Pentru moderni, egalitatea pare cu mult mai seducătoare decât libertatea, iar tentația ei este, invariabil, primul pas în direcția rătăcirii utopice și a elanului totalitar. Drumul de la proclamarea egalității la nivelarea brutală este parcurs fără ezitare, în numele promisiunii fericirii.
Împotriva acestei porniri liberticide se ridică reflecția lui Tocqueville, iar dimensiunea ei profetică ține de capacitatea unică a autorului ei de a privi în viitorul inaccesibil contemporanilor săi. Acolo unde Marx a ales profeția întemeiată pseudoștiințific, Tocqueville a preferat subtilitatea sceptică și curajul moderației. Seducția planificării politice se confruntă, inevitabil, cu imperfecțiunea umană: rigiditatea dogmatică este contrapusă spontaneității organice.
Volumul lui Aurelian Crăiuțu, apărut la Editura Spandugino, tradus subtil de Alexandru Gabor și revizuit în vederea ediției românești, continuă un efort hermeneutic impresionant: ilustru liberal american și român el însuși, Aurelian Crăiuțu este un istoric al ideilor a cărui acuitate permite evidențierea, ca într-o explorare arheologică, a succesivelor straturi de sens. Filosofia sa politică, una a moderației militante, își are rădăcinile în Tocqueville și în liberalii francezi – eseurile de față sunt și un autoportret intelectual al lui Crăiuțu însuși.
Un chip
Cercetarea, erudită și pasionată, cuprinsă în cartea de față îl redă pe Tocqueville epocii sale, dar și vremurilor ce vor veni. Natura vizionară a paginilor sale este inseparabilă de relația pe care ele o întrețin cu epoca sa: liberalismul lui Tocqueville se ivește din acest pat germinativ al gândirii ce caută să salveze libertatea de inamicii ei, refuzând, simultan, absolutismul regal, dar și despotismul mulțimii.
Și poate că acesta este supremul paradox al filosofiei politice franceze din secolul al XIX-lea: ea înseamnă nu doar laboratorul radicalismului socializant, ci și pledoaria ce se raportează la idealul ordinii constituționale și al moderației. „Doctrinarii” pe care Aurelian Crăiuțu îi convoacă sunt cei pe care i-a recitit în pagini memorabile: prinși la mijloc între pornirea iacobină și intransigența Restaurației, ei sunt primii care încearcă să ofere democrației un sprijin stenic al moderației. Franța lui Tocqueville este și Franța unor Chateaubriand sau Guizot. Epoca de după 1820 este una definită de formularea întrebărilor ce vor merge mai departe, până spre propriul nostru prezent.
Liberalismul conservator al lui Tocqueville, în lectura lui Aurelian Crăiuțu, este un itinerariu intelectual ce acoperă decenii. El pornește de la călătoria americană și are ca stație terminus cercetarea despre Vechiul Regim și „Amintirile” sale. Luciditatea lui Tocqueville permite clarificarea treptată a privirii, asemeni unei focalizări. Fiecare episod din destinul său este o piatră la temelia edificiului său intelectual.
Tocqueville se distinge prin refuzul unei abordări monoman-revoluționare. Contemporan cu Marx și cu nașterea socialismului științific, el nu are ambiția de a întemeia o religie politică. Moderația pe care o ilustrează decurge nu doar din acceptarea schimbărilor care nu pot fi evitate, ci și din hotărârea de a nu ceda impulsului nivelator al masificării și al demagogiei.
Posteritatea lui Tocqueville este și posteritatea acestei critici a fervorii revoluționare. Cartea dedicată genezei Franței de Vechi Regim este, asemeni textului fondator al lui Edmund Burke, testamentul în care se poate citi un îndrumar pentru viitor. Politica intelectualilor bântuiți de idei și orbi la complexitatea realității duce la impasul utopiei: ideologia se servește de centralizare și de etatism spre a putea triumfa. Este tiparul funest pe care îl va exacerba veacul al XX-lea, cu toate crimele sale.
Supremul omagiu care poate fi adus lui Tocqueville nu este mimetismul steril, ci continuitatea creatoare: opera lui Raymond Aron este, în acest context de devenire fecundă, cea în care se întrupează energia libertății intelectuale. Asemeni lui Cristian Preda, Aurelian Crăiuțu este un aronian: ceea ce Aron oferă este antidotul la rătăcirea revoluționară. În secolul lui Stalin, al lui Hitler și al lui Mao, Aron a scris, cu claritate tocquevilliană, despre posibilitatea moderației. Tenacitatea sa este tenacitatea unui franctiror ce practică pedagogia politeții.
În cele din urmă, întoarcerea la Tocqueville este întoarcerea la sursele niciodată epuizate ale lucidității. Tirania majorităților despotice sau a minorităților radicalizate este inamicul pe care avem datoria să îl înfruntăm. Cataclismului revoluționar îi putem opune, mereu, drumul delicat și modest al edificării în libertate, departe de vuietul fanatismului și de seducția demagogică.
Există o linie de determinări apriorice: Hazard-Libertate-Metafizica/Dialectică/Darwinism. Iar concluzia ar fi: Libertate=Luptă.
Multumesc foarte mult pentru această subtilă și profundă cronică de carte și cred foarte tare că Tocqueville rămâne extrem de relevant pentru problemele democrației de ieri și de astăzi, spiritul său profetic este într-adevăr excepțional.
bun articolul. Tocqueville a fost sceptic in ce priveste dictatura majoritatii realizata prin vot, minoritatea pe de alta parte nu se poate impune decit prin violenta. astea s datele clasicismului „politic”: nimic nu se poate infaptui fara homo mucifricius/politicus, mucifriciul este trimisul lui Dumnezeu pe Pamint, reprezentantul poporului. cind dictatorii sint ciuruiti incepe democratia originala. cind democratiile altadata viabile sint ruinate de let s make a deal incepe revolutia socialista. asadar revolutia i starea naturala a omenirii iar homo politicus/mucifricius, de la analfabetul ceausist sau omul de omenie ilescianist pina la limbricul putinist/securist instutitionalizat, se incadreaza n „n ai ce face si asta i sistemul”, mai nou „asta i democratia”.
Liberalismul are nevoie de liberali. Și de liberal-conservatori. Dacă sunt un adept autentic al liberalismului acord un cec în alb tuturor celorlalți semeni ai mei. Spun ca liberal: e ceva bun în om, iar acel ceva bun trebuie să iasă la suprafață. Și sigur va ieși în acel sistem politic al libertăților individuale garantate. Un sistem pentru oameni. Pentru oameni, da, dar nu pentru prădători. Or, noi trăim într-o lume în care e multă lume, dar puțini oameni. Apare necesitatea justiției incoruptibile – o entitate imaculată pe care nimeni n-a văzut-o, niciodată.
Minunate ideile dlui Crăiuțu, sintetizate clar de dv, mie îmi impun o singură întrebare: este națiunea noastră (in integrum) aptă să aplice iluminatele idei ale lui Tocqueville? Eu zic că nu. O națiune cum este națiunea franceză a aplicat strălucit, până mai ieri, ideile marelui filosof. La noi au prins, din nefericire utopia marxist-leninistă barbară și brutală. Nu întrevăd vreo schimbare salvatoare. Ne lipsește mult „stofa”.
Se abuzează mult de relevanta lui de Tocqueville azi. Când el vizita America nu exista o putere executiva puternica, ea abia se ridica sub președintele Jackson.
Provocarea majora a zilelor nostre este pierderea puterii de către legislativ și subordonarea acestuia de către executiv. Asta e valabil în USA, în Franța și chiar si in România.
Din acest punct de vedere nu este vorba de tirania majorității, ci de a unei minorități bine corectată la interesele unei minorități și mai restrânse. A oamenilor cu mulți bani.