Țăranul medieval avea puține drepturi și multe obligații. Era legat de glie, de senior, de calendarul bisericesc. Plătea zeciuiala, muncea pământul care nu‑i aparținea. Nu avea mobilitate socială, nu avea capital, nu avea iluzia alegerii. Știa însă exact unde se află în lume.
Inegalitatea feudală era brutală, însă explicită. Inegalitatea contemporană este fluidă, algoritmică și, tocmai de aceea, mai greu de contestat. Nu mai există zeciuială, ci taxe ce par a se schimba sezonier; nu mai există senior, ci platforma digitală; nu mai există „jurământ de vasalitate”, ci „termeni și condiții”. În schimb, obligația rămâne — doar că și‑a reconfigurat aura.
Omul modern muncește mai liber decât țăranul de odinioară, dar într‑un regim de incertitudini mai opac. Nu mai aparține unui comitat, ci unui flux. Nu mai datorează o parte din recoltă, ci atenția și disponibilitatea. Iar atunci când timpul se oprește, se oprește și simbria. Poate că adevărata întrebare a secolului XXI nu este dacă suntem mai bogați decât strămoșii noștri, ci dacă mai avem — ca ei — un loc recunoscut în clepsidra lumii.
De la faraoni la miliardari
În Antichitate, opulența avea un nume și o mască. Faraonii Egiptului domneau în aur și piatră, în ritual și tăcere. Nu erau mulți. De-a lungul a peste trei milenii de istorie egipteană, istoricii identifică câteva sute de faraoni, de la Narmer până la Cleopatra. Puterea era rară, concentrată și justificată simbolic: faraonul nu era doar bogat, ci necesar pentru menținerea ordinii cosmice.
Scenele sunt bine cunoscute: temple scăldate în lumină, procesiuni lente, tezaure sigilate cu hieroglife. Luxul nu era exces, ci limbaj politic. Bogăția trebuia să fie vizibilă pentru a legitima. Asimetria era brutală, dar transparentă. Nimeni nu confunda truditorul cu monarhul și nimeni nu pretindea că ordinea este egalitară.
Sărim acum direct în secolul XXI. Nu într-o metaforă, ci într-un document. Lista Forbes a miliardarilor globali consemnează existența a mii de miliardari la nivel global. Mai mulți miliardari într‑un singur an decât faraonii din toată istoria Egiptului antic.
Aceasta este ruptura epocii noastre. Opulența nu este rară, ci proliferează. Nu mai este sacră, ci statistică. Nu mai are obligații simbolice, ci, poate, optimizări fiscale. Dacă faraonii erau puțini pentru că puterea trebuia să rămână excepțională, bogații lumii sunt mulți pentru că epoca noastră a transformat concentrarea din excepție în regulă.
Exclușii și „clasa de mijloc” a capitalului
Rapoartele ONU descriu un fapt greu de trecut cu vederea: excluziunea socială, educațională și tehnologică nu este marginală, ci larg răspândită. Pentru aceste populații, accesul la educație de calitate, infrastructură digitală și protecție socială rămâne fragmentar și vulnerabil în fața crizelor.
În același timp, se observă o concentrare fără precedent a bogăției. Între extreme se află ceea ce am putea numi „clasa de mijloc” a capitalului: milioane de persoane cu active financiare consistente.
Aici apare ruptura specifică secolului XXI: exclușii sunt mulți și invizibili, iar clasa de capital „non‑miliardară” este numeroasă și mobilă. Inegalitatea nu mai opune simplu săracul bogatului, ci pe cel cu acces discontinuu la resurse celui cu acces permanent.
Capitalul cultural: avantajul tăcut al României
România oferă un beneficiu rar în peisajul global contemporan: învățământ public gratuit până la universitate. Într‑o lume în care accesul la educație devine tot mai des condiționat financiar, acest lucru devine un activ structural.
Consecința este vizibilă: specialiștii formați în România sunt căutați internațional — medici, IT‑iști, ingineri, muzicieni. Nu pentru perfecțiunea sistemului, ci pentru capitalul cultural pe care îl produce.
Problema apare atunci când acest capital nu este integrat intern. Prosperitatea nu se produce spontan, ci este mediată de capitalul cultural și de mecanismele sale de conversie.
Școala ca rețea
Universitățile nu trebuie să fie multe și fragile, ci mai puține și mai puternice. Școala viitorului nu mai este doar un loc, ci o rețea: educație distribuită, digitalizare, certificare și colaborare globală.
Inteligența artificială nu înlocuiește profesorul, ci îi extinde gestul pedagogic. Infrastructura devine mai puțin materială și mai profund cognitivă.
Ideea centrală rămâne simplă: bunăstarea nu vine doar din capital financiar, ci din capital cultural bine gestionat.
Nu e un vis. E un proiect. Și poate începe chiar de azi.
Ce vremuri traim… Candva s-au facut rascoale pentru zeciuiala. Acum platim saizeciala si nimeni nu spune nimic….
Pe vremuri știai de ce dai zeciuiala.
Azi plătești și accepți termenii și condițiile.
Beneficiile? Le așteptăm.
Taranul medieval aservit avea obligatii multe, dar si drepturi. Seniorul il apara de briganzi, nu mergea la oaste. Nu platea impozit statului. Doar nobilului si bisericii.
Neavid pamint, trebuia sa plateasca chirie pentru casa si pentru dreptul de a lucra pamintul seniorului. I se dadea, in schimb, dreptul de a avea imas comunal, unde sa-si creasca animalele.
Situatia taranului medieval s-a inasprit in epocile moderne. Din sec. XVII incoace. Cand feuda era atacata economic de economia de piata. Si nobilul s-a desprins de obligatiile sale. Voia doar bani. De asta s-a si distrus modelul economic in sec. XVII-XIX.
Sistemul faraonic este cu totul altceva. Este modelul asiatic sau tributar. Nobilii dispar. suntt inlocuiti de faraon (stat) si functionarii sai. (Scribi.) Comunismul era tot un sistem faraonic.
In economia de piata lucrurile stau diferit. Depinde si de tipul de stat care se forjeaza prin lupta maselor. (SUA de la sfirsitul sec. XIX si prima jumatate a secolului XX este cu totul altceva decat SUA post belica. -Vezi lupta unui Serpico sau Eliot Nes si sustinerea lor, aparitia FBI, activitatea lui FDR etc.- Azi a aparut o noua SUA. In plina forjare. Vom vedea cum se va finaliza lupta dintre miliardari si stat/opinia publica. Daca vom trai destul.)
Tipul de societate nu e dat atit de cum se munceste si in ce conditii se stabilesc relatiile dintre oameni, cum zicea Marx, ci de cum lupta societatea civila cu tendinta de acaparare a puterii de catre lideri. Miliardari, politruci cleptocrati, mafioti deschisi (Ro) etc.
Capitalul are tendinta de a se concentra. Si asa trebuie sa faca intr-o economie sanatoasa. Daca urmariti istoria economica a SUA, veti vedea ca mai toate marile averi strinse de oameni energici, s-au risipit dupa moartea lor. Natural. Trebuie sa fie un stimulent pentru a activa in piata. Nu poti avea oamei de geniu si harnici, economi, care sa-ti puna in miscare economia si sa dea de lucru muncitorilor, pe vorbe. Dar depinde cum echilibrezi puterea lor in stat. Si musai e nevoie sde o Jusititie corecta. Dar toate astea se fac printr-o societate civila puternica si activa. Care nu accepta averile strinse ilegal si nu accepta supra drepturile unora sau altora. Daca stai si te rogi sa vina altii sa-ti faca curatenie in cetate, nu vei reusi sa creezi nimic bun. Doar te faci de ras si acuzi sistemul. Sistemul asta creeaza bogatie si libertate peste ocean si in Europa Occidentala si saracie si injustitie la noi. V-ati intrebat de ce?
Cred ca materialul mai trebuie lucrat.
Corect pe detalii. Diferența e că țăranul știa ce primește și de la cine. Noi încă încercăm să identificăm asta.
„România oferă un beneficiu rar în peisajul global contemporan: învățământ public gratuit până la universitate.”
Nu e rar, e specific Europei iar formularea „învățământ public gratuit până la universitate” nu specifica faptul ca partial e inclusa si universitatea. De fapt in Scandinavia, Germania, Polonia, Cehia, etc. invatamintul e gratis si la universitate. Chiar si in America Latina (Brazilia, Argentina, de ex).
Nu e unic, dar devine tot mai rar în logica globală a taxării educației.
Iar valoarea lui se vede abia când îl pierzi.
Un articol foarte bun. Putem extrapola noile relatii feudale pe care le descrieti si la nivel de relatii intre state-natiuni? Ar merita scris un articol pe aceasta tema.
Vorbiti in termeni optimisti despre scoala romaneasca. Eu sunt mai pesimist. Scoala de azi, din Romania, dar si din spatiul occidental, produce o inflatie de elite. Producem prea multi avocati si mestecatori de vorbe si prea putini ingineri, programatori si doctori. Si putinii care sunt educati in aceste domenii sunt ademeniti de salarii mari si oportunitati tehnologice in marile centre putere.
Aveți dreptate parțial — nu e o inflație de elite, ci de diplome.
Problema apare când proliferarea lor nu mai este corelată cu structura reală a economiei.
În lipsa acestei corelări, educația nu mai funcționează ca mecanism de selecție și integrare, ci devine un spațiu de amânare — iar piața corectează ulterior, adesea brutal, această discrepanță.
… nu e o inflație de elite, ci de diplome.
… care „diplome”, (indiferent de emitent/modalitatea-de-obtinere)
in Romania inca reprezinta fundamentul retribuirii.
Cat despre … corelata cu structura reala a economiei
v-as oferi „decat” doua exemple:
– un CTCE in carui schema de „personal”
din 9(noua) ingineri-de-sistem… 6(sase) aveau „diplome” paralele
(2 horticultori, 2 „absolventi” de St.Gheorghiu, 1 inginer-silvic…
si… da, una absolventa de Conservator… sectia muzica;
– repartizarea unei „scule” pretentioase
(strung cu comenzi-programate), „decat” in-baza „diplomelor”
astfel ca, strungul respectiv a fost „repartizat”
to’ar’sului cel-mai-iesperimentat … conform „diplomelor”
numai ca… in Romania… inca se confunda termenii
astfel ca, „diplomatu'” (cat. speciala)… ‘abar-n-avand (nici c-ar fi putut)
a pus banda-perforata/cartela „program”… invers
drept-urmare… „cutitele” de finisaj s-au dus in bara bruta
rezultatul… „scula” (importata-pa-valuta-grea)
a devenit o simpla piesa-de-mobilier…
pana la urma a fost repusa in stadiul operational…
dar… „decat” dupa ce-au fost „iesportate”
vapoare cu sute de mii de tone de cereale…
Azi… atat cei care i-au „incredintat” scula
cat si to’ar’su’… incaseaza pens’i… ;
…
Mulțumesc pentru observație și pentru exemplele oferite.
Ele ilustrează foarte bine o problemă recurentă: distanța dintre diplomă ca formă de validare și competența reală în practică. Atunci când criteriile formale prevalează în fața expertizei efective, apar inevitabil disfuncții — uneori cu costuri semnificative.
În același timp, cred că tocmai acest tip de situații explică emergența a ceea ce putem numi, astăzi, Academia 3.0 — un spațiu în care validarea nu mai depinde exclusiv de diplome sau ierarhii instituționale, ci de coerență, relevanță și responsabilitate publică. În acest cadru, competența nu este doar certificată, ci demonstrată continuu, în contact direct cu realitatea și cu publicul.
Din această perspectivă, observația dumneavoastră rămâne actuală: nu diplomele sunt problema, ci decuplarea lor de practică. Iar tocmai această ruptură este ceea ce noile forme de cultură și informare — distribuite, deschise, critice — încearcă să corecteze.
ALM
Nu există nicio universitate românească în top 500 de universități în lume. Niciuna! De fapt suntem undeva între 800 și 1000. Știți ce înseamnă locul 800? Înseamnă nimic. Suntem atât de naivi încât putem crede că dacă am câștigat niște concursuri de IT chiar le-am câștigat. Chiar suntem capabili să credem că SUA, India, China, Japonia nu au tineri IT-ști la fel de performanți ca ai noștri. Atât de mare e bezna din noi. Suntem atât de ușor de dus încât credem că un concurs de genul chiar e altceva decât o bază de recrutare pentru cei care au finanțat concursul. Suntem capabili să ne mândrim cu tinerii de excepție angajați de companii străine în țări străine(!?!). Asta înseamnă să fii prost! Să fii provincial, să fii țăranul copleșit de admirație tâmpă, care se prosternează în fața „domnilor de la oraș”. Păcat de noi.
Aveți perfectă dreptate pe diagnostic — problema nu e lipsa talentului, ci lipsa poziționării instituționale.
De aceea am și spus în text: „Universitățile nu trebuie să fie multe și fragile, ci mai puține și mai puternice.”
Performanța individuală există. Problema este că nu se coagulează în instituții puternice, capabile să concureze global.
… excluziunea socială, educațională și tehnologică nu este marginală, ci larg răspândită…
in Romania nu exista excluziune, si sasul, evreul (care s au reintors aproape majoritar la locurile de bastina), romul (care dimpotriva s a nmultit), secuiul (ce s a auto-izolat in harcov), romanul (care a emigrat masiv) se bura de aceleasi sanse. sa nu uitam, untouchables-ii au fost fugariti in istorie pentru ca n au aderat la nici o cultura si n au evoluat nicicum/niciunde (comportament incompatibil cu civizatia). aici vad problema – greu de solutionat in lipsa legilor drepte (cind unii „discriminati” se bucura de toate drepturile si refuza orice responsabilitate). miliardarul isi are rolul lui, o societate pe un trend civilizational (nu vice versa) va sti n final sa faca diferenta intre miliardarul creativ si cel speculativ sau influencer, jucator de football, manelist etc.
ps :exista intradevar excluziunea pe criterii politice/de casta, dar asta i urmarea sistemului cleptocrat/rent seeking in care balteste Romania (datorata tot lipsei justitiei reale)
Cred că problema nu este absența excluziunii, ci forma ei mai subtilă.
Educația actuală oferă acces formal, dar nu reușește întotdeauna să producă competențe transferabile într-o economie reală.
Persistă un decalaj între ceea ce se predă și ceea ce se cere: prea multă teorie fără ancorare practică, prea puțină educație financiară și tehnologică, și modele didactice care reproduc logici ale trecutului.
În acest sens, excluziunea nu este juridică, ci funcțională — apare acolo unde oamenii nu pot converti educația în oportunitate reală.
Dl ALM este tot mai optimist. Domnia sa crede că noua Eră Informațională va permite o umanizare superioară a societăților. Ar fi bine, frumos și reconfortant, înseamnă că ne așteaptă un Viitor acceptabil.
Eu, însă sunt mai pesimist, nici măcar în sensul optimistului bine temperat(…), sunt pesimist până la limita tragicului. Și ca urmare voi pune problema nu filozofic ci politic.
Da, omenirea, sub impulsul noii Revoluții Industriale, s-a segregat nu în clase sociale ierarhizate după avere/sânge albastru/religie/ administratori, etc ci, vai, taman după poziția „în rețea”, de fapt în rețeaua informatică pentru care a optat sau a fost captat. Ca observație, fenomenul „captării” este mult mai rapid ca fenomenul „optării/alegerii” astfel încât tot mai mulți oameni sunt prinși în plasa unui pescar necunoscut și nedefinit. Ex. imediat este cel al alegerilor din România unde rețelele sociale au influențat întratât lumea încât se putea schimba dramatic ordinea statală.
Poate face ceva educația/învățământul/instrucția în fața rețelelor sociale? Ca părere, foarte puțin. Tinerii nu pot fi decuplați de tehnologie, inclusiv internet, inclusiv rețele sociale neoficiale și practic imposibil de blocat. Așa că, din nou vai!, lumea se va segrega în alt fel ca până în prezent. Ceva de felul o societate tip Orwell din romanul „1984” unde Libertatea nu mai există iar Marele Frate va sta în spatele unui server uriaș și ne va controla pe toți( inclusiv pe miliardari!…). PS. China deja a început această „operațiune”…
Riscul pe care îl descrieți există, dar nu cred că poate fi abordat prin conservarea modelului actual de școală. Problema nu este tehnologia, ci faptul că pedagogia a rămas, în multe cazuri, ancorată în logici ale trecutului.
În acest sens, nu cred că educația va „rezista” rețelelor, ci că se va reconfigura în interiorul lor. Inteligența Artificială nu înlocuiește profesorul, dar poate deveni un mediator mai accesibil pentru o generație formată deja în limbajul ecranelor.
Nu e o ruptură, ci o mutație — de la tăblița de ardezie la tabletă.
De acord cu Dvs că școala trebuie să-și reconfigureze „tehnologiile/metodele” educative, respectiv să le aducă la realitățile actualei Ere Informaționale, dar revin la aspectul politic. Și anume că Statul, care organizează școala, este mult mai slab decât puterea rețelelor sociale, deci, cel puțin deocamdată, este incapabil să impună un nou tip de învățământ. Ca urmare, individual rămânem complet neapărați în fața efectelor negative ale „educației” făcute de rețelele sociale. Indirect, dacă statul se va implica, asta ar însemna și o creștere a autoritarismelor, deci o limitare a libertăților sociale. În China deja a început supravegherea prin metode IA a potențialilor adversari ai regimului/ statului.
Aveți perfectă dreptate să mutați discuția în plan politic — acolo unde, de fapt, se decide raportul real de forțe. Într‑adevăr, statul pare astăzi mult mai lent decât rețelele, iar capacitatea sa de reglaj este adesea reactivă, nu anticipativă.
Totuși, aș nuanța o idee: individul nu este complet „neapărat”. Nu pentru că ar fi protejat instituțional, ci pentru că rețeaua nu este doar un instrument de captare, ci și un spațiu de formare. Problema nu este existența rețelelor, ci absența unei alfabetizări simbolice adecvate pentru navigarea lor.
În acest sens, riscul nu este doar unul de control (tip „1984”), ci și unul de lipsă a orientării — o lume în care libertatea există formal, dar nu mai poate fi operată lucid.
Aici intervine însă o condiție critică: dacă sistemul de învățământ tradițional nu se aliniază tendințelor secolului XXI — digitalizare, educație financiară, alfabetizare tehnologică — atunci nu mai vorbim doar de întârziere, ci de hiatusuri structurale. Iar aceste fracturi vor produce inevitabil excluziune tehnologică, pauperizare și vulnerabilizare socială.
Cazul Chinei sugerează o posibilă direcție. Occidentul însă riscă o altă formă, mai difuză: nu supravegherea, ci fragmentarea.
Întrebarea reală nu este dacă statul poate controla rețelele, ci:
oare cine va forma criteriul interior al individului într-un spațiu în care autoritatea externă slăbește?
Aici, cred, educația — reconfigurată prin Inteligență Artificială — rămâne singurul spațiu legitim în care pedagogia viitorului poate lua formă. Nu ca instrument de control, ci ca formare a discernământului — în măsura unei civilizații care aspiră la un nivel Kardashev II, unde Inteligența nu mai administrează doar informația, ci energia însăși.
⚛️ A.L.M.
Ați pus o întrebare teribilă. Sunteți, repet, optimist și altruist. Eu mă îndoiesc că cineva poate forma ceea ce numiți „criteriul interior al individului”, adică, dacă înțeleg bine, un fel de auto-instruire în absența unei autorități externe coercitive. Ar fi un fel de libertate maximală care va degenera ori în anarhie extinsă ori în autoritarisme externe individului.
Aș mai adăuga o observație tehnică: cantitatea de informații fiind uriașă, creierul individului nu-și poate crea singur criteriile de valoare utilizabile social. Cineva va interveni din exterior.
Mulțumesc pentru atenție. Este o plăcere să dialoghez cu Dvs.
intrbarea grea este, de ce am acceptat să înlocuim învățământul universitar gratuit cu cel plătit (ok, burse și gratuități sunt chiar și acolo unde este mult mai scump). banii colectați de la studenții săraci nici nu au finanțat un învățământ de top (generațiile 2000 erau probabil mai bune), și nici nu compensează impozitele pe care le-ar fi plătit un munăr mai mare de absolvenți buni.
Aveți dreptate — aceasta este o problemă obiectivă, vizibilă inclusiv în clasamentele internaționale.
Dar poate că dificultatea nu ține doar de finanțare, ci de o tranziție mai amplă, insuficient asumată: trecerea de la universitatea ca instituție închisă la ceea ce aș numi o Academie 3.0 — un spațiu distribuit al cunoașterii, în care educația formală, jurnalismul și cultura devin interdependente.
În acest context, performanța nu mai depinde doar de sistemul universitar în sine, ci de capacitatea lui de a se integra într-o rețea extinsă de producere și validare a cunoașterii în regim open-source, unde accesul liber devine condiția însăși a performanței.
⚛️ A.L.M.