De ce întârzie formarea unui guvern cu puteri depline în România

Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiunea de cenzură PSD-AUR pe 5 mai 2026, cu 281 de voturi pentru. Președintele Nicușor Dan l-a desemnat premier pe Eugen Tomac pe 4 iunie, aproape o lună mai târziu; Tomac s-a retras înainte de votul de învestitură. Pe 14 iunie, președintele l-a desemnat pe Adrian Veștea; guvernul acestuia a fost respins de Parlament pe 22 iunie, primind doar 189 din cele 233 de voturi necesare. De atunci, președintele a amânat deliberat o nouă desemnare pe toată durata vacanței parlamentare — 1 iulie-31 august —, motivând explicit că nu existau șanse de majoritate în acest interval și că ar fi fost dăunător pentru imaginea externă a țării un al treilea eșec succesiv, chiar înaintea unei evaluări de rating. Pe 16 iulie, interimatul guvernului Bolojan a depășit recordul guvernului Boc din 2009, devenind cel mai lung guvern interimar din România postdecembristă — la data acestui text, peste 116 zile. Spre finalul lunii august, se contura un al treilea scenariu de desemnare, în jurul unui guvern PSD-UDMR condus de un premier independent, cu o țintă declarată de peste 240 de voturi.

Teoria corpului politic pe care am publicat-o pe 12 iulie oferă un punct de plecare pentru a înțelege că acest episod a depins de doi factori: oscilația între două tipuri de constructivism politic în Occident și de includerea acestui factor în calculele individuale ale fiecărui actor de pe scana politică românească.

Democrațiile mature parcurg, structural, o oscilație lentă între o formă de constructivism politic „respectabilă” — internaționalizată, tehnocratică — și una „iliberală” — național-populistă, suveranistă. Democrațiile tinere din Europa Centrală și de Est imită activ și selectiv această oscilație, folosind rezultatul ei ca sursă de legitimitate pentru propriile strategii. În prezent, marile democrații occidentale — cele pe care România le imită cel mai direct — rămân într-o fază nedecisă a acestei oscilații: AfD a crescut până la 20 la sută în Germania, dar rămâne în opoziție; Rassemblement National domină sondajele franceze, dar n-a câștigat prezidențialele; Administrația Trump în SUA, percepută de unii ca având înclinații iliberale, este sub contestare internă constantă. Nici democrațiile consolidate mai mici nu oferă un semnal mai limpede: în Olanda, PVV a devenit cel mai mare partid în 2023, dar a fost nevoit să iasă din guvernare doar un an mai târziu; în Austria, FPÖ a câștigat detașat alegerile din 2024, fără să reușească totuși formarea unui guvern propriu. Nicăieri, în niciuna dintre aceste democrații — mari sau mici —, rezultatul oscilației nu pare încă tranșat.

Ipoteza pe care o dezvolt este că această „indecizie” occidentală contribuie, în bună parte, la prelungirea blocajului românesc. Ceea ce am definit a fi „corpul politic” autohton — un ansamblu de elite legate prin genealogie directă din fostul partid-stat sau prin alianțe funcționale repetate cu acel nucleu, indiferent de eticheta partidului sub care se exprimă la un moment dat și indiferent dacă acel partid aparține în întregime corpului politic sau doar printr-o parte a lui — a reacționat la propriul moment de virare a electoratului spre fața iliberală într-un mod compatibil cu predicția teoriei, prin imitare activă. Primul scrutin al alegerilor prezidențiale din 2024, anulat de CCR, a arătat clar înaintarea electoratului spre o față iliberală. Apoi, după reluarea alegerilor în 2025, elitele corpului politic aflate în partea respectabilă au format o coaliție de guvernare — cabinetul Bolojan, investit în iunie 2025 — menită să stăvilească acea alunecare. Coaliția s-a rupt însă în fața aceleiași presiuni pe care teoria cinismului fiscal o descrie de multă vreme: nevoia de a reduce deficitul bugetar și spectrul intrării și, eventual, adâncirii economiei în recesiune. În interiorul coaliției, s-au manifestat, se pare, două calcule concurente: unii au sperat să schimbe liderul guvernului, menținând coaliția, dar amânând reformele dureroase; alții au preferat ca PSD să iasă direct de la guvernare, în anticiparea recesiunii, lăsând costul politic al corecției pe seama unui succesor. Al doilea calcul a prevalat, prin moțiunea de cenzură din mai 2026.

Blocajul care a urmat nu pare să răspundă unui calcul strategic unificat — nimeni nu pare să-și dorească, explicit, paralizia rezultată. El apare, mai degrabă, ca produs agregat al trei refuzuri individuale, fiecare motivat separat: PSD evită costul vizibil al guvernării în recesiune, AUR nu dispune încă de mandatele necesare pentru o majoritate proprie, iar restul spectrului — PNL, USR, UDMR — refuză, inițial, alianța cu AUR. Fiecare actor urmărește propriul interes imediat; niciunul nu „alege” paralizia ca atare — ea rezultă, neintenționat, din suprapunerea celor trei refuzuri.

Ceea ce leagă acest tipar de indecizia occidentală de la care am pornit este natura calculului fiecărui actor. Niciunul nu-și evaluează poziția doar în funcție de propriile costuri și beneficii imediate; fiecare încearcă, în plus, să anticipeze direcția în care se va deplasa legitimitatea paradigmatică occidentală — dacă miza pe termen lung a propriei poziții va fi confirmată sau infirmată de evoluțiile din marile democrații pe care România le imită. Când acea direcție rămâne neclară, valoarea strategică a asumării ferme a unei poziții scade, iar amânarea devine, pentru fiecare actor în parte, alegerea mai atractivă. PSD nu are, deocamdată, niciun semnal ferm care să-i arate dacă miza pe termen lung merită asumată acum sau amânată. AUR nu beneficiază de legitimarea suplimentară pe care ar oferi-o, poate, o victorie clară a unei formațiuni similare într-o mare democrație occidentală. Iar restul spectrului nu are niciun precedent occidental proaspăt și incontestabil care să-i arate dacă o alianță cu o forță de tipul AUR ar rămâne, de acum încolo, în afara oricărei discuții, sau ar deveni, la un moment dat, acceptabilă. În absența unui asemenea reper, fiecare dintre cele trei calcule rămâne deschis, iar cele trei refuzuri se perpetuează.

Cazurile Ungariei și Poloniei nu infirmă acest raționament — îl nuanțează util, arătând că indecizia occidentală poate funcționa în ambele sensuri. Fidesz și PiS s-au consolidat atunci când părea limpede, la nivel occidental, că fața iliberală câștigă teren durabil — un moment de claritate relativă, nu de indecizie, care le-a oferit legitimitate externă. Ce s-a schimbat de atunci n-a fost neapărat o clarificare în sens opus, cât o pierdere a acelei clarități inițiale: pe 12 aprilie 2026, partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a obținut 53,6 la sută din voturi, iar după numărătoarea completă a fost creditat cu 141 din cele 199 de mandate — cu mult peste pragul de 133 necesar pentru o majoritate de două treimi —, punând capăt celor șaisprezece ani de guvernare Viktor Orbán; Polonia trecuse deja printr-o tranziție similară, prin coaliția condusă de Donald Tusk, încă din 2023. În ambele cazuri, evoluțiile interne — oboseala electoratului față de corupție, stagnare economică, erodarea instituțională — s-au putut manifesta decisiv tocmai pentru că indecizia occidentală actuală nu mai oferea fostei legitimități iliberale niciun sprijin extern ferm. Diferența esențială față de România este că nici Ungaria, nici Polonia nu prezintă, în forma identificată în România, un corp politic concentrat provenit din continuitatea rețelelor fostului partid-stat: Fidesz s-a consolidat în opoziție directă cu succesorul comunist maghiar, nu în alianță cu el, iar PiS a urmat un traseu identic în Polonia. În ambele cazuri, pierderea alegerilor a putut produce o schimbare de guvernare deoarece nu exista un mecanism de veto post-electoral comparabil cu cel identificat în România — nicio capacitate a unui grup concentrat de a coordona un refuz care să blocheze, ulterior, orice alternativă. Acolo unde un asemenea mecanism lipsește, evoluțiile interne se pot traduce direct, prin competiția electorală obișnuită, într-o rezoluție decisivă — indecizia occidentală devine atunci ea însăși spațiul care permite revenirea electoratelor la fața anterioară (de data aceasta cea respectabilă, în cazul Ungariei și al Poloniei), nu piedica acelei reveniri.

România se află într-o poziție diferită tocmai pentru că un asemenea corp politic există. Evoluțiile interne nu lipsesc nici aici — nemulțumirea legată de recesiune, presiunea fiscală, dezamăgirea față de ruperea coaliției Bolojan sunt la fel de reale ca oboseala electoratului maghiar sau polonez. Diferența este că PSD și AUR dețin, împreună, destule mandate cât să împiedice orice altă combinație să atingă pragul necesar pentru învestirea unui guvern — o majoritate pe care nu o pot, însă, transforma direct în guvernare din motive pe care le discut imediat — indiferent cât de puternică ar fi nemulțumirea publică. Spre deosebire de Ungaria sau Polonia, unde o singură rundă electorală decisivă a fost suficientă pentru a produce o guvernare nouă, în România nemulțumirea internă nu s-a putut traduce, timp de peste trei luni și jumătate, în schimbare, pentru că traducerea ei în guvernare reală trece printr-o aritmetică parlamentară pe care acest grup o poate bloca oricând. Mecanismul din spate ține de o asimetrie structurală mai generală: blocarea unei majorități cere doar interese comune, coordonare minimă și suficiente voturi — condiții pe care perechea PSD-AUR le-a demonstrat deja, la moțiunea din mai, printr-un vot comun, o singură dată, pe o singură temă. Construirea unei majorități de guvernare cere, în schimb, un acord mult mai costisitor: un program comun, împărțirea vizibilă a responsabilității pentru măsuri nepopulare, și o distribuire a funcțiilor între parteneri cu interese diferite. PNL (cel puțin o parte a lui) și USR, care ar fi purtat, după cum au încercat să demonstreze, greutatea reformelor fiscale, au refuzat acest cost; UDMR, fără exact aceeași abordare și cu o miză electorală diferită de a celorlalți doi, pare, spre finalul lui august, mai dispus să-l accepte, alături de PSD.

Capacitatea de veto demonstrată de perechea PSD-AUR la moțiunea din mai nu se traduce, însă, automat în capacitatea de a construi o guvernare — și, semnificativ, nici nu pare să încerce asta. Scenariul care se conturează spre finalul lui august nu implică o alianță explicită a corpului politic ca atare, ci un pas diferit: PSD, singur, caută un partener separat de AUR — posibil UDMR —, evitând exact costul unei alianțe vizibile cu cealaltă față a corpului politic, pe care niciunul dintre cele două partide, ca fețe diferite ale aceluiași corp politic, nu și-l poate permite fără să-și submineze propria legitimitate în așteptarea unei clarificări în Occident. Dacă acest guvern se formează, el nu va confirma o capacitate sporită a corpului politic de a guverna unit, ci, dimpotrivă, va confirma limita deja identificată: singura cale prin care PSD poate accepta guvernarea rămâne una care îl separă public de AUR, nu una care-i unește; dar chiar și așa, PSD pare să fi ales un premier independent, nu unul propriu, pentru a-și reduce și mai mult expunerea directă la costul vizibil al măsurilor nepopulare care vor urma.

Rolul președintelui, deși nu ține de mecanismul corpului politic însuși, a modelat vizibil durata episodului. Constituția îi dă lui Nicușor Dan o marjă reală de decizie asupra momentului desemnării, iar el a folosit-o activ, amânând deliberat orice nouă nominalizare pe durata vacanței parlamentare, dintr-un calcul propriu, legat de imaginea externă a țării. Această discreție a fost contestată — unii au susținut că președintele nu ar avea, constituțional, dreptul de a refuza sau amâna o desemnare, iar AUR a cerut chiar suspendarea lui pe acest temei. Independent de justețea juridică a disputei, comportamentul președintelui arată că durata blocajului nu ține exclusiv de cele trei refuzuri deja descrise, ci și de un al patrulea calcul, distinct: cel al președintelui însuși, ca actor constituțional, care și-a folosit marja de decizie pentru a evita o desemnare sortită eșecului, nu pentru a grăbi o rezoluție.

Rezultă o configurație structurală distinctă de simpla „izolare” a unei guvernări nedorite, deja documentată pentru episoade anterioare — Ungureanu 2012, Dăncilă 2019. Atunci, restul spectrului politic excludea o țintă, dar rămânea dispus, el însuși, să guverneze. Acum cele trei refuzuri individuale, suprapuse, produc un rezultat pe care nimeni nu l-a ales explicit: nici corpul politic nu guvernează, nici alternativa nu se formează. Nu e o configurație nouă a mecanismului de înlăturare — ea nu ține de cum a fost demis Bolojan, printr-un mecanism pe care în teoria mea l-am numit „preluărea anticipată”, unde PSD alege, cu ajutorul AUR, să părăsească guvernarea. Ține, în schimb, de o fază ulterioară, distinctă: incapacitatea sistemică de a construi ceva nou, odată ce vechea guvernare a fost înlăturată — incapacitate care, în absența unui corp politic concentrat, ca la Budapesta sau la Varșovia, nu ar fi avut aceeași durată.

Cât va dura acest blocaj rămâne, prin natura mecanismului descris, imposibil de precizat: teoria nu oferă un calendar, ci doar condițiile structurale care i-ar putea pune capăt — fie o deteriorare economică suficient de severă încât să schimbe calculul unuia dintre cei trei actori, fie apariția unui semnal occidental suficient de clar încât să reducă valoarea strategică a amânării, fie, cum arată chiar evenimentele din ultimele zile ale lunii august, găsirea unui partener dispus să suporte, alături de fața dominantă a corpului politic, costul vizibil al guvernării, fără ca aceasta din urmă să fie nevoită să se alieze deschis cu cealaltă față a sa.

Concluzia acestei analize nu este că teoria corpului politic explică totul, fără rest. Rămân necunoscute reale — condițiile precise în care fiecare dintre actorii implicați ar accepta, în cele din urmă, o ieșire din propriul refuz, sau rolul exact pe care îl va juca, în final, discreția prezidențială. Dar coroborarea firelor explicative — indecizia occidentală, care lasă fiecare calcul individual fără un reper ferm; prezența unui corp politic a cărui capacitate de veto depășește capacitatea lui de a construi, unit, o guvernare; și marja de decizie a unui actor constituțional care a ales prudența în locul vitezei — oferă o explicație mai completă decât oricare dintre ele, luată separat.