O perspectivă cibernetică asupra succesului instituțional, dependenței și limitelor observației
Gândirea cibernetică și limitele cunoașterii
Suntem obișnuiți să înțelegem problemele prin relații de cauzalitate relativ simple. Identificăm o dificultate, căutăm cauza care a produs-o și intervenim pentru a elimina acea cauză. Dacă o instituție nu obține rezultatele dorite, presupunem că ceva nu funcționează corespunzător: procedurile sunt insuficiente, resursele sunt limitate, personalul nu este pregătit sau regulile nu sunt aplicate corect. Soluția pare firească: îmbunătățim procedurile, suplimentăm resursele, perfecționăm pregătirea și consolidăm controlul.
Dar ce se întâmplă atunci când instituția funcționează corect și problema continuă să existe? Mai mult, este posibil ca tocmai intervențiile destinate rezolvării problemei să contribuie, în anumite condiții, la reproducerea ei?
Pentru a investiga această posibilitate, avem nevoie de o perspectivă diferită asupra cauzalității. Gândirea cibernetică, dezvoltată de-a lungul secolului XX și aprofundată de autori precum Gregory Bateson, examinează sistemele prin relațiile dintre componentele lor și prin mecanismele de reglare care apar în interiorul acestor relații.
Într-o explicație liniară, o cauză produce un efect. Într-o explicație cibernetică, efectul poate retroacționa asupra condițiilor inițiale, modificându-le și influențând intervențiile următoare. Acest proces se numește feedback sau retroacțiune. Un termostat oferă un exemplu simplu: temperatura determină reacția sistemului de încălzire, iar modificarea temperaturii determină o nouă reacție. Sistemul funcționează printr-un circuit continuu de observație, intervenție și corecție.
În sistemele sociale, mecanismul este considerabil mai complex. Oamenii nu reacționează mecanic la intervenții. Ei interpretează regulile, învață din experiență, își modifică așteptările și își adaptează comportamentul. În consecință, o intervenție instituțională poate modifica nu doar situația asupra căreia acționează, ci și relațiile dintre participanți.
Această perspectivă trebuie completată cu o întrebare epistemologică: cum știe o instituție că a rezolvat problema pe care încearcă să o rezolve?
Epistemologia este ramura filozofiei care examinează natura, posibilitățile și limitele cunoașterii. Aplicată instituțiilor, ea ne obligă să observăm că orice organizație recunoaște realitatea prin anumite categorii, proceduri și criterii. Prin criteriu epistemologic înțelegem aici modul în care instituția stabilește ce informații sunt relevante și ce anume constituie o dovadă a succesului. Prin urmare, o instituție nu produce doar rezultate prin modul în care funcționează. Ea produce și o anumită reprezentare a propriilor rezultate, prin modul în care le observă și le evaluează.
De aici pornește ipoteza centrală a acestei analize: în sistemele instituționale complexe, problemele pot fi reproduse prin relațiile recursive dintre componente, în timp ce criteriile prin care fiecare componentă își evaluează succesul pot împiedica recunoașterea acestor efecte.
Textul de față propune un model explicativ, nu o demonstrație empirică a existenței acestui mecanism într-o anumită instituție. Organizarea unui penitenciar va servi drept exemplu analitic, deoarece permite examinarea relațiilor dintre funcții instituționale diferite, fiecare necesară și legitimă în propriul domeniu.
Instituțiile statului: când specializarea funcțională devine specializare epistemologică
Organizarea statului modern presupune împărțirea responsabilităților între instituții specializate. Educația, sănătatea, justiția, securitatea și asistența socială funcționează prin structuri distincte, fiecare având propriile competențe, proceduri și criterii de evaluare.
Această specializare reprezintă un avantaj fundamental. Nu putem pretinde unei instituții educaționale să funcționeze după aceleași reguli ca o instituție medicală și nici unui serviciu de securitate să utilizeze criteriile prin care este evaluată activitatea unui profesor. Fiecare domeniu necesită competențe specifice, iar împărțirea responsabilităților permite dezvoltarea lor. Totuși, specializarea introduce și o limitare. Instituțiile nu își împart numai responsabilitățile. Ele își împart și modalitățile de a recunoaște realitatea.
O instituție educațională identifică progresul prin cunoștințele și competențele dobândite. O instituție medicală urmărește diagnosticul, tratamentul și evoluția pacientului. Un serviciu de asistență socială observă nevoile beneficiarilor și intervențiile necesare. Fiecare produce informații valoroase, dar fiecare descrie numai anumite aspecte ale situației.
Fiecare organizație poate respecta propriile reguli. Niciuna nu trebuie să fie incompetentă sau rău intenționată. Cu toate acestea, interacțiunea dintre proceduri poate crea un blocaj pe care niciuna dintre instituții nu îl consideră exclusiv responsabilitatea sa. Problema nu se află neapărat în interiorul unei componente. Ea poate apărea din relațiile dintre componente.
Din perspectivă cibernetică, intervenția unei instituții modifică situația asupra căreia vor interveni celelalte. Rezultatele acestor intervenții se pot întoarce asupra primei instituții, generând noi solicitări și noi proceduri. Se formează astfel circuite de feedback care pot stabiliza sau amplifica dificultățile inițiale.
Din perspectivă epistemologică, fiecare instituție interpretează dificultatea prin propriul domeniu de competență. Ceea ce pentru una reprezintă respectarea unei proceduri poate reprezenta, pentru beneficiar, imposibilitatea de a accesa serviciul oferit de alta.
Aceasta este diferența dintre raționalitatea locală și rezultatul sistemic. Raționalitatea locală poate coexista cu rezultate sistemice nesatisfăcătoare. Nu rezultă de aici că specializarea trebuie abandonată. Dimpotrivă, ea rămâne indispensabilă. Dar succesul unui sistem complex nu poate fi dedus automat din succesul fiecărei componente. Mai mult, atunci când evaluarea se concentrează exclusiv asupra performanței locale, consecințele produse la intersecția responsabilităților pot rămâne insuficient observate.
Pentru a înțelege mai bine această dificultate, putem examina organizarea unui penitenciar ca sistem alcătuit din mai multe funcții instituționale interdependente.
Penitenciarul ca sistem de subsisteme: securitate, educație și reintegrare
Un penitenciar îndeplinește simultan mai multe funcții. El trebuie să asigure executarea pedepselor, protecția persoanelor, menținerea ordinii, desfășurarea activităților educaționale și, acolo unde acestea fac parte din mandatul său, pregătirea pentru reintegrarea socială.
Aceste responsabilități nu pot fi reduse la o singură activitate. Ele presupun competențe diferite și moduri distincte de evaluare a rezultatelor.
Prima funcție este paza și protecția. Securitatea urmărește prevenirea incidentelor, respectarea regulilor și protejarea persoanelor aflate în instituție. În acest domeniu, predictibilitatea și controlul reprezintă condiții esențiale ale funcționării. O activitate de securitate eficientă poate crea stabilitatea necesară desfășurării celorlalte activități.
A doua funcție este educația. Educația urmărește dezvoltarea cunoștințelor, a competențelor și a capacității persoanei de a participa la activități sociale și profesionale. Rezultatele pot fi evaluate prin progresul învățării, capacitatea de aplicare a cunoștințelor și calificările obținute.
A treia funcție este pregătirea pentru reintegrare. Aceasta urmărește facilitarea tranziției către viața din afara instituției. Obiectivul său nu poate fi redus la respectarea regulilor din timpul detenției. El presupune dezvoltarea capacității persoanei de a acționa în contexte în care instituția nu îi mai organizează toate activitățile.
Fiecare funcție este necesară. Fiecare poate avea rezultate pozitive, iar succesul uneia poate contribui la succesul celorlalte. Totuși, obiectivele lor nu sunt identice. Securitatea presupune, prin natura sa, anumite limitări ale libertății de acțiune. Educația presupune posibilitatea de a experimenta, de a greși, de a pune întrebări și de a dezvolta judecata individuală. Reintegrarea presupune capacitatea de a utiliza aceste competențe în afara mediului instituțional.
Să construim o situație ipotetică. Un program de formare profesională este organizat într-un interval stabilit în funcție de cerințele generale de securitate. Din perspectiva securității, respectarea programului contribuie la buna funcționare a instituției. Din perspectiva educației, continuitatea participării este importantă pentru învățare. Dacă prioritățile de securitate impun modificarea activităților, fiecare responsabilitate poate rămâne legitimă, chiar dacă între ele apare o tensiune. Acest exemplu nu indică o deficiență a unei instituții concrete. El ilustrează faptul că o decizie justificată într-un domeniu poate modifica posibilitățile de acțiune ale altui domeniu.
O dificultate și mai profundă privește relația dintre control și autonomie. Într-un mediu puternic reglementat, numeroase decizii cotidiene sunt organizate de instituție. Persoana trebuie să respecte reguli și programe stabilite în exterior. În libertate, aceeași persoană trebuie să gestioneze un număr considerabil mai mare de decizii independente. Dar respectarea unui program stabilit de altcineva nu este identică cu abilitatea de a-ți organiza singur timpul. Executarea corectă a unei instrucțiuni nu garantează capacitatea de a decide ce trebuie făcut într-o situație nouă.
Gregory Bateson a diferențiat între nivelurile învățării, arătând că există o deosebire între învățarea unor răspunsuri într-un context dat și învățarea care modifică modul în care recunoaștem și interpretăm contextele. În pregătirea profesională, această diferență este fundamentală. Memorarea unui răspuns corect poate fi necesară, dar nu este întotdeauna suficientă. Persoana trebuie să poată recunoaște situații noi, să identifice consecințele propriilor acțiuni și să înțeleagă când regulile cunoscute necesită interpretare. Prin urmare, pregătirea pentru autonomie nu poate fi redusă la conformitatea cu instrucțiunile. Ea presupune și oportunități de exercitare a judecății individuale. Aici apare o tensiune instituțională: cum poate un sistem care trebuie să limiteze autonomia să contribuie, simultan, la dezvoltarea ei? Această tensiune nu reprezintă automat ceea ce Bateson, împreună cu Don D. Jackson, Jay Haley și John Weakland, numea double bind, sau dublă constrângere.
În formularea sa clasică, dubla constrângere presupune cerințe contradictorii repetate, într-o relație în care persoana întâmpină dificultăți în clarificarea contradicției sau în părăsirea situației. Un exemplu ar fi solicitarea de a manifesta inițiativă, însoțită de sancționarea sistematică a inițiativei atunci când aceasta nu corespunde așteptărilor autorității. Simpla existență a unor obiective instituționale diferite nu îndeplinește toate condițiile conceptului.
Totuși, perspectiva batesoniană ne ajută să formulăm o întrebare: ce se întâmplă când unei persoane i se cere să dezvolte autonomia, dar condițiile relaționale în care trebuie să demonstreze această autonomie îi limitează sistematic exercitarea ei? Răspunsul nu poate fi simpla eliminare a controlului. Securitatea rămâne o funcție legitimă și necesară. Fără stabilitate și protecție, educația însăși poate deveni dificilă. Problema este relația dintre funcții și modul în care acestea își influențează reciproc rezultatele.
Un sistem de securitate poate funcționa eficient. Un program educațional poate produce calificări valoroase. Serviciile de reintegrare pot îndeplini corect propriile responsabilități. Dar rezultatele obținute separat trebuie examinate și prin prisma efectelor lor asupra capacității persoanei de a se adapta unei existențe în care regulile, responsabilitățile și posibilitățile de acțiune sunt diferite. Aceasta ne conduce către problema feedbackului instituțional: ce se întâmplă atunci când tensiunile dintre funcții nu sunt doar ocazionale, ci ajung să se stabilizeze în timp?
Dubla dependență instituțională: când soluția participă la reproducerea problemei
Tensiunile dintre funcțiile unui sistem devin deosebit de importante din perspectivă cibernetică atunci când intervențiile prin care sunt administrate ajung să modifice condițiile care le-au generat. În anumite situații, un răspuns instituțional justificat poate contribui la menținerea dificultății care a determinat intervenția inițială.
Să presupunem că o instituție identifică dificultăți în capacitatea beneficiarilor de a acționa independent. Pentru a-i proteja și sprijini, introduce proceduri suplimentare de asistență și control. Intervenția poate fi justificată și eficientă pe termen scurt. Dar dacă sprijinul înlocuiește sistematic deciziile pe care beneficiarii ar putea învăța să le ia singuri, oportunitățile de exercitare a autonomiei se pot reduce.
Ulterior, instituția constată că beneficiarii continuă să întâmpine dificultăți în luarea deciziilor. Dacă interpretează situația exclusiv ca dovadă a necesității unui sprijin suplimentar, poate intensifica intervenția. Se formează astfel un circuit recursiv: autonomia insuficient dezvoltată justifică un control suplimentar; controlul reduce oportunitățile de exersare a autonomiei; autonomia insuficient exersată justifică menținerea controlului.
Acesta este un mecanism posibil, nu o caracteristică inevitabilă a instituțiilor. El ne permite însă să formulăm o ipoteză pe care o putem numi dublă dependență instituțională.
Prin acest concept înțelegem o relație recursivă și asimetrică în care dependența beneficiarului de intervenția instituțională și dependența organizațională a instituției de administrarea acelei categorii de nevoi se pot consolida reciproc, reducând, în anumite condiții, capacitatea sistemului de a transforma situația care justifică intervenția. Pe scurt, dubla dependență descrie situația în care beneficiarul și instituția ajung să susțină, prin relația dintre ele, continuitatea unei intervenții al cărei scop declarat ar trebui să includă și reducerea necesității ei.
Prima dependență privește beneficiarul, care are nevoie de serviciile, protecția sau resursele instituției. A doua dependență privește organizarea instituțională. Procedurile, competențele, distribuția resurselor și criteriile de performanță sunt dezvoltate în jurul administrării unei anumite categorii de probleme. Cele două dependențe nu sunt echivalente. Instituția și beneficiarul nu au aceeași putere și nu suportă aceleași consecințe. De asemenea, nu presupunem că instituția dorește menținerea problemei. Dependența organizațională descrie o relație funcțională, nu o intenție psihologică.
Din perspectiva gândirii cibernetice, dificultatea nu constă neapărat în faptul că instituția își abandonează obiectivele sau că beneficiarul devine dependent de sprijinul oferit. Problema poate apărea chiar atunci când ambele părți acționează în mod coerent cu propriile nevoi, responsabilități și criterii de succes. Instituția încearcă să corecteze o dificultate, iar beneficiarul își adaptează comportamentul la condițiile create de intervenție. La rândul său, instituția observă comportamentul beneficiarului și își ajustează intervențiile. Se formează astfel un circuit de feedback în care fiecare participant influențează condițiile în care va acționa celălalt.
În termenii lui Gregory Bateson, ceea ce trebuie examinat nu este doar comportamentul fiecărui participant, ci relația care se construiește și se stabilizează prin interacțiunile lor repetate. Dacă intervenția instituțională contribuie la menținerea dependenței beneficiarului, iar această dependență justifică continuarea intervenției, sistemul poate ajunge să reproducă tocmai condițiile pe care încearcă să le transforme. Niciuna dintre părți nu trebuie să urmărească deliberat acest rezultat. El poate apărea ca efect al organizării relației.
Dubla dependență instituțională descrie, așadar, nu două dependențe separate, ci un singur mecanism relațional în care cele două forme de dependență se pot susține reciproc. Unitatea relevantă de analiză nu este nici beneficiarul izolat, nici instituția privită separat, ci circuitul recursiv care le conectează. Această perspectivă ne permite să înțelegem cum o intervenție poate avea succes potrivit criteriilor sale imediate și, în anumite condiții, poate contribui simultan la menținerea problemei generale.
De asemenea, dubla dependență nu trebuie confundată cu dubla constrângere. Prima descrie stabilizarea unei relații de dependență. A doua descrie o configurație relațională caracterizată prin cerințe contradictorii dificil de clarificat sau evitat. Cele două mecanisme pot interacționa, dar nu sunt identice.
Cum am putea verifica existența dublei dependențe într-un caz concret?
Ar trebui să examinăm dacă intervenția reduce sau menține nevoia care a justificat-o, dacă beneficiarul dobândește capacități suplimentare de acțiune și dacă procedurile instituției se modifică în funcție de aceste rezultate. De asemenea, ar trebui investigate explicațiile alternative. Dificultățile pot persista din cauza unor condiții economice, sociale sau personale asupra cărora instituția are o influență limitată. Dacă aceste explicații sunt suficiente pentru a descrie persistența problemei, ipoteza dublei dependențe pierde din puterea explicativă. Dacă, dimpotrivă, putem observa că intervențiile modifică relația în sensul menținerii nevoii, ipoteza primește sprijin. Caracterul său verificabil este important: persistența unei probleme nu demonstrează că instituția o reproduce.
Totodată, autonomia nu trebuie confundată cu absența sprijinului. Unele nevoi sunt permanente, iar interdependența reprezintă o condiție normală a vieții sociale. Problema apare atunci când obiectivul declarat este dezvoltarea autonomiei, dar modul de organizare a intervenției poate limita tocmai oportunitățile necesare dezvoltării acesteia.
Aici întâlnim din nou limitele succesului instituțional. O organizație poate deveni tot mai eficientă în furnizarea serviciilor, fără să reducă dificultatea care justifică furnizarea lor. În asemenea condiții, rezultatele administrative favorabile pot coexista cu persistența relațiilor pe care intervenția trebuia să le transforme. Nu este suficient, așadar, să examinăm ce produce instituția. Trebuie să examinăm și ce anume consideră instituția că a produs. Iar această întrebare ne conduce către cibernetica de ordinul al doilea.
Această distincție, ce produce instituția, poate fi înțeleasă și prin formularea ciberneticianului Stafford Beer: „The purpose of a system is what it does” — „Scopul unui sistem este ceea ce face”. În această perspectivă, scopul unui sistem nu trebuie dedus exclusiv din intențiile declarate sau din obiectivele sale oficiale, ci și din rezultatele pe care funcționarea sa le produce efectiv și în mod repetat. Dacă o instituție declară că urmărește reducerea dependenței, dar intervențiile sale contribuie la menținerea acesteia, atunci persistența dependenței trebuie examinată ca rezultat al funcționării sistemului, nu doar ca un eșec exterior lui. Diferența dintre ceea ce sistemul declară că urmărește și ceea ce produce efectiv devine astfel o problemă de observație și de cunoaștere.w
Concluzie: cine observă observatorul?
Dacă fiecare subsistem își definește succesul prin propriile criterii, cine observă consecințele produse de interacțiunea dintre ele? Această întrebare ne conduce către cibernetica de ordinul al doilea, asociată unor autori precum Heinz von Foerster. În această perspectivă, observatorul nu mai poate fi tratat ca un spectator complet independent de realitatea descrisă. El participă la producerea descrierii prin distincțiile, categoriile și criteriile pe care le utilizează.
Aplicată instituțiilor, această idee presupune că nu este suficient să examinăm rezultatele intervențiilor. Trebuie să examinăm și modul în care instituțiile stabilesc ce anume reprezintă un rezultat relevant.
Ceea ce alegem să măsurăm influențează ceea ce instituțiile învață să producă. Aceasta nu înseamnă că indicatorii sunt inutili. Ei reprezintă instrumente indispensabile de evaluare. Dar orice instrument de observație presupune o selecție: anumite aspecte ale realității devin vizibile, în timp ce altele pot rămâne în afara evaluării. De aici rezultă necesitatea unui nivel suplimentar de observație, capabil să examineze relațiile dintre instituții și contradicțiile dintre criteriile lor de succes.
Dar această propunere conține propriul paradox. Dacă înființăm o nouă instituție însărcinată să le observe pe celelalte, aceasta va avea, la rândul său, propriile proceduri și criterii de evaluare. Există riscul să reproducem la un nivel administrativ superior aceeași dificultate pe care încercăm să o corectăm.
Aceeași dificultate poate apărea și atunci când administrarea unui serviciu public este transferată unui operator privat. Privatizarea poate introduce metode diferite de organizare, poate îmbunătăți eficiența și poate genera competiție între furnizori. Totuși, dacă instituțiile publice și cele private sunt evaluate prin aceleași criterii de succes, ele continuă să funcționeze, cel puțin parțial, în interiorul aceluiași cadru epistemologic. Prin urmare, chiar dacă rezultatele lor operaționale diferă, limitele modului în care sistemul definește și recunoaște succesul pot fi reproduse de ambele forme de administrare. Avem astfel o competiție operațională, dar nu neapărat una epistemologică. Schimbarea administratorului nu garantează schimbarea perspectivei prin care problema este observată. Dacă eroarea se află în criteriile de evaluare, competiția poate conduce la perfecționarea unor soluții diferite pentru aceeași problemă incomplet înțeleasă, fără să corecteze limitele care împiedică recunoașterea ei.
Prin urmare, un observator nu devine reflexiv doar pentru că ocupă o poziție superioară în ierarhie, ci prin capacitatea de a examina inclusiv criteriile propriei observații. O asemenea capacitate poate fi dezvoltată prin examinarea relațiilor dintre instituții, participarea persoanelor afectate de intervenții, posibilitatea contestării concluziilor și reconsiderarea periodică a criteriilor de succes. Nu obținem astfel un observator perfect. Obținem însă posibilitatea ca sistemul să recunoască limitele propriului mod de a cunoaște și să își modifice intervențiile în consecință.
Această analiză nu propune un nou mecanism administrativ obligatoriu sau o instituție care să exercite control asupra celorlalte. Ea formulează o condiție epistemologică pe care orice mecanism de evaluare sistemică ar trebui să o îndeplinească: capacitatea de a supune examinării propriile criterii de succes, nu doar rezultatele celorlalți.
Problema depășește exemplul penitenciar. Ea poate apărea în educație, sănătate, asistență socială sau administrație publică, inclusiv în România, ori de câte ori mai multe instituții participă la rezolvarea aceleiași probleme.
Din perspectivă epistemologică, dificultatea fundamentală nu constă întotdeauna în incapacitatea componentelor de a funcționa corect. Ea poate consta în faptul că fiecare componentă definește problema prin propriul sistem de distincții, fără să poată recunoaște toate consecințele produse de relațiile sale cu celelalte.
Un sistem nu poate fi evaluat în întregime prin însumarea succeselor subsistemelor sale. Iar dacă problemele sistemice apar din relațiile dintre componente, soluția trebuie să poată examina nu doar funcționarea componentelor, ci și premisele prin care întregul sistem își definește problemele și își recunoaște succesele.
O problemă produsă de relațiile dintre sisteme nu poate fi întotdeauna rezolvată prin perfecționarea fiecărui sistem în parte; uneori, ceea ce trebuie schimbat nu este soluția, ci însuși cadrul în care problema devine vizibilă.
–
Referințe bibliografice
Bateson, Gregory (1972). Steps to an Ecology of Mind. Chandler Publishing Company.
Bateson, Gregory (1979). Mind and Nature: A Necessary Unity. E. P. Dutton.
Beer, Stafford (1972). Brain of the Firm. Allen Lane.
von Foerster, Heinz (2003). Understanding Understanding: Essays on Cybernetics and Cognition. Springer.
Bateson, Gregory, Don D. Jackson, Jay Haley și John Weakland (1956). „Toward a Theory of Schizophrenia”. Behavioral Science, 1(4), 251–264.
