Inițial am vrut să dau acestui text titlul De ce nu mai citim?.
De ce, de vreme ce există un lux la îndemâna oricui și care, de fapt, nu costă nimic: acela de a rămâne, câteva minute, singur cu un gând? Cititul este unicul loc unde te mai poți însoți în singurătate, căci e și ultimul în care poți să stai de vorbă cu tine. Cititul este, la urma urmei, un fel de a cădea firesc pe gânduri.
Iar acest lucru e tot mai rar, statisticile culturale o arată limpede [1]. Aproape jumătate dintre români nu au ținut în mâini, anul trecut, nicio carte, iar la testele PISA ne aflăm, la nivelul Uniunii Europene, aproape de coada clasamentului la citit, depășiți doar de Bulgaria și Cipru [2].
Desigur, ne putem întreba cui îi mai folosește azi să cadă pe gânduri, de vreme ce rețelele sociale și inteligența artificială sunt gata oricând să ne țină companie, să ne dea sfaturi și să devină, dacă vrem, cel mai fidel confident.
În rândurile de față voi încerca să arăt de ce a cădea pe gânduri poate fi ultima redută a omului de azi și de ce cititul ne poate oferi infinit mai multe posibilități de a trăi versiuni ale vieților noastre pe care nicio rețea socială și nicio interacțiune digitală nu ni le pot da. Mă voi opri asupra punctelor în care găsesc cele mai puternice motive pentru care merită să deschidem o carte. Patru mi se par esențiale, și pe ele le voi urma, pe rând:
– imaginația, darul nostru cel mai ambiguu;
– cuvântul, aflat sub asaltul imaginii;
– cartea, ca loc al onestității;
– și, la capăt, noi înșine.
Imaginația, darul nostru cel mai ambiguu
Magia cărții stă în faptul că îți dă voie să trăiești toate viețile pe care nu le-ai putut trăi. A spus-o în mod explicit Constantin Noica: „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”. Și cine oare nu-și dorește să simtă gustul vieților pe care le-am fi putut trăi dacă am fi făcut alte alegeri, oricare altele decât cele care ne-au țintuit pe pânza fragilă a singurei vieți pe care o știm și pe care o numim, cu acea tandrețe a iubirii de sine, „viața noastră”?
În fiecare dintre noi pândește un Mefisto: „Ești oare mulțumit de matca în care s-a vărsat timpul vieții tale? N-ai vrea să încercăm și alte versiuni? N-ai vrea să simți gustul bogăției? Sau al unei mereu reînoite primăveri? În curând, ai aflat doar, vom avea rețeta tinereții veșnice.” În fond, chiar și cel mai împăcat cu viața lui se-ntâmplă să fie vizitat la răstimpuri de un „cum ar fi fost” sau „cum ar fi dacă”. Există în noi un adânc necontrolabil care ne face pe toți, fără excepție, să aruncăm din când în când un ochi spre cerul marilor posibilități ale vieții.
Rândurile acestea, de pildă, sunt scrise într-o zi în care plouă mărunt și în care mă simt prinsă între două lumi ireconciliabile: pe de o parte, refugiul scrisului, torsul gândurilor de față și alchimizarea lor în cuvintele pe care le aștern aici; pe de alta, treburile zilnice nenegociabile: munca de la birou și copiii care-mi cer imperativ atenția. În fiecare zi suntem prinși în acest conflict între trebuie și ce am dori. De aici toate frustrările noastre, dar deopotrivă și toate dorințele și toate încercările eșuate de a acomoda cele două lumi în conturul realității noastre. Iar atunci când lucrul acesta nu se întâmplă, atunci când lista to do-ului epuizează orice teritoriu al dorințelor, apare în noi gândul că neputința unui singur om atârnă mai greu decât toată bucuria difuză a lumii.
Cioran numea acest fond tristețea de a fi, tristețea de dincolo de tristeți, singura tristețe cu adevărat metafizică [3]: „Există un fond de tristețe în noi, independent de determinantele exterioare ale tristeților. Pe acestea le poți învinge; dar este imposibil să învingi un fond ascuns și intim, sursa originară a nesfârșitelor întristări.” Lupta împotriva acestei tristeți sfârșește ca luptă împotriva ta însuți și de aici și faptul că există oameni care nu pot trăi decât negându-se continuu.
Așa se face că cei mai mulți dintre noi – pentru a compensa acest teren al „frustrărilor existențiale”, al acelor dorințe care rămân latente în noi și care sunt flancate clipă de clipă de treburile de făcut – caută căi de ieșire. Azi, cea mai la îndemână cale de a evada din cadrul strâmt al realității și de a ne satisface dorințele la minut sunt ecranele, rețelele sociale și AI-ul.
În elogiul meu făcut cărții, nu mă voi opri nici asupra efectelor benefice ale tehnologiei (de vreme ce ele au însoțit întreaga istorie a civilizației) și nu voi face nici inventarul efectelor nocive ale imaginarului digital. Mă voi rezuma la a observa doar că actuala etapă a tehnicii împinge lumea înainte, ca niciodată până acum, cu o viteză amețitoare. Și că în condițiile acestei accelerări continue, când pare că pământul ne fuge de sub picioare, cititul a rămas singura frână convenabilă la care avem acces. Și asta pentru că în cărți este cuprins cel mai mare concentrat de dorință, visare, voință și făptuire omenească, proba supremă la care ne mai putem supune viețile. Acolo unde pare că viața trăită pierde cursa, poate interveni oricând imaginarul – și cărțile odată cu el – ca să rămânem totuși în joc.
Poate mai mult ca oricând astăzi, când am încetat să ne mai mântuim prin mituri așa cum am făcut-o din străvechimea noastră mii de ani la rând, ne e dat să aflăm că suntem în fapt, ca ființe umane, sclavii fericiți ai propriului imaginar. Numai că esențial este în ce formă de imaginar alegem să evadăm ca să trăim viețile pe care știm că nu le vom putea trăi niciodată în forma lor ideală, aici.
Acest artificiu al biologicului – capacitatea de a ne imagina, calitate exclusiv umană care ne deosebește de orice altă specie – este deopotrivă un dar și o problemă în ecuația existenței. Căci imaginația este sursa care împinge înainte omenirea, prin creațiile, invențiile și descoperirile care au adus-o unde este astăzi. O putem privi, așadar, ca pe un har, ca pe o calitate profund umană care a scos omul din peșteri și care i-a deschis o lume de infinite posibilități. În imaginație se găsesc toate roadele binelui pe care omul l-a săvârșit în singura lume pe care o cunoaște. Așa cum, tot imaginația, pe versantul răului, este poarta prin care omul a adus în lume cele mai inimaginabile atrocități.
Paradoxul imaginației stă în faptul că limitele ei pot fi împinse la nesfârșit, până dincolo de morala care ține lumea laolaltă. În asta rezidă cel mai mare pericol pentru om: când, neapucând la timp să fi căzut pe gânduri, va putea fi ademenit pe tărâmul falselor promisiuni, asemeni păpușii de lemn a lui Carlo Collodi. Motanul și Vulpoiul îl atrag pe Pinocchio pe Câmpia fictivă a Minunilor în care orice dorință poate fi împlinită. Și nu e deloc întâmplător că această câmpie se află, în povestea lui Collodi, în preajma orașului Prinde-Proști, Acchiappacitrulli.
Versantul bun al imaginarului uman ne poartă în tărâmuri fantastice, folosind acele cuvinte care, luându-ne cu ele, ne fac să simțim vibrația fericirii. Tot ceea ce ține de aceste locuri în care putem visa la un mai bine vine dintr-un fond adânc uman. Din el au apărut produsele unei demiurgii secunde, toate creațiile puse pe lume de om. Și, dintre ele, cea care a străpuns cel mai profund fondul afectiv al speciei noastre a fost cuvântul.
Cuvântul, sub asaltul imaginii
În lumea omului tehnologizat, cuvântul se află sub asaltul imaginii și al vitezei, care nu mai lasă timp gândirii să își formuleze rosturile în lume. Locul cuvântului, al cărții și al marelui imaginar (al marii ficțiuni) a fost luat de imaginarul digital, în care cuvântul își pierde calitatea originară, aceea de a trezi în noi dorința de a explica lumea pentru a o putea înțelege. Astăzi, imaginarul digital la care avem acces printr-un dispozitiv tehnologic ne spune un singur lucru: că între ceea ce arătăm printr-un ecran și ceea ce trăim cu adevărat se cască un hău. Și cu atât mai arzătoare devine dorința de a ne muta viețile acolo, pe ecran, și de a le trăi din ce în ce mai puțin aici. Orice viață dorită și idealizată în spațiul digital, unde totul se derulează și se consumă la temperatura unor secunde, devine tot mai săracă în câmpul realității ei, acolo unde realizările, bucuriile și împlinirile se construiesc cu răbdare și trudă. E un kitsch, în fond: imaginarul digital nu minte grosolan, ci frumos, minte exact atât cât să nu observăm minciuna.
Îmi amintesc un gând al tatălui meu, notat cândva într-un jurnal: „A consuma artă devine o nevoie fiziologică. Îmi suspectez nevoia de poezie. Îmi suspectez inocența. Îmi suspectez libertatea. […] Marele pericol pentru artist stă în practicarea sentimentelor, care sfârșește cu îmbălsămarea lor”. Azi, sentimentele nu mai trebuie îmbălsămate, le afișăm crud, înainte să aibă timp să se coacă în ceva adevărat.
Trăim un moment de cotitură în istoria speciei noastre: avem acces unii la alții la nivel planetar, dar, cu cât suntem mai ostentativi, cu atât chipurile ne devin mai indistincte iar cuvintele mai neputincioase. S-ar putea ca oricare dintre cititorii acestor rânduri să-mi răspundă că măcar așa avem cu toții o voce, că suntem laolaltă, uniți în dorința de a fi.
Cel mai mare rău, i-aș răspunde, este că imaginarul digital, spre deosebire de cel al marii ficțiuni, nu ne mai lasă timp să cădem pe gânduri. Ne-am exportat gândirea prin ubicua conectare la rețea, iar dacă se întâmplă totuși să păstrăm un rest din ea, simțim nevoia să regăsim rapid „rețeaua”, pe care o folosim ca pe o plasă de protecție în mersul nostru pe frânghia vieții, îngroziți la fiecare pas că am putea cădea în gol. Fugim de propria frică și, fugind de ea, anulăm exact acele posibilități pe care doar înfruntând-o le putem activa.
Așa se face că fugind din fața unor frici primare (ratare, suferință, părăsire, tristețe, moarte), devenim prada unei nevroze digitale și a iluziei că am putea fi ceea ce năzuim să fim. În loc de viață vom primi un ersatz de viață sub forma unor promisiuni mincinoase. La capătul lor nu vom fi nici mai merituoși, nici mai buni, ci doar mai străini de noi înșine.
Cartea, ca loc al onestității
Au mai rămas totuși printre noi câțiva oameni care nu trăiesc conectați prin fire invizibile la vieți aparente și pentru care singurul mod în care își pot confrunta alegerile făcute – și, deci, propria viață cu idealul unei vieți năzuite – este cartea.
Dar de ce cartea? Pentru că doar ea ne poate ține trează iluzia că ceea ce este doar posibil în noi s-ar putea întâmpla aievea. Spre deosebire de rătăcirile prin lumea himerelor digitale, lumea imaginară a unei cărți este infinit mai bogată, punându-ne la dispoziție tot ce s-a depozitat mai bun în noi de-a lungul istoriei: toate visele omenirii deopotrivă cu toate felurile împlinirii sau neîmplinirii lor; toate destinele eroilor laolaltă cu tot ce e menit să se dovedească miraj sau zădărnicie. Reperele pentru călătoria plină de primejdii pe marea vieții doar din depozitul de înțelepciune al omenirii le putem lua.
Va exista întotdeauna înăuntrul nostru un tărâm pe care nu îl vom putea parcurge niciodată în totalitate. Nimeni nu poate ști înainte de a intra pe terenul de joc al vieții dacă va câștiga sau va pierde la loteria alegerilor. Dar citind, putem învăța ceva despre viața trăită de alții înaintea noastră. E important să nu fim analfabeți existențial. Trecând prin poveștile altora puse în cărți, putem ajunge să le facem ale noastre și să reușim ca viața, cunoscută în articulațiile ei, să nu ne mai pară traversarea unui infern.
Noi înșine, la capătul lecturii
Pentru a recupera acest chip familiar, e important să înțelegem că a citi nu este doar un mod de „a deveni culți” și de a ne snoba anturajul. A citi ține în cele din urmă de obligația de a ieși decent în lume, este o formă de politețe față de noi înșine și față de cei din jur.
Și e șansa dată oricăruia dintre noi de a ne trezi într-o zi printre cuvinte, de a ne plimba printre ele, stingheri la început, pentru a învăța în cele din urmă să le-ndrăgești și să te miști în inefabilul lor ca prin mediul tău natural. Nu cumva felul în care folosim cuvintele spune ceva despre statura noastră în lume? În acest sens marii autori ai lumii sunt, desigur, educatorii noștri. Dar sunt mai mult decât atât: ei dau culoare lumii, fac viața mai efervescentă, mai vie, mai neplictisitoare. Ei ne dau temperatura optimă la care viața merită trăită.
Mă întâlnesc deseori cu un text care mă face să fiu atentă la vibrația fiecărui cuvânt. În Cartea fericirii a Ninei Berberova [4], am dat peste un pasaj pe care aș fi dat orice să-l fi scris eu, atât de adânc i-am resimțit firescul:
„Și nu ți s-a întâmplat niciodată, chiar niciodată, să simți că leșini pe dinăuntru pentru un lucru prostesc, roua, un răsărit de soare, gândul că nicio moarte nu poate să-ți ia ce e mai important? Gândește-te.”
Atunci când țin o carte în mână citesc cu voluptatea celei care ar vrea să se închidă, pentru o vreme, în bucla cuvintelor, dar care nu are la îndemână acea „libertate permisivă” a timpului propriu. Prinsă în această luptă mereu inegală între timpul meu și timpul celorlalți, nu mai am parte decât de un citit fragmentat, în umbra unor clipe de răgaz. Și atunci citesc hulpav, mai ales atunci când copiii îmi oferă o învoire, căci ei au un timp al lor care absoarbe totul și care nu așteaptă. Am ajuns să citesc pe furiș, ținând ecranul telefonului sau copertele unei cărți suspendate între degetele de la o mână, în timp ce cu cealaltă mână modelez fursecuri din plastilină pentru fetițele mele.
Astfel, am dat de curând în Jurnal de idei peste o altă idee a lui Noica ce mi-a rămas în minte: „Ce bucurie că viața n-are sens. Pot să îi dau eu unul”. Cred, de aceea, că tocmai ideea că viața nu are sens, unul pentru toată lumea, ar trebui să ne îndemne să găsim calea către acel sens al nostru și numai al nostru, care nu-i altceva decât singurul adevăr care ne lovește: comoția noastră de viață. De-abia atunci înțelegem că „aruncați în lume” ne mișcăm între totul și nimic. Iar gândul acesta ne trezește frica în fața cuvântului niciodată și ne obligă să construim, după ce am scormonit printre marile posibilități ale lumii, punțile către totdeauna, ceea ce-nseamnă: către lucrurile a căror îmbinare este perfectă.
Aceste lucruri care fac lumea să țină sunt o potrivire perfectă între ceea ce punem în lume și ceea ce se întoarce spre noi: o vorbă rostită de o mamă copilului său, care rămâne în el mai mult decât și-ar putea ea imagina; un sfat care rodește când cel ce l-a dat nu mai e; o îmbrățișare care nu cere decât să fie dată înapoi.
Ceea ce ar trebui să ne sperie este iluzia generată de ciocnirile proteice din spațiul digital că am putea sări instantaneu de la idealurile vieții la trăirea lor în realitate. Că vrând orice, am putea orice. Căci asta te învață spațiul digital: că e de-ajuns să chemi în imaginar o posibilitate, ca să o vezi prinzând, încet, contur în real. Tocmai această aparență de adevăr face kitsch-ul digital atât de greu de respins. Nu căzând în brațele ficțiunii digitale vom găsi supapa pentru fricile pe care nu îndrăznim să le privim în față. Și doar în acest punct ar trebui să fim temerari în fața propriilor voințe. Abia atunci când vom putea interioriza cioburile afective aferente vieții reale, vom putea opune imposibilităților care tronează peste viața fiecăruia dintre noi ceva care să țină, reintegrând viața într-un întreg coerent al realității.
Acest fel întregit de a fi în lume este singurul răspuns pe care îl putem da întrebării „ce vreau să fac cu viața mea?”, iar pentru a putea răspunde acestei întrebări e nevoie să plonjăm în bogăția inepuizabilă a cărților. În ele se află inventarul tuturor posibilităților care-i stau la îndemână oricărei ființe umane și doar ele ne conduc la spațiul sacru al cunoașterii, „sacru” de vreme ce – socotea Aristotel – cunoașterea ne era dăruită de zei:
Nu există nimic divin sau fericit în cele omenești, în afară de acest singur lucru care merită efortul nostru: ceea ce se află în noi din intelect (noūs) și din înțelepciune (phrónesis). Dintre toate cele ce ne aparțin, acesta singur pare a fi nemuritor și singurul divin. (Protrepticul, Fragmentul B108–B109) [5]
Intelectul cognitiv (noūs) e cel ce devine în cele din urmă cunoaștere de sine, acel tip de rațiune care, ca phrónesis, ca înțelepciune, ne ghidează în viață. Și doar ea ne poate da „răgazul de a cădea pe gânduri”, scholé, „liniștea reculeasă” o numeau grecii iar romanii, otium. Liniștea aceasta, luxul despre care vorbeam la început, acela de a rămâne, fie și câteva minute, singur cu un gând, se dovedește, la capătul acestor pagini, cel mai răsplătitor dintre toate.
Note
[1] Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC), Barometrul de Consum Cultural 2024, publicat noiembrie 2025 – culturadata.ro.
[2] OCDE, rezultatele PISA 2025, publicate septembrie 2026: România pe ultimele locuri din Uniunea Europeană, depășită doar de Bulgaria și Cipru.
[3] Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934.
[4] Nina Berberova, Cartea fericirii, trad. Petru Creția, Editura Humanitas.
[5] Aristotel, Protrepticul, Humanitas, 2005, trad. Bogdan Mincă și Cătălin Partenie
