Am fost Crimsonificat! O seară magică cu BEAT la Arenele Romane

Motto: „Dacă-mi puneai muzica asta acasă, te puneam să o închizi! Aici e fantastică!” (nevastă-mea)

Luni, 13 iulie 2026, la Arenele Romane, am fost scufundați în cea mai cultă muzică rock. Rock-ul progresiv al anilor ’80 a fost readus la viață de patru „granzi” ai genului. (o varianta aproape identică a concertului de la București este aici.)

Eram „înaintea erei noastre”, prin 1985, adică atunci când Ceaușescu ne „ocrotea” părintește de „decadența Occidentului putred”, când mi-a căzut în mână un vinil cu King Crimson. Era „Larks’ Tongues in Aspic”, care m-a lăsat cu gura căscată… la propriu! Nu mai ascultasem așa ceva! Mi-am ciulit urechile, l-am ascultat de zeci de ori și mi-am sacrificat toate economiile – am dat 400 de lei pe el. Așa „am intrat în rândul lumii”, adică în circuitul celor care își împrumută discuri. Rezultatul a fost că am avut acces la din ce în ce mai multă muzică „serioasă”. Credeți-mă că pe vremea aceea nici nu visam să vedem vreun concert cu o astfel de muzică.

S-a întâmplat după atâția ani, la București!

Chiar este cea mai progresivă muzică!

King Crimson este una dintre cele mai influente și revoluționare trupe din istoria muzicii rock, fondată în Londra în 1969 de chitaristul și compozitorul Robert Fripp. Albumul de debut In the Court of the Crimson King (1969, cu Greg Lake, ulterior la ELP și Asia) a redefinit practic limitele muzicii rock, combinând pentru prima dată elemente de jazz, muzică clasică, avangardă și rock într-un mod care nu mai fusese auzit până atunci, devenind piatra de temelie a genului rock progresiv. De-a lungul a peste cinci decenii de activitate, cu numeroase schimbări de componență și reinventări stilistice radicale, King Crimson a influențat generații întregi de muzicieni – de la Genesis și Yes, până la Radiohead, Tool și Dream Theater – demonstrând că muzica rock poate fi la fel de complexă, intelectuală și inovatoare ca orice altă formă de artă. Fripp și colaboratorii săi au refuzat sistematic să se conformeze tendințelor comerciale ale momentului, preferând să exploreze teritorii muzicale necartografiate, ceea ce face ca muzica trupei să sune surprinzător de proaspătă și relevantă chiar și astăzi, la peste 55 de ani de la debut.

Perioada anilor ’80 a King Crimson reprezintă una dintre cele mai inovatoare și influente etape ale trupei, marcată de o reformare completă în 1981 după o pauză de șapte ani. Aceasta a fost a patra componență principală a grupului (adesea numită „line-up-ul Discipline” sau „cvartetul anilor ’80”), formată din patru membri: Robert Fripp (chitară, claviaturi, electronice – liderul etern al trupei), Adrian Belew (chitară, voce principală, percuție), Tony Levin (bas, Chapman Stick, sintetizoare) și Bill Bruford (tobe, percuție).

Influențată de muzica africană, gamelan, minimalism și post-punk, această formație a lansat trei albume esențiale: Discipline (1981), Beat (1982) și Three of a Perfect Pair (1984), aducând un sound proaspăt, complex și experimental care a marcat generații întregi de muzicieni.

Un fel de trupă de remake, dar mult mai mult decât atât!

Prima mare trupă de „mai mult decât remake”-uri nu știu care este, dar pot spune că Nick Mason’s Saucerful of Secrets (văzută tot la Arene) a întrecut orice așteptări, mai ales că a cântat piese din primele albume Pink Floyd.

BEAT este un proiect muzical care readuce la viață spiritul și complexitatea muzicii King Crimson din anii ’80, reinterpretând piese emblematice într-o formulă modernă, dar fidelă originalului. Cu muzicieni de excepție, printre care Adrian Belew și Tony Levin (pe care îl știți din din trupa lui Peter Gabriel), BEAT reușește să captureze energia ritmică, structurile polimetrice și atmosfera experimentală care au definit acea perioadă a trupei.

Muzica King Crimson din anii ’80 este faimoasă pentru tehnica „guitar frippertronics”, poliritmuri matematice și o interacțiune extrem de strânsă între instrumentiști. Să-i vezi pe Steve Vai și Danny Carey făcând echipă cu veteranii Adrian Belew și Tony Levin pentru a readuce la viață piese precum „Elephant Talk”, „Frame by Frame” sau „Thela Hun Ginjeet” este un vis devenit realitate pentru orice fan al rock-ului de avangardă.

Nu are rost să spun prea multe despre Steve Vai, care este în România nu știu a câta oară. Anul trecut nu l-am văzut la Arene când a venit cu Satriani, deoarece concertul a fost tocmai în timpul festivalului de blues de la Brezoi. Tobosarul de la Tool, Danny Carey, l-a suplinit cu succes pe Bill Bruford (care, culmea, fusese săptămâna trecută la Gărâna cu un proiect jazz). Danny Carey și Steve Vai ne-au uimit, dând alte sensuri, dar respectând „cu sfințenie” dogma frippiană. Muzica a fost aceeași, dar a sunat altfel. Adrian Belew și Tony Levin au fost „magma” de atunci a Crimsonilor, dar instrumentele și echipamentele de azi au întrecut orice așteptări. Tare sunt curios de părerea lui Robert Fripp despre cum sună azi muzica lui! Oricare ar fi, audiența bucureșteană a rămas înmărmurită.

Și câte ceva despre „consumatori”

„Bunele maniere” ale unui astfel de eveniment spun că trebuie să vii cu cel puțin o oră înainte de începerea concertului. Noi am ajuns cu 90 de minute mai devreme, socotindu-ne cei mai manierati. Există un ritual al concertelor în aer liber: o bere rece înaintea băii de muzică este aproape obligatorie… Mai ales că, încet-încet, încep să vină cunoscuții. Ne știm de mulți ani, noi, consumatorii acestei muzici. Vinilurile, concertele, festivalurile și cârciumile dedicate muzicii mai greu de digerat leagă prietenii sincere și durabile, care au ca rezultat discuții pe teme cât mai diverse și cât mai „intelectualiste”… De la ce album am mai ascultat sau ce carte am mai citit, până la „cretinii ăia care ne conduc”.

Cea mai mare bucurie este, de fapt, revederea după mulți ani, când se reiau discuțiile despre temele rămase în dezbatere la ultima întâlnire.

Interesant este că „publicul” nu este doar cel care asculta muzica asta în anii ’80 și care acum are în jur de 60 de ani, ci o gamă întreagă de generații care au urmat. Plete și bărbi de toate nuanțele, tricouri și blugi din toate modelele, adidași sau ciocate se amestecă și au ceva în comun în orice conversație. Nu are rost să vă spun despre meseriile și ocupațiile lor, deoarece numai cei cu un anumit tip de educație pot „ingurgita” o astfel de muzică.

Rușinea Bucureștiului!

Arenele Romane arată la fel din vremea „împușcatului”. Mai să se dărâme pe noi. Oare cum este posibil ca o capitală europeană să nu poată avea un loc decent unde să evolueze cei mai mari artiști ai lumii care ne vizitează și ne încântă? Orice locație unde se țin spectacole este o rușine când o comparăm cu adevăratele săli de concerte, care au o polivalență neașteptată pentru orice tip de eveniment. Nu există niciun fel de comparație cu ce am văzut la Budapesta, Praga, Berlin, iar de O2-ul din Londra nici nu îndrăznesc să spun ceva!

Meșuri care acoperă frontispiciile ce stau să cadă, toalete care înjosesc orice spectator, scaune chinuitoare… „Ruinele Romane” ar fi probabil numele care se potrivește!

Pe harta Europei

Este clar că Bucureștiul se află în circuitul mondial al tuturor trupelor mari. Anul acesta au fost câteva concerte memorabile. Metallica și Iron Maiden au umplut Stadionul Național (care și el este impropriu unor astfel de evenimente). Săptămâna viitoare vor fi tot la „Ruinele Romane” una dintre cele mai importante și inovatoare trupe: Kraftwerk. Păcat că se suprapune cu blues-ul de la Brezoi. Deci trebuie ca cei care au urbea asta pe mâini să se gândească că ar putea contribui la o industrie a turismului cultural. Nu trebuie să dau exemple de afară, deoarece avem exemple în țară.

Anul acesta vor mai veni mari cântăreți la „Brezoiul Lumii”, cel mai mare festival de gen din partea asta a Europei. Vor cânta 30 de trupe timp de șase zile, ceea ce chiar este un eveniment. Urmează Brașovul (de-abia aștept să-l văd iar pe Walter Trout) și minunatul și prietenosul Dărmănești, unde vor fi prezenți reprezentanții „cremei” blues-ului actual (Dan Patlansky, Erick Steckel, Mike Zito și Jamel Richardson). Și la Brezoi, și la Brașov, și la Dărmănești, adică alte stegulețe înfipte pe harta culturală a lunii, avem de-a face cu niște primari luminați care au înțeles ce înseamnă turismul cultural și își ridică localitățile pe care le administrează prin turism cultural. Să-i numim: Robert Schell la Brezoi, George Scripcaru la Brașov și Toma Constantin la Dărmănești. (Acum am văzut că toți sunt de la PNL!)

Am deplina convingere că, având astfel de evenimente, vor deveni internaționale. Confirm că la Brezoi peste 20% din audiență este din afara țării.

PS: Nu uitați să deschideți linkurile din articol!