Se vorbește și se scrie mult despre alegerile de la mijlocul mandatului din SUA, unde democrații au câștigat controlul ambelor camere ale Congresului american, urmând să aibă cea mai largă majoritate democrată din 2008 încoace. Kansas, Texas și Carolina de Sud vor fi reprezentate, în unele cazuri după zeci de ani de dominație republicană, de senatori democrați în Senatul american. Donald Trump intră, așadar, în ultimii doi ani de mandat cu o rată de aprobare de 38% și cu un Congres ostil.
Pentru cititorul român, rezultatul alegerilor americane încheie un an cu alte două înfrângeri spectaculoase ale taberei naționaliste. Pe 12 aprilie, Viktor Orban a pierdut puterea după 16 ani în Ungaria, unde partidul Tisza al lui Peter Magyar se bucură de o majoritate de două treimi în legislativ. Pe 25 octombrie, Aleksandar Vucic și-a recunoscut de asemenea înfrângerea în alegerile parlamentare în fața listei studențești născute din protestele de după prăbușirea copertinei gării din Novi Sad, care a ucis 16 oameni în noiembrie 2024. În ambele cazuri, prezența la vot a fost cea mai mare din ultimele decenii postcomuniste.
Tentația imediată pe care o putem avea este să interpretăm cele trei rezultate electorale, poate alături de cele din Israel, ca pe semnele unui reflux a curentului suveranist și iliberal. Pendulul s-ar fi întors, iar valul naționalist s-ar fi spart de digul instituțiilor, cam așa sună multe dintre concluziile pe care le citesc zilele acestea în presa românească și anglofonă. Cred însă că această lectură este ușor prematură. Mai cred că ea trece și pe lângă lecția cea mai interesantă a acestor alegeri, care privește în principal natura proiectului naționalist cu care ne confruntăm.
Un clivaj durabil
Conflictul de fond din democrațiile occidentale opune astăzi două curente socio-politice și culturale distincte. Primul, pe care îl numim în literatura de specialitate drept „universalism liberal”, pornește de la premisa că drepturile, regulile și instituțiile au valoare dincolo de granițele unei națiuni și că piețele deschise, dreptul internațional și integrarea supranațională produc bunăstare și securitate. Acest curent mută granițele relevante de la comunitatea etnoculturală la comunitatea politică definită civic, cum este Uniunea Europeană. Al doilea, „particularismul naționalist”, așază comunitatea națională, definită cultural și adesea etnic, în centrul legitimității politice și tratează regulile comune ca pe niște constrângeri impuse din afară.
În științele politice, cercetătorii interesați de clivajele politice au cartografiat acest conflict de aproape două decenii. Hanspeter Kriesi l-au descris, încă din 2008, ca pe un clivaj între „integrare” și „demarcație”, produs de globalizare în Europa de Vest. Liesbet Hooghe și Gary Marks vorbesc, de asemenea, de peste două decenii despre un „clivaj transnațional” care restructurează sistemele de partide europene. Pieter de Wilde, Michael Zurn și coautorii lor l-au definit, foarte util, în The Struggle Over Borders (2019), drept un conflict între cosmopolitism și comunitarism. Etichetele conceptuale diferă ușor între acești autori, însă toți converg asupra emergenței acestei noi linii de fractură structurale din societățile occidentale. De la Seymour Martin Lipset și Stein Rokkan știm și că astfel de clivaje modelează competiția politică pe durata unor întregi generații, deci nu ar trebui să ne așteptăm ca acest clivaj cultural să dispară peste noapte, doar pentru că niște partide iliberale au pierdut un rând de alegeri.
Schumpeter în politică
Asta înseamnă că clivajul cultural care structurează politica contemporană din majoritatea țărilor europene, inclusiv pe cea românească, nu va dispărea prea curând, în ciuda înfrângerilor de etapă ale forțelor iliberale. Aceste forțe vor câștiga alegeri și în anii următori, iar unele vor ajunge din nou să guverneze sau să influențeze caracterul guvernelor europene și din alte părți ale lumii. Ce fac ele cu puterea pe care o dobândesc, însă, rămâne foarte mult o întrebare deschisă pentru majoritatea analiștilor politici.
Aici cred că este util să ne uităm înapoi la gândirea din științele sociale a secolului XX. În Capitalism, Socialism and Democracy (1942), economistul austriac Joseph Schumpeter descria capitalismul ca pe un proces de „distrugere creatoare”, unul în care noile tehnologii, noile forme de organizare și noile piețe distrug neîncetat structurile vechi care există și le înlocuiesc cu ceva diferit. Antreprenorul schumpeterian este, cu alte cuvinte, un distrugător, un demolator al ceea ce există deja, iar demolarea are sens în acest context pentru că pe același teren trebuie să se ridice ceva mai productiv. Așadar, distrugerea creatoare implică, logic, demolarea a ceea ce e vechi și crearea a ceva nou.
Putem transfera destul de ușor, cred eu, această analogie și la politica din zilele noastre. Schumpeter însuși, în același volum, definea democrația ca pe o competiție între elite pentru votul popular, deci ca pe o piață a leadershipului politic. Pe această piață, particulariștii naționaliști s-au dovedit până în acest moment a fi niște antreprenori redutabili în faza distructivă a unui proces de distrugere creatoare. Au identificat corect falii pe care elitele liberale le ignorau uneori de decenii, precum cele produse de dezindustrializare, costurile migrației, sentimentul de pierdere a controlului asupra propriei comunități și așa mai departe. Ce vedem, așadar, în ultimul deceniu și jumătate este că au delegitimat instituțiile liberale ale ordinii vechi postbelice occidentale cu o eficiență remarcabilă și, odată ajunși la putere, le-au demontat destul de repede.
Vedem acest proces de demolare cam peste tot unde mișcările naționalist-particulariste au avut un succes fulminant. Administrația Trump a închis, spre exemplu, USAID, agenția care din 1961 gestiona ajutorul extern american, aproape imediat ce a revenit la putere, în iarna lui 2025, anulând unul dintre mecanismele principale de finanțare a proiectelor care promovau universalismul liberal, fără ca altceva să îi ia locul. Politicile tarifare impuse de Casa Albă, în ciuda deciziilor Curții Supreme, au distrus mare parte din cadrul instituțional pe care comerțul global s-a bazat în ultimele decenii, fără ca administrația Trump să propună în loc ceva concret în materie de construcție instituțională. Chiar și mult promovatul Consiliu pentru Pace, la care a participat și Nicușor Dan, arată mai degrabă ca o mică jucărie, un club privat cu cotizație, care nu a convins pe nimeni dintre marile puteri globale și care nu reușește să funcționeze într-un mod măcar sesizabil.
Cazul Orban este și mai instructiv din acest punct de vedere, pentru că Orban a încercat explicit să creeze ceva nou. În iulie 2014, la Băile Tușnad, deci pe pământ românesc, a anunțat construcția unui „stat iliberal” și a prezentat-o ca pe un model pentru Europa. Sistemul Cooperării Naționale (NER), denumirea politică a acestui model instituțional, a adus Ungariei o constituție nouă, instituții reorganizate, un imperiu media de câteva sute de publicații și o rețea de oligarhi loiali. Kim Lane Scheppele a numit această tehnică drept „legalism autocratic”, adică captura statului cu instrumentele dreptului. Balint Magyar, fost ministru liberal al Educației, a descris rezultatul ca pe un „stat mafiot”. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste instituții nu pare să supraviețuiască pierderii puterii. Tot eșafodajul instituțional al lui Orban s-a dovedit a fi puțin mai mult decât o casă de paie. Orban a distrus fundamentele universalismului liberal pe care instituțiile post-comuniste ale Ungariei se bazau fără a pune ceva la fel de trainic în loc. A distrus, iar ce a construit s-a dovedit prea puțin atrăgător ca să îi convingă pe maghiari să păstreze acest Sistem al Cooperării Naționale.
O creație instituțională care se prăbușește în felul ăsta nu este decât o rețea patronal-clientelară cu câteva interfețe instituționale, nu un model instituțional real. Instituțiile autentice supraviețuiesc schimbării celor care le-au creat. Orban a construit o mașinărie de captură a statului, eficientă cât timp el ținea pârghiile și care a devenit aproape total inutilă din clipa în care le-a pierdut. La fel se va întâmpla, cel mai probabil, și cu construcțiile politice ale lui Donald Trump.
De ce naționaliștii nu pot construi ceva trainic
Acolo unde au ajuns la putere, forțele naționaliste par să fie foarte capabile în a demonta instituții fără a lăsa însă în urmă altele capabile să le înlocuiască. Distrugere fără creație, cu alte cuvinte. Desigur, un critic ar putea să vină, tot cu Schumpeter în mână, și să afirme că distrugerea precede creația și că ce am văzut până acum este doar prima fază a unui ciclu istoric care își va produce, în timp, propriile instituții fundamentate pe particularismul naționalist. Și poate este adevărat, având în vedere că nu suntem în niciun fel la sfârșit de ciclu politic. Chiar din contră, ar spune majoritatea politologilor. Argumentul, așadar, merită luat în serios.
Însă pentru a putea spune că creația urmează distrugerea, trebuie să poți să arăți că există un model viabil, care să supraviețuiască ciclurilor electorale. Orban a avut 16 ani la putere, Vucic 14, iar Trump a guvernat deja aproape șase ani în două mandate. Niciunul nu a lăsat în urmă un model instituțional viabil, diferit de instituțiile fundamentate pe preceptele universalismului liberal, pe care un succesor l-ar putea prelua. Pentru cine știe teoriile lui Schumpeter, devine evident că în modelul lui privind schimbările economice creația vine înaintea distrugerii. Antreprenorul schumpeterian aduce o „nouă combinație” de structuri, practici, instituții, ceea ce face ca vechile structuri să dispară pentru că cele noi le fac inutile.
Ce vedem în politică este că promotorii particularismului naționalist au cam inversat secvența, făcând din distrugere un program de guvernare, fără a produce ceva viabil în loc. Cu alte cuvinte, distrug ce au construit generațiile anterioare fără a avea ceva mai bun de pus în loc. Naționalismul le oferă particulariștilor răspunsul la întrebarea „cine suntem noi?”, dar le oferă prea puțin în termeni de construcție instituțională, de modele de guvernanță coerente și clare, care să fie solide în timp și care să satisfacă vastele majorități ale societăților noastre, indiferent dacă ele sunt omogene sau nu. Singurul precept pe care naționalismul îl oferă este că fiecare națiune ar trebui să își urmeze exclusiv propriul destin istoric, ceea ce deseori în istoria europeană a ultimelor două secole a cam însemnat război, război și mai mult război.
În regiunea noastră, Ivan Krastev și Stephen Holmes au interpretat revolta iliberală a ultimelor două decenii drept o respingere a procesului de imitație a tot ce există în Occident, de preluare a ce există în Europa de Vest și adaptarea lor la condițiile locale. Avem, de altfel, și noi o astfel de dezbatere, în jurul valorii neo-lovinescianismului și a sincronismului ca ideologie modernizatoare, mult criticată de teoreticieni precum Paul Dragoș Aligică. Aligică are dreptate însă atunci când spune că un sincronism practicat ca reflex, fără o doctrină explicită despre ce preluăm și de ce, a lăsat tabăra pro-europeană fără argumente atunci când Occidentul însuși a început să se schimbe. Întrebările lui retorice privind lipsa unei doctrine a sincronismului se aplică însă în egală măsură, poate chiar cu mai multă forță, și suveraniștilor. Suveraniștii, promotorii unei viziuni particulariste, au fost cei care au guvernat la Budapesta, la Belgrad, care guvernează la Washington și care au ambiția de a guverna la București și în alte capitale, fără însă a lăsa în urmă vreo doctrină instituțională, un model, pe care un succesor să îl poată prelua. Ce ne arată asta, în special pentru cazul românesc, este că respingerea imitației a lăsat un gol acolo unde ar fi trebuit să apară un model propriu, autohtonist, iar golul pare să fi fost umplut cu resentiment și clientelism, după cum ne reamintesc Krastev și Holmes, în loc de un model instituțional viabil care să fie un rival redutabil instituțiilor universalismului liberal. Din punctul acesta de vedere, Aligică ar trebui să se uite și în propria ogradă, unde ce vine de la mișcarea care promovează curentul particularismului naționalist și al său elogiu al frontierelor, nu indică vreun proiect instituțional alternativ care să fie mai viabil sau mai bun pentru români decât distrugerea și clientelismul pe care le-am văzut la Budapesta, Belgrad sau Washington.
Ce urmează
Ar fi însă o eroare să conchidem de aici că particularismul naționalist e condamnat la irelevanță. Societățile noastre, indiferent cât de vechi și solide sunt, pot supraviețui într-o formă de descompunere graduală, multă vreme fără instituții solide. La fel cum un comatos poate să trăiască într-un pat de spital multă vreme înainte ca organele sale interne să înceteze să funcționeze, la fel și societățile noastre pot funcționa multă vreme cu instituții eviscerate. Dar, în timp, efectele vor deveni din ce în ce mai vizibile și costisitoare în termeni de dezvoltare, inovație și avans cultural și tehnologic.
Reprezentanții universalismului liberal pot și trebuie să reclădească și să apere instituțiile fundamentate pe ideile și principiile pe care le apără, dar nimic nu garantează că naționaliștii nu vor veni din nou când apărătorii ordinii liberale nu vor mai avea nimic nou de oferit cu excepția apărării unor instituții deja demolate. Aici vine partea incomodă pentru cei care, ca mine, cred în proiectul european. Pippa Norris și Ronald Inglehart au arătat în cartea lor din 2019, Cultural Backlash, că reacția conservatoare se hrănește din schimbări culturale și generaționale de durată, pe care o singură victorie electorală, oricât de importantă și de masivă ar fi ea, nu o poate anula. Instituțiile universalismului liberal au produs ele însele o parte din resentimentele exploatate de particulariști. Globalizarea a dus la concentrarea câștigurilor în mâinile câtorva țări și părți ale elitelor profesionale, iar preceptele modernizatoare ale universalismului liberal au hrănit tehnocratizarea și depolitizarea vieții publice, ducând la eviscerarea conexiunilor dintre partide, politici publice și popor. Dacă democrații americani, guvernul Magyar și noua majoritate de la Belgrad se vor mulțumi doar să restaureze ce exista anterior, cum de altfel a încercat și Biden în cei patru ani pe care i-a petrecut la Casa Albă, nu vor face decât să reînceapă ciclul distrugerii fără creație.
Gânditorul italian Antonio Gramsci scria în închisoare, în 1930, unde l-au aruncat fasciștii pentru credințele sale socialiste, că o criză constă tocmai în faptul că vechiul moare, iar noul nu se poate naște. Ce vedem zilele acestea sunt simptomele morbide ale acestui proces în care instituțiile universalismului liberal sunt distruse sistematic, fără ca ceva nou să le ia locul. Particulariștii, sub toate varietățile lor iliberale, naționaliste, tradiționalist-conservatoare, nu pot să ofere nimic viabil în locul instituțiilor pe care le distrug și delegitimează. Sarcina creatoare le revine, paradoxal, tot celor care au apărat și apără vechea ordine universalist-liberală. Aceștia trebuie însă să capete încrederea, idei noi și resursele pentru a putea veni cu ceva nou, care să construiască instituții noi pe bazele gândirii universalist-liberale și care să evite erorile și găunoasele inadecvări ale vechilor instituții eviscerate și delegitimate de particularismul naționalist. O muncă sisifică, într-un context de război politic permanent, dar este singura șansă pe care o avem pentru ca Occidentul și proiectul iluminist care ne-a ghidat civilizația ultimelor veacuri să nu fie complet pierdute.
Forțele iliberale ale particularismului naționalist pot fi învinse durabil numai dacă adversarii lor fac ei înșiși munca de creație de care naționaliștii s-au dovedit și continuă să se dovedească incapabili. Asta înseamnă un stat care funcționează, servicii publice care ajung la oameni, o luptă credibilă împotriva corupției și o politică externă europeană explicată românilor în termenii propriilor interese. Pe piața politică, la fel ca pe orice piață, un lider politic care încetează să inoveze lasă loc unui nou competitor, chiar și unuia care știe doar să dărâme. Toate acestea se traduc prin reformă, nu prin continuitate sau prin revoluție. Reformă, reformă, reformă.
