De două ori în douăzeci de ani. Al 22-lea Congres EASR și Conferința regională IAHR, «Religions 360°», s-a încheiat la București pe 25 septembrie 2026. Întrebarea care contează acum este ce rămâne.[1]
Un fapt rar
Între 20 și 25 septembrie 2026, Bucureștiul a găzduit pentru a doua oară congresul Asociației Europene pentru Studiul Religiilor (EASR), dublat de o conferință regională a Asociației Internaționale pentru Istoria Religiilor (IAHR). Prima dată se întâmplase între 20 și 23 septembrie 2006, sub titlul «Religious History of Europe and Asia». Potrivit organizatorilor, doar alte trei orașe, Paris, Leiden și Stockholm, au mai primit de două ori această întâlnire.[2]
Scrisoarea EASR din martie anunța delegați din 54 de țări de pe șase continente; comunicatele din vară au urcat cifra la 58 de țări și peste 300 de universități și institute. Volumul de rezumate confirmă amploarea: 33 de paneluri închise, 33 de paneluri deschise, 19 mese rotunde și câteva sute de comunicări individuale. Conferențiarii invitați au fost Gregory D. Alles, Carole M. Cusack, Almut-Barbara Renger, Jens Schlieter și Michael Stausberg. Organizatori: Societatea pentru Istoria Religiilor și Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, împreună cu EASR și IAHR.
Un asemenea eveniment chiar nu poate fi improvizat. El presupune o echipă care lucrează ani de zile și o persoană în jurul căreia echipa se adună. Acea persoană a fost, în 2006 ca și în 2026, Eugen Ciurtin, pe care scrisoarea EASR îl numește organizatorul conferinței și «membru de bază» al echipei din 2006. Comunicarea sa de la congres a amintit reperele: revista Archaeus (1996), Studia Asiatica (2000), Institutul de Istorie a Religiilor (2008) și faptul că aproape aceeași echipă a organizat, în colaborare cu EASR și IAHR, ambele congrese. Tot acolo a formulat o constatare care merită reținută: o istorie a studiului academic al religiilor în România de după 1989 nu a fost încă scrisă.
Ce spune scrisoarea EASR
La 23 martie 2026, conducerea EASR a semnat o scrisoare de susținere a congresului. O semnează președintele Marco Pasi, secretara generală Jenny Butler și predecesoarele lor din mandatul 2020–2025, Kim Knott și Jenny Berglund. Documentul merită citit atent, fiindcă spune trei lucruri pe care mediul academic românesc le aude rar din afară.[3]
Primul privește rostul disciplinei. Studiul academic al religiilor este, scriu semnatarii, «crucial pentru orientarea într-o lume multiculturală», pentru înțelegerea dintre culturi și în interiorul societăților și pentru o cunoaștere mai adâncă a istoriilor și politicilor noastre interconectate.
Al doilea privește continuitatea. Scrisoarea amintește că 2026 marchează douăzeci de ani de la prima conferință EASR de la București, din 20–23 septembrie 2006, la care au participat delegați din peste treizeci de țări și care a fost «prima de acest fel în România». Amintește și că Societatea Română de Istorie a Religiilor (inițial, Asociația Română de Istorie a Religiilor) este afiliată la EASR din 2002 și la IAHR din 2005, și că ediția din 2006 a avut sprijinul guvernului și al altor instituții publice din România.
Al treilea este o evaluare: «Domeniul românesc al studiului religiilor este extrem de important, iar colegii noștri de acolo sunt foarte prețuiți în comunitatea noastră științifică internațională». Semnatarii adaugă că susțin «din toată inima» găzduirea conferinței în România și că îi subliniază importanța «celor care oferă sprijin local». Fraza din urmă este adresată, în mod limpede, instituțiilor românești.
Sonotheism: religia în Enescu
Congresul s-a deschis duminică, 20 septembrie, la Ateneul Român, nu numai cu discursuri, ci și cu Andante religioso de George Enescu, pentru două violoncele și orgă. După cuvintele de salut ale președintei IAHR, Satoko Fujiwara, ale președintelui EASR și ale conducerii Universității din București, și după conferința inaugurală a lui Gregory D. Alles, «Slow Translation and the Study of Religions: Promise and Perils», a doua parte a serii a fost un concert-concept: «Sonotheism: Religion in Enescu».
Concertul a fost rezultatul unui program de cercetare desfășurat la Institutul de Istorie a Religiilor între 2022 și 2026. Conceptul și comentariul aparțin dirijorului Gabriel Bebeșelea și lui Eugen Ciurtin. Au cântat Orchestra Musica Ricercata și Corul «Preludiu – Voicu Enăchescu», cu Cristina Fieraru, Nicolae Simonov și Sergiu Garabajii, alături de actorul Vlad Ivanov: în total, potrivit organizatorilor, aproximativ nouăzeci de muzicieni. Programul a traversat universurile religioase din opera lui Enescu: Grecia arhaică în Oedip, lumea biblică în oratoriul Ahasvérus, India în L’Aurore. Aux bords du Gange, folclorul strigoilor în Strigoii, pe versurile lui Eminescu. Fragmentele din Ahasvérus au fost anunțate ca primă audiție la București.[4]
De ce este acest proiect un unicum? Din trei motive.
Întâi, fiindcă inversează raportul obișnuit dintre un congres și programul său cultural. Concertul nu a fost un divertisment oferit participanților, ci o comunicare științifică în altă formă: istoria religiilor citind o operă muzicală ca pe un document religios. Apoi, fiindcă lucrează cu manuscrise. O parte din muzica lui Enescu pe teme religioase a rămas neterminată sau needitată, iar a o face auzită presupune întoarcerea la autografe.
În sfârșit, fiindcă proiectul face parte dintr-o campanie susținută de salvare și conservare a manuscriselor lui George Enescu. La 9 martie 2026, peste o sută de oameni de cultură, între care Norman Manea, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc și Andrei Șerban, au semnat un apel către președinte, premier și ministrul culturii. Inițiatorii au fost Gabriel Bebeșelea, Eugen Ciurtin și Radu Vancu. Apelul arăta că manuscrisele sunt ținute de aproximativ cinci ani în containere, la Muzeul Național «George Enescu», la temperaturi extreme și fără controlul umidității, și cerea mutarea lor imediată în depozite profesionale, accesul muzicologilor pentru verificarea stării lor și verificarea digitalizării.[5]
Un congres mondial de istorie a religiilor care se deschide cu o cercetare despre Enescu și care, prin aceasta, atrage atenția a sute de savanți din zeci de țări asupra unui patrimoniu aflat în pericol: nu cunosc un precedent. Este și o lecție despre ce poate face o disciplină umanistă când iese din sala de conferințe. Ea nu doar interpretează patrimoniul, ci îl apără.
Ce s-a discutat
Titlul «Religions 360°» a promis o privire de jur împrejur, iar programul a ținut promisiunea. Nu pot rezuma aici câteva sute de comunicări, evident, dar pot însă arăta liniile de forță, așa cum reies din volumul de rezumate, și de ce fiecare dintre ele privește și România.
Religie, război și putere
Tema cea mai apăsătoare a fost războiul. Un panel întreg a tratat războiul din Ucraina drept «catalizator al transformărilor religioase globale»: un conflict purtat în inima spațiului european secular, cu o dimensiune religioasă explicită, atât în sacralizarea agresiunii, cât și în rezistența morală, și care pune la încercare teoriile clasice ale secularizării și ale separării religiei de politică. Alte paneluri au discutat guvernarea Ortodoxiei în statele baltice în timp de război, ortodoxiile concurente din Europa de Est și lupta lor pentru autoritate și recunoaștere, limitele libertății religioase atunci când este invocată securitatea națională, teologia și mitologia politică, religia și ocultismul în Germania nazistă. Pentru o țară aflată la frontiera acestui război, cu o Biserică majoritară prinsă ea însăși în disputele jurisdicționale din regiune, acestea nu sunt subiecte exotice.
Ortodoxia ca obiect de studiu
Al doilea fapt notabil este că Ortodoxia a fost discutată la București cu instrumentele istoriei religiilor, nu exclusiv cu ale teologiei. Panelul «Towards Orthodox Christianity 360°: History of Religions and Orthodox Christianities», propus de Ionuț Daniel Băncilă de la Institutul de Istorie a Religiilor, a pornit de la ideea că Ortodoxia, ca «religie trăită», depășește categoriile strict naționale și produce o multitudine de forme pe care ierarhia nu le poate cuprinde întotdeauna: imaginea publică, gestionarea secularizării, critica internă, pietatea populară, prezența pe piața economică și juridică, instrumentalizarea de către regimuri politice. În vecinătatea lui s-au aflat panelul despre prezența ortodoxă în Italia din secolul al XVI-lea până azi, cel despre ecumenism și istoria religiilor și masa rotundă despre perenialismul tradiționalist și Ortodoxia răsăriteană. Este un câștig de metodă: o tradiție religioasă majoritară poate fi studiată critic, comparativ și fără ostilitate, în chiar orașul în care ea este cel mai puțin obișnuită cu acest tip de privire.
Tehnologie, mediu, corp
Inteligența artificială a apărut în cel puțin patru contexte: perspectiva budistă a Soka Gakkai asupra IA, roboții și religia în Asia-Pacific, IA generativă și educația religioasă, infrastructura digitală a disciplinei. S-a discutat despre autoritatea și autenticitatea religioasă pe rețelele sociale și despre «evenimentizarea» religiei. Criza ecologică a fost prezentă prin masa rotundă despre narațiunile Antropocenului, prin panelul despre venerarea Mamei Pământ din Asia de Sud până în America Latină și prin cel despre religie și natură în Nordul (post)secular. Alte sesiuni au privit siguranța în comunitățile religioase și «abuzul spiritual» ca violență instituționalizată.
Teoria și istoria disciplinei
Un congres își judecă și propriile unelte. La București s-a discutat despre decolonizarea studiului religiilor, despre pașii teoretizării religiei, despre ontologia socială, despre raportul dintre filologia clasică, mitologie și istoria religiilor, despre Religionswissenschaft-ul de limbă germană văzut din afară și despre femeile-pionier ale domeniului, a căror contribuție a fost umbrită de canonul «părinților fondatori». Panelul despre «alfabetizarea religioasă» a pus întrebarea incomodă: conceptul este adoptat peste tot, de la școli la politici publice, dar efectele lui sunt puțin dovedite empiric.
Esoterismul, la douăzeci de ani
Panelul «Twenty Years in the Study of Esotericism 360°», coordonat de Marco Pasi, a pornit explicit de la București 2006. Atunci, un panel intitulat «Hermetic Traditions and Esotericism», cu Antoine Faivre conferențiar invitat, a fost prima prezență a acestui domeniu la o conferință EASR; de atunci, ea a devenit constantă. Este cel mai clar exemplu al felului în care un congres lasă urme: o direcție de cercetare își măsoară astăzi istoria de la o întâlnire ținută aici. În jurul lui, programul din 2026 a numărat aproape zece sesiuni despre curente esoterice, de la moștenirea lui Hermes la Gurdjieff și la Tibetul ocult.
România ca teren
Cercetarea despre România a fost prezentă în mai multe registre. Un panel de la Sibiu a analizat ora de religie ca oglindă a pluralismului: disciplină de trunchi comun, organizată confesional, într-o societate în care, cum spun autorii, tot mai multe segmente cer o cunoaștere istorică a religiilor. Alte sesiuni au tratat metodele cantitative în studiul religiei, Regina Maria și credința Bahá’í la un secol de la 1926, religia trăită în comunitățile de romi, religia în filmele lui Radu Jude, cu regizorul invitat să răspundă. O comunicare a revenit asupra implicării unor intelectuali români interbelici în fascism și asupra retoricii prin care aceasta a fost ulterior relativizată.
Ieșirea din universitate
Masa rotundă «Independent Investigative Journalism, Media Integrity, and Religion in the Public Sphere» a adus la aceeași masă jurnaliști de investigație din presa independentă și istorici ai religiilor. Rezumatul ei enumeră fără menajamente temele: corupția din instituțiile religioase, plagiatul, conspiraționismul religios, extrema dreaptă și antisemitismul, abuzurile. Organizatorii au prezentat-o drept o premieră într-un cadru științific de această dimensiune. Indiferent cum va fi judecată, ea stabilește un principiu: cercetarea despre religie și presa care investighează religia au nevoie una de alta.
2006 și 2026: ce s-a schimbat
Comparația dintre cele două ediții spune ceva despre disciplină și ceva despre România.
În 2006, congresul s-a ținut sub semnul moștenirii lui Mircea Eliade și al «istoriei religioase a Europei și Asiei». Era un congres de recuperare: România își regăsea o tradiție întreruptă și o arăta lumii. Delegații veneau din peste treizeci de țări.
În 2026, tema a fost deschisă, numărul țărilor aproape s-a dublat, iar centrul de greutate s-a mutat către prezent: război, tehnologie, educație, spațiu public. Eliade a rămas în program, dar ca obiect de istorie critică a disciplinei, nu ca emblemă. Este semnul unei maturizări. O comunitate științifică nu se mai definește prin strămoșii ei, ci prin întrebările pe care le pune.
S-a schimbat și poziția organizatorilor. În 2006 exista o asociație și o revistă. În 2026 există un institut al Academiei, și două reviste cu circulație internațională. Ce nu s-a schimbat este fragilitatea: totul continuă să depindă de foarte puțini oameni.
Ce înseamnă «pe hartă»
A fi pe harta unei discipline nu înseamnă a fi vizitat, ci înseamnă a fi un loc unde se produce cunoaștere pe care alții o citează, unde se formează oameni și unde colegii din alte țări vin fiindcă au ce învăța. Congresul din 2006 a lăsat patru volume de acte, apărute în Archaeus, Studia Asiatica și Les Études Classiques, iar doi ani mai târziu a fost înființat Institutul. Ediția din 2026 arată că acel început a avut continuitate. Evaluarea din scrisoarea EASR, citată mai sus, este recunoașterea acestei continuități. Anul 2026 a adunat și câteva aniversări care dau contextul: 170 de ani de la nașterea lui Moses Gaster, 150 de ani de studii de sanscrită la Universitatea din București, 40 de ani de la moartea lui Mircea Eliade și 35 de la cea a lui Ioan Petru Culianu. Disciplina are aici o tradiție. Întrebarea este dacă are și instituții pe măsură.
Răspunsul cinstit este: doar în parte. Există un institut de cercetare, dar istoria religiilor este slab reprezentată în universitățile românești, în comparație cu cele din Italia, Germania sau țările nordice, de unde au venit cele mai multe delegații. Există reviste, dar formarea doctorală în domeniu rămâne dependentă de alte discipline. Există prestigiu extern, confirmat acum în scris de conducerea EASR, dar recunoașterea internă este mult mai slabă. Un congres nu rezolvă aceste dezechilibre. Le face însă vizibile și oferă un argument greu de ignorat.
Ce ar trebui să urmeze
Un congres reușit creează un capital care se pierde repede dacă nu este investit. Opt efecte ar trebui urmărite deliberat.
1. Actele. Publicarea rapidă a unei selecții de lucrări, după modelul din 2006, în reviste și volume cu circulație internațională și în acces deschis. Este dovada cea mai durabilă a evenimentului. După 2006 au apărut patru volume; ele sunt motivul pentru care acel congres mai este citat.
2. Stabilitate instituțională. Institutul de Istorie a Religiilor a demonstrat că poate organiza o întâlnire de anvergură mondială. Urmarea firească este consolidarea lui: posturi stabile, finanțare predictibilă, bibliotecă și arhive. Scrisoarea EASR amintește că în 2006 statul român a sprijinit generos congresul; aceeași măsură ar trebui regăsită acum, după eveniment, când se decide ce rămâne.
3. Prezență în universități. Istoria religiilor are nevoie de programe de masterat și doctorat proprii, distincte de teologie și deschise către filologii, istorie și antropologie. Fără studenți, un institut de cercetare nu are succesori. Panelul despre ora de religie a arătat că cererea socială există: o parte a publicului vrea să înțeleagă religiile istoric, iar școala nu are profesori formați pentru aceasta.
4. Generația tânără. Contactele făcute la București cu sute de universități trebuie transformate în burse, cotutele și proiecte comune pe finanțare europeană. Fereastra este scurtă: după un an, o carte de vizită schimbată la un congres nu mai valorează nimic.
5. Istoria disciplinei. Constatarea lui Eugen Ciurtin este și un program: scrierea istoriei studiului academic al religiilor în România, cu arhivele și corespondențele la vedere. O disciplină care își cunoaște istoria recentă își apără mai ușor locul.
6. Rolul public. Într-o societate în care religia este folosită frecvent ca argument ideologic, istoricul religiilor oferă ceva rar: distincții verificabile. Dialogul început cu jurnaliștii și discuția despre ora de religie pot deveni colaborări stabile cu presa și cu școala. Condiția este ca istoricul religiilor să spună ce permit sursele să se afirme și ce nu, și să se oprească acolo; credibilitatea lui vine din faptul că nu este parte.
7. Manuscrisele lui Enescu. Rezultatele programului «Sonotheism» ar trebui publicate, iar atenția internațională obținută la Ateneu ar trebui folosită pentru ca apelul din martie să capete un răspuns: depozitare profesională, acces pentru specialiști, digitalizare verificată. Ar fi efectul cel mai concret și cel mai ușor de măsurat.
8. Ritm. O întâlnire națională anuală și grupuri de lucru permanente, de pildă pe studiul Ortodoxiei ca fenomen religios, pentru ca intervalul până la următorul mare congres să nu mai fie de douăzeci de ani.
În loc de concluzie
În 2006, Bucureștiul a arătat că poate primi disciplina. În 2026 a arătat că poate contribui la agenda ei și că poate pune disciplina în slujba unui patrimoniu care nu este doar al ei. Diferența dintre cele două momente este munca a două decenii, iar meritul îi revine în primul rând celui care a ținut laolaltă revistele, institutul și cele două congrese. Recunoașterea potrivită nu este festivă. Ea constă în a face ca următorii douăzeci de ani să nu mai depindă de efortul unui singur om, ori a câtorva.
note:
[1]Autoarea a făcut parte din comitetul de organizare și din comitetul științific al congresului; textul este o opinie personală și nu angajează instituțiile organizatoare.
[2]Datele despre ediția din 2026 provin din programul și volumul de rezumate ale congresului, de pe religions360.eu din programul sesiunii inaugurale de la Ateneul Român și din comunicatele de presă din iulie–septembrie 2026; cele despre 2006, din scrisoarea de susținere a EASR din 23 martie 2026 și de pe pagina EASR dedicată actelor conferințelor din 2001–2006.
[3]European Association for the Study of Religions, scrisoare de susținere («To Whom It May Concern»), 23 martie 2026. Traducerile îmi aparțin.
[4]Programul sesiunii inaugurale, Ateneul Român, 20 septembrie 2026; Radio România Muzical și HotNews.ro, septembrie 2026.
[5]Edupedu.ro, 9 martie 2026.
