marți, iunie 18, 2024

Apocalipsa intelectului (2)

Proliferează (se generalizează?) o modă a co-autoratului. Nu mă refer deloc la coautoratul legitim, util, justificat, de regăsit mai ales în științe și performanțe ori specializări care impun pluridisciplinaritatea și plurispecializarea, abordarea unei teme din perspectivele stricte ale unor științe fie înrudite/apropiabile, ba chiar radical diferite, totuși cooperante. Mă refer la discipline cu maximă suprapunere, unice chiar, în care grupul („câștigători de granturi” la grămadă, ori doar amici, ba chiar rude) semnează fără jenă un tip de articole demne (calitativ, conținutistic, stilistic) de un singur ins. Semnează chiar și cărți cu autor multiplu/colectiv, deși acolo nu prea merită osteneala să verifici dacă auctorialitatea plurală este justificată (cărțile sunt publicate de către autorii înșiși și se tipăresc nu pe banii editurii, ci pe fonduri asigurate din varii granturi sau sponsorizări, nimănui nemaipăsându-i ce și cum stă scris pe-acolo). Însă când e vorba de un articol de 5-10 pagini, conținutistic și calitativ fiind de demnitatea unui licean foarte bun sau a unui referat de student debutant, articol inedit și tocmai trimis/primit spre publicare, îndreptățirea pluri-auctorialității este falsă, absentă chiar. Așadar mă refer la moda gonflării rândului de semnatari, a semnării de articole în grup fără evidență și necesitate a contribuției diverse, multidisciplinare, pluriperspectivale, plurale în orice sens.

La început m-a șocat să remarc detaliul acesta printre români. Mai ales din partea colegilor geografi primind articole semnate până la 6-7-9 persoane. Deh, nici geografia de azi nu mai e ce fu acu o juma de secol, nu mai e menită s-ajute agricultorii sau turiștii a ști despre toate cele ale pământului și-ale profiturilor extractibile din fiece geoloc. Ci „geografie umană” rebrenduindu-se modern, face sociologie (intrând/călcând „spațiul vital” al științelor economice și politice), face cultură (chit că numește geocultura cu empirismul „peisaj cultural”), face filozofie (chiar și când analizează spectograma mucegaiului unui lemn de troiță, privirea din dronă a economiei pisciole și-a terorismului cormoranic, respectiv a transmigrației stânii ovine). Așadar face/drege și transgresează/se integrează în domeniul studiilor culturale, a studiilor socio-umane (ba chiar și umaniste), totuși păstrând din vechea știință și tehnică, artă și meserie, tradiționalul obicei al muncii la grămadă. Atât doar că te miri când observi între mulții semnatari de articolaș identități de nume, întrebând/căutând și aflând între ei/ele rude de grade proxime. Ba chiar și pe contabilul-manager al fondurilor de cercetare. Degeaba am încercat să vorbesc odată despre treaba asta cu unul (lector, poate conf.univ., căci este nu doar îl cheamă Gheorghe). „Da-da-da, da așa fac toți!” (a zis repezit, zâmbind larg, cu ochii sclipind bucuroși). – Da e corect, e etic?…” „Nu-nu-nu, sigur că nu” (foarte înghesuit), „d-așa fac toți!” (iar apăsând, cu entuziasm și râzând din rărunchi). – Și cum îți poți da seama, din text, de contribuția fiecăruia? „Nu-nu, nu poți. Da așa fac toți!” (hahaha la pătrat). Siderat de expresia-i facială, îmi dădeam seama că procedura era asumată convențional și practicată la nivel de breaslă, naționala simpatie față de haiducie devenind în mediul academic învăluire colectivist-devălmașă, ca atare fiind de-a dreptul lubrică, euforică, gratifiantă, tocmai de-aceea neavând cum să nu rămână vie, contemporană, perpetuabilă.

O dată am căzut în plasa întrajutorării empatice și compasionale, un expat propunându-mi o întâlnire față-n față, lăudându-se cu fericirea atohtonizării, românizării și ortodoxizării personale, dăruindu-mi două volume (originarul englez + traducerea-i română efectuată de studenți masteranzi). Deci o carte în care-și povestea preafrumosul „pelerinaj” al traversării perpedes a României în ideea și cu mesajul păstrării vii a frumoaselor noastre tradiții folclorico-strămoșești. În decalaj, deși articolul era slăbuț tare (îi făcea individului promotion, însă minimalizându-i activitatea culturală filoromânească prin reducere la „animație turistică”, pe de-altă parte textul fiind semnat de-o gașcă mare de colegi profesori), l-am avansat întru publicare. Abia apoi, în timp ce tot volumul de articole și studii era deja în tipografie, am citit și cartea străinului pelerin românizat, ca să mă cutremur. De fapt, omul avea ca mobil numai propria vanitate, instinctul vindicativ al demonstrației că, drept copil ultim și supranumerar, va fi izbutit să-ajungă de faimă mult peste toată familia-i modestă la origine, pe plai mioritico-danubian devenind un levantin, profitând de ospitalitatea autohtonă prin sfruntată lingușire populistă, ca și de slăbiciunea națională de a te lăuda că „ne caută și ne admiră (toți) străinii”. Bașca integrându-se într-un grup de interese (va traduce sau rafistola el într-o engleză decentă furajul publicistic al unor colegi banali și nescrupuloși într-ale parvenirii universitare), grup care-i va fi și dăruit admiterea la un doctorat atât cu bursă de stat cât și de conținut (predictibil) ieftin.

Altă dată… Era o vreme când, pentru a evita neînțelegerile, deja experimentate la greu, intervenite în schimbul prea amplelor epistole (în care trebuiau explicate stângăcii ori inadvertențe de exprimare și text și trebuiau negociate modificări), am prestat cu câțiva autori din București metoda întâlnirii fizice. Gest eficient, dat fiind că de multe ori autorii dau altora propriile studii la tradus, nu mai verifică atent ce-au obținut respectivii, iar când alții citim, pe-alocuri vedem ambiguități, gafe, totodată neavând certitudinea că originarul, în română, chiar ar fi intenționat să zică exact ce rezultase. Acesta e contextul în care, o dată, m-am întâlnit cu toți cei 4 semnatari ai unui articol pentru a negocia/discuta/corecta micile gafe de text (poate doar fragilități ori ambiguități de traducere). Pentru ca să am de-a face cu: o tânără doamnă care stăpânea perfect/admirabil subiectul și detaliile, o domnișoară care nu știa preamulte și uneori se uita lung pe pereți, proful care era onorabil la capitolul înțelegere și tălmăcire-n engleză, plus soția sa, tăcând mâlc, un pic sânjenită și evident habar n-având ce căuta-n pagină și-n discuție. Citeam deci împreună, aproximând ce se poate pricepe de către un lector terț, neutru/distant. În cazul în speță nu era nimic foarte grav (ca-n multe altele). Articolul oricum a trecut și a fost publicat, cei 4 colegi fructificându-și la activ punctajul împărțit/înmulțit la egal. (Dovadă că inclusiv doamna cosemnatară pe gratis a continuat să-și susțină soțul – conform legii cum că-n spatele fiecărui bărbat ajuns stă o nevastă ca lumea – constituind-o și faptul că tânărul prof, onorabil atât în materie cât și-n traducere, e astăzi suspus, cu autoritate de barosan.)

După aceste 2 (bucăți) interacțiuni (de o rușine pe care am decis s-o evit pe orice viitor), am pus cep tuturor contactelor face to face. La primirea ca atașament electronic a articolelor semnate plural doar ceream distant ori să se renunțe la orice ghost author, ori să se reducă numărul la 2 (hai maxim 3), ori auxiliarii neesențiali să fie nominalizați și gratificați doar într-o notă de subsol. Altminteri, să se justifice convingător participarea și contribuția fiecărui semnatar, nicidecum prin simpla declarație cum că „toți autorii au contribuit în mod egal și își asumă conținutul, informațiile și declarațiile din text”, care nu poate fi decât trufașă, pretențioasă, autoritaristă, ba chiar cinică, deci dubioasă. Dacă nu e vorba de, să zicem, o lucrare de medicină, în care e evidentă nevoia participării unui chimist sau microbiolog, a unui chirurg practician și-a unui fizician-inginer, ci este vorba de-un studiu să zicem filologic sau mitologic convențional, docil și uniform, care compilează dintr-o bibliografie foarte clasică, omogenă… Ori poate-i vorba doar de-un fel de recenzare a 1-2-3 autori cât se poate de istorici, nesofisticați, rezultând un text ca de referat de studențel debutant… Cum să crezi că în asemenea „contribuții de grup” nu-i vorba de trude și autori nemarcați de lene, incultură sau praf de incompetență, poate impostură sau aserviri/deserviri, plus promovare și difuzare indiscernabilă și indivizibilă de capacități, activitate, punctaje, propulsii?

Odată am primit (nu din România, ci de departe, unde-i frumos ca-n basme persane), o recenzie numărând 1 (una) și ½ (jumate) de pagini, semnate de 3 indivizi. Ca lungime de text sau număr de pagini, mai ales despre o carte de grup, e foarte puțin. Deși nu negreșit imposibil, nu scandalizabil per se. Însă ca număr de autori: inadmisibil. Inacceptabil nu doar fiindcă era evident abuziv, dar și drept conținut se reducea la generalități și nespecificități (nici măcar nu erau listate toate contribuțiile din volumul împricinat), per total constiutind o apă de ploaie de propagandă facilă. Sălcie dar și perversă, fiindcă în ea pluteau cu aparentă nevinovăție și două șopârlițe politice absolut nedemocratice, părtinitoare, cu aviz și deviz neacademic. Am cerut „autorului corespondent” (evident unul care doar bate-n porțile oricăror publicații din „occidentul democratic” sau măcar estul demi-/pro-democratic al UE) să-mi explice bizareria triumviratului din capul unui textuleț simplist, școlăresc. Omul a zis că s-a împărțit cartea respectivă în două: un autor a citit 4 capitole, altul restul de 4, iar al 3-lea a făcut sinteza contribuțiilor respectivilor, motiv și pentru care textul „mi-a părut mie” scris doar de-o persoană. (Cu monovocalismul sintetic sau omogenitatea care e „doar o impresie” a cititorului sau referentului se apără destui tupeiști, temeraritatea lor convingându-te și mai abitir c-ai de-a face cu infractori înrăiți.) Fiindcă era ridicol și rizibil, i-am răspuns cu următoare propunere: experimentul vostru este foarte interesant, dar de ce nu l-ați duce până-n pânzele albe, până la culmea culmilor? Ce-ar fi, de pildă, să luați o carte de-o sută-două de pagini, dați-o la 100 de inși, ca să citească fiecare doar câte-o singură pagină (hai una-jumate), devrând fiecare măcar o propoziție, în final obținând împreună două-trei poate 4 pagini de text propriuzis, însă semnate de fix 100 de nume/autori. Așa ați obține precis mai multe pagini așazis publicate, iar în finala „listă a autorilor/contributorilor”, unde volumul nostru tipărește biodata fiecărui autor (5-15 rânduri de căciulă), ați mai ocupa încă o grozăvie de pagini. Înțelegând sau nu bunăvoința comunicării mele (zeflemeaua reflectă doar sinceritate, nu și lipsa impulsului motivant), „corespondentul” respectiv (pe vremuri erau numiți „ofițeri de legătură”) nu a răspuns revoltat. Oarecum politicos, a zis doar că nu trebuia sau nu era cazul să-i spun așa ceva, ajungând doar să-i fi scris că numărul semnatarilor ne nemulțumește. I-am răspuns atunci tacticos, cum că, așa cum arată, oferta lor e suspectă de ghost authorship, fake, sham, fraud, lipsă de etică. Dar că, dacă ar dezvolta recenzia, măcar cu veritabile prezentări (fie și de-o propoziție compusă) ale mai multora dintre capitolele respectivului volum colectiv, apoi dacă ar semna textul așa cum se obișnuiește, și-anume de-un singur ins/autor, contribuția ar putea deveni publicabilă. Ultima replică fiind: dacă am admite acum că un singur om ar fi făcut recenzia, n-ar însemna să admitem ori să se presupună și că anterior fuseserăm necinstiți? Ceea ce, atingând abisala și fanatica cultură a „salvării feței” (cea întronizând vanitatea, orgoliul, protejarea necondiționată a eului/amorului propriu), evident dovedea că nu merită continuată nicio discuție.

Avem nevoie de un opis ferm privind colaborarea și promovarea publică. („Să mori tu?!…” –vor bombăni surdinat vreo 2-3 pe care-i știu ca plini de talent derbedeu, ba și cu trecut de-acel gen, momentan șefi de departamente, catedre, comiții. Dar câți alții, pe care-i știți doar voi, nu vor drăcui ranchiunos cam la fel? Însă dempreună ne prefacem că n-auzim și nu știm, drept pentru care continui, cum ați face și voi.) Avem nevoie ca în cazul oricărui material plural, de grup sau „colectiv de lucru”, principiul integrității etice să pretindă precizarea clară a contribuției fiecărui semnatar, în sensul dovedirii nu doar credibile, ci evident valide/verificabile, a expertizei necesare și-a investirii eficiente din partea fiecăruia.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Excelent articolul!!!
    Direct, pentru asa imi sunt apucaturile deprinse de la familie si prieteni.
    1. Poate ca au sperat ca, parca asa era expresia pe vremea apusa dar inca cultural radioactiva/nefasta acum 30 de ani, „Acumularea cantitativa va conduce la salturi calitative” :))
    2. „Putini au fost, multi au ramas” (asta era apropo de bancul cu cati comunisti au fost in Romania :))
    3. Putini au fost cei care aveau competente/stiinta sa stie ce este aia interdisciplinaritate si mai ales sa produca ceva cu impact social/economic demn de remarcat
    4. Geografie, istorie si stiinte politice si jurnalism se invata intr-un mod foarte dubios prin tot felul de institutii care sunt doar paravane.
    5. Stau sa ma intreb daca in mediul academic este vreun sistem de punctaj implementat si adoptat bazat pe criterii clare pe care le-ati enumerat in articol
    6.Programe de AI cum ar fi ChatGPT si Google Bard sper ca o sa submineze apucaturile astea din lumea pseudo / ersatz-academica.
    7. Daca mai adaugam si grila-Caragiale de judecata a relatiilor inter-umane, cred ca avem sansa unui puzzle care se poate rezolva.

  2. Ilf si Petrov e un exemplu fericit al colaborarii intre doua persoane.

    Mai pregnanta e situatia inventiilor, se aduna cite cinci-sase. Desigur nu lipseste niciodata seful de sectie, (profesorul), mai ales ca sunt platite.

    La articole e si ceva legat de complezenta. Si eu sunt coautor la anumite articole de care nu am habar, dar am participat la un proiect colectiv si deci eram pe acolo.

    Cind mi-am scris capodopera mea de carte am intentionat sa bag un colectiv de autori, spre surprinderea mea au fost f reticenti, au fost de acord sa se bage cite ceva din gindurile produse de ei, dar au vrut sa se dea anonime.

  3. Interesant si actual. Ce vom face cu somitatile care si-au construit o cariera stiintifica obligand diferite colective de autori sa ii adauge „modest” pe ultimul loc (adica de autor principal). In popor, despre negociere se spune ca nu e prost cel care cere ci acela care da. Deci vina este (si) a colectivului cinstit care a lucrat si scris. Deci dare si luare de mita stiintifica. Cum s-ar putea remedia situatia? Poate cu o miscare Me Too, dar cine o sustine?

  4. Foarte fain textul eseu ! Translatand in domenii acute sa spunem ca prea multi iau decizii fara consecinta responsabilizarii .

  5. Ați pus degetul pe un mic buboi al sistemul academic, mic în comparație cu plagiatul. Mulțumim. A venit și rândul său la excizare. De lipsa eticii cercetătorilor vorbiți și de lipsa educației etice voi vorbi eu. Etică? ha la pătrat (îmi place expresia dvs.) Cine să aibă etică? Individul ai cărui părinți au furat din fabrică mai acum 30-50 de ani? sau cei care au pretins că au făcut dublul planului cincinal? sau poate cei care au mințit că vițelul a fost fătat mort ca să nu-l predea la abator, ci să-l taie de sărbători? Sau poate el, cercetătorul și profesorul, doi într-unul, pe când participa la cursurile de formare de pe vremea școlii doctorale, dacă a fost fericit să o prindă, vorbesc mai exact de cursul de etică, da de acela care nu a existat prin curriculă. Sau tot el autorul, obligat să dea mită „științifică”, ba pentru câștigarea unui grant, ba pentru avansare, ici fiica șefului de departament devine coautor peste noapte, dincolo asistentul, protejatul minimului plătit din bani publici care se numește șef. Da, șeful, zis mai marele, e mai micul, angajat să fie serv, la fel precum primarul, medicul etc. Aici, în țara mea, ca să ai etică, e nevoie să crezi în tine, să crezi că poți, să crezi că ești altfel. Ești pionierul, primul care produce schimbarea. E nevoie să muști cu putere din piedici, să înveți autodidact, să pui întrebări când nu înțelegi. Să-ți păstrezi drumul și ce-o fi, o fi. La sfârșitul zilei și la sfârșitul vieții să ai conștiința împăcată.

  6. Asa se intimpla si in comunism .Daca erai un autor semi necunoscut ce doreai a publica o carte trebuia sa devii colaborator. Tu scriai cartea si altii mai puneau cite ceva si deveneau coautori . Dealtfel marii corifei ai literaturii romane din vremea Comunismului ,ce erau citeodata asociati cu ”Cintarea Patriei ” ,aveau tot ceea ce le trebuia datorita PCR.Uneori erau platiti ,partial anticipat ,pe anumite proiecte scriitoricesti ce erau in lucru .Traiau cu totii intr-o lume separata de vulgul romanesc ce abia supravietuia vremurilor .Daca erai parte a unei minoritati etnice si doreai sa prezinti valorile acestei culturi trebuia sa intri in malaxorul relatiilor de tot felul de cele mai multe ori purtatoare de avantaje oferite altora .Tot atit de adevarat este cum atunci era necesara o anume pacalire ce continea si avantajele celor care avizau proiectul cu pricina .Si acum este la fel .Principiul castelor este pastrat cu sfintenie .Poate peste 100 de ani Romania se poate atasa principiilor ce ofera „valorii ”locul ei in societate .Separarea (modelele sunt cunoscute de toti ) a fost este si va fi fi greu de inlaturat din constiinta romanilor .Admiram ,inca o data, impleticirea cuvintelor ce ofera textului ineditul valorii .Cit despre „dracuitul ranchiunos ” el face parte din educatia neamului .Neputiinta este vizibila la cei care neavind argumente injura , in dreapta si in stinga , bucurosi ca acum o pot face linistiti .Cind nimic nu ai a spune ranchiuna vine singura pe limba ranchiunosul el neintelegind cit de mult rau isi poate face si cita neliniste isi poate adauga sufletului fara nici cel mai mic motiv .Este si asta un fel de viata .

  7. Pt amatori si alte joburi, mai ales tineri.
    Chat GPT si in general IA vor inlocui dupa spusele unora ca. 300 mil de joburi, mai ales din domeniul academic iar cu o reprofilare catre meserii precum instalatori , tamplari , dulgheri si bucatari viitorul de acum inainte va fi mult mai sigur.

    • Nu am sa înțeleg de ce oameni considera AI un zeu. Chat sau AI sunt unelte de ce când si pana unde facem din o unealta un zeu. Ce facem reinventam teama de un război de țesut sau o fabrica Ford. Lumea se va schimba cu siguranța dar nu ptr. ca nu AI e zeu ci ptr. noi vom înțelege mai mult. Poate nu știți eu sunt deja AI (privesc deja ca un logaritm genetic cu scoring , eu ii spun bun simt)port ochelari.

  8. Excepțional articol! Sinceritatea, critica îndulcită și acră, din culisele publicării în reviste de notorietate, din care transpare lumea relațiilor, a sistemelor instituționale, dar și înțelegerea omenescului copleșesc cititorul! Deși critic, articolul e constructiv, e tip lecție utilă pentru cei se învrednicesc în ale scrisului publicabil! Ceea ce se întâmplă la noi, e specific multor alte țări și ține de aceeași păguboasă globalizare! Desigur, articolul nu poate să producă răsturnări de practici, mentalități, trage însă un semnal de alarmă ce pune pe gânduri, mobilizează și aruncă niște semințe ce au șanse să dea roade! E drept, puține, dar pot fi roade! Aștept următorul articol și, optimistă cum sunt, sper ca semințele aruncate să rodească, mai ales în revista pe care autorul o conduce!

  9. De acord cu sindromul `imperialsmului stiintific` al geografilor. Sint de neoprit! Mai nou propasesc pe terenul arhitectilor urbanisti, desi nu au capacitatea de a intelege mare lucru din aceasta profesie, fiindca astfel se pot insoti frateste cu firmele care controleaza date si informatii geo-satelitare, sensibile, indeobste apartinind securistilor si puiutilor acestora! Adica la bani!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro