La o lună de la votarea moţiunii de cenzură şi demitarea cabinetului prezidat de Ilie Bolojan, Preşedintele Republicii a desemnat, în cele din urmă, un candidat la poziţia de prim- ministru: alegerea lui Eugen Tomac indică, dincolo de personalitatea în cauză, natura intervalului pe care îl traversăm şi amploarea crizei regimului politic românesc.
Independent, Preşedintele Dan a optat să sprijine o formulă care se vrea a fi una ea însăşi independentă, alcătută, aparent, din miniştri care nu au afiliere partizană. Evocând imposibilitatea realizării înţelegerii care să dea naştere unei majorităţi, şeful de stat îşi justifică alegerea sa de acum. Coaliţia care a dus la căderea guvernului, PSD-AUR, nu devine o coaliţie de guvernare. Dar ea nu încetează să fie majoritatea reală care domină camerele.
Şi aceasta este realitatea pe care Preşedintele nu o poate ignora, în clipa în care propune un potenţial cabinet care se naşte prin voinţa sa suverană: mai devreme sau mai târziu confruntarea dintre şeful de stat şi majoritatea parlamentară ad-hoc se va produce. Ca şi în cazul Franţei, guvernele lipsite de sprijin efectiv nu pot aspira decât la supravieţuire.
Aspirând să urmeze modelul lui Emmanuel Macron, Preşedintele Republicii este plasat într-o situaţie delicată. Şeful de stat nu are un vehicol partinic care să îl susţină, în vreme ce premierul desemnat nu are un partid al său care să fi trecut pragul electoral. Puterea prezidenţială nu se poate exercita, în regimul nostru politic, decât prin intermediul majorităţii care să traducă voinţa şefului de stat. Spre deosebire de toţi predecesorii săi, Preşedintele Dan nu are această pârghie instituţională.
Căci investirea eventuală a cabinetului Tomac nu va duce la conturarea unui bloc pe care să se sprijine guvernul. PSD, cel care s-a dovedit a fi fost incapabil să propună propria sa variantă de premier, poate susţine cabinetul Tomac, dar acest vot nu îl transformă în parte a unei coaliţii prezidenţiale. Nicuşor Dan nu este Traian Băsescu, după cum nu este nici Klaus Iohannis. Limitele influenţei sale efective pot deveni vizibile, în acest context.
La un an şi jumătate de la anularea turului doi al scrutinului prezidenţial, revigorarea regimului nostru politic este un deziderat îndepărtat. Eşecul coaliţiei lasă loc unei fragmentări fără precedent. Multiplele linii de fractură fac alcătuirea unei majorităţi dificilă: criza României este una de reprezentare şi de legitimitate, iar partidele politice se află în epicentrul ei.
Proiectul unui guvern care să afle dincolo şi peste partide este doar o fantasmă. Şeful de stat nu poate guverna direct. Spre a exista, guvernele au nevoie de relaţia cu partidele: oricât de fragmentat şi de imprevizibil. Parlamentul este unicul for ce poate investi şi demite un cabinet. Autoritatea şefului de stat se reflectă în capacitatea sa de a se impune, în faţa partidelor politice. Pariul de acum al Preşedintelui îi poate defini restul de mandat.
Existenţa unui guvern investit nu înseamnă, în absenţa unei viziuni înrădăcinate în voturi, decât o mimare a stabilităţii. În cele din urmă, democraţia este obligată să îşi recâştige comunitatea de cetăţeni- suprema provocare a republiciii noastre este regăsirea încrederii, ca temelie a unui posibil viitor.
Corecta analiza. Cred ca viitorul guvern se va afla sub deviza romaneasca celebra inca de la Revolutie:” Tomac, fa-te ca muncesti! Improvizatii peste improvizatii, nimic pentru poporul roman, poate doar pentru Ucraina, ca de acolo e noul premier. Amatorism prezidential!
Situația de azi este oarecum asemănătoare cu cea din anii 1937-1938 rezultată din alegerile parlamentare din 1937. Atunci nu s-au putut crea un guvern stabil fiindcă PNL și PNT se urau așa de mult încât nu puteau colabora. Nici PNT nu a vrut să se alieze cu Mișcarea Legionară ( care obținuse vreo 20%…) deși în alegeri făcuseră un cartel contra PNL. Atunci regele Carol II și-a făcut propriul partid( PRN-partidul Renașterii naționale!…) și s-a ajuns la așa zisa „dictatură regală”. Urmarea: anul 1940 cu dezmembrarea României, apoi războiul din Est, apoi Comunismul. Adică au urmat 50 de ani de beznă totalitară.
Mă uit pe „Guvernul meu” și mă înspăimânt. Este un guvern prezidențial „de autoritate”, excluzând multipartidismul, deci este/va fi un guvern „tehnic(?)”, deci nedemocratic care să-i împace pe toți.
Vin vremuri periculoase. Dumnezeu să ocrotească România că noi nu suntem în stare!