o nouă reformă seamănă cu diagnosticul cu care au început cele precedente. Întrebarea care ar trebui să vină înaintea unei noi organigrame sau a unei noi hărți este, așadar, simplă: de ce?
Reforma care începe cu soluția
Există o explicație comodă: reformele au fost bune, dar nu au fost duse până la capăt; politicienii le-au blocat; administrația s-a opus; clientelismul a supraviețuit. PSD ar fi protejat sistemul, iar mai recent AUR ar reprezenta o nouă forță „antireformă”. Toate acestea pot conține părți de adevăr, dar nu sunt suficiente. Dacă aceleași comportamente și mecanisme de distribuire a influenței se reproduc după trei decenii, ele nu mai pot fi doar cauzele eșecului reformei; devin și fenomene care trebuie explicate. Longevitatea PSD, de pildă, trebuie înțeleasă, nu doar invocată. Iar PNL a participat, în perioadele sale de guvernare și prin administrația locală, la funcționarea aceluiași sistem politico-administrativ.
Poate că problema este mai profundă decât comportamentul unui partid. De prea multe ori, reforma pornește de la o familie de soluții deja acceptate: reducerea fragmentării, profesionalizare, regionalizare, digitalizare, apropiere de standarde europene. Abia apoi sunt mobilizate datele, expertiza, consultarea și sprijinul politic necesare. Pentru o reformă de această anvergură, ordinea ar trebui inversată.
Avem multe documente. Știm însă suficient?
România nu duce lipsă de documente despre administrație. Duce lipsă de o acumulare suficient de sistematică a cunoașterii despre propria administrație care să preceadă alegerea soluției și să oblige soluția să se adapteze realității observate. Există cercetări românești serioase, inclusiv asupra organizării administrativ-teritoriale, care au rămas periferice dezbaterii publice (de exemplu Săgeată, 2013). Diferența importantă este între a cerceta cum funcționează sistemul fără a ști încă ce soluție vei recomanda și a produce documentație pentru implementarea unei soluții ale cărei obiective principale au fost deja stabilite.
Expertiza externă este necesară, dar nu este neutră prin simplul fapt că este externă. Comisia Europeană, Banca Mondială, OECD sau consultanții internaționali lucrează inevitabil cu definiții ale problemei, indicatori, obiective normative și modele comparative. Riscul apare atunci când autoritatea sursei ajunge să înlocuiască demonstrarea adecvării soluției la cazul românesc. „Este o bună practică europeană” nu demonstrează că aceeași intervenție va produce aici aceleași efecte.
Ce anume nu s-a schimbat după 1989?
1989 a fost fără îndoială o ruptură de regim. Instituțiile, proprietatea, regulile competiției politice și, ulterior, raportarea la Uniunea Europeană s-au schimbat masiv. Dar o ruptură de regim nu presupune automat o ruptură simultană a tuturor relațiilor prin care o societate este guvernată. Regimul comunist concentrase puternic autoritatea, definirea problemelor publice și capacitatea de a influența soluțiile, în timp ce industrializarea, urbanizarea, alfabetizarea și extinderea serviciilor publice transformaseră profund societatea. După 1989, instituțiile s-au schimbat mai repede decât unele dintre relațiile construite în jurul lor.[1]
Ipoteza care merită cercetată este că România a produs o ruptură instituțională mai mare decât ruptura relațiilor prin care autoritatea, definirea problemelor și influența efectivă se organizau. Nu este nevoie aici de un nou vocabular teoretic complicat. Este suficient să observăm că o reformă poate schimba instituții, proceduri și organigrame fără să schimbe cine definește problema, cine controlează efectiv resursele și cine poate modifica soluția. De aici rezultă una dintre contradicțiile reformei românești: încercăm să construim o administrație mai autonomă și mai responsabilă prin procese care rămân ele însele puternic centralizate.
Un grup restrâns definește problema, experții construiesc soluția, documentul este armonizat cu obiective și exemple externe, se adună sprijinul politic, apoi urmează consultarea. Dacă oamenii sunt întrebați după ce problema și alternativele reale au fost deja restrânse, există consultare, dar nu neapărat influență. Există astfel riscul să încercăm din nou să reformăm centralismul prin reforme centralizate.
Capcana exemplelor de „bună practică”
Comparația internațională este indispensabilă tocmai dacă nu este folosită ca rețetar. Danemarca a pregătit reforma structurală din 2007 prin analiză, audiere publică, negociere politică și o reformă simultană a competențelor și finanțării; consolidarea locală a fost folosită inclusiv pentru a evita recentralizarea (OECD, 2010). Finlanda a trecut prin ani de pregătire, un eșec major în 2019 și o nouă formulă adoptată în 2021, ale cărei rezultate continuă să fie corectate (Guvernul Finlandei, 2021; 2025). Moldova a ales amalgamarea voluntară și a organizat în 2026 consultări cu peste 4.500 de reprezentanți locali și cetățeni, dar este încă prea devreme pentru a transforma adoptarea reformei într-o dovadă a succesului ei (Guvernul Republicii Moldova, 2026). Letonia arată contrariul: o reformă teritorială amplă poate fi criticată tocmai pentru consultare insuficientă și tendințe centralizatoare (Consiliul Europei, 2020).
Concluzia utilă nu este că România trebuie să copieze un caz sau altul. Cele mai importante lucruri pe care le putem importa nu sunt neapărat soluțiile, ci cunoașterea condițiilor în care ele au putut funcționa. Toate sistemele administrative sunt dependente de propria lor istorie și de relațiile în care instituțiile funcționează.
AUR: cauză sau simptom?
Dacă reforma este definită ca o confruntare între „reformatori” și „antireformatori”, orice opoziție față de soluția propusă poate fi clasificată drept rezistență la modernizare. Astfel eliminăm din analiză exact informația pe care opoziția, inclusiv cea pe care o considerăm greșită, ne-ar putea-o oferi despre sistem. PSD nu trebuie absolvit de responsabilitatea pentru practicile pe care le-a întreținut, dar existența și reziliența sa trebuie și explicate. Același lucru, într-un sens diferit, este valabil pentru AUR.
Ar fi comod să considerăm ascensiunea partidelor radicale doar o nouă piedică în calea modernizării. Cercetările asupra votului radical din România indică însă combinații de alienare politică, neîncredere și predispoziții ideologice, nu o explicație socioeconomică simplă (Pop-Eleches, 2025). Merită, prin urmare, testată și ipoteza că AUR este nu numai o forță care se opune anumitor reforme, ci și una dintre manifestările politice ale tensiunilor pe care reformele precedente nu au reușit să le rezolve. A explica un fenomen nu înseamnă a-l aproba.
O parte a societății poate ajunge să nu mai accepte nici măcar definiția problemei oferită de elitele politice și administrative. Pentru unii, problema nu mai este că România nu s-a europenizat suficient, ci că europenizarea, elitele care o gestionează sau relația cu instituțiile externe sunt prezentate drept sursa problemei. Această redefinire poate fi falsă, manipulatoare sau nocivă; faptul că mobilizează politic rămâne însă un fapt de explicat. Dacă răspunsul reformatorului este că acești oameni reprezintă pur și simplu „forțele antireformă”, cercul se închide: cei care nu acceptă soluția sunt excluși din definirea problemei tocmai pentru că nu acceptă soluția.
Este fezabil politic să începem altfel?
Aici poate apărea o obiecție destul de serioasă. Cine ar putea organiza un proces care începe cu cunoașterea, definirea deschisă a problemei și abia apoi caută soluția? În septembrie 2026, PNL și USR au semnat un acord parlamentar care include reforma administrației și reforma administrativ-teritorială. Cele două grupuri reprezintă aproximativ o treime din Parlament, iar acordul permite explicit coinițierea cu alte formațiuni. În același timp, comunicarea politică din jurul lui a contrapuns deja formula „reformistă” unei presupuse majorități PSD-AUR-SOS „antireformiste” (AGERPRES, 7 septembrie 2026). Această strategie poate fi eficientă electoral, dar complică tocmai baza politică de care ar avea nevoie o reformă care trebuie să supraviețuiască mai multor guverne.
Cooperarea nu presupune anularea diferențelor doctrinare și nici acordarea unui drept de veto AUR, PSD sau oricărui alt partid. Nici nu cere să tratăm drept echivalente poziții care nu sunt echivalente. Presupune însă să separăm două lucruri pe care competiția politică le amestecă ușor: judecata asupra doctrinei unui partid și capacitatea alegătorilor, primarilor, funcționarilor sau organizațiilor care îl susțin de a semnala probleme reale. Dorința de putere există în toate taberele; ea nu poate fi eliminată din politică, dar nici transformată în criteriu de adevăr administrativ.
România are precedente care arată că o asemenea deschidere nu este imposibilă. Declarația de la Snagov din 1995 a legat partide aflate în conflict, Guvernul, mediul academic și societatea civilă în jurul strategiei de aderare la Uniunea Europeană; liderii tuturor partidelor parlamentare au semnat direcția comună (Declarația de la Snagov, 1995). În 2008, Pactul Național pentru Educație a fost semnat de toate partidele parlamentare după negocieri la care au participat și organizații civice, părinți, elevi și studenți. Pactul nu a garantat ulterior o implementare coerentă – ceea ce este în sine o lecție importantă -, dar demonstrează că adversari politici pot conveni asupra problemelor și obiectivelor înainte de a se lupta asupra instrumentelor.[2]
Un precedent complementar vine chiar din cercetarea educației: evaluarea reformei curriculare coordonată de Lazăr Vlăsceanu în 2001 a pornit de la examinarea efectelor reformei deja implementate și de la întrebarea ce trebuie corectat, nu de la legitimarea unei soluții noi prestabilite.[3] Nu este același lucru cu un consens transpartinic, dar arată diferența dintre evaluarea sistemului și producerea unei justificări pentru următoarea reformă.
Fezabilitatea politică nu cere, așadar, consens asupra hărții finale. Cere mai întâi un acord suficient de larg asupra problemelor, asupra dovezilor prin care le constatăm și asupra criteriilor după care vom compara alternativele. Primari, funcționari, profesioniști ai serviciilor publice, universități, întreprinderi, organizații civice și cetățeni trebuie introduși în proces atunci când încă mai pot modifica întrebarea, nu doar când li se cere să comenteze răspunsul.
Mai întâi problema
Ordinea contează. Nu mai întâi soluție, apoi experți, document, susținere politică, consultare și implementare. Ci mai întâi cunoaștere, definirea deschisă a problemelor și a criteriilor, alternative, evaluarea consecințelor, alegere politică, implementare și corecție. Asta nu elimină politica. O pune la locul ei.
O reformă serioasă ar trebui să accepte pentru o vreme posibilitatea de a nu ști încă soluția. Să reconstruiască de ce anumite probleme s-au perpetuat, să identifice nu numai instituțiile care funcționează prost, ci relațiile care permit reproducerea funcționării lor, să distingă ce poate fi transferat din experiența altor state de condițiile care nu pot fi importate odată cu soluția și să construiască suficientă legitimitate pentru ca reforma să supraviețuiască guvernului care o adoptă.
România nu mai este în situația anilor 1990 și nici în etapa de preaderare, când adoptarea rapidă a unui corpus enorm de reguli și instituții europene era o necesitate istorică. După aproape două decenii în Uniunea Europeană, standardul trebuie să fie mai ridicat. Nu mai este suficient să știm către ce model vrem să convergem. Trebuie să înțelegem ce anume din sistemul nostru face convergența posibilă, ce o împiedică și ce se întâmplă cu întregul sistem atunci când modificăm una dintre componentele sale.
Altfel, după încă o strategie, încă o reorganizare și încă un proiect de asistență tehnică, riscăm să constatăm din nou că instituțiile s-au schimbat, dar problemele pe care trebuiau să le rezolve ne așteaptă aproape în același loc. Și vom continua să încercăm să reformăm centralismul prin reforme centralizate.
Note
[1] Ideea continuității relațiilor de guvernare după ruptura formală din 1989 este reluată aici ca ipoteză de lucru din analiza României din Florin S. Bondar, Jocul politicilor publice (2023); ea necesită testare empirică separată.
[2] Declarația de la Snagov (21 iunie 1995) a însoțit Strategia națională de pregătire a aderării la UE și a fost semnată de liderii partidelor parlamentare. Pactul Național pentru Educație a fost semnat în martie 2008 de toate partidele parlamentare după negocieri și dezbateri cu actori sociali. Surse: AGERPRES, retrospectiva aderării României la UE (2022); HotNews, „Pactul pentru Educație a fost semnat de toate partidele” (2008).
[3] Lazăr Vlăsceanu (coord.), Reformă și continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu, Centrul Educația 2000+ / Consiliul Național pentru Curriculum, 2001. Lucrarea a evaluat efectele reformei curriculare din 1997-2001; nu trebuie confundată cu Pactul Național pentru Educație din 2008.
Surse comparative: OECD, Making Reform Happen (2010), cazul Danemarcei; Finnish Government, reforma serviciilor de sănătate și sociale (2021) și evaluarea intermediară (2025); Government of Moldova, consultările privind reforma administrației locale (2026); Council of Europe, evaluarea reformei teritoriale din Letonia (2020). Pentru contextul politic actual: AGERPRES, „PNL și USR – acord de colaborare parlamentară” (7 septembrie 2026).




„Problema” principala a Romaniei este ca la 36 de ani de la asa zisa cadere a comunismului, tara este inca dominata de clici de provenienta securisto-comunista, care timp de 36 de ani nu si-au pierdut deloc capacitatea de a domina. Simplist, non-simplist, aceasta e realitatea.
1. Cat timp problema persista, niciun fel de reforma administrativa nu va avea nicio eficienrta.
2. Cauzele pentru care aceasta este realitatea sunt incapacitatea majoritatii romanilor de a se rupe de obiceiuri si metehne capatate in perioada comunista, o anume apetenta a multor romani pentru fenomenul numit FURT, dar si pentru fenomenul numit parvenire fara merite, precum si modul rudimentar de gandire caracteristic de asemenea unei parti consistente de membri ai natiei.
In rest, sa auzim numai de bine!
…fenomenul numit FURT, dar si pentru fenomenul numit parvenire fara merite…
da, da, cam asta i esenta. furtul de la „stat” practicat ca metoda de „sabotare” s a transformat in furt „democratic” – ne stabilim noi insine privilegiile, mari politruci, juzi, militieni, apvisti si sri/securisti – noi, nu voi(aia ce au fost impuscati si torturati) au instaurat „democratia”. democratia „sa mi se dea si mie ceva pe degeaba” si clanurile institutionale perfect sincronizate si legitimizate (toti sint posesori de diplome si doctorate de la „universitatile” de ei infiintate, ba chiar si academicieni). sa vedeti bocete, plinsete si afeturi de tun (ca n coreea de nord) cind dispare natural vre o lighioana ca ilici iliescu sau vre un interes national tuciuriu.
Mă bântuie fel și fel de întrebări :
Dacă nu s-a făcut reformă în 37 de ani ,de ce s-ar face in următorii 10 ?
Ce am aportat noi că nație,Uniunii Europene,de la aderare și până astăzi ?
Pe ce loc e România în toate clasamentele: calitate de viață, educație, sănătate,etc?
Azi în epoca AI,cum e posibil că peste 40% din populație să creadă în figura medievalà a principelui luminat și nu în mecanismele democratice.
E pregătită și își dorește România (un fel de Siria con ifose),o reformă a instituțiilor statului?
Răspunsul îl știm cu toții.
În România toată lumea vrea „reforme” dar să înceapă cu ceilalți, nu cu ei.
Totuși, după aproape 40 de ani de sistem democratic(înțeles nu prea bine…), este necesar ca societatea românească să treacă la un nou model administrativ, mai dezvoltat calitativ. Dar pentru asta este nevoie de bună credință, luciditate și responsabilitate. Obiectivul ar fi eficiența administrației nu numărul de voturi adus partidelor…
Eu sunt sceptic că în viitorul apropiat se va face o Reformă calitativă a societății și administrației românești. Fiindcă, vai, „Reforma” trebuie să fie simultană, societatea și administrația trebuie „reformate” în același timp.
Sunt sceptic fiindcă NICIODATĂ în Istoria noastră NU AM ȘTIUT să ne administrăm eficient. Au fost câteva momente(Cuza, Carol I) dar prea puține pentru a ” reforma” societatea și administrația.
Această Reformă dificilă nu se poate realiza fără coerciție politică, adică este nevoie de un compromis constructiv între Partide, Societate și Administrație.
Aș da unele exemple: reforma administrației publice locale și centrale, reforma UAT, reforma învățământului, etc. Toate sunt obiectiv necesare, dar opoziția politică și socială duce la adevărate revolte. De ex: de ce să desființați iubitul nostru județ, de ce să desființați istorica noastră localitate cu 300 de locuitori, de ce, de ce, de ce?
De ce? Fiindcă suntem în Mileniul III, în Era Informațională. Și, mai ales, fiindcă TREBUIE.
România este singura ţară din Uniunea Europeană care nu a făcut reorganizarea administrativ-teritorială. Noi încă ne conducem după legi comuniste din 1968, adică centralism de tip socialist, în plin capitalism democratic-european. Si asta nici măcar acum, când din cauza crizelor multiple a ajuns cutitul la os, guvernările de coaliţie nu au avut voinţa politică să facă reformele interne atât de necesare si să renunţe la centralizarea excesivă care a devenit o frână în calea progresului economic al ţării.
Guvernele anterioare din care au făcut parte atât PNL cât și PSD, au adus România la un deficit bugetar excesiv, deși au existat avertizări că lucrurile merg într-o directie greșită:
(Vezi: https://romania.europalibera.org/a/exclusiv-deficit-cu-premeditare-documentele-strict-confidentiale-prin-care-ciolacu-iohannis-ciuca-au-fost-informati-despre-gaura-bugetara/33464111.html)
Ba mai mult, în loc să îndrepte situatia în urma avertizmentelor primite, premierul PSD-ist Marcel Ciolacu a spus că îl doare în organul genital de deficitul bugetar:
(vezi: https://www.cotidianul.ro/bolos-despre-ciolacu-mi-a-spus-ca-l-doare-in-organul-genital-de-deficit/)
De aceea este necesară o revizuire a respectării criteriului privind numărul locuitorilor din fiecare UAT şi intrarea în legalitate.
In acest sens, Curtea de Conturi a României a realizat un audit al performanței prin care a analizat modul de organizare și funcționare a comunelor și orașelor mici din România, în raport cu populația deservită și cu serviciile oferite. Auditul a avut ca obiective evaluarea măsurii în care comunele și orașele mici reușesc să îndeplinească condițiile prevăzute de legislație, să gestioneze resursele avute la dispoziție și să ofere servicii publice în raport cu populația deservită. Perioada supusă auditării a fost 2021-2023, iar acțiunea de audit s-a desfășurat în perioada aprilie-noiembrie 2024.
Potrivit raportului, unul dintre indicatorii cheie prevăzuți de legislație este „numărul de locuitori”, al cărui prag minim pentru constituirea orașelor este 10.000 de locuitori, iar pentru comune pragul este de 1.500 de locuitori. La nivelul anului 2023, 119 orașe nu îndeplineau criteriul demografic de minimum 10.000 de locuitori. Acestea reprezintă mai mult de jumătate (55%) din totalul de 216 orașe. Totodată, un număr de 432 de comune (15% din numărul total de comune) nu îndeplineau criteriul respectiv.
Asadar, chiar si pe legea actuală , reforma administratiei locale ar trebui să înceapă de la comasarea unor comune care nu respectă criteriul numărului de locuitori.
Pe de altă parte, o analiză recentă privind contribuția județelor la produsul intern brut (PIB-ul
României) , demonstrează că din totalul de 41 de județe + municipiul București, un număr de 32 se situează sub pragul de 2% din PIB, iar 10 dintre acestea coboară chiar sub 1%, fiind considerate nule din punct de vedere economic:
(Vezi: https://www.profit.ro/stiri/economie/judete-nule-in-romania-harta-pib-2026-capitala-ocupa-un-sfert-de-economie-32-de-judete-contribuie-cu-sub-2-din-pib-ul-national-si-mai-rau-exista-judete-nule-22306278)
Aceasta este încă o dovadă că avem o structură economică puternic polarizată la nivel național, ceea ce demonstrează necesitatea reorganizării administrativ-teritoriale a României.
In acest sens există depus la parlament un proiect de reorganizare administrativ-teritorială a României pe structura regiunilor de dezvoltare:
(Vezi: https://www.g4media.ro/wp-content/uploads/2024/10/Proiect-USR-Reorganizarea-teritoriala.pdf)
Uniunea Europeană nu recunoaste caracterul de regiune (NUTS- 2) decât dacă ai minimum 800.000 de locuitori, iar in România nici un judet nu indeplineste acest criteriu. Dacă nu ai 800.000 de locuitori nu esti considerat regiune si deci nu poti sa depui direct proiecte pentru accesarea de fonduri europene, nefiind eligibil. Din această cauză România pierde multi bani europeni fiindcă totul depinde de guvernul de la Bucuresti unde lucrurile se miscă foarte greu.
Prin urmare, reforma administrativ-teritorială este o necesitate si aceasta se poate face foarte simplu fără modificarea constitutiei , printr-o lege organică in care să fie prevăzută comasarea mai multor judete in structuri administative mai mari. Această comasare contribuie la reducerea numărului de judete si păstrarea denumirii de „judet” prevăzută in actuala constitutie. Este modelul Poloniei care a făcut regionalizarea in 1999 prin comasarea celor 49 de voievodate existente (similare cu judetele de la noi) in 16 mari voievodate pentru a corespunde cerintelor Uniunii Europene.
Asadar, prin comasarea numărului de judete s-ar reduce automat si numărul de prefecturi si institutii deconcentrate care in prezent sunt răspândite în cele 40 de judete si în municipiul București, la numai 8 prefecturi cu prefecții numiți de guvern și care sunt responsabili pentru conducerea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și altor organe ale administrației publice centrale din cele 8 unități administrativ-teritoriale (marile județe) rezultate prin reorganizarea administrativ- teritorială.
In concluzie, reorganizarea administrativă şi descentralizarea trebuie pregărite si făcute etapizat de pe acum astfel încât să poată fi definitivată odată cu alegerile din anul 2028.
Vă mulțumesc pentru comentariul foarte amplu. Sunt de acord cu multe dintre problemele pe care le semnalați și cunosc o bună parte dintre rapoartele și analizele la care faceți referire. Am fost, la rândul meu, implicat în astfel de exerciții de analiză și reformă și tocmai această experiență mă face ceva mai prudent în privința trecerii directe de la cifre la soluții instituționale.
De fapt, aici se află una dintre ideile centrale ale articolului meu.
Faptul că avem sute de comune sub un anumit prag de populație sau orașe care nu mai îndeplinesc criteriile demografice prevăzute de lege este, fără îndoială, o informație importantă. Nu rezultă însă automat de aici nici care comune trebuie comasate, nici cu cine trebuie comasate și nici măcar dacă, în fiecare caz, comasarea este soluția optimă.
Să luăm un exemplu foarte simplu. Putem avea două comune învecinate, ambele sub pragurile considerate viabile, care pe hartă par candidate perfecte pentru comasare. Între ele există însă un deal, un curs de apă sau pur și simplu o infrastructură rutieră foarte slabă, iar legătura funcțională a locuitorilor uneia dintre comune este cu o localitate aflată în direcția opusă. Pe hârtie, comasarea rezolvă problema. Din perspectiva accesului efectiv la servicii, poate să o agraveze și chiar să mărească costurile.
De aceea, populația trebuie să fie un criteriu, dar nu poate fi criteriul care produce mecanic harta. Ar trebui analizate simultan accesibilitatea, rețelele de transport, fluxurile zilnice ale populației, serviciile de educație și sănătate, capacitatea fiscală, infrastructura, structura economică, distanțele, evoluția demografică și relațiile funcționale deja existente între localități. Abia după aceea putem compara alternativele.
De altfel, actuala legislație spune ea însăși mai mult decât „1.500 de locuitori pentru o comună” sau „10.000 pentru un oraș”: utilizează și indicatori privind structura ocupării, dotările și capacitatea economică. Iar modificarea limitelor teritoriale nu este juridic un simplu exercițiu tehnic: legislația actuală prevede consultarea prin referendum a comunităților afectate.
Aș avea aceeași rezervă și față de utilizarea ponderii județelor în PIB ca demonstrație a necesității comasării lor. Faptul că un județ produce sub 1% sau 2% din PIB-ul național spune ceva despre distribuția teritorială a activității economice, dar nu demonstrează singur că județul este administrativ neviabil. Un județ mic va reprezenta aproape inevitabil o pondere mică din PIB-ul unei țări. Pentru o asemenea concluzie ar trebui să analizăm PIB-ul pe locuitor, productivitatea, baza fiscală, capacitatea de furnizare a serviciilor, conexiunile economice funcționale și costurile administrației. Iar dacă unim două județe care contribuie fiecare cu 1% din PIB, obținem statistic un județ care contribuie cu 2%; economia reală nu a crescut însă prin această operație.
Există și o precizare importantă în privința NUTS 2. Pragul de 800.000 de locuitori există în clasificarea europeană, dar de aici nu rezultă că fiecare județ românesc trebuie să atingă 800.000 de locuitori pentru ca România să poată accesa fonduri regionale. România are deja cele opt regiuni de dezvoltare încadrate la NUTS 2, iar în actualul exercițiu financiar există programe regionale gestionate la nivelul agențiilor de dezvoltare regională. Problema statutului administrativ al regiunilor și problema accesării fondurilor europene sunt legate, dar nu sunt același lucru.
În schimb, sunt de acord cu dumneavoastră asupra unei chestiuni mult mai importante: o eventuală reorganizare în opt mari unități teritoriale nu ar trebui confundată cu descentralizarea.
Putem reduce 41 de județe la opt, putem reduce numărul prefecturilor și putem redesena toate organigramele fără să descentralizăm cu adevărat nimic. Putem obține, în cel mai rău caz, opt centre administrative mai mari în loc de 41, în timp ce puterea reală de decizie, resursele și capacitatea de a defini politicile rămân tot la București.
Tocmai acesta este unul dintre riscurile asupra cărora încerc să atrag atenția în articol.
Regionalizarea poate însemna lucruri foarte diferite. Poate însemna doar o scară teritorială mai mare. Sau poate însemna un nivel real de guvernare, cu competențe proprii, resurse, responsabilitate democratică și capacitate efectivă de decizie. În cea de-a doua variantă nu mai discutăm numai despre geometria hărții, ci despre redistribuirea puterii în interiorul statului.
Și aici apare problema politică fundamentală: instituția care trebuie să descentralizeze este tocmai centrul, adică actorul care trebuie să renunțe la o parte din propriile competențe, resurse și capacitate de control.
De aceea mi se pare insuficient să stabilim mai întâi că vom avea opt regiuni sau opt „mari județe” și să construim ulterior justificarea și mecanismele. Întrebarea este ce competențe pleacă de la centru, unde pleacă, cu ce bani, cu ce personal, sub ce mecanisme de răspundere și ce se întâmplă cu serviciile publice. Fără răspunsuri la aceste întrebări putem avea regionalizare fără descentralizare și reformă administrativă fără modificarea relațiilor care au produs problemele actuale.
Aș face aici și distincția dintre descentralizare și deconcentrare. Prefectul și serviciile ministerelor din teritoriu aparțin logicii deconcentrării: puterea rămâne în administrația centrală și este exercitată teritorial. Descentralizarea presupune altceva: transferarea unor competențe și resurse către autorități autonome, responsabile în fața comunităților lor. Reducerea numărului prefecturilor este, prin urmare, o chestiune diferită de descentralizarea efectivă.
Nu contest nici responsabilitatea guvernelor sau a partidelor care au administrat România și nici gravitatea situației bugetare. Articolul încearcă însă să pună o întrebare diferită. Dacă după trei decenii, după numeroase guverne, strategii, reorganizări și proiecte de asistență tehnică regăsim o parte dintre aceleași probleme, simpla identificare a vinovaților politici nu mai este suficientă. Trebuie să explicăm și mecanismele prin care sistemul reușește să reproducă aceste probleme indiferent de reforma formală pe care o aplicăm.
Același lucru este valabil pentru Banca Mondială, Comisia Europeană, OECD sau alți furnizori de expertiză externă. Nu cred că problema trebuie formulată în termenii relei-credințe a acestor instituții. România a beneficiat considerabil de această expertiză. Dar o instituție internațională lucrează inevitabil cu propriile cadre de analiză, indicatori, bune practici, cicluri de proiect și, de ce nu, interese. Ea poate ajuta enorm, dar nu poate produce în locul nostru înțelegerea profundă a modului în care funcționează administrația românească și nici voința politică necesară redistribuirii puterii.
De aceea articolul meu nu este un argument împotriva comasării, regionalizării sau descentralizării. Dimpotrivă, toate pot rezulta ca soluții foarte bune.
Este un argument împotriva stabilirii soluției înainte de înțelegerea suficientă a problemei.
În loc de să urmăm o ordine de tipul: avem prea multe comune și județe, le comasăm, construim opt regiuni, descentralizăm, aș prefera să pornim de la întrebarea: ce servicii trebuie furnizate, la ce nivel pot fi furnizate cel mai bine, ce relații funcționale există deja în teritoriu, ce competențe trebuie să rămână centrale și care trebuie transferate, ce resurse urmează competențele și cum construim legitimitatea politică și socială necesară unei schimbări care trebuie să reziste mai mult decât un ciclu electoral?
Abia după aceea desenăm harta.
În fond, aceasta este și concluzia articolului: felul în care ne organizăm administrativ este expresia instituțională a modului în care reușim să ne înțelegem asupra problemelor comune, asupra distribuției puterii și asupra responsabilității pentru rezolvarea lor. Tocmai la această discuție încercam să invit.
”Dacă nu ai 800.000 de locuitori nu esti considerat regiune si deci nu poti sa depui direct proiecte pentru accesarea de fonduri europene, nefiind eligibil. Din această cauză România pierde multi bani europeni (…)”
Fondurile europene sunt un scop greșit, așa s-a pricopsit România cu fauna actuală din administrația publică: deciziile privind proiectele ”pe fonduri europene” aparțin unor funcționari fără nicio legătură cu economia reală.
Fondurile europene sunt folosite de Bruxelles pentru șantaj politic asupra diverselor țări, la pachet cu certificatele de carbon și cu alte forme de taxare. Fondurile europene îngroapă România reală, din care se emigrează permanent (peste 1.000 de oameni pe săptămână chiar și în prezent, înainte de izbucnirea propriu-zisă a crizei) dar tot fondurile europene alimentează bunăstarea unei clase de funcționari ai statului care nu produc nimic util în economia reală.
În esență, centralizarea rudimentară practicată de comuniștii vechi, în favoarea Bucureștiului, este înlocuită cu o centralizare ”modernă”, practicată de marxiștii noi, în favoarea Bruxelles-ului. Fiscalitatea și para-fiscalitatea din Europa sunt deja exagerate, iar în România ele ating absurdul: primăria Galați trebuie să plătească TVA pentru tramvaie achiziționate ”din fonduri europene”. Probabil fiindcă șeful BNR și șeful SPP trebuie și ei să cumuleze pensia specială cu salariul.
Last but not least: fondurile europene sunt plătite de întreaga populație, prin energia ajunsă ridicol de scumpă. Nu s-ar fi umplut România de moriști pe dealuri fără fonduri europene. În timpul ăsta, fondurile alocate de administrația Trump încă din primul mandat, pentru construirea U3 și U4 de la Cernavodă, au rămas neatinse, fiindcă România a avut alte priorități ideologice, ”pe fonduri europene”.
Dupa caderea comunismului, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehia inca dintre anii 1992- 1995 au facut o noua organizare teritoriala, a durat cam 2 ani. Dar noi o avem pe cea din 1968, cu 41 de judete, cu prefecturi si cons.judetene, cu zeci de directii judetene pt agricultura, scolare, sanitare, silvice, de munca, mediu, etc. Avem prea multe ministere cu prea multe directii. Avem zeci de agentii de stat, multe ca sa fie bifate. Comune multe sub 5000 loc, orase sub 20.000 loc. Digitalizarea o bifam pe repede inainte pe carca cetateanului, sa isi faca tot felul de portofele, statul nimic, nici macar o securitate cibernetica reala. Recent, Senatul a respins propunerea de a se trece la 300 parlamentari, deci in 2028, vom avea tot 465 de alesi la o populatie in scadere. Orice referendum este zero. La orice anticipate, la fel. Prin urmare, toata clasa politica nu vrea nicio reforma, tara mai are loc de furat.
Exemplele Poloniei, Cehiei, Ungariei sau Bulgariei sunt importante în primul rând pentru că arată că asemenea reforme se pot face. Nu demonstrează însă că toate soluțiile adoptate acolo au fost și cele mai bune.
Polonia, de exemplu, a introdus în 1999, între comună și regiune, nivelul intermediar al *powiat*-ului, aproximativ echivalent vechilor noastre plăși. Reforma a avut avantaje incontestabile și a precedat cu câțiva ani aderarea la UE, oferind Poloniei timp pentru construirea unei administrații teritoriale capabile să lucreze cu fondurile europene. Dar sistemul cu trei niveluri a produs și probleme de coordonare și delimitare a responsabilităților, constatate inclusiv ulterior de OECD. Cu alte cuvinte, experiența Poloniei ne spune și „se poate”, și „aveți grijă ce construiți”.
Același lucru este valabil pentru întrebarea aparent simplă: de câte ministere avem nevoie? Nu există o cifră magică. Banca Mondială a realizat în România ample analize funcționale ale ministerelor și agențiilor și a formulat numeroase propuneri privind funcțiile, structurile și coordonarea lor. Au fost exerciții utile. Dar metoda analizei funcționale îți poate spune că anumite funcții se suprapun, lipsesc sau sunt plasate greșit; nu poate decide singură cum trebuie să arate arhitectura statului, cum trebuie împărțită puterea între centru și teritoriu și cum trebuie adaptată aceasta realităților sociale, economice și instituționale românești.
De aceea nu cred că soluția este să ne grăbim să bifăm și noi regionalizarea pentru ca, peste câțiva ani, să putem spune că „am făcut reforma”. Miza nu este succesul unui partid sau al unei coaliții, ci construcția administrativă a țării pentru următoarele decenii. Partidele și instituțiile sunt cele pe care societatea românească le produce astăzi, cu toate limitele lor; reforma trebuie făcută cu această realitate, nu cu una ideală.
La fel privesc și discuția despre cei 300 de parlamentari. Un Parlament cu mai puțini membri nu este automat un Parlament mai bun. Dacă problema este că parlamentarii nu sunt suficient de responsabili, reducerea numărului lor nu rezolvă neapărat cauza. Poate chiar să reducă reprezentarea și numărul actorilor care controlează, negociază sau contestă o decizie. Întrebarea mai dificilă, dar mai importantă pentru democrație, este: **cum facem parlamentarul responsabil față de cei pe care îi reprezintă?**
În fond, despre asta este și articolul meu. Nu contest nevoia reformei — dimpotrivă. Contest ideea că putem identifica mai întâi o cifră — 8 regiuni, 300 de parlamentari, 10 ministere, 1.500 de locuitori — și să credem că, odată atinsă, am rezolvat problema. Mai întâi trebuie să știm ce vrem să funcționeze mai bine și de ce nu funcționează astăzi. Abia apoi desenăm instituțiile.