Bulgaria, planul de rezervă

„Tot ce văzut-ai pe pământ și mare – e nimic. / Și tot ce-ai spus ș-ai auzit sub soare – e nimic. Tot ce-ai cuprins, fugind, din zare-n zare – e nimic. / Iar când te-ascunzi, a ta însingurare – e nimic.” – Omar KhayyÄm – „Calea vieții”, Rubaiate

După corecțiile financiar-bugetare din 2025 și perspectivele deloc liniștitoare aduse de noile confruntări din Orientul Mijlociu, care au ridicat din nou costul vieții exact atunci când credeam că situația începe să se liniștească, sfatul economistului către omul simplu este să-și cântărească atent cheltuielile: „nu este cazul să vă schimbați mașina, să vă renovați casa”.[1] Despre vacanțe, ce să mai vorbim?

Deunăzi, vorbeam între prieteni despre mesele la restaurant și vacanțe: ce facem, renunțăm? Păi, nu. Adică, de ce să renunțăm cu totul? Acum, când ies în oraș, îmi fac mai rar pofta de a lua masa și doar în locurile unde atentatul la portofel este gestionabil: un sanviș la o rulotă fast-food (dar există și ofertă slow cooked!), un meniu asiatic la cutie, o felie de pizza însoțite de o bere, pentru că este mai ieftină sau la același preț cu doza de apă. La fel cu vacanța: dacă un sejur într-o destinație accesibilă cu avionul îmi scoate acum din start o mie de euro din buzunar de persoană, reconfigurez.

Pentru o scurtă vacanță de Sfântul Gheorghe, importantă pentru noi ca familie, aveam pe listă două destinații apropiate și în final a rămas una: Veliko Târnovo, în Bulgaria. Ca să fiu sincer, pe când timpurile erau mai bune, am tot amânat să vizităm Veliko Tîrnovo și Arbanasi; ani la rând a dat din coate Balcicul și ne-am zis că lasă, îi vine rândul și lui Veliko cândva. Și i-a venit. Prin februarie am făcut rezervare la un hotel drăguț și central, la un preț decent și cu asta am aruncat zarurile pentru călătoria către „orașul țarilor”.

ZIUA ÎNTÂI

Drumul de la București la Veliko Tîrnovo nu este lung, cam 180 de km, dar durează ceva timp să-l parcurgi. Mai întâi, pentru că se lucrează la „Podul prieteniei” din partea bulgară și se circulă doar pe un fir, alternativ. Deci se așteaptă. Noi am așteptat doar puțin mai mult de zece minute, însă nu vreau să-mi imaginez ce se întâmplă vara, în perioada marilor vacanțe. Odată ieșit trecut de Ruse, unde drumurile nu sunt formidabile, deși șoseaua este destul de bună, nu-ți prea vine să rulezi în viteză ca la noi acasă. Este plin de camere radar care evaluează viteza medie pe secțiuni de câte 20 de km de drum și ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să plătesc amenzi de circulație.

Așa că cel puțin 60% din drum am circulat în viteza a doua și a treia, fără să depășesc 70 sau 80 km la oră. Mi-am adus aminte de anii copilăriei, când plecam cu Dacia noastră 1300 bine burdușită cu bagaje și regula era 50 în oraș, 80 în afară și 100 la oră doar pe bătrâna autostradă Pitești – București, pe care noi o părăseam la ieșirea spre Găiești. Acesta este farmecul Bulgariei, te aruncă în trecut, îți pune frână, te ajută să redescoperi beneficiile calmului și păcii interioare. Chiar și așa, puțin înainte de prânz parcaserăm în fața hotelului și ne cazam.

Am avut vreme destulă să despachetăm, să ne odihnim puțin, să ne facem un plan pentru după-amiază și seară și să ne împăcăm cu ideea că ploaia ne va însoți și cu asta basta. Da, a plouat ușor, mocănește, dar noi ne-am încăpățânat și n-am deschis umbrelele. De la hotel, după ce am traversat parcul „Marno pole”, prima oprire a fost la un punct de informare turistică. Am luat o hartă, ne-am interesat de transport în comun spre satul Arbanasi și am conchis că va fi mai de folos să folosim totuși mașina noastră, pentru că microbuzul care face drumul spre sat are un orar care nu ne avantajează.

Am pornit-o apoi pe ulița de piatră cubică „General Gurko”, pe buza de sus a cotului făcut de râul Yantra, traseu pe care l-am lăsat că să ieșim pe „Nikola Pikolo” la catedrala „Nașterea Maicii Domnului”. Am fotografiat în interior câteva fresce deosebite, cu scene din Noul Testament și am făcut calea întoarsă, oprindu-ne la biserica „Sfinții Constantin și Elena”, construită în 1872 de meșterul Kolyu Fitchento, aflată însă într-o avansată stare de degradare și aparent părăsită de autorități și enoriași.

Următoarea oprire a fost pizzeria „Ego”, cu ferestre sale mari și vedere spre panorama cotului râului Yantra, în fundal cu monumentul tematic al Asăneștilor, clădirea în stil venețian a galeriilor de artă „Boris Denev” și podul „Stambolov”.  Mâncare tradițională, un fel de pomană a porcului cu cartofi țărănești, în porții consistente și undeva la 25 de euro toată consumația. La ieșirea din restaurant, după câțiva pași, am dat de „Heaven ice rolls”, o gelaterie excelentă, o spun cu mâna pe inimă după ce am savurat două porții mari.

Ne-am familiarizat cu orașul, am plămădit planul pentru a doua zi: mai întâi peninsula Yantrei, cu galeriile de artă, apoi fortăreața „Țareveț”, cu a sa biserică „Înălțarea lui Hristos” – una neconvențională din câte am înțeles și cel puțin un muzeu, că o fi cel arheologic, că o fi al renașterii naționale, rămâne de văzut. Cum spuneam, Bulgaria trăiește potolit, îți dă răgaz, deci nicio presiune nu era de pus în împlinirea planurilor zilei următoare.

ZIUA A DOUA

Astăzi am pornit-o prin Veliko Târnovo de dimineață și sub amenințarea ploii, care, din fericire, ne-a ocolit. Primul loc în care ne-am oprit a fost la cumpărături de cosmetice pe strada comercială „Stefan Stambolov”. Nu neapărat pentru cosmeticele cu uleiuri de trandafiri, ci pentru alte tipuri de produse pe care Bulgaria știe să le ofere cu pricepere. Nici eu nu am stat cu mâinile în sân, recunosc, dar prefer să nu insist pe subiect.

Următoarea oprire a fost Piața „Țarul Arsen I”, unde m-a contrariat un palat frumos dar părăsit, cu gemurile sparte și trist. I-am dat ocol și tot ce am găsit a fost o inscripție cu următorul text: „This site was refurbished with the support of The European Union, UNDP and the Municipality”. O fi fost ea, clădirea, renovată cândva, dar acum starea ei a ajuns de tot plânsul. Nu este prima care-mi atrage dureros atenția. La fel a fost ieri și cu biserica „Sfinții Constantin și Elena”, construită de meșterul Kolyu Fitchento (o să revin la meșterul Fitchento).

O senzație de țară goală, părăsită am tot avut după ce am trecut de Ruse ieri, traversând localități ca Polsko Kosovo sau Volovo, mai ales Volovo, cu case la șosea care nu mai aveau uși și ferestre de-a dreptul. Părintele Dima, cu care am mai schimbat opinii despre țara de la sud de Dunăre, îmi împărtășea părerea că Bulgaria în ansamblu pare un teritoriu abandonat, ca o „țară care și-a alungat copiii”.

Revin la imobilul abandonat din Piața „Țarul Arsen I”, despre care am găsit, căutând postări prin Internet, că se numește „Clădirea Consiliului Regional de Audit”. Într-un articol publicat în anul 2020 – cu titlul „Trei bijuterii arhitecturale dezvăluie splendoarea fostei capitale a Bulgariei, Târnovo, până în ziua de azi” -, am găsit cele mai multe informații și spicuiesc:

„Această clădire a fost construită în 1910-1911 și are o fațadă incredibilă, cu multe coloane, un fronton frumos și ferestre decorate rafinat. Din păcate, acestea sunt acum sparte, la fel cum sunt și oglinzile de pe scări. Decorațiunile interioare degradate abia amintesc de trecut. Clădirea a fost vândută de municipalitate unui proprietar care se arată indiferent față de ea.

Construcția sa a început cu o ceremonie solemnă de binecuvântare, în mijlocul unei așteptări publice uriașe, deoarece un incendiu din 1906 mistuise primăria. (…) Este cunoscută și ca prima clădire publică cu încălzire centrală proprie. Cu coridoare largi, 32 de camere și o sală de ședințe, clădirea a îndeplinit întotdeauna funcții reprezentative, despre care astăzi am putea doar ghici privind aspectul său elegant. Arhitectul Gheorghi Kozarov este considerat autorul planurilor arhitecturale.

Clădirea Curții de Conturi este unită cu cea a Episcopiei printr-un element arhitectural caracteristic, așa-numita «lanternă». Pe acoperiș se poate observa o cutie octogonală cu ferestre pe toate părțile, care servește la iluminare. Alternativ, aceasta poate fi folosită pentru ventilație, formând un aparat de aer condiționat natural, mult mai sănătos decât cele moderne.”

În fine, am urcat dealul Țaraveț, spre fortăreață, scopul plimbării noastre prin această parte a orașului. Întreaga fortăreață era, cum se vede și astăzi, înconjurată de ziduri care ajungeau până la 3,6 metri grosime, cu acces prin trei porți, dispuse una după alta. Poarta principală se afla în partea cea mai vestică a dealului, pe un masiv stâncos îngust și avea un pod mobil. A doua poartă se află la 180 de metri distanță de prima, iar a treia, care a existat până în 1889, este la 450 de metri mai departe.

După rebeliunea bulgară și instaurarea celui de-al doilea țarat bulgar, cu capitala la Veliko Tărnovo, fortăreața a devenit cea mai importantă din Bulgaria, fiind adesea comparată ca măreție cu Roma și Constantinopolul. În 1393, cetatea a fost asediată timp de trei luni de otomani, a fost cucerită și incendiată pe 17 iulie, punând simbolic capăt țaratului bulgar.

Locația este astăzi un soi de labirint de ziduri în ruină, cu Palatul în partea centrală a dealului; în tot un complex închis înconjurat de un zid fortificat, două turnuri și două intrări, una principală dinspre nord și una dinspre sud. Palatul avea o sală a tronului, o biserică a palatului și o parte rezidențială regală pe aproape jumătate de hectar ca suprafață.

În anii 1930, statul bulgar a început lucrările de restaurare a fortăreței Țareveț, care au fost finalizate abia jumătate de secol mai târziu, cu prilejul a treisprezece secole de la înființarea primului țarat bulgar. Fortăreața cu palatul le-au fost reședință țarilor Petru, Asen, Kaloian și Ivan Asen al II-lea.

Dar vedeta fortăreței, cum am putut constata, este Biserica (după unii catedrala) a Patriarhală a „Sfintei Înălțări a Domnului”. Situată deasupra unei biserici romane târzii, edificiul, reconstruit în anii 1970 și 1980, urmează un plan cu cupolă în cruce, cu un turn cu clopotniță și o absidă triplă. Este bogat decorată la exterior și la interior, cu fresce moderne pe care biserica nu le-a acceptat, așa că nu a mai fost sfințită. Cu alte cuvinte, nu mai funcționează ca biserică, ci ca un monument și a fost deschisă publicului din 1985.

Frescele de la interior au fost pictate de artistul Teofan Sokerov[2] ca scene care redau momente importante din istoria medievală bulgară într-un stil modernist, dar și în chip de scene biblice aducând aminte de arta bizantină a frescei ecleziastice.

Interiorul acestei biserici neconsacrate este intens fotografiat și atent studiat de vizitatori. Nu am văzut pe nimeni grăbit sau indignat de cele văzute. Dimpotrivă, cei mai mulți vizitatori, după lungi ședințe foto și video, aleg să se așeze pe scaune și par să mediteze, metabolizând cele văzute, încercând să înțeleagă ce li se înfățișează: sfinți, martiri, personaje istorice, ficțiuni ideologice, erezii pur și simplu? Am trăit un sentiment asemănător în „Sagrada Familia” și nu m-aș fi așteptat să mi se întâmple din nou tocmai la Veliko Târnovo.

Următoarea oprire au fost Galeriile de Artă „Boris Denev”, un palazzo în stil italian situat pe peninsula de la cotul râului Yantra, la care am ajuns peste podul „Stambolov”, construit de compania austriacă „R.F. Vagner” și dat în folosință în anul 1892.

Deschise în anul 1934, Galeriile colecționează și conservă lucrări ale unor artiști bulgari și prezintă dezvoltarea artei bulgare de-a lungul anilor. Cei care se ocupă de galerii ne-au explicat că putem vedea lucrări semnate de Vladimir Dimitrov, Boris Denev, Nikola Tanev și alții. Nu știam și nu am aflat multe despre pictura bulgară.

Am văzut, de exemplu, lucrări la care nu mă așteptam, dată fiind tematica preponderent națională și istorică a expoziției. Am văzut o pânză intitulată „Din Budapesta”, semnată de Preslav Karșovski (1961) sau „Piață din Baia Mare”, semnată de Vladimir Kavaldzhiev (1949). Câteva, foarte puține portrete: „Portretul Mariei Popova”, semnat de Nikolai Pavlovici (1862), „Portretul lui Kolyo Ficheto”, semnat de Spiridon Borisov (anii 1960) sau „Portretul mamei mele”, semnat de Boris Denev (1920). Cele mai multe pânze sunt scene istorice, care glorifică cele două țarate bulgare sau deplâng persecuțiile otomane și sunt creații ale anilor 1960 sau 1970. Nu puține dintre ele evocă explicit rezistența creștină a bulgarilor în timpul ocupației, într-o vreme în care comuniștii din regiune nu erau prieteni cu religia, dar se descotoroseau de internaționalismul bolșevic și îmbrățișau în forță naționalismul.

Despre monumentul Asăneștilor, cu acea spadă gigantică îndreptată spre cer și călăreți uriași amplasați în patru puncte cardinale, nu vreau să scriu mare lucru. Este un monument de propagandă naționalist-comunistă și nimic mai mult. Faptul că este considerat încă important pentru oraș, nu ar trebui să ne mire. Național-comunismul face și acum destule victime în centrul și estul Europei și trebuie să vedem întâi bârna din ochiul nostru, nu paiul din ochii bulgarilor.

La întoarcerea spre hotel, am trecut pe lângă o clădire a Universității „Sfinții Chiril și Metodie” din Veliko Târnovo și n-am putut să nu remarc că pe fațada imobilului era înscris cu litere la fel de mari, colorate în verde, „Institut Confucius”, atât cu caractere chirilice, cât și chineze. De mirare nu este, îmi vine să zic, că alegerile care au avut loc deunăzi au fost câștigate de coaliția naționalist-conservatoare „Bulgaria progresistă”, condusă de Rumen Radev, ci că nu s-a întâmplat câțiva ani mai devreme.

Pe seară, am ieșit din nou la o plimbare în jurul parcului „Marno pole”, în timp ce se adunau nori de ploaie. Ploaie care ne-a păsuit până am ajuns la restaurantul „Casa di Bianco” pentru o cină ușoară, de paste, acompaniată cu bere artizanală. După ce am comandat, am constatat că restaurantul are și un bar de sushi excelent, cu o ofertă foarte interesantă, dar ratasem ocazia. Apoi am mai făcut câțiva pași, ocolind clădirile ministerului de interne de lângă hotel către marketul de cartier „Klasiko”, de unde ne-a aprovizionat cu apă și fructe, numai bine cât să ne prindă de-a binelea ploaia.

ZIUA A TREIA

Ultima zi plină în vechea capitală a țaratului bulgar; mâine, după micul dejun, strângem și plecăm și ne vom mai opri câteva ore în Ruse, să hălăduim o vreme prin pitoreasca zonă centrală. Vremea ne-a promis ceva soare și grade în plus în termometru, dar nu înainte de prânz. Foarte bine, nici nu era nevoie de mai mult. Am luat mașina – pentru că n-am găsit transport în comun convenabil și cu taxiul era exclus – și am pornit-o spre Arbanasi.

Arbanasi este situat aproape, spre nord-est, pe un platou mai înalt. L-am văzut foarte bine ieri, chiar dacă în parte, de pe platoul Țaraveț, dar nu știam prea bine ce anume vedem. Astăzi ne-am lămurit, privind invers. Am ajuns în jur de ora 10, am parcat puțin mai sus de mânăstirea „Sfântul Nicolae” și am pornit în explorare, pe ulițe.

Arbanasi, care ar putea fi tradus „Albanezi”, se zice că nu a fost întemeiat cum ar părea de albanezi. Dar nici nu este exclus.  Documentele istorice atestă că Soliman Magnificul a oferit în anul 1538 ginerelui său, Rustem Paşa, satele Arbanasi, Leaskoveț, Gorna Oreahovița și Dolna Oreahovița, cunoscute ca „arnăuțești”. Deci, era vorba la acel moment despre albanezi și eventual greci din Epir. Gheorghi Rakovski, scriitor și revoluționar bulgar, venea în secolul XIX cu o teorie naționalistă, la modă, potrivit căreia satul a fost înființat în secolul XIII și ar fi fost redenumit Arbanasi în cinstea victoriei lui Ioan Asan al II-lea împotriva bizantinilor la Klokotnița, în urma căreia țaratul bulgar a cucerit teritoriul triburilor albaneze.

Revenind, actualul Arbanasi te duce cu gândul la un Viscri sau un Breb, cu amestecul său de tradițional și modern, cu viața comunității invadată de turiști și oameni de afaceri, trăind în pulsul economiei turismului. Din fericire, pe lângă tot mai modernele case menite să găzduiască, să hrănească și să ofere distracție turiștilor, mai găsim și case vechi, garduri dărâmate și grădini cu bălării ce invocă normalitatea traiului rural.

După ce am dat ocol satului pe mai multe ulițe și am făcut zeci de fotografii, am vizitat cele două mânăstiri pe care le recomandă ghidurile: „Sfântul Nicolae” și „Maica Domnului”. „Sfântul Nicolae” ne-a oferit imaginea clară de sărăcie și abandon, ceva cu care nu suntem obișnuiți în România, unde și cea mai modestă mânăstire arată că cineva îi duce financiar grija. Ei bine, la „Sfântul Nicolae” din Arbanasi picturile aproape nu se mai văd, pereții sunt scorojiți și o parte din vechile chilii sunt abandonate și se degradează în tăcere.

La „Maica Domnului”, cu biserica sa fără clopotniță, lucrurile stau diferit. Probabil pentru că are o icoană făcătoare de minuni: Maica Domnului cu pruncul Isus, „cu trei mâini”. Biserica este atent îngrijită, picturile restaurate, fiind clar foarte valoroase. Acest monument ecleziastic sud-dunărean este o mică comoară, atât cât îmi pot da seama și cred că este un punct obligatoriu de pelerinaj pentru credincioși și o lecție valoroasă pentru specialiști. Cu foarte mult noroc, am împărtășit și noi senzația caldă a însoțirii cu sublimul.

La finalul turului prin Arbanasi ne-am oprit la o terasă pentru o cafea, după care ne-am întors la Veliko Târnovo. Mai aveam câteva lucruri de lămurit cu partea veche a orașului. În prima zi am urmat strada „General Gurko”, ieri mai ales „Stefan Stambolov”, astăzi am urcat încă un plan, pe străzile comerciale „Medinikarska” și „Vastanicheska”, către Bazarul vechi – „Samovodska Charshia”. În drum, biserica „Sfântul Nicolae”, cu lacătul pe poartă. Probabil accesibilă duminica și în sărbători.

Apropo de sărbători: Astăzi, 23 aprilie, la noi este zi de sărbătoare importantă, a Sfântului Gheorghe, aici calendarul pe care l-am văzut la mânăstirea „Maica Domnului” din Arbanasi nu arată nicio sărbătoare. Îi pomenește în schimb pe sfânta mucenică Alexandra și sfântul mucenic Lazăr Vlazarsku (sper că am tradus corect). Deci biserica „Sfântul Nicolae” avea tot dreptul să stea cu lacătul pe poartă, la urma urmei.

Schimbarea traseului ne-a adus prilejuri noi de făcut fotografii. De exemplu, „Casa cu maimuță”, construită de același Kolyu Fitcheto, cu care m-am întâlnit ieri la Galeriile de Artă și alaltăieri, când am vizitat biserica în degradare „Sfinții Constantin și Elena”. Casa este numită așa pentru că are pe fronton o figurină care ar putea aduce foarte bine cu Gânditorul de la Hamangia, doar că cineva a preferat să o vadă ca fiind maimuță.

Vremea bună de după prânz a transformat Veliko Târnovo, i-a oferit o patină care în zilele dinainte i-a lipsit și care-i vine bine. Este plăcut orașul acesta frumos, tipic balcanic, când primește culorile și lumina care-l avantajează. Plecăm cu amintiri plăcute, bucuroși că promisiunea destinației s-a întâlnit cu realitatea de la fața locului. În același timp, nu sunt sigur că Veliko Târnovo este o destinație pentru oricine, mai mult pentru cei care-și iau timp și au destulă răbdare să-l descopere și să-l cunoască câtuși de puțin.

ZIUA A PATRA

Dimineață cladă, cu soare strălucitor la Veliko Târnovo, probabil un salut vesel în onoarea plecării noastre. Nu ne-am supărat. Am luat un mic dejun bun, ca și-n diminețile trecute, cu omletă șuncă trasă la tigaie, murături, nelipsitul croasant cu cafea și la pachet câte-un fruct. Ne-au ținut companie un grup de adolescenți teribil de veseli, nu mi-am dat seama ce naționalitate aveau, care cu toată exuberanța lor s-au comportat grozav de civilizat și la final au ajutat entuziast ospătărița să debaraseze mesele.

După micul dejun am urcat în cameră să împachetăm și am constatat că, din fericire, nu avem mai multe de dus înapoi la mașină decât cele cu care am venit. Cumpărăturile au încăput liniștit în valize și n-au reclamat spațiu suplimentar. Apoi ne-am făcut planul pentru ziua de Ruse, ne-am luat rămas bun de la cei de la recepție și duși am fost.

Deși pe drum, cam între Radanovo și Volovo, se lucra la asfaltări (ca și la venire), am avut o medie de viteză mai bună și consumul mic, adică 5 litri la sută în medie, excelent pentru o benzinară clasică. Consumul redus se explică și prin faptul că am condus la aspirație în urma unei cisterne (și se știe cum conduc băieții de pe cisterne!) de la Veliko până la Dolapite, adică în jur de 80 din cei puțin peste 100 km care despart Ruse și Veliko Târnovo.

La Ruse am găsit un loc de parcare aparent convenabil în buricul târgului și ne bucuram de noroc. Apoi am căutat un automat de plată a parcării, de care la Veliko te loveai din 20 de metri în 20 de metri, dar n-am găsit. Am întrebat și am aflat că fie plătim trimițând un text sms de pe un număr de Bulgaria, fie așteptăm să treacă un angajat de la parcări pe acolo ca să-i plătim. Acum vreo șase ani în urmă, din ce ne-am amintit, nu am avut probleme cu plata parcării la un automat.

Ciudat, atât cât am reușit să pricepem din indicatoarele montate de primărie, fie plăteam la automatele inexistente, fie ne puteam aștepta să ne fie ridicată mașina. Păi, ce facem, ne-am întrebat? Haidem acasă, să nu ne mai batem capul. Zis și făcut, am lăsat Ruse să-și rezolve problema plății parcării cu alți turiști și am pornit-o spre Comana, cap compas parcul de agrement.

Ceea ce ne-a pus cumva pe gânduri în Bulgaria, și la intrarea în țară ni s-a reconfirmat întrucâtva, este că țara vecină pare lipsită de vitalitate în comparație cu ceea ce (încă) se poate vedea la noi. Una dintre explicații poate fi că Bulgaria, cu moneda sa legată de marcă, apoi de euro, a fost obligată să fie extrem de atentă la deficite. La intrarea noastră în Uniunea Europeană, politica de fluctuare a leului față de valutele puternice le-a oferit guvernanților noștri o pârghie mai largă în negocierea deficitelor, iar politicienii nu s-au sfiit să se slujească de ea. Din păcate, nu neapărat cu bună credință.

Din 2016, când guvernele Dragnea au aplicat cu entuziasm politicile gândite de economistul șef al PSD-ului, Cristian Socol[3], adică creșterea economică pe consum, deghizată sub pretențioasa teorie „wage-led-growth”, iar clientela de partid și-a sofisticat metodele de parazitare a fondurilor publice. Creșterea consumului a umflat PIB-ul și a ridicat artificial nivelul până la care se putea îndatora țara. Să se îndatoreze pentru ce? Pentru investiții, ne încredința profesorul Cristian Socol.

Da, s-au făcut investiții publice și, „la ochi”, este sesizabil acest lucru. Ce se vede ne diferențiază de Bulgaria. Dar sunt din păcate „investiții” – și să privim ca exemplu doar spre investițiile din PNDR de alimentare cu apă și canalizare neduse la bun sfârșit sau la șosele ca A0, care la nici un an de când sunt circulate sunt deja pline de gropi și denivelări – care își ating doar parțial scopul. Cât despre limitele teoriei „wage-led-growth” – aplicată trunchiat și hoțește de unele dintre guvernele noastre prin cuplarea clientelei politice la resurse – s-a dovedit că au fragilizat nepermis finanțele țării.

Deci, cum este mai bine? Să fim guvernați cinstit, așa este bine! Mă tem că nici noi și nici bulgarii nu am fost și nu suntem guvernați cinstit. Nu că ar fi vreo noutate. Cât despre mândria de a avea o economie ceva mai dinamică, să nu ne amăgim: plătim din greu pentru ea și ne furăm căciula de fiecare dată când votăm un om politic sub pretextul că „a furat, dar a și făcut!”

ÎN LOC DE CONCLUZIE, DUPĂ ÎNTOARCEREA ACASĂ

Acasă am tras linie și am făcut socotelile: vacanța noastră de Sfântul Gheorghe ne-a costat în medie 700 de lei pe zi: transport, cazare, masă și ceva cumpărături, chipurile mai avantajoase decât în țară. Orice vacanță costă, și niciodată nu se încadrează în bugetul planificat. Dar nu ne pare rău, Veliko Târnovo a fost o experiență plăcută și o destinație amabilă cu noi. Dar dacă o numim destinație de rezervă pentru vremuri grele, o nedreptățim și ar fi păcat.

Sunt la volan și o temă de discuție la radio îmi atrage atenția: „Din punct de vedere genetic suntem cam 50% slavi, ceea ce ne apropie de bulgari și croați”, opinează omul de radio în dialogul cu Mircea Iliescu, doctor în genetică umană și evoluție la Cambridge și cercetător la Institutul de cercetare-dezvoltare în genetică din București[4]. Răspunsul specialistului este diplomat: „Suntem 99,9% identici, dar există și o serie de deosebiri, mai vizibile sau mai puțin vizibile, care ne fac unici. Ce este important, genele ne pot predispune și către diverse afecțiuni medicale și aici există un spațiu în care genetica să-și dovedească utilitatea.”

Dacă noi românii suntem în proporție de 50% – 60% slavi, așa cum afirmă unele studii[5], ale căror rezultate au fost citate în urmă cu zece ani de presa din Ungaria[6] – (re)acreditând o idee larg vehiculată de propaganda Kremlinului, anume că „românii sunt slavi de limbă latină, dar tot slavi” -, este foarte puțin important după părerea mea.

Am călătorit de mai multe ori atât în Bulgaria, cât și în Ungaria și pot spune cu mâna pe inimă că, în ciuda idiosincraziilor vădite, fundamentate pe teme de ideologie naționalistă, suntem mult mai apropiați unii de ceilalți decât suntem dispuși să credem. Ceea ne ni se pare că ne diferențiază, adică un anume tip de civilizație, este doar o iluzie, o ordine materială aparentă și atât. Cu toate acestea, pariem pe ceea ce ne diferențiază, în loc să mizăm pe ce ne apropie și asta spune destul despre maturitatea societăților noastre.

[1] https://tvrinfo.ro/economistul-cristian-paun-va-fi-un-an-de-supravietuire-nu-este-cazul-acum-sa-iti-schimbi-masina-sa-iti-renovezi-casa-sau-sa-iti-cumperi-o-casa-noua/

[2] https://mosaictoursofia.info/en/teofan-sokerov-1943-2020/

[3] https://www.zf.ro/opinii/cristian-socol-economistul-neoficial-psd-fac-apel-domnul-prim-22969703

[4] https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/idei-in-nocturna-diaspora/viitorul-medicinei-se-scrie-in-cod-genetic-id51931.html?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAYnJpZBEwSDh6UDBmZVV5eVdjdnRRU3NydGMGYXBwX2lkEDIyMjAzOTE3ODgyMDA4OTIAAR5rPvGhf4rTcWEsTDyQdZyiC0P8QwxYDaQA3XXhUEgQ9XCInOPSL9VpLli7dw_aem_kjcEJFP3ARx7bTPFyjui5w

[5] https://www.cell.com/cell/fulltext/S0092-8674(23)01135-2

[6] https://hirtv.origo.hu/hirtvkulfold/2023/12/szlavoktol-kapott-pofont-a-dako-roman-elmelet