Cum nu se poate mai firesc ca, în ansamblul atât de bogatelor și de utilelor surse bibliografice la care a făcut apel Tatiana Niculescu în vederea scrierii excelentei biografii critice Viețile și morțile lui Constantin Noica (editura Humanitas, București, 2026) atât Jurnalul de la Păltiniș, cartea-cult din anul 1983 a lui Gabriel Liiceanu, cât și volumul Am inventat Păltinișul. Scrisori, amintiri, evocări din 2024 să ocupe locuri de seamă. În cea de-a doua, în care prin strădania lui Grigore Vida, au fost reunite texte datorate atât antrenorului cultural Constantin Noica cât și ucenicilor nu doar într-ale filosofiei care au fost Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, dl. Liiceanu povestește cu lux de amănunte cum s-a născut ideea scrierii Jurnalului… și cum a primit dl. Noica vestea apariției cărții. Carte devenită, cum spune dl. Liiceanu, un basm cultural.
Din Jurnal … Tatiana Niculescu decupează, la un moment dat, exclamația autorului Devenirii întru ființă: ”Nu am biografie, am numai cărți”. Iar dintr-o însemnare aflată în arhiva SIE, Tatiana Niculescu reține avertismentul: ”de la un anumit nivel, un creator iese din propria biografie. Va fi o problemă pentru biograful meu, dacă voi avea unul, și este o problemă pentru propria mea conștiință”. Or, ceea ce îi reușește la modul cu totul admirabil autoarei volumului recent apărut la Humanitas este să demonstreze că Noica a avut și biografie, și cărți. Dacă în privința cărților lucrurile sunt cumva clare, aceasta în pofida faptului că atât la vremea apariției cât și după 1989 ele au avut parte atât de entuziaste aprecieri cât și de critici, că a existat și mai există încă un mit Constantin Noica, reconstituirea biografiei filosofului de la Păltiniș este ceva mai complicată. Și nu doar din cauza faptului că, uneori, biograful se confruntă cu incertitudini referitoare la unele evenimente și date. Că trebuie să deducă ori să aproximeze prezențe în cutare locuri semnificative în anumite momente-cheie. Afirmă Tatiana Niculescu undeva, către sfârșitul cărții: “Cu trecerea timpului, existența lui Noica a fost sacralizată. Între detractori și hagiografi se întind spațiul unei vieți ieșite din comun, care cu greu poate fi înțeleasă în afara articulațiilor ei biografice și a contextului în care a fost trăită. Aceasta așază devenirile și ideile lui Noica pe canavaua lor vremelnică, dar, în același timp, fac din el, un gânditor modern, dacă nu chiar un gânditor la modă’’.
Ce reușește Tatiana Niculescu? Să pună ordine în lucruri. Să arate ce se ascunde în spatele acestei sacralizări. În spatele vieților și morților succesive, vieți și morți de percepție, firește, de care a avut parte protagonistul cărții. Tatiana Niculescu citește, comentează, analizează, rezumă scrierile fundamentale ca și unele, multe, dintre articolele lui Constantin Noica apărute în presă. În special articole din interbelic. În marea lor majoritate aflate astăzi în ceea ce francezi numesc les enfers de la bibliothèque. Le plasează și evaluează în contextele epocilor istorice în care au apărut. Îl readuce în atenție pe omul Noica. Cu bunele și relele lui. Cu derapajele politice impardonabile. Cu seninătatea și cu umorile sale. Cu mondenitățile de la începutul vieții, cu existența deliberat acceptată modestă de mai târziu. Cum spuneam, nu îl sanctifică. Îi arată și meritele, și scăderile din viața cotidiană, și suferințele din viața de familie (moartea unui frate și a unei surori), și infidelitățile din contextul mariajelor “deschise”, mai întâi cu Wendy, mai apoi cu Mariana Noica, și cotloanele întunecate ale existenței.
Cartea reface amănunțit calvarul trăit de Noica între anii 1958 și 1964, ani petrecuți în închisorile comuniste. Pitești, Malmaison, Jilava, Văcărești. Ca și surpriza neașteptatei eliberări din anul 1964. Tragedia anilor petrecuți în temnițele comuniste e deslușită de Tatiana Niculescu îndeosebi prin relectura inteligentă a cărții Rugați-vă pentru fratele Alexandru. Prin grila de interpretare oferită de cartea cu vădit caracter autobiografic. Viețile și morțile lui Constantin Noica insistă asupra plasării atitudinilor cărturarului în epocile istorice pe care le-a parcurs. Epoci marcate de totalitarisme. Unul mai dur, mai nefast decât celălalt.
Constantin Noica a făcut parte din binecunoscuta generație ’27. Mulți dintre reprezentanții acesteia au fost discipoli ai lui Nae Ionescu, care, după ce s-a numărat printre marii admiratori al regelui Carol al II lea, a trecut de partea legionarilor. Pare-se că Noica nu s-ar fi numărat printre preferații Profesorului. Însă și el s-a situat în opoziție cu regele, a refuzat chiar să mai colaboreze cu Fundațiile Regale în semn de protest față de așa-zisele persecuții la adresa legionarilor și moartea lui Zelea-Codreanu și s-a plasat de partea legionarilor.Le-a susținut și elogiat acțiunile în nenumărate articole risipite prin ziarele Legiunii, a scris și în favoarea Germaniei naziste. Firește, l-a oripilat pe Mihail Sebastian. A oscilat între Descartes și Dostoievski, mai apoi între Descartes și Cioran. A refuzat soluția exilului salvator, a fost arestat și încarcerat între 1958 și 1964. Și înainte de arestare, și în anii de executare a pedepsei, și după eliberare s-a aflat permanent în atenția Securității. A cedat, chiar dacă cu anumite condiții și precauții, cântecelor de sirenă ale acesteia. A fost recompensat pentru servicii. A scris la Glasul patriei, a lăudat realizările regimului comunist, și-a contrariat prietenii din exil pe care a încercat să îi convingă că în România comunistă lucrurile merg spre bine. Că trebuie rezistat prin cultură.A fost folosit de Malefica Instituție, cum a numit-o Matei Călinescu, drept agent de influență. A avut serioase dispute cu Emil Cioran, cu Monica Lovinescu, cu Sanda Stolojan, cu Virgil Ierunca. A primit, dar i s-au și refuzat pașapoarte, prima ieșire în Occident s-a produs doar în 1972. Au urmat și altele. Destule. De fiecare dată, la revenirea în țară Noica a întocmit rapoarte. Nu i-a plăcut când, în anii ‘80, Andrei Pleșu a reușit să publice un articol în care vorbea despre perniciozitatea exacerbării direcției naționaliste. După eliberarea din închisori, Noica a publicat vreo zece cărți, însă a fost veșnic victima acelui mă publică, nu mă publică.
În 1967, printr-o întâmplare, Constantin Noica l-a cunoscut pe promițătorul tânăr Gabriel Liiceanu. Căruia i-a devenit antrenor cultural. În timp, Gabriel Liiceanu a devenit un al doilea Rafail. Doi ani mai târziu, în 1969, Constantin Noica l-a cunoscut pe Andrei Pleșu, Odată cu pensionarea s-a născut Păltinișul. Un fenomen unic în cultura românească. Concretizarea unui vis nutrit de Noica încă din vremea Jurnalului filosofic. Primii învățăcei au fost Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță. Au urmat și alții. Direcți sau indirecți. “Figura lui Constantin Noica a devenit mai importantă decât filozofia lui Constantin Noica, pentru că noi l-am primit cu adevărat pe Noica, în sufletele noastre, nu citindu-l pe Noica, ci văzându-l pe Noica făcând toate operațiunile vieții și ale gândirii prin ochii lui Gabriel Liiceanu ”, scria în 2015 Horia Roman Patapievici.
Or, în astfel de condiții, scrierea unei biografii critice cinstite a lui Constantin Noica nu este un lucru tocmai simplu. Admiratorii filosofului trec, cred, mai ușor asupra derapajelor legionare ale lui Noica, însă nu au cum să nu fie șocați de relația acestuia cu Securitatea. Complet necunoscută celor antrenați de Noica la Păltiniș. Tocmai de aceea cred că nici d-lui Gabriel Liiceanu, director general al editurii Humanitas, nu i-a fost tocmai ușor să publice o astfel de carte. Deși scrisă cu un echilibru exemplar.
În vederea scrierii cărții, Tatiana Niculescu a consultat surse documentare diverse. Mai întâi, scrierile din toate epocile ale lui Noica. Analizele consacrate operelor acestuia. Mărturiile antologate în volume. În jurnale și memorii. Dosare din arhiva CNSAS și din arhiva SIE. Corespondența filosofului. Arhiva aflată în custodia lui Gabriel Liiceanu. Erorile documentare din volum sunt puține și nesemnificative. De pildă, Orizonturi roșii, cartea generalului Pacepa, a fost serializată și difuzată de Europa liberă începând din luna ianuarie a anului 1988, nu din noiembrie 1987. În noiembrie 1987 i-a fost anunțată iminenta difuzare, într-un editorial de tip analiză semnat de Vlad Georgescu. Oricât ar părea de curios, în 1987 Radioul american cu sediul la München nu mai era de multă vreme victima bruiajelor. Avem în acest sens mărturia aceluiași Vlad Georgescu, mărturie ce poate fi consultată și azi pe site-ul postului. În anii ’50, săptămânalul Contemporanul nu avea cum să fie sub controlul Consiliului Culturii și Educație Socialiste. Acesta a apărut mult mai târziu. După dispariția Ministerului Culturii și a Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă.
Tatiana Niculescu- VIEȚILE ȘI MORȚILE LUI CONSTANTIN NOICA; Colecția Memorii- Jurnale, Editura Humanitas, București, 2026
