Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiunea de cenzură PSD-AUR pe 5 mai 2026, cu 281 de voturi pentru. Președintele Nicușor Dan l-a desemnat premier pe Eugen Tomac pe 4 iunie, aproape o lună mai târziu; Tomac s-a retras înainte de votul de învestitură. Pe 14 iunie, președintele l-a desemnat pe Adrian Veștea; guvernul acestuia a fost respins de Parlament pe 22 iunie, primind doar 189 din cele 233 de voturi necesare. De atunci, președintele a amânat deliberat o nouă desemnare pe toată durata vacanței parlamentare — 1 iulie-31 august —, motivând explicit că nu existau șanse de majoritate în acest interval și că ar fi fost dăunător pentru imaginea externă a țării un al treilea eșec succesiv, chiar înaintea unei evaluări de rating. Pe 16 iulie, interimatul guvernului Bolojan a depășit recordul guvernului Boc din 2009, devenind cel mai lung guvern interimar din România postdecembristă — la data acestui text, peste 116 zile. Spre finalul lunii august, se contura un al treilea scenariu de desemnare, în jurul unui guvern PSD-UDMR condus de un premier independent, cu o țintă declarată de peste 240 de voturi.
Teoria corpului politic pe care am publicat-o pe 12 iulie oferă un punct de plecare pentru a înțelege că acest episod a depins de doi factori: oscilația între două tipuri de constructivism politic în Occident și de includerea acestui factor în calculele individuale ale fiecărui actor de pe scana politică românească.
Democrațiile mature parcurg, structural, o oscilație lentă între o formă de constructivism politic „respectabilă” — internaționalizată, tehnocratică — și una „iliberală” — național-populistă, suveranistă. Democrațiile tinere din Europa Centrală și de Est imită activ și selectiv această oscilație, folosind rezultatul ei ca sursă de legitimitate pentru propriile strategii. În prezent, marile democrații occidentale — cele pe care România le imită cel mai direct — rămân într-o fază nedecisă a acestei oscilații: AfD a crescut până la 20 la sută în Germania, dar rămâne în opoziție; Rassemblement National domină sondajele franceze, dar n-a câștigat prezidențialele; Administrația Trump în SUA, percepută de unii ca având înclinații iliberale, este sub contestare internă constantă. Nici democrațiile consolidate mai mici nu oferă un semnal mai limpede: în Olanda, PVV a devenit cel mai mare partid în 2023, dar a fost nevoit să iasă din guvernare doar un an mai târziu; în Austria, FPÖ a câștigat detașat alegerile din 2024, fără să reușească totuși formarea unui guvern propriu. Nicăieri, în niciuna dintre aceste democrații — mari sau mici —, rezultatul oscilației nu pare încă tranșat.
Ipoteza pe care o dezvolt este că această „indecizie” occidentală contribuie, în bună parte, la prelungirea blocajului românesc. Ceea ce am definit a fi „corpul politic” autohton — un ansamblu de elite legate prin genealogie directă din fostul partid-stat sau prin alianțe funcționale repetate cu acel nucleu, indiferent de eticheta partidului sub care se exprimă la un moment dat și indiferent dacă acel partid aparține în întregime corpului politic sau doar printr-o parte a lui — a reacționat la propriul moment de virare a electoratului spre fața iliberală într-un mod compatibil cu predicția teoriei, prin imitare activă. Primul scrutin al alegerilor prezidențiale din 2024, anulat de CCR, a arătat clar înaintarea electoratului spre o față iliberală. Apoi, după reluarea alegerilor în 2025, elitele corpului politic aflate în partea respectabilă au format o coaliție de guvernare — cabinetul Bolojan, investit în iunie 2025 — menită să stăvilească acea alunecare. Coaliția s-a rupt însă în fața aceleiași presiuni pe care teoria cinismului fiscal o descrie de multă vreme: nevoia de a reduce deficitul bugetar și spectrul intrării și, eventual, adâncirii economiei în recesiune. În interiorul coaliției, s-au manifestat, se pare, două calcule concurente: unii au sperat să schimbe liderul guvernului, menținând coaliția, dar amânând reformele dureroase; alții au preferat ca PSD să iasă direct de la guvernare, în anticiparea recesiunii, lăsând costul politic al corecției pe seama unui succesor. Al doilea calcul a prevalat, prin moțiunea de cenzură din mai 2026.
Blocajul care a urmat nu pare să răspundă unui calcul strategic unificat — nimeni nu pare să-și dorească, explicit, paralizia rezultată. El apare, mai degrabă, ca produs agregat al trei refuzuri individuale, fiecare motivat separat: PSD evită costul vizibil al guvernării în recesiune, AUR nu dispune încă de mandatele necesare pentru o majoritate proprie, iar restul spectrului — PNL, USR, UDMR — refuză, inițial, alianța cu AUR. Fiecare actor urmărește propriul interes imediat; niciunul nu „alege” paralizia ca atare — ea rezultă, neintenționat, din suprapunerea celor trei refuzuri.
Ceea ce leagă acest tipar de indecizia occidentală de la care am pornit este natura calculului fiecărui actor. Niciunul nu-și evaluează poziția doar în funcție de propriile costuri și beneficii imediate; fiecare încearcă, în plus, să anticipeze direcția în care se va deplasa legitimitatea paradigmatică occidentală — dacă miza pe termen lung a propriei poziții va fi confirmată sau infirmată de evoluțiile din marile democrații pe care România le imită. Când acea direcție rămâne neclară, valoarea strategică a asumării ferme a unei poziții scade, iar amânarea devine, pentru fiecare actor în parte, alegerea mai atractivă. PSD nu are, deocamdată, niciun semnal ferm care să-i arate dacă miza pe termen lung merită asumată acum sau amânată. AUR nu beneficiază de legitimarea suplimentară pe care ar oferi-o, poate, o victorie clară a unei formațiuni similare într-o mare democrație occidentală. Iar restul spectrului nu are niciun precedent occidental proaspăt și incontestabil care să-i arate dacă o alianță cu o forță de tipul AUR ar rămâne, de acum încolo, în afara oricărei discuții, sau ar deveni, la un moment dat, acceptabilă. În absența unui asemenea reper, fiecare dintre cele trei calcule rămâne deschis, iar cele trei refuzuri se perpetuează.
Cazurile Ungariei și Poloniei nu infirmă acest raționament — îl nuanțează util, arătând că indecizia occidentală poate funcționa în ambele sensuri. Fidesz și PiS s-au consolidat atunci când părea limpede, la nivel occidental, că fața iliberală câștigă teren durabil — un moment de claritate relativă, nu de indecizie, care le-a oferit legitimitate externă. Ce s-a schimbat de atunci n-a fost neapărat o clarificare în sens opus, cât o pierdere a acelei clarități inițiale: pe 12 aprilie 2026, partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a obținut 53,6 la sută din voturi, iar după numărătoarea completă a fost creditat cu 141 din cele 199 de mandate — cu mult peste pragul de 133 necesar pentru o majoritate de două treimi —, punând capăt celor șaisprezece ani de guvernare Viktor Orbán; Polonia trecuse deja printr-o tranziție similară, prin coaliția condusă de Donald Tusk, încă din 2023. În ambele cazuri, evoluțiile interne — oboseala electoratului față de corupție, stagnare economică, erodarea instituțională — s-au putut manifesta decisiv tocmai pentru că indecizia occidentală actuală nu mai oferea fostei legitimități iliberale niciun sprijin extern ferm. Diferența esențială față de România este că nici Ungaria, nici Polonia nu prezintă, în forma identificată în România, un corp politic concentrat provenit din continuitatea rețelelor fostului partid-stat: Fidesz s-a consolidat în opoziție directă cu succesorul comunist maghiar, nu în alianță cu el, iar PiS a urmat un traseu identic în Polonia. În ambele cazuri, pierderea alegerilor a putut produce o schimbare de guvernare deoarece nu exista un mecanism de veto post-electoral comparabil cu cel identificat în România — nicio capacitate a unui grup concentrat de a coordona un refuz care să blocheze, ulterior, orice alternativă. Acolo unde un asemenea mecanism lipsește, evoluțiile interne se pot traduce direct, prin competiția electorală obișnuită, într-o rezoluție decisivă — indecizia occidentală devine atunci ea însăși spațiul care permite revenirea electoratelor la fața anterioară (de data aceasta cea respectabilă, în cazul Ungariei și al Poloniei), nu piedica acelei reveniri.
România se află într-o poziție diferită tocmai pentru că un asemenea corp politic există. Evoluțiile interne nu lipsesc nici aici — nemulțumirea legată de recesiune, presiunea fiscală, dezamăgirea față de ruperea coaliției Bolojan sunt la fel de reale ca oboseala electoratului maghiar sau polonez. Diferența este că PSD și AUR dețin, împreună, destule mandate cât să împiedice orice altă combinație să atingă pragul necesar pentru învestirea unui guvern — o majoritate pe care nu o pot, însă, transforma direct în guvernare din motive pe care le discut imediat — indiferent cât de puternică ar fi nemulțumirea publică. Spre deosebire de Ungaria sau Polonia, unde o singură rundă electorală decisivă a fost suficientă pentru a produce o guvernare nouă, în România nemulțumirea internă nu s-a putut traduce, timp de peste trei luni și jumătate, în schimbare, pentru că traducerea ei în guvernare reală trece printr-o aritmetică parlamentară pe care acest grup o poate bloca oricând. Mecanismul din spate ține de o asimetrie structurală mai generală: blocarea unei majorități cere doar interese comune, coordonare minimă și suficiente voturi — condiții pe care perechea PSD-AUR le-a demonstrat deja, la moțiunea din mai, printr-un vot comun, o singură dată, pe o singură temă. Construirea unei majorități de guvernare cere, în schimb, un acord mult mai costisitor: un program comun, împărțirea vizibilă a responsabilității pentru măsuri nepopulare, și o distribuire a funcțiilor între parteneri cu interese diferite. PNL (cel puțin o parte a lui) și USR, care ar fi purtat, după cum au încercat să demonstreze, greutatea reformelor fiscale, au refuzat acest cost; UDMR, fără exact aceeași abordare și cu o miză electorală diferită de a celorlalți doi, pare, spre finalul lui august, mai dispus să-l accepte, alături de PSD.
Capacitatea de veto demonstrată de perechea PSD-AUR la moțiunea din mai nu se traduce, însă, automat în capacitatea de a construi o guvernare — și, semnificativ, nici nu pare să încerce asta. Scenariul care se conturează spre finalul lui august nu implică o alianță explicită a corpului politic ca atare, ci un pas diferit: PSD, singur, caută un partener separat de AUR — posibil UDMR —, evitând exact costul unei alianțe vizibile cu cealaltă față a corpului politic, pe care niciunul dintre cele două partide, ca fețe diferite ale aceluiași corp politic, nu și-l poate permite fără să-și submineze propria legitimitate în așteptarea unei clarificări în Occident. Dacă acest guvern se formează, el nu va confirma o capacitate sporită a corpului politic de a guverna unit, ci, dimpotrivă, va confirma limita deja identificată: singura cale prin care PSD poate accepta guvernarea rămâne una care îl separă public de AUR, nu una care-i unește; dar chiar și așa, PSD pare să fi ales un premier independent, nu unul propriu, pentru a-și reduce și mai mult expunerea directă la costul vizibil al măsurilor nepopulare care vor urma.
Rolul președintelui, deși nu ține de mecanismul corpului politic însuși, a modelat vizibil durata episodului. Constituția îi dă lui Nicușor Dan o marjă reală de decizie asupra momentului desemnării, iar el a folosit-o activ, amânând deliberat orice nouă nominalizare pe durata vacanței parlamentare, dintr-un calcul propriu, legat de imaginea externă a țării. Această discreție a fost contestată — unii au susținut că președintele nu ar avea, constituțional, dreptul de a refuza sau amâna o desemnare, iar AUR a cerut chiar suspendarea lui pe acest temei. Independent de justețea juridică a disputei, comportamentul președintelui arată că durata blocajului nu ține exclusiv de cele trei refuzuri deja descrise, ci și de un al patrulea calcul, distinct: cel al președintelui însuși, ca actor constituțional, care și-a folosit marja de decizie pentru a evita o desemnare sortită eșecului, nu pentru a grăbi o rezoluție.
Rezultă o configurație structurală distinctă de simpla „izolare” a unei guvernări nedorite, deja documentată pentru episoade anterioare — Ungureanu 2012, Dăncilă 2019. Atunci, restul spectrului politic excludea o țintă, dar rămânea dispus, el însuși, să guverneze. Acum cele trei refuzuri individuale, suprapuse, produc un rezultat pe care nimeni nu l-a ales explicit: nici corpul politic nu guvernează, nici alternativa nu se formează. Nu e o configurație nouă a mecanismului de înlăturare — ea nu ține de cum a fost demis Bolojan, printr-un mecanism pe care în teoria mea l-am numit „preluărea anticipată”, unde PSD alege, cu ajutorul AUR, să părăsească guvernarea. Ține, în schimb, de o fază ulterioară, distinctă: incapacitatea sistemică de a construi ceva nou, odată ce vechea guvernare a fost înlăturată — incapacitate care, în absența unui corp politic concentrat, ca la Budapesta sau la Varșovia, nu ar fi avut aceeași durată.
Cât va dura acest blocaj rămâne, prin natura mecanismului descris, imposibil de precizat: teoria nu oferă un calendar, ci doar condițiile structurale care i-ar putea pune capăt — fie o deteriorare economică suficient de severă încât să schimbe calculul unuia dintre cei trei actori, fie apariția unui semnal occidental suficient de clar încât să reducă valoarea strategică a amânării, fie, cum arată chiar evenimentele din ultimele zile ale lunii august, găsirea unui partener dispus să suporte, alături de fața dominantă a corpului politic, costul vizibil al guvernării, fără ca aceasta din urmă să fie nevoită să se alieze deschis cu cealaltă față a sa.
Concluzia acestei analize nu este că teoria corpului politic explică totul, fără rest. Rămân necunoscute reale — condițiile precise în care fiecare dintre actorii implicați ar accepta, în cele din urmă, o ieșire din propriul refuz, sau rolul exact pe care îl va juca, în final, discreția prezidențială. Dar coroborarea firelor explicative — indecizia occidentală, care lasă fiecare calcul individual fără un reper ferm; prezența unui corp politic a cărui capacitate de veto depășește capacitatea lui de a construi, unit, o guvernare; și marja de decizie a unui actor constituțional care a ales prudența în locul vitezei — oferă o explicație mai completă decât oricare dintre ele, luată separat.
De ce întârzie formarea unui guvern cu puteri depline în România. Aici trebuie să-l întrebăm pe Pahonțu cît mai are de gînd să lucreze la lista aia pe care trebuie să o pună în plic și să i-o dea lui Nicușor.
Desi articolul nu spune nimic nou sau macar interesant cred ca este foarte bun pentru ca sugereaza faptul ca tot ceea ce se intampla in Romania, in orice domeniu de activitate sustinut cu bani publici, este nici mai mult nici mai putin decat un cub rubic irezolvabil indiferent cata inteligenta, maiestrie si viteza este utilizata in incercarea de rezolvare a lui. Cand, cu speranta, crezi ca de pe o fata a cubului ai reusit sa scapi de patratelele care reprezinta ceea ce autorul numeste ”un corp politic concentrat provenit din continuitatea rețelelor fostului partid-stat” acestea se reasambleaza pe una sau pe restul fatetelor cubului. Bolojan a fost lasat sa se joace cu cubul rubic doar pana cand corpul politic de care vorbeste domnul Croitoru s-a saturat sa sara de pe o fateta pe alta.
”Administrația Trump în SUA, percepută de unii ca având înclinații iliberale, este sub contestare internă constantă.”
Well, realitatea e un pic altfel decât se vede de pe malurile Dâmboviței, ca de-obicei:
”Trump’s successful endorsement rate as of Aug. 26 sits at 96.7% for congressional and gubernatorial candidates, and only dips slightly to 95.7% when adding in state executive and official endorsements, according to the USA TODAY data review.”
https://eu.usatoday.com/story/news/politics/elections/2026/08/26/trump-2026-primary-gop-republican-endorsements-data/91445969007/
Ca urmare a modului cum se văd lucrurile de pe malurile Dâmboviței, la București vine Merkel în vizită, nu vine Trump. Sigur e în avantajul României o asemenea stare de lucruri?
Mici miriieli politico economicoase de marti:
Asadar: nu e de stinga de Bruxelles? Pa el, pa mama lui ca nu vrea migratie necontrolata, deci e iliberal, precum ne invata oengeurile, specialistii si iecspertii in nu se stie ce. Numa ca-i polonez si-ti da cu flit, ca are coloana vertebrala (el nu uita ca tara lui a fost desfiintata de 3 ori din gargaunii unor granguri politici), asa ca nu mai zicem nimic si mergem tiris pe burta ca-i apa mica. (Nu e acum momentul ca-i razboi, dar tinem minte si-l ardem noi pe polac cu proxima ocazie. Il distrugem noi cu diareea noastra verbala. Jar maninca!). Alalalt e si ungur, asa ca so pa el. Mai face si garduri pe granita, da’ ce-si inchipuie astia? Peste poate. Pai ce e Europa fara harapi si afgani? Ce mai ramine din Bruxelles fara harapi si afgani?(*) Mister. Riscant, nu ne putem permite asa ceva.
Cotcodacimea de la noi ziceti? In afara ca exista care e problema? Una singura, va rog! Romania functioneaza fara Guvern definitiv sau cum ii veti zicind celui de azi si pe cite se vede chiar merge. Nu stiu de vreo companie privata sa fi facut ceva deosebit in timpul asta, altceva decit sa-si ia toate masurile de precautie pe care si le-a putut imagina si eventual sa stringa putin cureaua. Dumneavoastra stiti vreuna? Asadar baiu’ nu la noi e, e la stat. Si politicul si kommentariatul tot la stat se refera, caci de la el isi primesc si banii si puterea sub indemnul: „Avem o tara, cum procedam?”.
S-a instilat cumva ideea ca „elitele” politice europene ar fi mai bune. Ca, vezi, Doamne, ar fi mari puteri si deci stiu ele ceva. Pina cind a venit un dulau de peste ocean si s-a apucat de facut ordine in curte. Turnesolul Trump a aratat de ce sint in stare respectivele elite. De nimic. Zero. Nada. Ziltch.
Si ne uitam putintel la cine ce-a facut ca Prim Ministru prin Francia (ma rog, Presedente, da, cu „e”, ce-au ei pe-acolo – nu ca de capul ultimilor 3 ar fi fost ceva), Jarmaniea si Inglitera? Ca astea cic-ar fi mari puteri. Pai ce sa faca: au pozat in lideri, cunoscatori de kestii si de etcetera si pleaca din functii plouati si plini de bube, scuipati de electorate, fara sa lase ceva bun in urma pentru Europa si pentru europeni. Si se mira unii de „ascensiunea extremei drepte”. Care-i aia? Doamna Meloni? Serios? Sau asta de-i pe val in Nemtia de Est? Ala-i problema la Jarmaniea? Tare rau trebuie c-a ajuns tara aia. Inglitera cu clovnii aia nevolnici pe care i-a avut regele clapaug ca PM? Caraghiosii aia? Voi considerati elite niste papusi de cirpa?
Si neaparat bagati gastile astea de bisnitari politici si de prostalai care vor si ei la dulceturi, numite Aur, Pol, Pot, Pur, Ambipur, Potaie si Nati-o Frinta. Da’ neaparat, lipseste doar Cocolino :))))) Analiza politica, dom’le, chestii importante, nu te joci. (Astia nu sint in stare sa comande sa mearga la popota un pluton de pifani hamesiti, da’ cumva, democratic au ajuns la cit naiba, 45% intentie de vot? Misto cu „stiintele” voastre politice. Zau, va rid si curcile).
Revenind: care-ai scazut, ba, deficitu’ bugetar? Sa aflam si noi care partid a cheltuit mai putin din banii nostri. Pssst, un mic secret: banii cheltuiti de toti astia sint facuti de privati, de-asta scriu „ai nostri”, ca de la noi vin, de la cei care-i facem. Si pe care ne doare la 3 metri-n spate de discutiile voastre politice, care discutii sint: 1- am o verisoara care trebuie angajata. 2 – am pe unul care trebuie pus manajer la compania x. 3 – Noi, partidul z nu avem reprezentant in Compania de stat y. Si tot asa, negocieri politice, care va sa zica.
Ne veti scuza, nu ne bagam, noi avem impozite si salarii de platit, nu ne putem permite sa ne uitam fara greata la niste marionete care-si cauta pozitii in stat. Cica negocieri politice: mars, ma, d-aci!
(*) ieri m-a sunat ceva ciumete egiptean, pripasit cumva pe-aci ca uom de afaceri roman, vrea tevi de cupru pentru un frate de-al lui care-i la Jarmaniea. El vinde papuci de plaja da’ voia sa diversifice – cica i-ar zice risk spreading kestiei asteia cu ouale(lelele) in acelasi cos, asa-i zice la Ase – afle cit mai e metrul de teava de cupru pe Dambovita. Da’ catozi de cupru n-am? Ca are un frate si la Suedia care ar fi interesat si ar cumpara cu discount :)))))
Adevărul este că atunci când aveați articole financiare vă citeam cu plăcere. De ce credeți că puteți dezbate în politică? Articolul are un nivel prea înalt pentru politica care se face în România. Apreciați mișcări și hotărârii politice la niște oameni care nu sunt in România, in România sunt analfabeți. V aș întreba direct, cu cine va identificați ca gândire când vorbim de politician român ? Vorbiți de Ungaria și de Polonia care au drumuri diferite și succes politic diferit. De ce nu vorbiți cum s a ajuns la o datorie nesustenabilă în România? Arătați i cu degetul pe cei care au făcut împrumuturile la care s a ajuns acum? De ce nu vorbiți in nume personal de cei care au vândut flota de vapoare, fabrici, combinate siderurgice și multe și multe active economice? Cei peste 5 milioane de români care au plecat și care nu se vor mai întoarce nu vor suporta plata datoriei care va crește an de an. Ca economist ar trebui prin calcule să arătați limita superioară a îndatoririi țării și a mecanismelor ce trebuie impementate de a face viața susțineabilă în România. Apoi vorbiți de președinte, care este un matematician modest și care evaluându și profesionalismul în matematică a ajuns la concluzia care ar avea mai mare succes în politică. Nu știu ce variabile a băgat în ecuație dar rezultatul este incert și se pare că a dat-o rău de tot de belea. Pare mai degrabă că este incapabil să ia hotărâri importante și fiind așa misterios i se pare că asta ar fi dovadă de inteligență nu de prostie crasă. Întrucât vă numărați dintre cei care generația dumneavoastră și-a pus speranțe, ar trebui să vă gândiți serios dacă merită ce spuneți.
Autorul pornește de la două premise adevărate:
– dorința unei părți din electorat(30-40%!) pentru un regim iliberal în România (de fapt naționalist, chiar extremist) și
– România nu a reușit(ca Ungaria și Polonia) să scape de urmările și urmașii Comunismului.
Acestea fiind zise și acceptate, voi zice doar că România NU așteaptă să imite ce se va întâmpla în Europa. Românii și ND au optat deja: se vrea un regim naționalist „sănătos”( deci de dreapta!) de tip MAGA, nu iliberal ci autoritar/dictatorial tip Erdogan, Putin, Trump. Aceasta este, după părerea mea, direcția spre care se îndreaptă România.
PS. ND este parte a acestei soluții.
Din păcate, în România există încă structuri umane de tip oligarhic rus ‘Siloviki” importată de la comuniștii controlați de la Moscova, după al doilea război mondial.
Colac peste pupăză, practicile oligarhice s-au suprapus peste alte tare instituționale vechi, acumulate de-a lungul timpului de la regimurile sub ocupație turcă.
Românii s-au obișnuit cu ideea de a plăti altora costul așa zisei suveranități locale.
Atunci era Înalta Poartă ( pe atunci era sultanul, o aliniere naturală cu centrele de putere contemporane claselor politice consecutive. Azi lumina vine automat de la Bruxelles sau Washington
Eforturile merg în a securiza dependența ,nu neapărat a avansa o agendă independentă progresivă în sens evolutiv spre mai bine (social și economic) pentru populație.
Să mai adăugăm că în ADN-ul serviciilor de securitate, interne o mare influență a avut-o practicile din modelul francez, supraveghere a indivizilor cu metodele polițiilor secrete , structurile informatorilor lui Basile Fouquet
În fond -Sistemul- avem contemporan cu noi azi o rețea HUMINT dezvoltată de sus în jos, de tip vertical, care se suprapune peste ierarhia oligarhică.
Decidenții politici sunt atenți selectați în stadiile inițiale ca și colaboratori-informatori .
Iar în momentele cheie, de basculare, sunt activați li se pun pe masă , deciziile de luat (de către alții, cei care împrăștie Lumina) în numele supraviețuirii colective.
Dacă la început ar fi fost ideea selecționării membrilor Sistemului pe baza unor criterii meritocratice, timpul și practicile, au transformat pe cei mai buni dintre cei buni.. într-o rețea de demagogi și de vorba românească, pupincuriști.
Cei care refuză să îmbarce în logica sistemului, sunt îndepărtați prin operațiuni de tip kompromat sau pur și simplu sunt folosite imediat serviciile justiției , subordonate politicului.
Controlul serviciilor secrete nu există.
E invers, serviciile secrete controlează leadershipul civil.
Prin constituție, serviciile au alocate resurse disproporționate în raport cu necesitățile reale,care primordial ar ține de un tip de educație deschis științific, în care întrebările , dialogul argumentat ar trebui valorizat.
Pluralitatea este considerată încă o slăbiciune.
Diversitatea e acceptată doar atunci când convine sistemului oligarhi, nu trebuie să iasă din matcă.
Pe Internet încă se găsește episodul cu Căpitanul Cașcaval și liderii de atunci ai micilor ONG-uri transformați de-a lungul timpului în decidenți de primă linie la nivel politic și executiv.
Înregistrată în 2011 e antologică și premonitorie, reflectă tocmai raporturile existente până azi de autoritate reală din 2026
Avem două persoane care au devenit la acest moment, liderii sistemului de putere din România , unul este Președintele Nicușor Dan un tip boem visător, care caută consensul cu orice preț, a părților , chiar cu riscul de a pierde noțiunea deciziei proprii decisive. Iar a doua persoană un caracter intransigent, egocentrică , cu șanse de a deveni viitorul Președinte Dl Simion care ține la imaginea lui proiectată și acționează cu siguranța unei persoane susținute din spate. Ar trebui să ne întoarcem la Caragiale.
Întrebare, poate cineva garanta că atunci, aceste două persoane nu erau deja înrolate în relații de informator , colaborator cu un ofițer de atunci a SRI -ul de la aceea dată?
Modernizarea societății și a serviciilor ar fi trebuit să treacă și prin politicienii, academicienii formați educași în mentalitatea democratică a Vestului.
Doar nu, s-au finanțat chiar public mastere pentru a forma tinerii în țări din Occident..pentru a funcționa în administrație, a produce modernizarea.
Și totuși , se promovează oamenii, speranțele din pepiniera dlui Dâncu din universitățile locale.
De ce?
Deoarece sunt mai previzibili și ușor de controlat, răspund celor de la butoane.
Autonomia critică, intelectuală e încă privită local, un defect major. Critica insubordonare, defetism.
Și totuși observând doar privind, de exemplu practica păstrării pensionarilor speciali la butoanele puterii e în fond un semnal care denotă carențe manageriale enorme.
În orice societate normală, unele dintre sarcinile fiecărui șef(lider) numit ar fi păstrarea , întărirea, dezvoltarea eficientizarea bagajului instituțional , selecția , formarea succesorilor după 2 mandate.
Suntem la ani lumină de obiectivul unei reziliențe instituționale și a unei culturi de adoptare a bunelor practici bazate pe metodologia științifică.
Pentru că la români , Puterea e asociată mental, proiectată pe viață, vine cu funcția.
Nu mai contează blocajele instituționale create, slaba capacitate de adaptare la cerințele lumii în continuă schimbare , pentru că șefii au tendința de percepe funcția lor imuabilă pe viață.
Nu contează că talentele locale se pierd în irelevanță, că munca cinstită a unora se irosește la capătul unui examen prearanjat.
E justificat,nu.. doar vorba aia a Generalului Chelner Oprea…interesul național o cere…
Personalități mucava, aventuriere fără studii, fără specializări care au făcut carieră cu fraza celebră -interesul național- -hai la o cafea- și care se autopromovează , adoptând-imitând în comportament cei care au reușit în ochii lor.
Îmbrăcămintea designer-ului la modă , mașina zile, distracția zilei.
Frazele prenotate denotă profunzimea precară a gândirii lor interioare, absența bazelor filozofice și intelectuale în conceptualizarea lumii actuale.
Băăă.. e prima lor reacție.
Devine din ce în ce mai clar că fără U.E, națiunile din Estul Europei ar dispărea urgent în noul context internațional de competiție.
Azi la Est nu se mai găsește Marele Urs.
Ni se transmite să înțelegem că avem Balene Ucigașe care mănâncă urșii la cină.
O nouă idee a rebrănduirii unui brand de cruzime în numele căruia tăbăcirea , care pe care asigură naturalistic pe termen lung supraviețuirea celui mai puternic.
Avem pe peliculă încă acces la Balada lui Narayama care rezumă cinematografic , gândirea naturalistă cei mai slabi ar trebui sacrificați în momentul când pentru comunitate devin costuri.
Din păcate nu e un trend local, în alte țări democratice avem o contrapondere variantă a morții asistate la cererea beneficiarilor care se lasă convinși că hedonismul individual consumerist e o variantă alternativă la modul cum ar trebui să ne trăim viața, doar în plăcere.
Gândirea războinică revine în actualitate, la Vest de unde ar trebui să vină lumina, se glorifică o gândirea spartană, chiar dacă sinucigașă la capăt de linie… până la urmă magică, wishiful thinking că nivelul de testosteron individual ar garanta succesul la nivel de reușită societală
Acum ne putem doar cutremura de spectrul unei AI alimentate și antrenate cu ideile din cărțile autorilor sovietici , a fasciștilor Mein Kempf, sau a ordinii sociale de tip chinez, cu sisteme de clasificare a vieților umane măsurate în sistemul metric.
Nu contează că în acest moment suntem la un buton distanță de un dezastru mondial.
Dar să rămânem optimiști, totodată, istoria ne demonstrează că asocierea socială a celor mai mici diferiți, puterea colaborării , capacitatea de a converge spre un obiectiv comun, statistic a bătut până acum tentația de dominare a marilor predatori, care devin leneși și autosuficienți de limitați odată intrați într-un confort ultim.
Giulliano Da Empoli a rezumat bine, azi trăim din păcate ora predatorilor.