Încă din anul 1948, când a început să scrie la gazetă, și nu oriunde ci la România liberă, dacă nu cumva chiar dinainte, și până la decesul intervenit în luna aprilie a anului 2024, Ecaterina Oproiu a fost ceea ce pe bună dreptate poate fi socotit un caz. A reușit să termine Facultatea de Drept și mai apoi să devină jurnalistă în pofida faptului că avea ceea ce pe toată durata perioadei comuniste se chema dosar prost. Tatăl ei deținuse o mică afacere și, din câte se pare, fusese și proprietarul unui mic bloc. După episodul România liberă a urmat angajarea la Radiodifuziunea Română. Tânăra jurnalistă se dovedise, pesemne, un cadru de nadejde, căci în 1957 i s-a acordat permisiunea de a însoți un important Teatru din România la Festivalul Goldoni din Italia. În anul 1958 s-a hotărât recrutarea ei de către Securitate, urmând să fie folosită mai ales cu ocazia viitoarelor posibile ieșiri în străinătate. Ecaterina Oproiu se căsătorise cu Costin Murgescu și el gazetar și viitor economist de seamă căruia i se cam iertase trecutul legionar ca și faptul că tatăl său, Ion Murgescu, fusese condamnat la închisoare tocmai pentru apartenența la Legiune. Murgescu a fost principalul autor al argumentelor pe care conducerea comunistă de la București le-a folosit spre a respinge planul Valev.
Iată însă că doar la câteva luni după recrutare, Ecaterina Oproiu avea să fie concediată de la Radio, pare-se că din cauza unui gest neconform cu instructajul petrecut cu ocazia deplasării în Italia.Dar și din cauza unor omisiuni în autobiografie. Încercările de a fi salvată (pare-se chiar de unii angajați ai Securității) au eșuat așa că ani buni Ecaterina Oproiu nu a avut serviciu. Fiica ei, Ileana Tureanu, spune că, în timpul acesta mama ei a pus conserve și s-a ocupat compulsiv de decorarea casei. A mai făcut și altceva. A dat pe mai departe note informative Securității. Cel mai adesea sub numele de Ruxandra Milian. Reintegrată în presă a devenit, în 1965, redactor șef al revistei Cinema, post pe care l-a deținut până la sfărșitul anului 1989. În 1967, Ecaterina Oproiu a fost primită membră PCR. Atunci i s-a închis dosarul de colaborator. Pare-se că, totuși, a colaborat cu Securitatea și pe mai departe căci a dat note și sub numele întreg din buletin, fiindcă așa îi impunea funcția, ca și sub pseudonimul Katy. L-a încondeiat, între alții pe Neculai Constantin Munteanu care a primit de la CNSAS dovada că sus numita Katy era exact Ecaterina Oproiu. Când a fost înlăturată, la începutul anului 1990, de la conducerea revistei Cinema în urma unui episod despre care s-au vorbit multe. Ecaterina Oproiu avea deja 60 de ani. Adică depășise demult vârsta legală de pensionare. Se zice că și-ar fi plătit rămânerea în funcție și după 57 de ani făcând exces de zel în proslăvirea familiei domnitoare.
Între 1965 și 1989 Ecaterina Oproiu a scris enorm. Nu doar la revista pe care o avea în grijă, ci și la Contemporanul, România literară, Scânteia, Lupta de clasă devenită la un moment dat Era socialistă, și în multe, multe alte locuri.Deloc neimportante. Era prezentă și lua cuvântul la dezbateri, apărea foarte des la Televiziune, o vreme chiar figura ei se confunda cu Telecinemateca unde prezenta fascinant filmele vechi, în special cele cu Bette Davis și Ingrid Bergman. Asta deși critica adesea vehement TVR-ul în cronicile de specialitate scrise în Contemporanul vreme de 21 de ani. Parcă o văd și acum. Îmbrăcată cel mai adesea într-o bluză albă tip cămașă, uneori completată cu o haină neagră, cu o neglijență atent studiată, întotdeauna cu un stilou gros în mână. A fost, cum bine observa Ovid S. Crohmălniceanu într-o recenzie, cel mai citit critic. Eu aș zice că și cel mai vizionat. Asta până prin anul 1985.Și aceasta din motive binecunoscute. Două, mai apoi trei ore de program, lipsite de valoare. După 1989, Ecaterina Oproiu a spus că a fost eliminată de pe micul ecran la ordinul expres al Elenei Ceaușescu.
După înlăturarea de la conducerea revistei Cinema, după ce nu a mai avut privilegiul de a merge an de an la Cannes și de a face parte din comisiile ce hotărau ce filme ar urma să fie cumpărate, Ecaterina Oproiu a revenit o scurtă vreme în presă. În presa tulbure a anului 1990, desigur în ziarele favorabile FSN și lui Ion Iliescu. A fost pentru o scurtă vreme director adjunct al Teatrului Giulești, redenumit în vremea trecerii ei pe acolo, în perioada în care marele regizor Vlad Mugur era director, Teatrul Odeon. Cum Ion Iliescu pare-se că nu prea a rămas nimănui dator, Ecaterina Oproiu a fost preț de 10 ani membru al CNA, beneficiind de toate privilegiile aferente funcției. Salariu bun, rang de secretar de stat și mașină la scară. După încheierea lungului episod cu pricina, nu a mai revenit în presă. A publicat câteva cărți. Un Jurnal în mai multe volume, două pretinse romane (Miss România, O garsonieră în Iad) și trei piese de teatru antologate în volumașul Comedii cu nisip în dinți. Toate apărute la editura Semne. Mai nimeni nu i-a băgat în seamă noile producții. S-a vorbit, în schimb, tot mai insistent despre colaborarea Ecaterinei Oproiu cu Securitatea. Cel mai recent într-un articol foarte bine documentat scris de Iulia Popovici și Mihai Burcea, apărut în Observator cultural , și în cartea Învinși și învingători. Artiști în culisele scenei, carte în multe privințe amendabilă, scrisă de Cristina Modreanu
Am făcut această lungă, poate prea lunga recapitulare din dorința de a sublinia ideea că Ecaterina Oproiu a fost ceea ce s-ar numi un caz. Iar cazul respectiv chiar merită o carte scrisă corect, nerevanșard, echilibrat. Calități pe care le are, indubitabil, volumul Ecaterina Oproiu. Idolul și super-producția scris de Miruna Runcan și de Ana Smaranda Teodorescu și apărută recent (2026) la Editura Muzeul Literaturii Române. Nu știu care a fost contribuția fiecărei autoare la scrierea cărții, deși comentariile sunt redactate la persoana întâi singular. Peste tot, sublinierile sunt asumate de M.R. Adică de Miruna Runcan. Cartea este o supriză plăcută fiindcă, printre altele, Miruna Runcan a izbutit, măcar de data aceasta, să pună stavilă umorilor vizibile în alte cărți anterioare ale sale. Mai ales în Damen Vals în care profesoara de la Cluj se luptă nu doar cu mai vechea ei clientă Margareta Bărbuță, ci și cu Maria Vodă Căpușan. E drept, Margareta Bărbuța nu scapă nici de data asta, așa cum nu scapă nici Valentin Silvestru, amândoi catalogați ca fiind ziariști de partid.
În cele opt capitole ale cărții ni se spune, se analizează totul sau aproape totul despre Ecaterina Oproiu. Se vorbește aplicat despre transformările stilistice din scrisul său, despre cum a scăpat acesta de regulile dure ale realismului socialist și prefabricatele lui lingvistice, despre prezența constantă a ironiei, despre preferințe și idiosincrazii. Despre cronicile de film și de televiziune, despre faptul că în revista Cinema ori în cronicile publicate altunde Ecaterina Oproiu a apărat multe filme cu probleme (tot mai multe în anii ’80), filme semnate de Mircea Danieliuc, Alexandru Tatos ori Dan Pița. Curios, nu ni se spune mai nimic despre criticul de teatru Ecaterina Oproiu. Care a publicat și în revista Teatrul. Se observă justificat că Ecaterina Oproiu nu a fost o fană a teoriei. Făcea adesea paradă de cultură, nu a agreat însă niciodată semiotica. Se analizează publicistica apărută în volum, mai ales culegerea 3X8 plus infinitul. Se comentează prezența devenită regulă la Cannes (în 1989 totuși s-a întâmplat totuși ceva, un ceva nu tocmai deslușit, cert e că au lipsit relatările ample despre întîmplările de pe Croazetă), corespondențele și interviurile ei de acolo, jocurile cu cenzura. Temenelele făcute în fața cerințele ideologiei comuniste. Se invocă adesea (cartea suferă de anumite repetiții) ironia constată, foarte frecvent orientată politic care poate că îi garanta jurnalistei viza și pentru ediția următoare. Se comentează politica editorială a revistei Cinema. În economia cărții, analiza diverselor aspecte din cariera de jurnalist a Ecaterinei Oproiu are prioritate. Relativ frecvent se subliniază ideea că și în cele trei piese publicate înainte de 1989 (Nu sunt Turnul Eiffel, Interviu și Cerul instelat deasupra noastră) tot jurnalismul a fost pe primul loc. Dramaturgia este contaminată de presă. N-aș zice că literatura dramatică a Ecaterinei Oproiu ar fi chiar foarte prețuită de cele două autoare. Cerul înstelat…este chiar desființată pornind de la o apreciere negativă a lui Mircea Ghițulescu. Este întors pe toate fețele feminismul din scrierile Ecaterinei Oproiu. Se vorbește onest despre haloul de adversitate din jurul tăcerilor de după 1989 care au marcat existența devenită cvasi-anonimă a Ecaterinei Oproiu. Aș spune chiar că, după 1989, Ecaterina Oproiu nu a mai avut dreptul de a fi nici măcar controversată. A fost și a murit definitiv condamnată.
Cartea conține și erori. Mai ales de nume. Este de vreo trei-patru ori greșit transcris numele lui Neculai Constantin Munteanu. Care nu, nu e Niculae. Rebotezat este și Constantin Vaeni. Se vorbește la un moment dat despre un oarecare colonel Doicaru. Care era nimenl altul decât viitorul general Nicolae Doicaru, după 1978 devenit ministru. Un om din preajma lui Pacepa. Nu se scoate o vorbă despre episodul Giulești/Odeon. Despre faptul că Ecaterina Oproiu a fost adjuncta lui Vlad Mugur în timpul scurtului lui directorat de acolo, Oare de ce? Honni soit qui mal y pense!
Firește, erorile ca și omisiunile sunt mici. Și nu scad importanța cărții.
Miruna Runcan, Ana Smaranda Teodorescu- ECATERINA OPROIU. IDOLUL ȘI SUPER-PRODUCȚIA; Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2026
