Atunci când industria globală a iluminării de weekend se intersectează cu mașinăria de dezinformare de la Kremlin, realismul magic al literaturii de self-help își dezvăluie brusc cusăturile grosolane. Încercările recente de a apăra instituția Compassionate Inquiry în fața criticii, mutând discuția în jargonul comod al „reacțiilor traumatice”, nu fac decât să confirme diagnosticul.
Cazul documentat de platforma ucraineană United24 nu reprezintă o simplă rătăcire biografică a autorului canadian Gabor Maté. Să-l vezi pe apostolul blând al vindecării rulat pe ecranele Russia Today (RT), în timp ce fiul său, Aaron Maté, prestează activitate ideologică de la tribuna ONU, nu e un accident de parcurs. Este, de fapt, deznodământul absolut previzibil al unui curent de opinie care a înlocuit faptele brute, rigoarea clinică și bunul-simț cu o lentilă universală, dar suspect de comodă: trauma.
Pentru publicul captiv al rețelelor sociale, Gabor Maté este bunicul înțelept al compasiunii absolute. Însă în momentul în care acest aparat conceptual este mutat din cabinetul căptușit cu perne direct în arena geopoliticii hibride, rezultatul devine de-a dreptul cinic. Să folosești o platformă de propagandă interzisă în zeci de țări pentru a sugera galeș că Occidentul „nu înțelege poziția Rusiei” în războiul de agresiune împotriva Ucrainei nu mai este un exercițiu de empatie, ci o validare ticăloasă a agresorului.
Încercarea sa de a echivala suferința copiilor ucraineni cu cea a copiilor palestinieni, acuzând presa occidentală de „empatie selectivă”, nu face decât să instrumentalizeze durerea umană pentru a relativiza un masacru. Aceasta este marea capcană a fundamentalismului New Age: prin universalizarea traumei, distincția etică dintre victimă și călău se dizolvă convenabil într-o supă călduță de „dinamici interioare”, în care toată lumea are puțină dreptate și nimeni nu e vinovat de nimic.
Simbioza capătă însă valențe de manual în cadrul acestei veritabile „afaceri de familie”. Fiul său, Aaron Maté, jurnalist la publicația marginală pro-Kremlin The Grayzone, este identificat drept unul dintre cei mai activi vectori ai narațiunilor moscovite privind Siria și Ucraina. De la tribuna ONU, acesta livrează fără tresăriri versiunea rescrisă la Kremlin: Revoluția Demnității din 2014 ca „lovitură de stat fascistă” și invazia pe scară largă ca un simplu „proxy-war american”. Când tatăl își împrumută uriașul capital de imagine pentru a gira subtil aceste elucubrații, devine evident că eliberarea spirituală produce dividende politice masive: livrarea de credibilitate occidentală la ușa unor regimuri autoritare.
Aici rezidă însă anomalia logică fundamentală a întregului sistem Compassionate Inquiry: o ipocrizie discursivă de proporții industriale. În timp ce Dr. Maté predică obsesiv importanța „siguranței fizice și emoționale” și a „mediului sigur” (safe container) ca precondiții absolute pentru vindecarea sistemului nervos, el validează retoric exact regimul politic care bombardează spitale de copii și mutilează destine la scară de masă. Cum poți pretinde că reduci „trauma colectivă” prin conferințe globale costisitoare, când tu însuți justifici agresiunea militară ce generează, secundă de secundă, cea mai profundă formă de traumă colectivă din Europa secolului XXI? Răspunsul este simplu și cinic: în rețeaua de marketing spiritual, trauma este utilă doar dacă este abstractă, metabolizabilă în cabinete private și, mai ales, plătibilă prin cursuri de certificare. Realitatea geopolitică brută n-are loc în modelul lor de business.
De la scară globală, fenomenul coboară natural în realitatea mioritică, unde importul de branduri salvatoare se face întotdeauna pe bază de factură culturală scutită de taxe critice. Agitația pioasă a francizei locale s-a materializat rapid într-un drept la replică în Dilema semnat chiar de Maria-Cristina Bâra, exponenta administrativă a curentului Compassionate Inquiry în România.
De altfel, solidaritatea pioasă a doamnei Bâra cu „patriarhul de la Vancouver” este nu doar previzibilă, ci reflectă o aliniere comercială extrem de riguroasă. Când propriul tău portofoliu de servicii include organizarea de ateliere de „constelații familiale” – o altă practică controversată, intens promovată local ca formă de terapie –, asumarea unei poziții de defensivă publică în favoarea acestui curent global devine o reacție previzibilă de solidaritate profesională. Fenomenul constelațiilor este, în sine, un monument dedicat naivității plătitoare. O formă de psihodramă banală în care clienții, ghidați de un „facilitator” cu autoritate de guru, joacă rolurile rudelor moarte sau vii ale unui străin, mimând subit traume transgeneraționale, secrete de familie și blocaje energetice blestemate. Logica științifică este înlocuită complet de un misticism ieftin: dacă străbunicul tău a furat o găină în 1907, se presupune că tu ai atacuri de panică azi pentru că „câmpul morfogenetic” cere reechilibrare. Într-un astfel de univers conceptual, unde problemele clinice reale se rezolvă prin aranjarea figuranților în cameră până când „energia curge corect”, este absolut firesc ca geopolitica brutală să fie privită tot ca o constelație prost așezată. Dacă tancurile rusești calcă în picioare destine, e probabil doar o disfuncție în arborele genealogic al Europei de Est, ce necesită un safe container și o taxă de participare adecvată.
Respectivul drept la replică este un monument de eschivă corporatist-spirituală. Cu o seninătate demnă de un manual de HR administrat în regim de ashram, reprezentanta ne asigură tacticos că acolo „nu se formează vraci”, ci doar oameni care fac „lucrul cu propria persoană”. O disociere splendidă: când e vorba de încasat taxe grase pentru cele 240 de ore de formare profesională, Compassionate Inquiry se vinde ca metodă revoluționară de intervenție clinică asupra bolilor fizice și mintale; când e vorba de răspuns în fața derapajelor ideologice ale patronului spiritual, structura devine subit o simplă opțiune facultativă unde „fiecare e liber să urmărească ce-i place”.
Ipocrizia devine strigătoare la cer când observăm cum această bulă reacționează la investigațiile de presă. Pentru o organizație care își bazează întreaga doctrină pe „curiozitate plină de compasiune” în fața adevărului ascuns, instinctul lor primar în fața criticii raționale nu este dialogul, ci o formă agresivă de gaslighting moral. Oricine pune întrebări legitime despre complicitățile editoriale cu televiziunile rusești sau despre discursurile de la ONU este imediat diagnosticat, de la distanță, ca fiind „încărcat emoțional”, „reactiv” sau blocat în propriile „mecanisme de apărare”. Este un cerc vicios perfect, specific cultelor: dacă ești de acord cu ei, ești vindecat; dacă îi critici factural, înseamnă doar că ai o traumă nerezolvată. Această patologizare cinică a disidenței intelectuale arată că empatia New Age a învățat repede să vorbească limba de lemn a cenzurii morale și a managementului de criză corporatist.
Că brandul cu pricina vine la pachet cu validarea propagandei de la Moscova devine, desigur, un detaliu minor în replica asociației — o simplă „perspectivă suplimentară” ce nu trebuie să tulbure contabilitatea și liniștea consumatorului de iluminare interioară. Să le reproșezi criticilor lipsa de nuanțe, când tu însuți ai transformat capitalizarea acestor vulnerabilități emoționale într-o rețea extinsă de cursuri și acreditări contra cost, reprezintă o manifestare evidentă a contradicțiilor de discurs. Când faptele geopolitice devin prea colțoase și greu de digerat, e mult mai simplu să încerci să estompezi argumentele adverse, mizând pe ideea că bunele intenții afișate public pot neutraliza impactul propagandei moscovite.
Ironia supremă a acestei bule de self-help este că adepții săi – aceiași care reclamă furibund „rigurozitatea rece a laboratoarelor” atunci când medicina sau știința le încurcă teoriile magice – devin complet imuni la faptele brute. Într-o lume în care totul este redus la „ceea ce simți”, faptele geopolitice și culpele profesionale devin facultative. Un influencer spiritual poate decreta adevăruri de stat sau de cabinet doar pentru că vorbește în șoaptă, pe un ton terapeutic.
În cele din urmă, fenomenul își extinde granițele și nu se mai limitează la indivizi dezamăgiți de soluții de weekend. El cuprinde mase întregi de consumatori dispuși să își sacrifice discernământul etic și politic pentru o formă de compasiune comercializată la scară largă. Asistăm la victoria finală a infantilizării colective, unde crima de război devine o simplă neînțelegere energetică, iar tancul agresorului este scuzat zâmbind. Este falimentul intelectual al unei societăți gata să își tranzacționeze reperele istorice brute pe o diplomă de weekend în managementul traumei abstracte.
Evident ca UE de azi, nu intelege dictatura si imperialismul lui Putler.
Asta e un adevar.
In ce priveste ticalosii astia care isi vind constiinta pentru a apara agresorii, nu cred ca sunt de vina.
De vina sunt prostii care ii cred! Putler si Latrov au dreptul sa rida de ei si credulitatea lor. Prin intrermediari murdari.
Cum sa nu fie de vina cei care isi vand constiinta pentru a apara agresorii?
Oamenii acestia devin propagandistii unui regim criminal cu aceeasi usurinta cu care promoveaza apa strecurata si masajele „energetice” pe post de panaceu.
Trec de la un subiect la altul la fel de simplu cu se schimba denumirile pagijnilor de social media de la „Dumbrava minunata” la „Sustinem Georgescu”.
Cine opereaza in zona gri nu are scrupule sa treaca dintr-o barca in alta.
Prostii au singura vina ca sunt prosti. Si din pacate foarte putini dintre ei se desteapta pe parcurs.
„…cuprinde mase întregi de consumatori dispuși să își sacrifice discernământul etic și politic pentru o formă de compasiune comercializată la scară largă.” Aici ați atins problema reală, după mine. Cel care se ia după un idiot devine mai idiot decât idiotul. Problema nu e Georgescu, Simion, Mate etc. Fiecare sat își are idiotul satului. Problema este când satul se ia după idiot.
Excelent și felicitări, Lorena.
Despre articolul tău din „Dilema”: https://richardconstantinescu.substack.com/p/gabor-mate-si-ispita-de-a-transforma
De acord, materialul excelent!
Mă bucură mult aprecierea dumneavoastră, mai ales venită din partea unui fin observator. Am citit textul dvs. de pe Substack și cred că punctați excelent exact această „ispită” a transformării rapide prin rețete miraculoase, o temă care se leagă perfect de vulnerabilitățile pe care am încercat și eu să le pun în lumină.Sper ca analizele noastre, luate împreună, să ofere cititorilor argumentele necesare pentru a privi dincolo de ambalajul sclipitor al acestor fenomene.Gânduri bune și spor la scris în continuare!
Foarte, foarte bun articol și analiza! Felicitări!
Eu cu cine votez ? Cu o licentiata in litere care zice ca metoda „constelațiilor este, în sine, un monument dedicat naivității plătitoare” sau cu o licentiata in psihologie cum ar fi Maria Magdalena Macarenco, cu doctorat pe deasupra, care nu este chiar de aceeasi parere. Si nu este singura.
Apreciez dilema dumneavoastră electoral-existențială, însă confundați un argument logic cu un simplu inventar de diplome. Un titlu de doctor sau o licență în psihologie nu transformă automat o practică speculativă într-o știință exactă, la fel cum nici o licență în litere nu te împiedică să observi când o metodă frizează naivitatea profitabilă.Valoarea unei analize jurnalistice nu stă în dreptul de parafă al autorului, ci în validitatea argumentelor aduse. Când știința mainstream și psihologia clinică riguroasă privesc cu un scepticism profund „constelațiile” la care faceți referire, apelul dumneavoastră la autoritatea unui singur nume — fie el și cu doctorat — devine doar o încercare academică de a legitima ceea ce rămâne, în esență, un exercițiu de credință, nu de psihoterapie fundamentală.Vă încurajez să votați întotdeauna în favoarea argumentelor verificate, nu a titlurilor folosite pe post de scut pentru pseudoștiință.
„Cu o seninătate demnă de un manual de HR administrat în regim de ashram, reprezentanta ne asigură tacticos că acolo „nu se formează vraci” „. Ba chiar se formează vraci înnobilați cu titluri pompoase de efect pe fb și cu priză la glossy&life style.
Apreciez, apreciez și iar apreciez această diatribă virulentă la adresa formatorilor de vraci, a.k.a.terapeuti, fătați la incubatorul oploșit in pulpana mantalei lui Freud…..dar autoarea ne-ar face tuturor un bine dacă ar lărgi abordarea spre org.psiho din Ro.si tehnicile lor de cartel arghirofil la max.
Totuși, dincolo de imprecațiile pe care le-am citit cu atâta plăcere despre miștocăreala groasă cu „câmpul morfogenetic” echilibrat prin „constelații familiale” on cash rămâne chestiunea opiniei lu’ Maté despre neînțelegerea poziției RUS de către Occident.
Mi-e teamă că Maté, for once, is „dead right”….. Poziția RUS e studiată f.atent de decenii întregi de specialiști in Rel.internationale și geopoliticieni din curentul realist care, cel puțin din 2007, tot avertizau/avertizează că politicile&acțiunile noastre aici in occident (Ro.included) ne vor duce la război cu RUS tocmai ptr.ca NU înțelegem/nu vrem să ținem seama de poziția/interesele RUS. Graham Allison (cel care a născocit conceptul „capcana lui Thucydide”), J.Mearsheimer, Stephen Cohen sunt doar trei dintre cei care si-au tot răcit gura de pomană in perioada unipolaritatii.
Dacă autoarea tot ne vorbește de geopolitică poate ar fi util dacă ar reciti fragmente din Războiul peloponeziac și considerațiile despre natura războiului, despre cauzele cele mai adevărate/adevăratele cauze ale unui conflicte majore, despre pericolele induse de descresterea unor mari puteri și apariția unor competitori serioși ai acestora….chestii interesante și confirmate de mai mult de 2 milenii de istorie de la Thucydide incoace.
Nu poți ține seama de interesele și poziția unui pinguin agresif care insistă să te hărțuiască neîncetat și dacă nu-l bagi în seamă pe ce vrea nu înseamnă că nu-l înțelegi – doar că tratezi poziția lui ca fiind de neînțeles (e.g. ambițiile teritoriale, faptul că o bucată din curtea ta este de fapt a lui, cine a avut vecini tembeli înțelege chestia asta, degeaba îi arăți lui cadastrul când el are impresia că bucata aia de pământ este a lui prin cine știe ce exercițiu de contorsionism mental).
Agresorul va căuta mereu bătaie și conflict, doar pentru că-i ignori dorința nu înseamnă că la un moment dat când va încălca orice limită a bunului simț nu poți să-i tragi o scatoalcă decisivă. Mai ales că agresorul are impresia că dacă este ignorat asta înseamnă că este puternic și inspiră frică (și asta-i absolut esențial pentru ce ego fragil are).
@Connor
D-le, sunteți liber să tratați in cheie minoră o astfel de problemă f.complexa. E ok, e dreptul dvs.! Însă limitarea la comparația cu vecinătatea de ogradă și vecinul tembel poate că e de efect, dar pe fond e completamente falacioasă. Și pe bune că aruncă in derizoriu situații atât de dificile încât descurcarea/clarificarea lor presupune frecvent acțiuni cu efecte tragice asupra noastră a oamenilor obișnuiți.
In relațiile internaționale, adică cele despre care vorbim noi acum, „o scatoalcă decisivă” înseamnă război. Pe acest tărâm nu există autorități atotputernice care să impună legea in mod neutru, obiectiv și constrângător. Tot ceea ce există depinde de dispoziția statelor de a se supune unei reguli sau alteia și „at the end of the day” contează dacă au cu ce să pună in executare dreptul/dreptatea pretins(ă). Și cum bine știm „scatoalca decisivă” e rareori suficientă și dificil disponibilă, vine cu riscuri asumate de reizbucnire a problemelor, de exerciții vizibile de întărire a „mușchilor”, etc., de contra-scatoalce atunci când ne este lumea mai dragă.
In exemplul dvs.lucrurile sunt relativ simple, chiar dacă dificile la nivel individual, deoarece avem poliție, sistem de justiție adică higher authority. In relațiile internaționale nexam.
Sigur, vor spune unii, avem Curtea internațională de justiție. Avem, dar depinde de voința statelor de a rezolva litigiile pe calea unui proces și mai ales de a aplica decizia dacă e neconvenabilă. Cazul RO-UKR și delimitarea platoului marin când decizia CIJ era pe cale să devină inutilă/literă moartă ca urmare a inițiativelor politice din parlamentul UKR.
Poate că ar fi bine să încercăm să rezistăm tentațiilor către comparații facile și psiho la mica ciupeală că prea ne împing către derizoriu.
Mă sperie de fiecare dată capacitatea unor oameni de a citi mii de pagini de istorie doar ca să-și anestezieze complet umanitatea și simțul realității.Trimiterea dumneavoastră la Tucidide, Mearsheimer și „capcana” lor teoretică nu e vreo dovadă de mare rafinament intelectual, ci doar un paravan cinic. E teribil de comod să desenezi hărți și „sfere de influență” din fotoliu, tratând destinele a milioane de oameni ca pe niște simple statistici într-un curent realist prăfuit.Să spui că Occidentul „nu înțelege” Rusia e de o naivitate cruntă. O înțelegem cu toții perfect. Diferența e că unii dintre noi refuză să accepte agresiunea, violul și teroarea ca pe niște „necesități geopolitice” inevitabile. Teoria pe care o invocați cu atâta mândrie spune, în esență, că statele mici nu au dreptul la opțiune și trebuie să plece capul în fața imperiilor. Dacă asta este și dorința dumneavoastră pentru România, e o opțiune care ține mai degrabă de un sindrom Stockholm geopolitic decât de o analiză rece.Istoria nu e doar un algoritm cinic al marilor puteri. Dincolo de teorii, există oameni de carne și oase care mor pentru că un dictator a decis că are „interese legitime”.Vă las să vă delectați în continuare cu „măreția” textelor antice, dar nu confundați lipsa de empatie și cinismul de manual cu inteligența politică. Sunt lucruri complet diferite.
JB, mărturisesc că nu înțeleg apelul la războiul peloponesiac și capcana lui Tucidide. Până la un punct pot accepta că pregătirile defensive ale unui vecin pot fi percepute de alții drept amenințare la propria securitate, așa cum a interpretat Sparta în antichitate zidurile Atenei. Dar aici se cam încheie toate similaritățile cu războiul din Ucraina, un fel de Corint pentru Rusia.
Dacă întărirea flancului estic al NATO a fost resimțită ca o amenințare de către Rusia, tot ca amenințare a interpretat Ucraina relansarea industriei de război a Rusiei și apropierea ei de China. De asemenea, războaiele din Transnistria, Cecenia și Georgia. Ucraina avea și NATO aveau aceeași dilemă de securitate ca și Rusia. De ce ar trebui să preferăm atunci Rusia și să acceptăm sacrificarea ucrainenilor?! E totuși vorba de oameni, iar nu de peria, oglinda sau cutea aruncată zmeului de făt frumos.
În plus, Ucraina este un stat suveran, iar problema centrală este dacă Rusia poate considera legitim faptul că Ucraina își alege propriile alianțe și orientări strategice. Sau Rusia cere părerea ucrainenilor sau a NATO când decide să facă alianțe militare cu Iranul, Coreea de Nord sau China?
Concluzionez că istoria ne poate explica cum se ajunge la un conflict armat, dar e incapabilă de a oferi o evitare a acestuia. Rusia a atacat Ucraina pentru că nu avea încredere în NATO, iar Ucraina și NATO s-au apropiat pentru că nu aveau încredere în Rusia. Demersurile NATO și Ucrainei corespund însă dreptului internațional, al Rusiei nu. Marfă mai departe: i-ar fi ajuns Rusiei numai Ucraina? Dacă ar fi văzut că merge, de ce să nu fi continuat cu Moldova, cu Țările Baltice sau chiar cu Bulgaria și România? Reiterând logica lui Tucidide, ar fi trebuit să le obțină în virtutea precedentului creat cu Ucraina.
Pacea e mai bună decât războiul, războiul e mai bun decât sclavia.
In disperare de cauza, stiind ca lucrurile merg prost in Ucraina, adunatura din jurul piticului mongoloid putin, promoveaza orice betiv, orice mahalgioaica, orice trotuarista, care repeta papagaliceste, discursul slinos al kremlinului… Asa s-a intamplat mereu, si pe vremea urss si se va intampla si acum… Costa enorm rusia,dar cui ii pasa?
O foarte interesantă și ascuțită privire din afara psihologiei, mulțumesc! Îmi place stilul dumneavoastră, doamnă Istrate, vine să lămurească în plus niste dubii ce pluteau pe piață. Nu știu de e vreo spunere aici cu care să nu rezonez destul de mult. Mai scrieți, vă rog, nu ca să îmi împlinesc eu „profeția”, ci ca să vedem apele limpezi acolo unde chiar sunt.
Zău că nu pricep partea cu „încercarea sa de a echivala suferința copiilor ucraineni cu cea a copiilor palestinieni”. Suferința copiilor, fie ei ucraineni sau palestinieni, nu este la fel de rea?
In cazurile de fata Rusia si palestinienii sunt agresori, au comis sau comit inca crime abominabile, iar Ucraina si Israelul nu fac altceva decat sa se apere. Impotriva agresiunii salbatice nu te poti apara cu flori. Orice popor asupra caruia s-au comis agresiuni salbatice are dreptul sa se apere prin toate mijloacele posibile. Ai vreo idee asupra modului in care s-ar putea apara altfel ucrainienii si israelienii, impotriva bestiilor agresoare?
Nu stiu cum se face, dar prin Romania exista o multime de personaje care fac apel la drepturile omului doar atunci cand este vorba despre pedepsirea criminalilor, dar atunci cand este vorba despre crimele comise de criminalii respectivi, toate aceste personaje nu scot nicio vorba!
Mi se pare mie sau chiar este adevarat ca toti acesti sustinatori ai Rusiei si ai islamismului agresiv si criminal sunt admiratori ai comunistilor si ai urmasilor acestora?
Făcând abstracție de geopolitică, întrebarea mea este simplă: suferința unui copil de 4 ani din Gaza este sau nu este similară cu suferința unui copil de 4 ani din zonele de conflict din Ucraina?
Suferinta este; cauza nu este. Diferenta de esenta e ca cei din gaza sunt folositi ca scuturi umane de catre Hezbollah iar cei din Ucraina sunt omorati voluntar de putin.
Domnule, sunteti dus de nas.
Ați vrut să spuneți Hamas, nu Hezbollah. Scutul uman nu este omorât voluntar de cel care vrea să-l elimine pe răufăcător? Nu mi se pare corect să lipsiți persoana care apasă pe trăgaci de agenție și de capacitatea de a-și plănui intervențiile în așa fel încât să limiteze numărul de victime colaterale.
Da, Hamas. Puteti sa-mi explicati cum trageau arabii rachete din spitale, scoli si moschei. Cum de gurile de tunel ieseau in casele oamenilor si in spitale si scoli? Ati facut vre-o comparatie intre pierderile colaterale (civile) dintre rezboiul din Gaza cu oricare alt razboi modern? Daca vroia, Israelul radea Gaza in 3 zile. Putin se chinuie de 5 ani sa faca asta in Ucraina, din toate puterile. Acusi i se rupe prapurul. Cum am mai spus, sunteti acaparat de propaganda marxisto-islamista. Pacat, va vad ca sunteti sincer.
Cititi mai jos:
https://x.com/SpencerGuard/status/2012920981472551266?lang=en
Întrebarea ta este falsă: milițiile Hamas au invadat Israelul, pe 7 octombrie 2023, ocazie cu care au luat sute de ostatici israelieni. Așa că au primit ce-au meritat. Pentru comparație: nu au existat miliții ucrainene care să invadeze Rusia.
Când organizația ONU care se ocupă cu teritoriile palestiene (UNRWA) plătește salariile membrilor Hamas, era bine să lași lucrurile așa cum sunt și să nu invadezi Israelul.
Nu astfel se pune problema! Printr-o astfel de interpretare nu faci nimic altceva decat sa justifici crimele celor care comit crime impotriva copiilor, a civililor in general, cu intentie, cu buna stiinta, din rautate pura. Suferinta unui copil de 4 ani din Germania nazista in 1945, cand fortele aliate au ras efectiv de pe fata pamantului orase intregi din Germania, este sau nu similara cu suferinta unui copil de 4 ani din Gaza? Suferinta unui copil japonez de 4 ani din Nagasaki sau Hiroshima in 1945 este sau nu similara cu suferinta unui copil de 4 ani din Gaza?
Sper ca intelegi sensul si nu e nevoie sa detaliez.
Suferinta unui copil israelian de 4 ani care si-a vazut parintii ucisi si apoi decapitati de criminalii Hamas, care ulterior au fost aclamati de intrega populatie din Gaza, cu ce este similara?
Gaza primeste dreapta pedeapsa pentru sustinerea fara rezerva a criminalilor Hamas. Eu in locul lui Netanyahu procedam exact cum au procedat romanii cu Carthagena. Stergeam aceasta pegra de pe fata pamantului. Daca copii de 4 ani din Gaza erau viitori criminali „in numele profetului”, atunci e mai bine pentru omenire ca au fost imputinati.
Cred ca observi cercul vicios creat de democratie prost aplicata si prost inteleasa: „invocam drepturile omului pentru a deplange soarta unor sustinatori ai crimei, care, devenind apoi criminali feroce, incalca fara rezerve orice drepturi si ucid brutal si fara remuscari oameni nevinovati”.
Democratia reala nu inseamna nici pe departe protectia si apologia infractorilor si a criminalilor. Confundam capra cu varza si in cel mai autentic spirit comunist ne indreptam cu voiosie si ambitie prosteasca catre dezastru! La nivel mondial, cu minime exceptii!