Convenția de la Geneva din 1951 și dosarul AAI/CIME – Latina (1972-1973)

Rezumat. În primul episod al acestui dosar documentar – Pașaportul pentru Italia. Dosarul Securității și dizidența in nuce a lui Ioan Petru Culianu (1971–1974) – am arătat că biografia de refugiat și dizident a viitorului istoric al religiilor nu începe cu plecarea în Italia, la 1 iulie 1972, ci cu interceptarea, la 13 iulie 1971, a unei scrisori a mamei sale, Elena Bogdan, copiată în trei exemplare la Biroul IX al Securității din Iași. Pe baza dosarelor A.C.N.S.A.S. – dosarul informativ D.I. 001213 și cele două volume ale dosarului penal D.P. 13975 – am reconstituit acolo mecanismul represiv care l-a transformat pe unul dintre cei mai străluciți studenți ai generației sale în obiectul unei urmăriri de patru ani, încheiate cu sentința în lipsă din 29 noiembrie 1974. Tot acolo am propus definiția unei dizidențe incipiente pe cinci paliere – vocațional, al conștiinței de sine, juridic, familial-colectiv și existențial – și am pledat pentru o etică a atenției sporite în lucrul cu arhivele poliției politice. Episodul de față face pasul pe care primul îl anunța: iese din arhiva Securității. Documentele inedite prezentate aici provin dintr-o arhivă care nu a fost produsă de o poliție secretă, ci de o administrație pentru refugiați: dosarul personal nr. 74120 al Centrului de Emigrare AAI/CIME de la Latina, păstrat la Arhiva de Stat din Latina, deschis la Trieste la 13 noiembrie 1972 și închis la Latina la 13 septembrie 1973. Cele două serii arhivistice nu s-au citit niciodată una pe cealaltă – și tocmai de aceea, acolo unde cad de acord asupra unei date, a unei adrese sau a unei burse, istoricul stă pe un teren neobișnuit de ferm. Ceea ce în primul episod era o dizidență reconstituită din notele urmăritorilor devine aici o biografie juridică reconstituită din formularele protecției: fișa de înregistrare cu fotografiile tip pașaport, certificatul de «rifugiato politico», bonul de îmbrăcăminte, cele șapte permise de ieșire din lagăr, scrisoarea prin care UNHCR îl califică «ai sensi della Convenzione di Ginevra» și declarația de renunțare pe care Culianu o corectează cu mâna lui, alegând Italia în locul Canadei. Legătura dintre cele două episoade nu este doar documentară, ci și metodologică și interpretativă. Metodologic, dosarul de la Latina oferă exact ceea ce regulile lui Gabriel Andreescu cer și rareori găsesc: un «afară» al arhivei Securității care este el însuși o arhivă, permițând verificarea aproape punct cu punct a interceptărilor. Interpretativ, el obligă la redefinirea profilului de dizident al lui Culianu: cele cinci paliere propuse în primul episod primesc acum ancoraj în hârtii administrative italiene – prima declarație vocațională a viitorului istoric al religiilor nu se află într-un manifest, ci într-o cerere de externare dintr-un lagăr de refugiați. Iar cronologia se lasă corectată: episodul Nekyia, plasat de memoria familiei în 1972, trebuie redatat, foarte probabil, între 13 ianuarie și începutul lui martie 1973, în primele luni de la Latina. Cititorul va găsi la finalul articolului cronologia documentară integrală (1950–1991), iar în anexă documentele-cheie ale dosarului.

• La 13 noiembrie 1972, la Trieste, un absolvent român de douăzeci și doi de ani semnează formularul bilingv nr. 74120: este nașterea juridică a refugiatului Ioan Petru Culianu, cu destinația proiectată «CANADA» – destinație pe care, zece luni mai târziu, o va tăia cu mâna lui.
• Dosarul de la Latina – inedit, 31 de file – este prima arhivă care permite controlul sistematic al dosarelor Securității referitoare la Culianu: aproape fiecare afirmație factuală din interceptări poate fi verificată prin documentele administrației italiene pentru refugiați, ale UNHCR sau ale Universității Catolice din Milano.
• Recunoașterea lui Culianu ca «rifugiato politico» s-a produs în interiorul limitării geografice prin care Italia, din 1954 până în 1990, a determinat Convenția de la Geneva pentru refugiații europeni: limitarea nu este fundalul biografiei sale, ci condiția ei juridică de posibilitate.
• La 13 septembrie 1973, pe formularul standard de renunțare la asistență, Culianu taie tipăritul «partenza in» și scrie «sistemazione in ITALIA»: un gest mărunt cu bătaie juridică majoră, prin care refugiatul în tranzit devine cărturar rezident, cu drept de muncă și de studiu sub articolele 17 și 22 ale Convenției.
• Trei documente inedite – scrisoarea rectorului Giuseppe Lazzati din 16 octombrie 1973 și cele două scrisori ale lui Culianu către familie, interceptate de Securitate – împreună cu dosarul lagărului permit corectarea a trei date din literatura biografică, între care datarea tentativei de sinucidere (Nekyia): nu 1972, ci, foarte probabil, primele luni de la Latina (ianuarie–martie 1973).

Introducere: o declarație semnată la Trieste, noiembrie 1972

La 13 noiembrie 1972, într-o încăpere de birouri a Amministrazione per le Attività Assistenziali Italiane e Internazionali (A.A.I.) din Trieste, un proaspăt absolvent român de douăzeci și doi de ani semna un formular bilingv italo-român cu numărul 74120. Cu scrisul ușor aplecat pe care avea să-l păstreze toată viața, se citește semnătura: «Ioan Petru Culianu». Declarația tipărită de deasupra semnăturii este severă în ton și lipsită de sentimentalism în detalii. Semnatarul, cel «care a cerut azil politic în Italia», acceptă că asistența în centrele pentru refugiați străini îi este acordată de Guvernul italian prin A.A.I., instituție care suportă toate cheltuielile întreținerii sale, se obligă să păstreze o bună conduită morală și civică în Centru. În fine, se angajează «cu toată solicitudinea», să-și urmărească restabilirea definitivă în țara pe care a ales-o liber. Țara este scrisă de mână, cu majuscule, în caseta rezervată: «CANADA»[1].

Șase categorii de file ne-au parvenit din acest dosar Trieste-Latina: fișa de înregistrare model APS/1, cu cele două fotografii tip pașaport și semnătura autografă; declarația bilingvă din 13 noiembrie 1972; certificatul de recunoaștere ca «rifugiato politico» din 13 ianuarie 1973, semnat de directorul Centrului, Giovanni Bilanzuoli; cele șapte cereri autografe de «permessi temporanei» din februarie-mai 1973; bonul de îmbrăcăminte din 19 februarie 1973; și «Dichiarazione di rinuncia» din 13 septembrie 1973, corectată de mână pentru a consemna stabilirea în Italia în locul destinației canadiene proiectate inițial. La acestea trebuie adăugată scrisoarea Biroului UNHCR pentru Italia din 10 aprilie 1973, în care principele Alfred zur Lippe-Weissenfeld îl califică pe Culianu, «ai sensi della Convenzione di Ginevra», drept refugiat tout court. Aceasta este, la rece, nașterea juridică a unui savant al cărui itinerar academic ulterior – Italia 1972-1978, Olanda 1978-1986, Chicago 1986-1991 – avea să fie rezumat, cu un fel de eleganță obosită, drept «discipolul român al lui Mircea Eliade»[2].

Articolul de față propune o altă lectură. Dosarul de la Latina, studiat aici pentru prima dată, ne permite – ba chiar ne obligă – să redefinim profilul de disident al lui Culianu, ancorându-l în limbajul juridic al Convenției din 1951 și în hârtiile de zi cu zi ale statutului de refugiat. Metoda este reconstitutivă și lucrează în două direcții: pe de o parte, citesc dosarul informativ al Securității D.I. 001213 (București, Iași) și dosarul penal D.P. 13975 (Tribunalul Militar București) prin dosarul de la Latina, și pe de altă parte, permit lectura prin textul Convenției din 1951 și al Protocolului din 1967, deopotrivă, așa cum au și fost receptate în dreptul italian[3]. Argumentul se desfășoară în șapte secțiuni. Secțiunea I expune metoda: cum trebuie interpretate documentele produse de o poliție politică și cum permite dosarul de la Latina controlul lor. Secțiunea II descrie arhitectura instituțională a A.A.I. și a CIME și momentul înregistrării la Trieste. Secțiunea III reconstituie cadrul juridic: definiția conjunctivă a articolului 1A(2); limitarea geografică a articolului 1B(1)(a), sub care Italia a ratificat; mecanismul ireversibil al articolului 1B(2); Protocolul din 1967, care a abolit limitarea temporală păstrând pe cea geografică și, în fine, ridicarea rezervei italiene prin Legea Martelli din 1990. Secțiunea IV îl “urmărește” pe Culianu prin lagărul[4] de la Latina: certificatul Bilanzuoli din 13 ianuarie, permisele, bonul de îmbrăcăminte, scrisoarea interceptată din 1 martie. Secțiunea V citește scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973 ca apogeul juridic al dosarului. Secțiunea VI analizează «rinuncia» din 13 septembrie. Secțiunea VII redefinește profilul de disident al lui Culianu în cinci straturi interpretative conjugate – vocațional, autoconștient, juridic, familial-colectiv și existențial – fiecare ancorat în documente precise. Două anexe alcătuiesc coloana documentară a noii lecturi. Anexa I redă, între altele, textul românesc al scrisorii din 16 octombrie 1973 prin care Giuseppe Lazzati, rector al Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano, îi acorda lui Culianu bursa 1973-1974 a Departamentului de Științe Religioase. Anexa II redă textul românesc al celor două interceptări ale Securității, din 1 martie 1973 și de la sfârșitul lui octombrie 1973. Aceste trei documente, publicate aici integral pentru prima oară, sunt prilejul nemijlocit al revizuirii de față[5]. Dosarul de la Latina frapează tocmai prin caracterul lui nedeclarativ: nu conține niciun manifest – niciunul, cel puțin, nu a ieșit încă la iveală. Conține doar munca lentă, răbdătoare și juridic familiarizată a unui tânăr savant apatrid care, cu o diplomă universitară românească pe care universitatea românească nu avea să i-o elibereze niciodată, a refuzat să renunțe la vocația de istoric al religiilor care îl costase un pașaport, o țară și – în doi ani – o condamnare de șase ani, reduși la cinci, de închisoare in absentia[6].

I. Lectura surselor: dosarul Securității, dosarul lagărului și regulile lui Andreescu

Două dintre cele trei serii arhivistice pe care se sprijină acest articol au fost produse de poliția secretă. Înainte de orice reconstituire, se cuvine spus cum pot fi citite, în general, asemenea documente. Setul cel mai sistematic de reguli disponibil vine din studiul lui Gabriel Andreescu despre manipularea arhivei Securității. Secțiunea de față enunță pe scurt aceste reguli și arată cum operează fiecare în dosarele Culianu[7].

Teza directoare a lui Andreescu este că dosarele Securității nu pot fi tratate ca înregistrări transparente ale faptelor: ele trebuie interpretate. Reproducerea unui document «original» nu-l lămurește prin ea însăși pe cititor, pentru că cercetătorul trebuie mai întâi să separe faptele reale de cele inventate, cuvintele sursei de cuvintele atribuite sursei de către ofițer, și materialul care aparține cu adevărat unei cauze de declarațiile mutate dintr-un dosar în altul. Arhiva, scrie el, este «de natura hermeneuticii»: multe reguli de decodare pot fi învățate, dar investigația nu poate fi redusă la un algoritm[8]. Prima regulă este aceea de a nu trage niciodată o concluzie dintr-un singur document. Exemplul de prudență al lui Andreescu îl atinge direct pe Culianu. În dosarul de urmărire colectivă cu numele de cod «Cameleonii», o cerere a doi ofițeri cu grad de colonel ai Securității Iași, propune folosirea lui Adrian Marino pentru a-l influența pe Ioan Petru Culianu – un document care, luat singur, «pare a fi o probă» că Marino servea organele. Abia nouăzeci și una de pagini mai departe, în același dosar, răspunsul Securității Cluj dezvăluie că Marino era el însuși semnalat cu «manifestări ostile» și nu putea fi folosit. Descoperirea răspunsului a fost, notează Andreescu, o chestiune de șansă. Lecția este refuzul de a stabili concluzii pe baza unui singur document[9]. Articolul de față aplică structural acest refuz: nicio afirmație despre statutul, conduita sau intențiile lui Culianu nu se sprijină pe un singur document, iar cele două interceptări din Anexa II sunt citite întotdeauna prin intermediul dosarului de la Latina și prin corespondența milaneză. A doua regulă este aceea de a separa cele două straturi de discurs din interiorul unui document al Securității – cuvintele persoanei și cuvintele ofițerului care redactează. Amestecul celor două discursuri este, arată Andreescu, un procedeu tipic al arhivei, iar straturile pot fi despărțite atunci când contextul este disponibil și autorul are o marcă stilistică identificabilă[10]. În dosarul Culianu regula ia o formă concretă. Documentul 2.1 din Anexa II este o transcriere a Securității, parțial parafrastică, învelită într-o adresă «Strict Secret» cu propriul număr de protocol, cu inițialele redactorului și cu instrucțiuni marginale («cerut investigații»); Documentul 2.2 este o transcriere mai amplă, cu sublinieri adăugate de funcționari. În ambele cazuri articolul distinge sistematic între data scrisorii și data interceptării, între româna lui Culianu și aparatul care o încadrează și, în fine, păstrează deliberat greșelile de transcriere ale numelor italiene («SACRO COURE» pentru Sacro Cuore, «GEMILI» pentru Gemelli) ca urme vizibile ale mâinii care transcrie[11]. A treia regulă: citește fiecare notă prin întregul corp al cauzei și tratează contradicțiile nu ca pe controverse, ci ca puncte de intrare a hermeneuticii și a nuanțelor. Andreescu vorbește de o «obligație de completitudine»: cum cercetătorul nu poate reproduce ansamblul, trebuie măcar să inventarieze tipurile de susțineri pe care le conține un dosar[12]. Nota despre arhive de mai jos descrie de aceea toate cele trei serii în întinderea lor integrală, iar anexele publică interceptările în întregime, nu în extrase, pentru că – așa cum argumentează Andreescu în cazul notelor lui Constantin Noica – registrul subiectiv al unui document este distrus de parafrază și supraviețuiește numai în citarea amplă[13]. A patra regulă este aceea a coroborării informațiilor din arhivă cu realitatea din afara ei – notele ofițerilor devin demne de a fi luate în serios doar atunci când apar confirmări, măcar indirecte[14]. Aici dosarul de la Latina schimbă situația probatorie a întregului dosar Culianu. Aproape fiecare afirmație factuală din interceptările Securității – bursa de la Perugia și premiul «A. Lupatelli», adresa romană din Piazza Re di Roma, angajarea la un institut european de drept, concursul milanez din 11 octombrie 1973, însăși scrisoarea Lazzati – poate fi verificată prin documente produse independent de administrația italiană pentru refugiați, de UNHCR sau de Universitatea Catolică. Acolo unde o arhivă polițienească și o arhivă asistențială, care nu s-au citit niciodată una pe cealaltă, cad de acord asupra unei date sau a unei adrese, istoricul stă pe un teren neobișnuit de ferm. Triangulația funcționează și în sens invers: memoria familiei despre episodul cel mai întunecat al acestor luni, tentativa de sinucidere, este corectată în datarea ei chiar de hârtiile lagărului (Secțiunea IV).

Mai contează aici două puncte ale reflecției metodologice asumate de Andreescu. El avertizează că acuzațiile tind să se sprijine pe o unică sursă primă – o numește «referențialul» – citată și recitată până când originea i se uită, și insistă ca fiecare afirmație să fie urmărită înapoi, la proveniența și la unghiul ei de vedere[15]. În literatura despre anii italieni ai lui Culianu, referențialul a fost de regulă memorial: amintirea familiei și autoprezentările târzii ale presei exilului. Articolul de față înlocuiește acest referențial, oriunde există unul, cu documentul administrativ contemporan. În sfârșit, Andreescu îi cere interpretului să judece persoanele după rezonabilitate și proporționalitate, ținând seama de stimulentele aparatului care scria despre ele – ofițerii deschideau dosare și atribuiau nume de cod pentru a-și împlini norma de plan, așa încât existența documentelor nu este, în sine, dovada a nimic[16]. Culianu apare în arhiva CNSAS ca țintă, nu drept colaborator; dar același test al proporționalității guvernează lectura a tot ce conține dosarul despre mama și sora lui, interogate pe baza notei unui ofițer și pedepsite printr-o confiscare pe care nu făcuseră nimic să o merite (Secțiunea VII.4).

Rezumând, metoda acestui articol este, așadar, metoda lui Andreescu, aplicată unui caz pe care el nu l-a studiat. Astfel, reținem reguli precum: (i) interpretează în loc să extragi; (ii) nu conchide dintr-un singur document; (iii) separă vocile; (iv) citește întregul dosar; (v) coroborează documente și fapte în afara arhivei; (vi) urmărește referențialul; (vii) judecă proporțional. Ceea ce este propriu cazului Culianu – și îl face “norocos” din punct de vedere metodologic – este că «afara» arhivei Securității este ea însăși o arhivă: dosarul unui lagăr de refugiați.

II. Trieste, 13 noiembrie 1972: o topografie instituțională

Centro di Assistenza Profughi Stranieri din Trieste, unde s-a deschis dosarul lui Culianu la 13 noiembrie 1972, era primul nod al unei arhitecturi în trei trepte, moștenite din anii imediat postbelici. Creată în 1947 în cadrul Ministerului italian de Interne, A.A.I. – Amministrazione per le Attività Assistenziali Italiane e Internazionali – administra asistența statului italian pentru persoanele strămutate, refugiații străini și repatriații italieni. Longevitatea ei se datora nu atât inovației legislative, cât continuității birocratice a unui personal ale cărui cariere începuseră în agențiile de ajutor din vremea războiului și continuaseră în organismele interguvernamentale și ale Națiunilor Unite din primii ani ai Războiului Rece[17]. CIME – Comitato Intergovernativo per le Migrazioni Europee, întemeiat la Bruxelles la sfârșitul lui 1951 ca succesor al Comitetului Interguvernamental Provizoriu pentru Mișcarea Migranților din Europa – era contrapartea internațională a A.A.I. El organiza și finanța transferul refugiaților din lagărele europene către principalele țări de reașezare: Canada, Statele Unite, Australia, Argentina. În 1980 CIME a devenit Comitetul Interguvernamental pentru Migrație, iar în 1989 Organizația Internațională pentru Migrație (OIM). La Latina, A.A.I. și CIME împărțeau sediul și personalul; marca lor comună – «Centro Emigrazione A.A.I./C.I.M.E. – Latina» – apare pe fiecare hârtie a dosarului 74120[18].

Fișa de înregistrare de la Trieste, mod. APS/1, consemnează, în stenografia administrativă, întreaga preistorie a tânărului refugiat. Nume: Culianu; prenume: Ioan Petru; paternitate: «fu Sergiu» (defunctul Sergiu); maternitate: Bogdan Elena; locul nașterii: Iași; data nașterii: 5 ianuarie 1950; naționalitate și cetățenie: română; religie: ortodoxă; stare civilă: celibatar; profesie: «laureato in lett. italiana» (licențiat în litere italiene). Proveniență: București, 13 noiembrie 1972. Caseta «Emigrazione prenotata per» este completată «CANADA», cu abrevierea «WCC» (World Council of Churches, Consiliul Mondial al Bisericilor) ca agenție voluntară sponsorizatoare; caseta «Eligibilità» poartă formula «ELESS» – eligibil. Pe verso, două fotografii tip pașaport ale tânărului Culianu, ușor neclare, și semnătura lui autografă[19]. Declarația bilingvă pe care o semnează apoi deasupra acestei fișe cuprinde șapte angajamente, numerotate în italiană și în română: că asistența A.A.I. este gratuită și acordată prin Guvernul italian; că se va purta «în bună ordine morală și civică» în Centru; că va despăgubi orice stricăciune pe care ar produce-o; că este supus legii penale italiene de drept comun pentru faptele comise înăuntrul sau în afara Centrului; că trebuie să obțină autorizație pentru a părăsi teritoriul comunei în care se află Centrul; că se angajează «cu toată solicitudinea» să-și urmărească reașezarea definitivă în țara «liber aleasă», scrisă de mână: «CANADA»; și că, de se va întoarce în Italia după ce va fi emigrat într-o țară terță, nu va mai avea drept la asistența A.A.I. Declarația este semnată la Trieste la 13 noiembrie 1972; numărul de protocol, 74120, îl va urma în următoarele zece luni prin Trieste, Latina și Roma[20]. În logică juridică, semnătura este momentul în care tânărul absolvent român devine candidat la recunoașterea statutului de refugiat. Articolul 1A(2) al Convenției din 1951 definește refugiatul în termeni conjunctivi: persoana care, «în urma unei temeri justificate de a fi persecutată din cauza rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor politice», se află în afara țării a cărei cetățenie o are și nu poate sau nu dorește să se pună sub protecția acestei țări. Temerea trebuie să fie justificată atât în dimensiunea ei subiectivă, cât și în cea obiectivă; «persecuția» trebuie să echivaleze, cumulativ, cu o încălcare gravă a drepturilor omului, cu caracter susținut sau sistematic; și trebuie să fie raportabilă la unul dintre cele cinci motive convenționale[21].

Cazul lui Culianu, așa cum intră în sistemul italian în noiembrie 1972, se potrivește acestui tipar cu o precizie care pare, retrospectiv, aproape pregătită. El se află în afara României, statul care refuzase să-i prelungească dreptul de ședere în străinătate după expirarea unei burse de două luni a guvernului italian la Università per Stranieri din Perugia (iunie-august 1972, examene trecute cu 30/30 și premiul «A. Lupatelli» de 50.000 de lire). Orientarea lui vocațională – istoria religiilor în tradiția lui Mircea Eliade, autor interzis în sistemul academic românesc – este structural incompatibilă cu politica culturală a Republicii Socialiste România, în anii Șaptezeci. Iar refuzul lui de a se întoarce este, în limbajul Codului Penal Român, infracțiunea de «refuz al înapoierii în țară» (articolul 253 alineatul 1) – chiar infracțiunea pentru care, doi ani mai târziu, Tribunalul Militar București avea să-l condamne in absentia[22].

III. Convenția din 1951, Protocolul din 1967 și al limitării geografice italiene

Pentru a înțelege ce a făcut statul italian la 13 noiembrie 1972 și, din nou, la 13 ianuarie 1973, când l-a primit și l-a recunoscut pe tânărul Culianu, trebuie să recuperăm textul juridic pe care îl aplica. Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 și intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, a fost produsul unui compromis politic și diplomatic, iar această origine se vede în definiția ei. Articolul 1A(2) – inima definiției refugiatului – era la origine calificat de două limitări: una temporală, «ca urmare a evenimentelor survenite înainte de 1 ianuarie 1951», și una geografică, prevăzută la articolul 1B(1)[23].

Textul «limitării»

Articolul 1B(1) dădea statelor contractante opțiunea de a înțelege formula «evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951» fie ca (a) «evenimente survenite în Europa înainte de 1 ianuarie 1951», fie ca (b) «evenimente survenite în Europa sau în altă parte înainte de 1 ianuarie 1951». Fiecare stat trebuia să precizeze, la semnare, ratificare sau aderare, care dintre cele două înțelesuri îl adoptă, iar declarația devenea parte a instrumentului de ratificare. Opțiunea (a) este ceea ce se numește, prin elipsă, «rezerva geografică» sau «limitarea geografică». Statul care o alegea se obliga să recunoască drept refugiați numai persoanele care fugeau de evenimente petrecute în Europa; persoanele care fugeau de evenimente din afara Europei rămâneau în afara obligațiilor lui convenționale, chiar dacă îndeplineau toate elementele articolului 1A(2). Opțiunea (b) era lectura universală: Convenția se aplica persoanelor care fugeau de evenimente de oriunde din lume[24]. Articolul 1B(2) adăuga o atenuare procedurală. Un stat care ratificase sub opțiunea (a) putea ulterior, printr-o simplă notificare adresată Secretarului General al ONU, să-și «extindă obligațiile» la opțiunea (b). Mișcarea era concepută ca un mecanism cu sens unic: trecerea inversă, de la (b) înapoi la (a), nu era prevăzută și ar fi fost, în spiritul Convenției, un act regresiv. Mecanismul era expresia textuală a speranței redactorilor că rezerva europeană se va dizolva cu timpul[25].

Logica politică a anului 1951

Logica politică a acestei bifurcații textuale stă în istoria negocierilor din 1951. Convenția a fost redactată de state care nu se înțelegeau asupra domeniului ei de aplicare. Franța, Italia, țările Benelux și Regatul Unit – țările europene de primire, confruntate cu urmările strămutărilor de după 1945 și ale Războiului Rece – doreau un instrument în primul rând european, care să consolideze arhitectura regională moștenită din sistemul asistențial postbelic. Statele Unite, Sfântul Scaun, mai multe state latino-americane și, semnificativ, însuși Secretariatul UNHCR voiau un instrument global, care să pregătească instituția pentru consecințele previzibile ale decolonizării. Bifurcația de la articolul 1B a fost soluția deliberat ambiguă: îngăduia coexistența ambelor lecturi într-un singur tratat și arunca povara alegerii asupra fiecărui stat[26].

Italia alege opțiunea (a), 1954

Italia a ratificat Convenția prin Legea nr. 722 din 24 iulie 1954, depunând instrumentul la 15 noiembrie 1954, și a ales opțiunea (a). S-a obligat astfel să recunoască drept refugiați numai persoanele care fugeau de «evenimente survenite în Europa înainte de 1 ianuarie 1951». Decizia, luată în plin Război Rece, a fost politică în aceeași măsură în care a fost juridică. Ea îi permitea Italiei să restrângă povara recunoașterii convenționale la frontiera Est-Vest – în particular la granița iugoslavă care trecea la câteva sute de metri de Centrul din Trieste în care Culianu, optsprezece ani mai târziu, avea să-și semneze declarația bilingvă. În anii 1950 și 1960, majoritatea covârșitoare a solicitanților de azil care ajungeau în Italia erau, într-adevăr, europeni: iugoslavi după ruptura lui Tito de Moscova, unguri după 1956, cehi și slovaci după 1968, polonezi, români, bulgari[27].

Protocolul din 1967: limita temporală abolită, limita geografică păstrată

Protocolul din 1967, semnat la New York la 31 ianuarie 1967 și intrat în vigoare la 4 octombrie 1967, a schimbat tabloul într-o direcție și l-a lăsat neschimbat în alta. Articolul I(2) al Protocolului a șters din definiție cuvintele «ca urmare a evenimentelor survenite înainte de 1 ianuarie 1951»: orice persecuție posterioară lui 1951 putea de acum întemeia o cerere de azil. Era un instrument deliberat minimalist, redactat în urma războiului din Algeria și a decolonizărilor africane tocmai pentru a desprinde Convenția de data ei limită. Dar – și acesta este punctul crucial pentru cazul Culianu – articolul I(3) al Protocolului păstra expres orice declarație geografică făcută anterior de un stat în temeiul articolului 1B(1)(a) al Convenției. Statele care aderau «curat» aplicau Protocolul «fără nicio limitare geografică»; statele care aleseseră opțiunea (a) duceau limitarea mai departe, în regimul Protocolului, dacă nu o extindeau prin articolul 1B(2). Limitarea geografică, altfel spus, a supraviețuit Protocolului[28].

Italia aderă la Protocol, 1970, fără a-l extinde

Italia a aderat la Protocolul din 1967 prin Legea nr. 95 din 14 februarie 1970, menținând expres rezerva geografică; nu s-a folosit de mecanismul articolului 1B(2). Până în 1990, așadar, Italia a recunoscut ca refugiați numai persoane care fugeau de evenimente petrecute în Europa. În practică, cererile individuale erau examinate de Commissione Paritetica di Eleggibilità (CPE), organ mixt al guvernului italian și al Biroului UNHCR pentru Italia, creat printr-un schimb de note între Guvernul italian și UNHCR din 22 iulie 1952 și consacrat printr-un decret interministerial din 24 noiembrie 1953; CPE ținea ședințe în lagărele de primire și îl putea declara pe solicitant «eligibile». În fișa de înregistrare a lui Culianu, caseta «Eligibilità» poartă formula «ELESS»; caseta «Emigrazione prenotata per» indică «CANADA, WCC»[29].

Ce însemna «limitarea» în practică

În funcționarea cotidiană a sistemului de recunoaștere, limitarea geografică însemna că, de-a lungul anilor 1970 și 1980, un boat person vietnamez, un chilian care fugea de Pinochet, un argentinian care fugea de juntă, un etiopian care fugea de Derg, un iranian care fugea de regimul de după 1979, un afgan care fugea de invazia sovietică – niciunul dintre aceștia nu putea fi recunoscut, în dreptul italian, ca refugiat în temeiul Convenției de la Geneva. Ei erau asistați prin aranjamente paralele, ad-hoc: vize umanitare, cote de reașezare de la guvern la guvern, oficiile Biroului UNHCR acționând în temeiul mandatului său statutar, nu al dreptului italian de aplicare. Dar statutul formal de «rifugiato politico» era rezervat europenilor. Până în 1990, Italia a fost, alături de Turcia, singurul stat care menținea limitarea; Franța, Regatul Unit și Republica Federală Germania extinseseră toate la opțiunea (b) până la începutul anilor 1970[30].

Legea Martelli, 1990: sfârșitul limitării

Limitarea a fost în cele din urmă ridicată prin așa-numita «Lege Martelli» (Decretul-lege nr. 416 din 30 decembrie 1989, convertit cu modificări prin Legea nr. 39 din 28 februarie 1990), introdusă după asasinarea, în august 1989 la Villa Literno, a lui Jerry Essan Masslo, refugiat sud-african anti-apartheid căruia recunoașterea îi fusese refuzată din cauza limitării geografice. Articolul 1 al Legii Martelli a extins formal obligațiile convenționale și protocolare ale Italiei la opțiunea (b). Din 1990, dreptul italian al refugiaților este, în principiu, universal. La acea dată Culianu era deja profesor asistent de Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago. Limitarea încadrase astfel, în dreptul italian, întregul arc al biografiei sale europene de refugiat, de la 1972 până la plecarea în Olanda în 1978 și la numirea la Chicago în 1986[31].

Italia ca țară de tranzit: limitarea ca structură

Limitarea explică totodată, structural, de ce Italia a funcționat în această perioadă ca țară de tranzit, nu ca țară de reașezare definitivă. Pentru că dacă Convenția se aplica în forma ei europeană restrânsă, sistemul AAI/CIME era conceput nu atât pentru a-i integra pe refugiați în societatea italiană, cât pentru a-i canaliza – prin lagărele de la Trieste, Latina și Capua – spre Canada, Statele Unite, Australia și Argentina, cu agențiile voluntare (WCC, HIAS, ICMC) ca sponsori. Rândul «Emigrazione prenotata per: CANADA» din fișa lui Culianu este expresia directă a acestei logici a tranzitului: recunoașterea se acorda în parte pentru că refugiatul recunoscut era așteptat să plece într-o țară terță în câteva luni[32].

Culianu înăuntrul «limitării»

Pentru cazul Culianu, rezerva geografică nu este un fundal exterior: este condiția pozitivă de posibilitate a biografiei lui. El era un român care fugea de evenimente post-1951 dintr-o țară europeană – exact persoana acoperită de declarația italiană făcută în temeiul articolului 1B(1)(a). Dacă ar fi fost, în același an, un intelectual etiopian sau chilian prezentându-se la Centrul din Trieste cu aceeași revendicare vocațională, același stat italian – și același Birou UNHCR, în aceeași clădire, cu același personal – l-ar fi procesat altfel, pe o filieră umanitară discreționară, în afara Convenției. Ștampila «rifugiato politico» de pe certificatul Bilanzuoli din 13 ianuarie 1973 și rubrica «Rifugiato ai sensi della Convenzione di Ginevra» din scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973 nu sunt, prin urmare, etichete juridice generice. În înțelesul lor juridic precis, ele sunt recunoașteri limitate la Europa – singurul tip de recunoaștere convențională pe care dreptul italian era atunci dispus, sau în măsură, să îl acorde[33]. Aceasta este gramatica juridică în care Culianu își semnează declarația de la Trieste. O gramatică postbelică, europeană, modelată de Războiul Rece: ea presupune că refugiatul este, paradigmatic, un est-european care fuge de comunism, și îi concede un loc juridic exact cu această condiție. Principiul non-refoulement al Convenției, înscris la articolul 33, îl proteja de returnarea în România; cadrul italian de aplicare îl asista pe durata reașezării. Biroul UNHCR, instalat în Italia prin acordul de sediu din 2 aprilie 1952, supraveghea recunoașterea, iar sistemul paralel al chesturii italiene – «ufficio stranieri» – acorda sau refuza «permesso di soggiorno», care îi dădea refugiatului capacitatea concretă de a locui, studia și munci în țară[34].

IV. Latina, ianuarie-septembrie 1973: lagărul ca aparat de recunoaștere

La 10 ianuarie 1973 – data ștampilată pe recto-ul fișei mod. APS/1 ca «ex T.S. R.M. 588 10-1-73» – Culianu este transferat de la Trieste la Centro Emigrazione A.A.I./C.I.M.E. din Latina, al doilea nod al sistemului. Lagărul de la Latina, deschis în 1957 într-un complex de barăci la sud de oraș și numit mai târziu după Roberto Rossi Longhi, a fost cel mai mare centru de primire și de triere a refugiaților străini din Italia Războiului Rece, iar la începutul anilor 1970 devenise principalul centru de recunoaștere pentru refugiații din blocul sovietic: români, cehoslovaci, unguri, polonezi, evrei sovietici în tranzit, adesea asistați de HIAS, ICMC și WCC. În ziua sosirii, Culianu a fost repartizat la «blocco F8, camera F373, mensa F373»[35]. Trei zile mai târziu, la 13 ianuarie 1973, directorul Centrului, Giovanni Bilanzuoli, semna un «Certificato di soggiorno e assistenza» care atestă că refugiatul străin Culianu Ioan Petru, născut la Iași la 5 ianuarie 1950, de naționalitate română, «figurează înregistrat și asistat în acest Centro Emigrazione AAI/CIME … riconosciuto rifugiato politico». Este prima atestare oficială păstrată, în limbaj administrativ italian, a recunoașterii statutului său de refugiat, și precedă cu trei luni invocarea explicită a Convenției de la Geneva de către UNHCR. În spatele certificatului stă procedura de eligibilitate a Comisiei Paritare; lapidara formulă «riconosciuto rifugiato politico» trebuie deci citită ca traducerea administrativă italiană a determinării prevăzute de articolul 1A(2), aplicată în interiorul câmpului geografic al rezervei 1B(1)(a). Cum afirmam mai devreme, încadrarea expresă ca «român» îl plasează pe Culianu, fără echivoc, în sfera europeană a limitei italiene[36]. În jurul acestei certificări centrale, dosarul documentează textura zilnică a vieții refugiatului recunoscut. La 19 februarie 1973, magazionerul Centrului distribuie, contra semnăturii autografe a refugiatului, trusoul standard de îmbrăcăminte al unui bărbat singur: o jachetă, o pereche de pantaloni, o cămașă, două perechi de șosete, două rânduri de lenjerie, un pulover de lână, un palton, un costum din două piese. Bonul (mod. A.P.S./12/A, n. 122) este contrasemnat de magazionerul «Valerio». E greu să privești această listă fără să-ți amintești afirmația din eseurile târzii de istorie cognitivă ale lui Culianu, că singurul lucru universal este sărăcia; aici, în 1973, universalitatea are forma unui costum din două piese consemnat pe un carton cât o carte poștală[37].

Între 22 februarie și 2 mai 1973, Culianu semnează șapte «richieste di permesso» autografe și obține tot atâtea «permessi temporanei» pentru a părăsi lagărul spre Roma, Perugia și alte destinații. Seria numerică a acestor permise – 3990, 4002, 4005, 4006, 4016, 4028, 4040 – desenează harta Romei lui instituționale: la 22 februarie la Pontificia Commissione di Assistenza din Piazza della Cancelleria; la 5 martie la Società Accademica Romena din Via del Foro Traiano 1/a, principala adresă academică a emigrației românești la Roma; la 10 martie la Università per Stranieri din Perugia, în Palazzo Gallenga, pentru a-și lua în primire bursa bilunară reînnoibilă a Ministerului italian de Externe (adresa ministerială n. 443/772776/IV din 21 martie 1973); la 13 martie la Biroul UNHCR din Via Caroncini 19, «presso Sig.ra L. Caruso», pentru rezolvarea unor «pratiche personali»; la 21 martie la Ministerul de Interne, la Viminale; în aprilie din nou la Roma; la 2 mai în casa familiei de emigranți Gavrilescu din Via G. L. Passalacqua 38. Fiecare permis este contrasemnat de directorul Bilanzuoli și poartă viza chesturii din Latina sau din Roma – semn că refugiatul recunoscut, chiar după recunoaștere, trăia în sistemul paralel al «ufficio stranieri», care acorda sau refuza «permesso di soggiorno» alături de statutul de refugiat conferit în temeiul Convenției[38]. Primele luni de la Latina conțin și un eveniment pe care dosarul nu-l consemnează, dar pe care memoria familiei îl păstrează: tentativa de sinucidere pe care Tereza Culianu-Petrescu a descris-o prin conceptul grecesc de Nekyia. Relatarea familiei plasează episodul în 1972, cu puțin înainte ca fratele ei să devină refugiat în sensul Convenției de la Geneva. Dosarul de la Latina permite corectarea datării: Culianu ajunge la Latina de la Trieste abia la 10 ianuarie 1973; este certificat «riconosciuto rifugiato politico» la 13 ianuarie 1973; calificarea formală a UNHCR în temeiul Convenției urmează la 10 aprilie 1973. Nekyia ar putea să se fi petrecut în primele luni de la Latina, între 13 ianuarie și începutul lui martie 1973 – perioada documentată înăuntrul dosarului de bonul de îmbrăcăminte din 19 februarie și în afara lui de scrisoarea interceptată din 1 martie 1973[39]. Această scrisoare interceptată, transcrisă în română și redată integral în Anexa II, este principalul ecou documentar al acestui eveniment trist. Scrisă de Culianu la Roma la 1 martie 1973 și înregistrată la București de U.M. 0647 la 6 martie, ea conține cea mai despuiată formulare a situației morale a unui refugiat în sistemul italian al lagărelor: «Dragii mei, vă scriu ca să aflați că trăiesc, sînt bine sănătos … Trăiesc cam izolat de oameni». Detaliul final – «Am făcut în ultimul timp studii de acupunctură chineză (teorie)» – nu este o divagație extravagantă. Este gestul unui savant care continuă să studieze înăuntrul unui sistem care îl despoaie, unul câte unul, de rolurile sociale care îl susținuseră până atunci. Citită prin permisele de la Latina – Pontificia Commissione, UNHCR, Viminale – scrisoarea arată trupul unui tânăr istoric al religiilor împărțit între o baracă la Latina și Roma instituțională a recunoașterii sale[40].

V. Scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973: apogeul juridic al dosarului

La 10 aprilie 1973, Biroul UNHCR pentru Italia, pe hârtia sa cu antet din Via Caroncini 19, Roma, adresează Ministerului italian de Interne – D.G.P.S., Servizio Stranieri – o scrisoare cu referința G/XV/10/R/41825. Rubrica de obiect este fără echivoc: «Prof. Ioan Petru CULIANU – 5.1.1950 – Rifugiato ai sensi della Convenzione di Ginevra». Scrisoarea este semnată de principele Alfred zur Lippe-Weissenfeld, «Delegato in Italia». Copiile merg la Ministerul de Externe (Direzione Generale Emigrazione e Affari Sociali, Ufficio X), la chesturile din Roma și Latina, la A.A.I. Divisione A.P.S. Sezione II și la Direcțiunea Centrului din Latina[41]. Juridic vorbind, scrisoarea are două funcții. Prima este declarativă: ea constituie, din partea agenției supravegheatoare a Națiunilor Unite, o calificare autorizată a lui Culianu drept refugiat «ai sensi della Convenzione di Ginevra» – în sensul Convenției din 1951. Ca act al UNHCR, ea are greutate de supraveghere asupra recunoașterii administrative italiene din ianuarie 1973, chiar dacă puterea operativă de recunoaștere aparținea Comisiei Paritare. A doua funcție este administrativă: scrisoarea cere Ministerului de Interne să-i acorde refugiatului recunoscut un «permesso di soggiorno per studio» pe durata poziției abia obținute la Istituto Europeo per l’Unificazione del Diritto del Lavoro – o colaborare de cercetare finanțată de Consiliul Național Italian al Cercetării (CNR) până la 31 ianuarie 1974, reînnoibilă, cu o remunerație anuală brută de 1.800.000 de lire. Scrisoarea este, în acest sens, un model al felului în care funcționa Convenția în practică: instrumentul internațional al refugiaților, mandatul de supraveghere al UNHCR, cadrul intern de aplicare și permisul de ședere de fiecare zi sunt cusute laolaltă într-un singur act de protecție administrativă[42]. Semnătura principelui zur Lippe-Weissenfeld revine în dosar sub o altă formă: permisul n. 4006 din 13 martie 1973 îl autorizase pe Culianu să părăsească lagărul tocmai pentru a merge la biroul UNHCR din Via Caroncini 19, «presso Sig.ra L. Caruso», pentru rezolvarea unor «pratiche personali». Scrisoarea din 10 aprilie este deci urma documentară a unui proces care se desfășurase fizic la Roma cu câteva săptămâni înainte[43]. Alte două documente flanchează scrisoarea UNHCR și îi întregesc sensul. Primul este scrisoarea prof. Renato Balzarini, președinte al Istituto Europeo per l’Unificazione del Diritto del Lavoro, prot. 780.73, Roma, 9 aprilie 1973, care îi comunică lui «Prof. Ioan Petru Culianu, A.A.I.-CIME, 04100 Latina» că a fost selecționat drept colaborator la un proiect de cercetare finanțat de CNR asupra legislației europene a muncii. Al doilea este scrisoarea autografă a lui Culianu însuși, datată Roma, 12 aprilie 1973, prin care îi cere Directorului AAI/CIME din Latina să-l externeze din lagăr, întrucât a fost angajat de Institut și intenționează să rămână în Italia pentru a-și desăvârși studiile – și, decisiv, să obțină «l’equivalenza della sua laurea conseguita in Romania presso l’Università di Roma» și să se înscrie «nel I° anno ad uno degli Istituti per lo Studio dell’Oriente, per studiare lingue indiane e persiano e fare una specializzazione nella Storia delle Religioni, con indirizzo orientale»[44].

Această ultimă frază, intrată în dosar la trei zile după calificarea aceluiași refugiat de către UNHCR în temeiul Convenției de la Geneva, este cea mai prețioasă descoperire documentară a dosarului. Ea ancorează profilul vocațional al lui Culianu, viitorul istoric al religiilor, în hârtiile administrative ale statutului său de refugiat. Aici vocația nu este o autodescriere literară într-o scrisoare privată interceptată – cum este în celebrul «pe urmele directe ale lui Eliade» din scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973 către mama și sora lui, transcrisă în Anexa II. Este o declarație de intenție înregistrată juridic, atașată unei cereri formale de externare dintr-un lagăr de refugiați, adresată unei autorități administrative italiene și intrată, prin ea, în dosarul de recunoaștere al unui refugiat convențional[45].

VI. Renunțarea din 13 septembrie 1973: de la refugiat în tranzit la cărturar rezident

Între cererea de externare din 12 aprilie 1973 și externarea definitivă din 14 septembrie 1973 se întinde un interval de cinci luni în care Culianu, deși încă înregistrat formal la Latina, locuiește la Roma. La 9 aprilie, scrisoarea lui Balzarini oferă colaborarea CNR; la 10 aprilie, UNHCR scrie la Viminale; la 12 aprilie, Culianu îi scrie lui Bilanzuoli; la 18 mai își anunță Directorului adresa romană din Piazza Re di Roma 3, scala C, interno 7; de la 1 iulie deține, pentru a doua oară, o bursă la Università per Stranieri din Perugia; la sfârșitul lui august se prezintă – și câștigă – la concursul pentru una dintre cele cinci burse ale Departamentului de Științe Religioase al Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano, condus de prof. Raniero Cantalamessa[46]. La 13 septembrie 1973 semnează la Latina «Dichiarazione di rinuncia all’assistenza A.A.I.». Formularul este un document AAI standardizat, care presupune un refugiat pe punctul de a părăsi Italia spre țara reașezării definitive: textul tipărit sună «rifugiato politico in Italia, per partenza in … Paese da me prescelto per la sistemazione definitiva». Culianu taie cuvintele «partenza in» și scrie de mână «sistemazione in ITALIA»; taie clauza condițională privind reprimirea în caz de eșec al plecării; la rubrica «Paese da me prescelto per la sistemazione definitiva» păstrează cuvântul «ITALIA». În aceeași zi, Direcțiunea Centrului trimite fonograma prot. 50.00781, semnată Fiume, ordonând «immediata dimissione» a «profugo Culianu Joan Petru 5/1/50 autorizzato sistemarsi at Roma P.zza Re di Roma 3 presso Danone». La 14 septembrie, Directorul emite «Dimissione definitiva assistenza A.A.I.» (prot. 2793/CT-as), informându-l pe Culianu – la noua lui adresă romană – că, începând cu 13 septembrie 1973, a fost «definitivamente cancellata [sic] dall’assistenza A.A.I. ed autorizzata [sic] a risiedere a Roma». Destinația canadiană este retrasă; caseta «ELESS» din fișa de înregistrare este, în realitate administrativă, depășită[47].

Corectura de mână este măruntă, dar bătaia ei juridică este considerabilă. A tăia tipăritul «partenza in» și a scrie «sistemazione in ITALIA» este și un act de rezistență față de logica țării de tranzit pe care rezerva geografică o zidise în dreptul italian al refugiaților. Sistemul era conceput să-și canalizeze europenii recunoscuți mai departe, spre Canada, Statele Unite, Australia și Argentina; Culianu alege în schimb să-l locuiască drept condiție stabilă – la cinci luni de la calificarea UNHCR din 10 aprilie. Consecința juridică este însemnată. Refugiatul în tranzit era o persoană asistată de statul italian în așteptarea reașezării; refugiatul stabilit în Italia se bucura, potrivit articolului 17 al Convenției din 1951, așa cum a fost receptat în dreptul italian, de dreptul de a exercita o activitate salariată în tratamentul cel mai favorabil acordat cetățenilor unei țări străine în aceleași împrejurări, și, potrivit articolului 22, de dreptul de acces la educație. Acordarea bursei de la Cattolica în octombrie 1973 – 150.000 de lire lunar, din noiembrie 1973, prin decizia rectorului Giuseppe Lazzati, după regulamentul Departamentului de Științe Religioase – este primul efect practic al noului statut[48]. Încă două documente închid dosarul în acest punct. Scrisoarea Lazzati (Anexa I), datată Milano, 16 octombrie 1973 și cunoscută nouă prin transcrierea Securității, prin care îl felicită pe Culianu pentru bursă și îi fixează condițiile: independentă de orice salariu, necumulabilă cu alte burse, plătibilă în rate lunare de 150.000 de lire pe baza atestării frecvenței de la profesorul responsabil, cu validarea definitivă condiționată de depunerea certificatului de licență românesc. Scrisoarea lui Culianu către mama și sora lui, de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II), relatează concursul milanez din 11 octombrie și întâlnirea din 23 octombrie cu Cantalamessa, cere familiei să facă presiuni asupra Universității din București pentru eliberarea celor două diplome și articulează – pentru prima dată în scris, într-un cadru privat – formula programatică «după doctorat … pe urmele directe ale lui Eliade» și triada «libertate de gândire și creație … libertate de circulație a ideilor»[49].

VII. Redefinirea profilului de disident al lui Culianu: cinci straturi conjugate

Reconstituirea juridico-administrativă din Secțiunile II-VI este precondiția mișcării istoriografice pe care o propune acest articol: redefinirea profilului de disident al lui Culianu pe temeiul dosarului de la Latina. Nu este vorba de a desființa literatura existentă despre exilul lui Culianu – o literatură care merge de la scrierile biografice ale familiei, la munca editorială a lui Sorin Antohi în volumele dedicate memoriei lui Culianu și la cercetările din jurul corespondenței Eliade-Culianu. Este vorba de a muta centrul de greutate analitic: dinspre publicistica de după 1975 (în «Limite», «Agora», «Revista 22», «Lumea Liberă») și colaborarea de după 1989 cu Grupul pentru Dialog Social, spre momentul 1972-1974, în care disidența nu se rostește încă în proză publicată, ci se înfăptuiește în hârtii administrative.[50] În acest moment, documentele din A.S.L. 74120, A.C.N.S.A.S. D.I. 001213 și A.C.N.S.A.S. D.P. 13975 pot fi citite împreună, ca un singur corp de probe[51]. Propun o definiție compozită a disidenței lui Culianu, în cinci straturi conjugate – vocațional, autoconștient, juridic, familial-colectiv și existențial – dintre care niciunul, luat izolat, nu ar fi suficient. Taxonomia însăși am avansat-o într-un episod anterior al acestei serii; nou aici este ancorajul fiecărui strat în documente precise ale dosarului de la Latina și în cele două interceptări transcrise în anexe[52].

1. Disidența vocațională

În lumea academică românească dintre 1965 și 1989, însăși alegerea istoriei religiilor ca disciplină era un act de sfidare vocațională. Disciplina stătea în continuitate directă cu Mircea Eliade, interzis în România, și nu putea fi cultivată cum se cuvine decât în afara țării. Dosarul de la Latina este primul loc în care această orientare vocațională este înregistrată ca intenție declarată a unui refugiat. Scrisoarea autografă din 12 aprilie 1973 către Bilanzuoli, scrisă la trei zile după calificarea UNHCR în temeiul Convenției de la Geneva, depune în dosarul administrativ italian formula care îi va defini viitorul: să obțină «l’equivalenza della sua laurea conseguita in Romania presso l’Università di Roma», să se înscrie «nel I° anno ad uno degli Istituti per lo Studio dell’Oriente, per studiare lingue indiane e persiano e fare una specializzazione nella Storia delle Religioni, con indirizzo orientale». Aceeași formulă reapare șase luni mai târziu în scrisoarea interceptată de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II): «mă voi ocupa în principal de istoria religiilor indiene, medio și extrem-orientale», «după doctorat, ce ar urma să se realizeze peste patru ani, pe urmele directe ale lui ELIADE». Stratul vocațional este deci documentat în dosarul administrativ italian înainte de a fi documentat în orice interceptare a Securității. Primul document al disidenței lui Culianu nu este, în acest sens, un dosar de Securitate, ci o cerere de externare adresată directorului unui lagăr[53].

2. Disidența autoconștientă

Al doilea strat este autoarticularea explicită a disidenței. Ea este surprinsă cel mai bine în scrisoarea autografă de la sfârșitul lui octombrie 1973 – la trei săptămâni după concursul milanez din 11 octombrie și după decizia lui Lazzati din 16 octombrie – trimisă de la Roma mamei și surorii lui la Iași, interceptată și copiată de Securitate. Textul românesc este redat integral în Anexa II; fraza-cheie sună: «Eu urmăresc realizarea mea ca om de știință și scriitor în deplină libertate de gândire și creație, precum și în deplină libertate de circulație a ideilor, lucru spre care tinde și activitatea Națiunilor Unite în Europa». Triada – gândire, creație, circulație a ideilor – va rămâne nucleul programatic al disidenței lui civile pentru tot restul vieții. Aceeași scrisoare conține o amenințare procedurală care leagă stratul autoconștient de cel juridic: dacă obstrucția Universității din București continuă, Culianu va face apel «la cunoștințele din câmpul juridic pe care le-am făcut lucrând ca traducător la un Institut European de Drept» – la contactele juridice făcute la Istituto Europeo per l’Unificazione del Diritto del Lavoro din Roma – și, în particular, la profesorul Arthur Robertson, întâlnit de curând la Roma, pe care scrisoarea îl prezintă drept responsabilul pentru drepturile omului al Consiliului Europei[54].

3. Disidența juridică

Stratul juridic este cel mai subestimat și cel mai lizibil arhivistic. Culianu nu alege pur și simplu să rămână în străinătate. El alege să rămână în străinătate ca refugiat legal recunoscut în temeiul Convenției din 1951. Declarația de la Trieste din 13 noiembrie 1972, certificatul Bilanzuoli din 13 ianuarie 1973, scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973 și renunțarea din 13 septembrie 1973 formează o singură secvență juridică, în care tânărul absolvent român trece, pas cu pas, de la refugiat apatrid în tranzit cu destinația Canada la «rifugiato politico» stabilit în Italia. Reversul acestei secvențe este răspunsul juridic al statului român: Sentința nr. 1020 din 29 noiembrie 1974 a Tribunalului Militar București – șase ani de închisoare în temeiul articolului 253 alineatul 1 din Codul penal, reduși la cinci prin aplicarea Decretului nr. 212/1974, patru ani de interdicție a drepturilor civice și confiscarea, în temeiul articolului 68 din Codul penal, a jumătate din proprietatea familiei din str. Sărărie 25, Iași. O pedeapsă măsurată și concretă – în ani și în patrimoniu confiscat – aplicată unei persoane care la acea dată nu publicase nimic explicit politic și a cărei singură revendicare formală fusese să studieze istoria religiilor în străinătate[55]. Stratul juridic este structural, nu metaforic. Gramatica administrativă care face posibil exilul lui Culianu – Legea 722/1954, Legea 95/1970, procedura de eligibilitate a Comisiei Paritare, toate operând în interiorul limitării geografice – este aceeași gramatică în care se pronunță sentința bucureșteană: articolul 253 alineatul 1 din Codul penal (infracțiunea refuzului de înapoiere) și Decretul nr. 212/1974, chiar decretul prin care România ratificase cele două Pacte internaționale ale drepturilor omului și ale cărui dispoziții mai favorabile tribunalul militar le-a aplicat la reducerea pedepsei. Cele două universuri juridice se constituie reciproc: Convenția de la Geneva definește o persoană pe care Codul penal român nu o poate numi decât prin refuzul ei de a se întoarce, iar Codul penal român definește o infracțiune care, sub Convenție, este exact urma unei temeri justificate de persecuție[56].

4. Disidența familial-colectivă

Al patrulea strat este familia. Dosarul de Securitate D.I. 001213 documentează supravegherea mamei lui Culianu, Elena Bogdan (1907-2000), și a surorii lui, Tereza-Adela Culianu, începând cu 13 iulie 1971 – data interceptării scrisorii de rămas-bun a Elenei. Ambele femei au fost interogate în repetate rânduri pe baza notei lt.-col. Rotaru din 9 aprilie 1974; sentința din 1974 a confiscat jumătate din proprietatea familiei din str. Sărărie 25, Iași. Prețul disidenței, în România lui Ceaușescu, îl plăteau rudele rămase: disidența exilatului se transfera asupra familiei ca pedeapsă materială vizibilă. Cele două interceptări din 1 martie 1973 și de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II) întregesc tabloul din partea cealaltă. În scrisoarea din martie, Culianu scrie «Trăiesc cam izolat de oameni», «Nu-mi scrieți la PERUGIA, căci mă aflu încă la ROMA»; în scrisoarea din octombrie cere familiei să intervină la Ambasada Italiei la București pe baza fotocopiei Lazzati, dar previne: «eu nu intenționez să fac niciun zgomot, dacă lucrurile se rezolvă simplu». Stratul familial nu este un supliment sentimental al disidenței; este una dintre operațiile ei constitutive[57].

5. Disidența existențială

Al cincilea strat este cel existențial. Nekyia invocată de Tereza Culianu-Petrescu pentru a descrie tentativa de sinucidere a fratelui ei la Latina poate fi acum datată cu mai mare precizie în primele luni de la Latina, între mijlocul lui ianuarie și începutul lui martie 1973. Scrisoarea interceptată din 1 martie 1973 – «trăiesc cam izolat de oameni … nu vă pot scrie ce viitor mai am» – este ecoul documentar al coborârii. Urcarea care urmează poate fi urmărită chiar în dosar: în termeni administrativi, postul de cercetare finanțat de CNR, 9 aprilie; în termeni juridici, scrisoarea UNHCR, 10 aprilie; în termeni vocaționali, cererea de externare, 12 aprilie; în termeni academici, concursul milanez din 11 octombrie și decizia lui Lazzati din 16 octombrie. Stratul existențial nu este deci, cum ar putea părea într-o biografie literară, dubletul afectiv al unei narațiuni juridice altminteri austere. Este un strat al aceleiași disidențe[58].

Concluzie: o disidență austeră

Lectura dosarului AAI/CIME Latina nr. 74120 prin textul Convenției de la Geneva din 1951 nu produce un Culianu mai «literar», mai «mistic» sau mai «esoteric», cum deseori este prezentat. Dimpotrivă, produce un Culianu mult mai auster decât credem: un tânăr savant a cărui disidență se poate măsura în proza unui bon de îmbrăcăminte și în copiile la indigo ale unei scrisori UNHCR. Convenția din 1951, cu articolul ei conjunctiv 1A(2) și cu limitarea ei geografică, a fost universul juridic în care un absolvent român de douăzeci și doi de ani a putut deveni, în noiembrie 1972, refugiat – și în care, în aprilie 1973, a putut fi calificat de principele zur Lippe-Weissenfeld drept «rifugiato ai sensi della Convenzione di Ginevra». Limitarea prin care Italia a restrâns aplicarea Convenției la «evenimente survenite în Europa» – menținută treizeci și șase de ani, de la ratificarea din 1954 la Legea Martelli din 1990 – nu este exterioară biografiei lui Culianu: este condiția care a făcut-o juridic posibilă[59]. Această lectură austeră are consecințe pentru istoriografia disidenței est-europene. În tipologiile canonice – disidența strict politică a lui Paul Goma; publicistica diasporei, cu Vladimir Tismăneanu și Sorin Alexandrescu; «rezistența prin cultură» asociată școlii de la Păltiniș a lui Constantin Noica – Culianu, înainte de 1975, a tins să cadă într-un interstițiu. Modelul în cinci straturi propus aici, ancorat în documentele din A.S.L. 74120, A.C.N.S.A.S. D.I. 001213 și în cele două scrisori din Anexa II, restituie acei ani ca moment constitutiv al profilului său de disident. În 1972-1973, în lagărul de la Latina și în Roma Biroului UNHCR, Culianu devine figura ale cărei biografii academică și publicistică ulterioare nu vor face decât să desfășoare consecințele[60].

Ea are consecințe și pentru istoriografia Convenției din 1951. Convenția – cu limita ei temporală abolită de Protocolul din 1967, cu rezerva ei geografică supraviețuind în Italia până în 1990 – a fost, pentru întregul arc al anilor europeni de refugiat ai lui Culianu, un instrument al geometriei europene a Războiului Rece. A o citi prin cazul Culianu – un istoric român al religiilor revendicând, în hârtii administrative italiene, libertatea gândirii, a creației și a circulației ideilor – înseamnă a vedea cum rezerva europeană putea fi locuită nu ca o îngrădire, ci ca un instrument juridic de apărare a unei vocații. Convenția a conferit statutul; AAI a conferit o baracă și un trusou; UNHCR a conferit o scrisoare către Viminale; Ministerul de Interne a conferit un permis de ședere pentru studii; Cattolica a conferit o bursă; Institutul European finanțat de CNR a conferit un contract. Fiecare act, luat singur, este o bucată de proză birocratică. Luate împreună, ele sunt infrastructura juridică a unei disidențe[61].

Tereza Culianu-Petrescu a scris că, după coborârea în Nekyia, fratele ei a revenit mai puternic decât el însuși. Dosarul de la Latina ne îngăduie să adăugăm că revenirea nu a fost, mai întâi de toate, literară; a fost juridică, împlinită prin formulare, declarații, cereri de externare și renunțări. Istoricul religiilor care avea să scrie Eros și magie în Renaștere, Călătorii în lumea de dincolo și Arborele gnozei a fost mai întâi, în singurul sens documentar disponibil, un refugiat politic recunoscut în temeiul Convenției de la Geneva din 1951. A recupera proza acestei recunoașteri – și a o recunoaște ca proza unei disidențe austere – este contribuția pe care ne-o îngăduie dosarul AAI/CIME de la Latina[62]. Cred că într-un astfel de ton sobru metodologic va trebui reluată întreaga biografie a lui Culianu, îmbinând constant datele savantului cu cele ale refugiatului.

Aparat critic

A. Notă asupra arhivelor și abrevierilor

Trei serii arhivistice susțin acest articol. (i) A.S.L. = Archivio di Stato di Latina, Fondo «Centro di Emigrazione A.A.I./C.I.M.E. di Latina», care păstrează cartela personală nr. 74120, «Culianu Ioan Petru», 31 de file, deschisă la Trieste la 13 noiembrie 1972 și închisă la Latina prin externarea definitivă din 14 septembrie 1973, cu efect de la 13 septembrie 1973. (ii) A.C.N.S.A.S. = Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București, cu două dosare relevante: Fond Informativ, D.I. 001213, «Culianu Petru Ioan», 69 de file, deschis la 15 iunie 1973; Fond Penal, D. P. 13975, două volume (vol. I, 9 file; vol. II, 34 de file), Tribunalul Militar București. (iii) U.C.S.C. = Università Cattolica del Sacro Cuore, Archivio Storico, Milano, care păstrează originalul italian al scrisorii rectorului Giuseppe Lazzati din 16 octombrie 1973; transcrierea făcută de Securitate aceleiași scrisori se află în A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, și este redată în Anexa I.

B. Notă asupra transcrierii și traducerii

Citatele italiene și românești din corpul articolului sunt reproduse întocmai; cursivele originalelor sunt păstrate; parantezele drepte marchează intervențiile editoriale. Traducerile românești ale pasajelor italiene și ale textelor juridice sunt ale mele și urmăresc criteriul literal; acolo unde originalul este administrativ, traducerea îi păstrează registrul. Numele instituțiilor sunt date în forma italiană sau română la prima apariție, cu o glosă românească; trimiterile ulterioare folosesc originalul abreviat. Documentele Securității sunt citate cu numărul lor de protocol original, cu data interceptării distinsă limpede de data scrisorii. Acolo unde transcrierea Securității păstrează greșeli vizibile de transcriere a numelor proprii italiene (de ex. «SACRO COURE» pentru Sacro Cuore, «GEMILI» pentru Gemelli, «Cuminețti» pentru Cumințelii), le păstrez în Anexele I-II și le semnalez în note.

C. Notă asupra datelor, corectate

Revizuirea de față corectează trei date în raport cu literatura secundară. (i) Data plecării din București spre Italia: foarte probabil, 1 iulie 1972 (față de alternativa 4 iulie 1972, vehiculată de unele surse), susținută de D.I. 001213 și de adresa Direcției de Pașapoarte București din 22 februarie 1973. (ii) Data tentativei de sinucidere de la Latina: relatarea familiei o plasează în 1972; dosarul de la Latina arată că Culianu a ajuns la Latina abia la 10 ianuarie 1973, astfel încât Nekyia trebuie redatată în primele luni de la Latina (între 13 ianuarie și începutul lui martie 1973), în acord cu scrisoarea interceptată din 1 martie 1973. (iii) Data condamnării in absentia: 29 noiembrie 1974, confirmată de decizia de recurs nr. 25 din 14 ianuarie 1975, cu microfilmarea dosarului la 19 ianuarie 1975, la Unitatea Militară 680.

D. Notă asupra erorilor versiunii întâi a textului

În prima versiune a acestui articol (21 mai 2026, comunicare la Colocviul național | București, 21 mai 2026 |  Istoria religioasă a României ca istorie religioasă a Europei, organizat de către Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română), aparatul de note purta un conținut analitic substanțial, mutat în prezenta revizuire în corpul textului. Trei erori ale primei ediții sunt corectate aici. (i) Prima versiune vorbea de șapte cereri autografe de permise, dar enumera doar șase (3990, 4002, 4005, 4006, 4016, 4040); al șaptelea este permisul n. 4028, din aprilie 1973. (ii) Prima versiune, de asemenea, dădea numărul de protocol al adresei Strict Secret a interceptării din martie 1973 ca «24/004603 din 6 martie 1973»; adresa poartă de fapt numărul de înregistrare «Nr. 24/004603» al Ministerului de Interne, U.M. 0647 – București, datat 6 martie 1973, în confirmarea unei scrisori a lui Culianu din 1 martie 1973. (iii) Prima versiune, in fine, nu transcria corpul scrisorii Lazzati și nici al celor două interceptări; prezenta revizuire repară această omisiune în cele două anexe.

E. Notă asupra cercetărilor anterioare

Literatura post-1991 despre Culianu a tins să citească anii italieni 1972-1978 fie ca preambul biografic al anilor de la Chicago, fie ca scenă afectivă a rupturii de Mircea Eliade. Articolul de față nu contestă aceste lecturi; susține însă că ele au neglijat textura juridică și administrativă a experienței italiene de refugiat. Aducând dosarul AAI/CIME Latina nr. 74120 – inedit până acum – în dialog cu dosarele Securității, cu receptarea italiană a Convenției din 1951 și cu textele celor două anexe, el deschide o linie de analiză care ar trebui extinsă la alți intelectuali est-europeni trecuți prin Trieste și Latina în aceiași ani.

Anexa I. Scrisoarea lui Giuseppe Lazzati, rector al Universității Catolice del Sacro Cuore, către Ioan Petru Culianu, Milano, 16 octombrie 1973

Sursa: A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, filă nedatată (între ff. 28 și 32), transcriere românească a originalului italian; originalul italian se păstrează în U.C.S.C., Archivio Storico. Transcrierea păstrează particularitățile ortografice ale transcriptului Securității, inclusiv numele instituționale greșit transcrise («SACRO COURE» pentru Sacro Cuore, «GEMILI» pentru Gemelli).

Textul românesc (transcrierea Securității după originalul italian)

«Universitatea Catolică ‘SACRO COURE’ – 20123 MILANO – LARGO A. GEMILI 1

Milano, 16 oct. 1973

Dragă doctore,

Am plăcerea a vă comunica că, comisia judecătoare a concursului pentru burse de studii a tinerilor din Departamentul Științelor Religioase a propus să vă ofere o bursă de studii pentru anul de învățămînt 1973-1974.

Felicitându-vă pentru aceasta, vă rog să binevoiți ca în termen de zece zile de la primirea prezentei să trimiteți o scrisoare de acceptare și o declarație care atestă că vă aflați în condițiile prevăzute de regulament și că vă obligați să vă informați asupra conținutului Statutului Universitar Catolic.

Vă amintesc că bursa de studii este independentă de retribuția de muncă și nu este cumulată cu alte venituri sau burse de studii. Se va acorda din noiembrie 1973 în rate lunare de 150.000 lire după prezentarea atestării frecvenței de la profesorul universitar oficial de la materia de specialitate.

Acordarea bursei nu va putea fi definitivată înainte de a prezenta certificatul vostru de licență dar, conform regulamentului, veți putea încasa prima rată.

Cu cele mai bune urări pentru o activitate eficientă în cadrul Departamentului vă trimit cordiale salutări.

Profesor: Giuseppe Lazzati»

Anexa II. Două scrisori ale lui Ioan Petru Culianu către Elena Bogdan și Tereza Culianu, Iași, interceptate de Securitate

Sursa: A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, D.I. 001213. Cele două scrisori sunt transcrieri dactilografiate ale Securității (în cazul Documentului 2.1, parțial parafrastice) după scrisori autografe ale lui Culianu către mama și sora lui, str. Sf. Atanasie 13, Iași. Ambele transcrieri păstrează ortografia românească originală din 1973 și redactările în paranteze ale funcționarilor Securității; greșelile vizibile de transcriere a numelor proprii italiene (de ex. «Cuminețti» pentru Cumințelii) sunt păstrate.

Documentul 2.1 – Scrisoarea din 1 martie 1973, interceptată la 6 martie 1973

Adresă Strict Secret a Ministerului de Interne, U.M. 0647 – București, nr. 24/004603/96 din 6 martie 1973, transmisă către I.J.S. Iași, dosar 3/5. Sursa: un informator al Securității în Italia/Roma. Destinatar: Bogdan Elena, Iași, str. Sf. Atanasie 13. Redactor: A.C. Două exemplare. Notă marginală: «cerut investigații, 9-45».

Textul românesc (transcrierea Securității)

«Dragii mei, vă scriu ca să aflați că trăiesc, sînt bine sănătos și vă rog să mă iertați că vă dau rareori semne de viață. Trăiesc cam izolat de oameni, de obicei, și n-aș ști ce vești mari să vă dau. Nu-mi scrieți la PERUGIA, căci mă aflu încă la ROMA, tot așteptând să plec. Scrieți bunicii la PARIS de mine și spuneți-i că dacă aș veni nu i-aș face vizită lungă fiindcă am mai mulți prieteni. […]

Am făcut în ultimul timp studii de acupunctură chineză (teorie) și în rest multe altele și vă rog să nădăjduiți cu mine și în mine și să nu mă plîngeți, oricît de greu s-ar putea să o duc, ceea ce nu e cazul. Îmi va fi mai ușor dacă știu că nu suferiți.»

Documentul 2.2 – Scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973, interceptată la 1 noiembrie 1973

Adresă Strict Secret a Ministerului de Interne, U.M. 0647 – București, nr. 24/0050197 din 1 noiembrie 1973, transmisă către I.J.S. Iași, dosar 3/5. Sursa: «IOAN PETRU CULIANU din ITALIA, 00183 ROMA, P.za Re di ROMA 3-C7». Destinatar: «Prof. dr. BOGDAN P. Elena, IAȘI, STR. SF. ATANASIE, 13». Redactor: A.C. Două exemplare. Notă marginală: ordin de înaintare pentru «investigații».

Textul românesc (transcrierea Securității)

«Dragii mei, vă trimit alăturat, așa cum mi-ați cerut, fotocopia scrisorii de confirmare a bursei la Universitatea del Sacro Cuore din Milano, în urma concursului din 11 oct. a.c. Pe 23 oct., la convocarea generală a Departamentului de Științe Religioase din care fac parte, am discutat cu directorul, prof. RANIERO CANTALAMESSA (în lipsa rectorului care este semnatarul scrisorii alăturate), posibilitatea recuperării imediate a celor 2 diplome aflate în posesia universității din București.

Vă rog totuși să încercați, voi acolo, pe baza acestei fotocopii, și să demersați urgent la Ambasada italiană la București cu destinația:

Dr. IOAN PETRU CULIANU / Dipartamento Scienze Religiose / Univ. Cattolica del Sacro Cuore / Lgo. A. Gemelli, 1 / 20123 MILANO […]

Vă rog să arătați și scrisoarea mea forurilor competente, precizând că-mi este imposibil să vin personal să retrag diplomele.

O cerere va fi imediat înaintată de către Departamentul de Științe Religioase Ministerului de Externe italian, Ambasadei Italiene la București și Universității din București (Rectorului).

Ar fi foarte bine dacă ați putea să le obțineți de îndată, fără această tevatură, căci eu nu intenționez să fac niciun zgomot, dacă lucrurile se rezolvă simplu.

Trebuie să vă spun că Universitatea liberă Catolică din Milano are ca centru instituțional tocmai acest Departament din care am onoarea să fac și eu parte și că acolo mă voi ocupa în principal de istoria religiilor indiene, medio și extrem-orientale.

Prof. VIDYÂSÂGAR mi-a trimis o călduroasă recomandare și am speranța să merg, după doctorat, care ar urma să se realizeze peste patru ani, pe urmele directe ale lui ELIADE. Așa cum vedeți, urmărind sfaturile pline de grijă ale mamei, nu doresc altceva decît să fiu un nou român care să poată aduce o contribuție la istoria științelor, iar acest lucru întru totul inofensiv și chiar demn de stimă, merită încurajare.

Vă reamintesc că la precedentele cursuri de la Perugia am luat examenele cu 30/30, ieșind primul dintre toți candidații de diverse naționalități, obținând premiul de 50 000 Lit. ‘A. LUPATELLI’.

Dl. prof. ELIADE, cu grijă călduroasă, m-a ajutat mult, iar recenta izbîndă într-un concurs a cărui dificultate nimeni nu și-o poate imagina, atât prin numărul de candidați și numărul restrâns de burse (cinci), cât mai ales prin gradul de seriozitate al instituției în care mă voi afla de acum înainte, dovedește că ‘creditul’ pe care mi l-a acordat nu a fost van și superficial.

Eu vă rog ca, arătând scrisoarea și argumentele mele […], să demonstrați totodată și inutilitatea oricărei piedici ori tergiversări în trimiterea certificatelor. Dat fiind că am învins dificultatea principală, anume primirea bursei numai în baza examenelor la care am dat rezultate întru totul satisfăcătoare, consider că piedici și tergiversări ar reprezenta numai o pată inutilă în ochii lumii.

Vă rog insistent să arătați această scrisoare celor în drept, cu precizarea că, urmărind o activitate întru totul științifică și realizarea mea deplină pe acest plan, lucru ce mi-ar fi fost imposibil dacă n-aș fi făcut studii în străinătate, nu văd nici un motiv pentru care eliberarea diplomelor să fie zăbovită.

Nu am intenționat, nu intenționez și nu voi intenționa să duc nici un fel de activitate extra-științifică și extra-literară în străinătate, așa cum bine se știe. Eu urmăresc realizarea mea ca om de știință și scriitor în deplină libertate de gândire și creație, precum și în deplină libertate de circulație a ideilor, lucru spre care tinde și activitatea Națiunilor Unite în Europa. Dacă această activitate nu este privită numai ca un slogan, [eu] nădăjduiesc să primesc în curând diplomele cucerite prin muncă onestă, fără alte apeluri la foruri italiene și internaționale. […]

În cazul unor tergiversări prea lungi, voi fi nevoit să fac apel la cunoștințele din câmpul juridic pe care le-am făcut lucrând ca traducător la un Institut European de Drept. Acum câteva zile a fost aici prof. ARTHUR ROBERTSON, Directorul Comisiei pentru Drepturile Omului în Consiliul Europei. Repet, nădăjduiesc să obțin diplomele fără a declanșa în nici un fel mecanismul unor intervenții rușinoase pentru cei care mi le rețin fără drept.»

Legenda figurilor (didascalie)

«Înainte de a deveni savant: Culianu refugiat. Convenția de la Geneva din 1951 și dosarul AAI/CIME – Latina (1972-1973)»

fig. 1: Coperta dosarului informativ al Securității privind «Culianu Petre Ion», Ministerul de Interne, Arhiva, Fond Informativ, dosar nr. 197424 (cota actuală A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, D.I. 001213), deschis la 15 iunie 1973. © A.C.N.S.A.S. [Secțiunea I/Aparat critic A]

fig. 2: Notă a Securității din 1 iunie 1972 privind legăturile lui Ioan Petru Culianu cu profesorul indolog Vidyasagar, A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, f. 78. © A.C.N.S.A.S. [Secțiunea II]

fig. 3: Notă informativă (sursa «Veronica»), Iași, 28 august 1972, privind bursa de la Perugia și orientarea eliadiană a lui Culianu, A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 8-9. © A.C.N.S.A.S. [Secțiunea II]

fig. 4: «Scheda Personale di Registrazione» nr. 74120, mod. APS/1, recto: înregistrarea lui Culianu Ioan Petru la Centro di Assistenza Profughi Stranieri, Trieste, 13 noiembrie 1972; rubricile «Emigrazione prenotata per: CANADA, WCC» și «Eligibilità: ELESS». Archivio di Stato di Latina, Fondo «Centro di Emigrazione A.A.I./C.I.M.E. di Latina», scheda personale n. 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea II]

fig. 5: Aceeași fișă mod. APS/1, verso: cele două fotografii tip pașaport și semnătura autografă «Ioan Petru Culianu». A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea II]

fig. 6: «Dichiarazione / Declarație» bilingvă italo-română semnată la Trieste la 13 noiembrie 1972, cu cele șapte angajamente și țara liber aleasă, scrisă de mână: «CANADA». A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea II]

fig. 7: «Certificato di soggiorno e assistenza», Latina, 13 ianuarie 1973, semnat de directorul Centrului, Giovanni Bilanzuoli: «riconosciuto rifugiato politico» — prima atestare oficială păstrată a recunoașterii. A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea IV]

fig. 8: «Scheda Individuale Vestiario», mod. A.P.S./12/A, n. 122, Latina, 19 februarie 1973: trusoul standard distribuit refugiatului «solo», contrasemnat de magazionerul «Valerio» și de Culianu. A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea IV]

fig. 9: Adresa «Strict Secret» a Ministerului de Interne, U.M. 0647 – București, nr. 24/004603/96 din 6 martie 1973, cu transcrierea parțial parafrastică a scrisorii lui Culianu către familie din 1 martie 1973 («Trăiesc cam izolat de oameni»). A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 40r-v; textul integral în Anexa II, Documentul 2.1. © A.C.N.S.A.S. [Secțiunea IV]

fig. 10: «Permesso n. 3990», Latina, 22 februarie 1973: autorizație de deplasare la Pontificia Commissione di Assistenza, Piazza della Cancelleria, Roma; contrasemnat de directorul Bilanzuoli. A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea IV]

fig. 11: «Permesso n. 4002», Latina, 5 martie 1973: deplasare la Società Accademica Romena, Via del Foro Traiano 1/a, Roma. A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea IV]

fig. 12: «Permesso n. 4006», Latina, 13 martie 1973: deplasare la Biroul UNHCR, Via Caroncini 19, Roma, «presso Sig.ra L. Caruso», pentru «disbrigo pratiche personali». A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunile IV-V]

fig. 13: «Permesso n. 4040», Latina, 2 mai 1973: deplasare la familia Gavrilescu, Via G. L. Passalacqua 38, Roma, «come ospite». A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea IV]

fig. 14: Scrisoarea prof. Renato Balzarini, președinte al Istituto Europeo per l’Unificazione del Diritto del Lavoro, prot. 780.73, Roma, 9 aprilie 1973: selecționarea lui Culianu drept colaborator la proiectul de cercetare finanțat de CNR (1.800.000 de lire brut anual). A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea V]

fig. 15: Scrisoarea Biroului UNHCR pentru Italia către Ministerul de Interne, D.G.P.S. – Servizio Stranieri, ref. G/XV/10/R/41825, Roma, 10 aprilie 1973, semnată de principele Alfred zur Lippe-Weissenfeld: «Prof. Ioan Petru CULIANU – 5.1.1950 – Rifugiato ai sensi della Convenzione di Ginevra». A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea V]

fig. 16: Scrisoarea autografă a lui Ioan Petru Culianu către Directorul Centrului AAI/CIME din Latina, Roma, 12 aprilie 1973: cererea de externare și declarația vocațională («fare una specializzazione nella Storia delle Religioni, con indirizzo orientale»). A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunile V, VII.1]

fig. 17: «Dichiarazione di rinuncia all’assistenza A.A.I.», Latina, 13 septembrie 1973: formularul standardizat corectat de mână de Culianu — «partenza in» tăiat, «sistemazione in ITALIA» adăugat. A.S.L., scheda 74120. © Archivio di Stato di Latina. [Secțiunea VI]

fig. 18: Transcrierea românească, de mâna funcționarilor Securității, a scrisorii rectorului Giuseppe Lazzati către Culianu, Milano, 16 octombrie 1973 («Universitatea Catolică ‘SACRO COURE’… Dragă doctore»), cu greșelile de transcriere păstrate. A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, filă nedatată (între ff. 28 și 32); textul integral în Anexa I. © A.C.N.S.A.S. [Secțiunea VI / Anexa I]

fig. 19: Prima pagină a transcrierii scrisorii autografe a lui Culianu către mamă și soră, de la sfârșitul lui octombrie 1973, cu adresa milaneză «Dr. Ioan Petru Culianu / Dipartimento Scienze Religiose / Univ. Cattolica del Sacro Cuore / Lgo. A. Gemelli, 1 / 20123 MILANO». A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 30r-32v; textul integral în Anexa II, Documentul 2.2. © A.C.N.S.A.S. [Secțiunea VI / Anexa II]

fig. 20: Ioan Petru Culianu — cronologie documentară (1950-1991), elaborată pe baza dosarului AAI/CIME – Latina nr. 74120 (A.S.L.), a dosarelor A.C.N.S.A.S. D.I. 001213 și D.P. 13975 și a corespondenței Università Cattolica del Sacro Cuore. Grafică: D. Dumbravă. [Concluzie sau Aparat critic C]

Notă pentru redacție

Fig. 1-19 provin din fotografii de arhivă (CNSAS, Direcția Cercetare, Expoziții, Publicații; Archivio di Stato di Latina) extrase din documentația autoarei.

Bibliografie

1. Izvoare primare: instrumente internaționale

Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, 189 UNTS 137.

Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967, 606 UNTS 267.

United Nations High Commissioner for Refugees, Handbook on Procedures and Criteria for Determining Refugee Status under the 1951 Convention and the 1967 Protocol Relating to the Status of Refugees, HCR/IP/4/Eng/Rev.1, UNHCR, Geneva 1979 (reeditat 2019).

2. Izvoare primare: legislație italiană și română

Legge 24 luglio 1954, n. 722, Ratifica ed esecuzione della Convenzione relativa allo statuto dei rifugiati, firmata a Ginevra il 28 luglio 1951, in «Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana» n. 196 del 27 agosto 1954.

Legge 14 febbraio 1970, n. 95, Adesione al Protocollo relativo allo statuto dei rifugiati, adottato a New York il 31 gennaio 1967, e sua esecuzione, in «Gazzetta Ufficiale» n. 64 del 12 marzo 1970.

Decreto-Legge 30 dicembre 1989, n. 416, convertito con modificazioni dalla Legge 28 febbraio 1990, n. 39 («Legge Martelli»), in «Gazzetta Ufficiale» n. 49 del 28 febbraio 1990.

Decreto del Presidente della Repubblica 15 maggio 1990, n. 136, Regolamento per l’attuazione dell’art. 1, comma 2, del decreto-legge 30 dicembre 1989, n. 416, in materia di riconoscimento dello status di rifugiato.

Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, în «Buletinul Oficial al României», I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

3. Izvoare primare: arhivistice

Archivio di Stato di Latina (A.S.L.), Fondo «Centro di Emigrazione A.A.I./C.I.M.E. di Latina», cartela personale n. 74120, «Culianu Ioan Petru» (13 noiembrie 1972 – 13 septembrie 1973).

Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.), București, Fond Informativ, dosar D.I. 001213, «Culianu Petru Ioan» (înregistrat la 15 iunie 1973); Fond Penal, dosar P. 13975, vol. I-II (Tribunalul Militar București, 1974-1975).

Università Cattolica del Sacro Cuore (U.C.S.C.), Archivio Storico, Milano, scrisoarea prof. Giuseppe Lazzati către dr. Ioan Petru Culianu, 16 octombrie 1973 (original italian).

4. Memorii, corespondență și studii biografice publicate

S. Antohi (ed.), Religion, Fiction, and History: Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, 2 vol., Nemira, București 2001.

S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Polirom, Iași 2003 (cuprinzând, între altele, studiul biografic al Terezei Culianu-Petrescu).

I.P. Culianu, Marsilio Ficino (1433-1499) și problemele platonismului în Renaștere, trad. D. Petrescu, Polirom, Iași 2015.

5. Literatură secundară: dreptul refugiaților și politica italiană de azil

P. Ballinger, The World Refugees Made: Decolonization and the Foundation of Postwar Italy, Cornell University Press, Ithaca (NY) 2020.

P. Bonetti, Profili generali e costituzionali del diritto degli stranieri, in B. Nascimbene (ed.), Il diritto degli stranieri, CEDAM, Padova 2004, pp. 3-110.

B.S. Chimni, The geopolitics of refugee studies: a view from the South, in «Journal of Refugee Studies» 11, 4 (1998), pp. 350-374.

G.S. Goodwin-Gill – J. McAdam, The Refugee in International Law, ed. a 4-a, Oxford University Press, Oxford 2021.

J.C. Hathaway, The Rights of Refugees under International Law, ed. a 2-a, Cambridge University Press, Cambridge 2021.

J.C. Hathaway – M. Foster, The Law of Refugee Status, ed. a 2-a, Cambridge University Press, Cambridge 2014.

C. Hein (ed.), Rifugiati: vent’anni di storia del diritto d’asilo in Italia, Donzelli, Roma 2010.

E. Lauterpacht – D. Bethlehem, The scope and content of the principle of non-refoulement: Opinion, in E. Feller – V. Türk – F. Nicholson (eds.), Refugee Protection in International Law, Cambridge University Press, Cambridge 2003, pp. 87-177.

G. Loescher, Beyond Charity: International Cooperation and the Global Refugee Crisis, Oxford University Press, New York 1993.

S. Salvatici, Between national and international mandates: displaced persons and refugees in postwar Italy, in «Journal of Contemporary History» 49, 3 (2014), pp. 514-536.

S. Salvatici, Missing the global turn: Italy, the 1951 Refugee Convention, and the belated removal of the geographical limitation, in «European History Quarterly» 53, 2 (2023), pp. 357-378.

M. Sanfilippo, Per una storia dei profughi stranieri e dei campi di accoglienza e di reclusione nell’Italia del secondo dopoguerra, in «Studi Emigrazione» 43, 164 (2006), pp. 535-566.

UNHCR, Rifugiati in Italia: excursus storico-statistico dal 1945 al 1995, UNHCR, Roma s.d.

P. Weis, The Refugee Convention, 1951: The Travaux Préparatoires Analysed, with a Commentary, Cambridge University Press, Cambridge 1995.

6. Literatură secundară: disidență, exil și cazul românesc

G. Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Polirom, Iași 2013.

D. Dumbravă, Documents: Ioan Petru Culianu – refugee and dissident (I): Passport for Italy, in «Contributors.ro», mai 2025.

B.J. Falk, The Dilemmas of Dissidence in East-Central Europe, Central European University Press, Budapesta 2003.

A. Marino, Politică și cultură: pentru o nouă cultură română, Polirom, Iași 1996.

C. Petrescu, From Robin Hood to Don Quixote: Resistance and Dissent in Communist Romania, Editura Enciclopedică, București 2013.

H.G. Skilling, Samizdat and an Independent Society in Central and Eastern Europe, Ohio State University Press, Columbus (OH) 1989.

7. Lucrări de referință

A.H. Robertson, The Council of Europe: Its Structure, Functions and Achievements, ed. a 2-a, Stevens, Londra 1961.

A.H. Robertson, Human Rights in Europe, ed. a 2-a, Manchester University Press, Manchester 1977.

[1] Archivio di Stato di Latina (în continuare A.S.L.), Fondo «Centro di Emigrazione A.A.I./C.I.M.E. di Latina», cartela personale n. 74120, «Culianu Ioan Petru», «Dichiarazione / Declarație», bilingvă italo-română, Trieste, 13 noiembrie 1972. Dosarul a fost deschis la Centro di Assistenza Profughi Stranieri al AAI din Trieste la 13 noiembrie 1972 și închis la Latina în septembrie 1973.

[2] A.S.L., cartela 74120, scrisoarea Biroului UNHCR pentru Italia către Ministero dell’Interno, D.G.P.S. – Servizio Stranieri, ref. G/XV/10/R/41825, Roma, 10 aprilie 1973, semnată de principele Alfred zur Lippe-Weissenfeld, delegat în Italia.

[3] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare A.C.N.S.A.S.), Fond Informativ, dosar D.I. 001213, «Culianu Petru Ioan», 69 ff., înregistrat la 15 iunie 1973; Fond Penal, dosar P. 13975, vol. I-II (Tribunalul Militar București). Pentru primul episod al acestei serii cf. D. Dumbravă, Documents: Ioan Petru Culianu – refugee and dissident (I): Passport for Italy, in «Contributors.ro», mai 2025. Pentru Convenție: Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, 189 UNTS 137.

[4] Folosirea termenului «lagăr» pentru «centro di emigrazione» urmează uzul epocii și zn memoria refugiaților, nu terminologia oficială A.A.I.

[5] A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, filă nedatată (între ff. 28 și 32), transcriere românească a scrisorii italiene a prof. Giuseppe Lazzati către dr. Ioan Petru Culianu, Milano, 16 octombrie 1973 (Anexa I); ibi, ff. 40r-v, transcriere, Strict Secret, nr. 24/004603 din 6 martie 1973, a unei scrisori a lui Culianu datate Roma, 1 martie 1973; ibi, ff. 28r-v și 30r-32v, transcriere, Strict Secret, nr. 24/0050197 din 1 noiembrie 1973, a unei scrisori autografe a lui Culianu de la sfârșitul lui octombrie 1973 (ambele în Anexa II).

[6] A.C.N.S.A.S., D.P. 13975, vol. I, ff. 2r-v, Sentința nr. 1020 din 29 noiembrie 1974 a Tribunalului Militar al Municipiului București, redusă prin aplicarea Decretului nr. 212/1974, confirmată prin Decizia nr. 25 din 14 ianuarie 1975 și microfilmată la Unitatea Militară 680 la 19 ianuarie 1975.

[7] G. Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Polirom, Iași 2013.

[8] G. Andreescu, Cărturari, opozanți și documente, cit., pp. 16-17.

[9] Ibi, pp. 30-31; răspunsul de disculpabilizare al Securității Cluj se află la A.C.N.S.A.S., dosar I, nr. 146674, vol. 4, f. 350.

[10] G. Andreescu, Cărturari, opozanți și documente, cit., pp. 32-36: p. 34.

[11] A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 40r-v și ff. 28r-v, 30r-32v (supra, nota 4); documentele sunt transcrise integral în Anexa II.

[12] G. Andreescu, Cărturari, opozanți și documente, cit., p. 16.

[13] Ibi, pp. 16, 80 și 88, despre notele lui Constantin Noica, care au trebuit citate amplu, întrucât o simplă trimitere la conținutul lor le-ar fi pierdut semnificația subiectivă.

[14] Ibi, pp. 16 și 118-119.

[15] Ibi, pp. 117-118.

[16] Ibi, pp. 258-259 și 269-270.

[17] Cf. S. Salvatici, Between national and international mandates: displaced persons and refugees in postwar Italy, in «Journal of Contemporary History» 49, 3 (2014), pp. 514-536; P. Ballinger, The World Refugees Made: Decolonization and the Foundation of Postwar Italy, Cornell University Press, Ithaca (NY) 2020, pp. 161-195.

[18] Despre CIME/ICEM și sistemul italian al lagărelor cf. M. Sanfilippo, Per una storia dei profughi stranieri e dei campi di accoglienza e di reclusione nell’Italia del secondo dopoguerra, in «Studi Emigrazione» 43, 164 (2006), pp. 535-566.

[19] A.S.L., cartela 74120, mod. APS/1, recto.

[20] A.S.L., cartela 74120, «Dichiarazione» din 13 noiembrie 1972 (supra, nota 1).

[21] Convenția din 1951, articolul 1A(2); cf. UNHCR, Handbook on Procedures and Criteria for Determining Refugee Status, HCR/IP/4/Eng/Rev.1, UNHCR, Geneva 1979, §§ 37-42; J.C. Hathaway – M. Foster, The Law of Refugee Status, ed. a 2-a, Cambridge University Press, Cambridge 2014, pp. 182-208.

[22] A.C.N.S.A.S., D.P. 13975, Sentința nr. 1020/1974 (supra, nota 5).

[23] Convenția din 1951, articolele 1A(2) și 1B(1).

[24] Cf. P. Weis, The Refugee Convention, 1951: The Travaux Préparatoires Analysed, with a Commentary, Cambridge University Press, Cambridge 1995, pp. 28-47; J.C. Hathaway, The Rights of Refugees under International Law, ed. a 2-a, Cambridge University Press, Cambridge 2021, pp. 89-102.

[25] P. Weis, The Refugee Convention, 1951, cit., pp. 28-47.

[26] Ibidem; cf. și G.S. Goodwin-Gill – J. McAdam, The Refugee in International Law, ed. a 4-a, Oxford University Press, Oxford 2021, pp. 36-37.

[27] Legge 24 luglio 1954, n. 722, in «Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana» (în continuare G.U.) n. 196 del 27 agosto 1954. Despre compoziția fluxurilor de azil cf. S. Salvatici, Missing the global turn: Italy, the 1951 Refugee Convention, and the belated removal of the geographical limitation, in «European History Quarterly» 53, 2 (2023), pp. 357-378.

[28] Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967, 606 UNTS 267, articolele I(2) și I(3).

[29] Legge 14 febbraio 1970, n. 95, in G.U. n. 64 del 12 marzo 1970. Despre Commissione Paritetica di Eleggibilità, creată prin schimbul de note dintre Guvernul italian și UNHCR din 22 iulie 1952 și consacrată prin decretul interministerial din 24 noiembrie 1953, cf. UNHCR, Rifugiati in Italia: excursus storico-statistico dal 1945 al 1995, UNHCR, Roma s.d.; C. Hein (ed.), Rifugiati: vent’anni di storia del diritto d’asilo in Italia, Donzelli, Roma 2010, pp. 39-84. Pentru fișă: A.S.L., cartela 74120, mod. APS/1 (supra, nota 18).

[30] G.S. Goodwin-Gill – J. McAdam, The Refugee in International Law, cit., pp. 36-37; S. Salvatici, Missing the global turn, cit., pp. 357-378.

[31] Decreto-Legge 30 dicembre 1989, n. 416, convertit cu modificări prin Legge 28 febbraio 1990, n. 39 («Legge Martelli»), in G.U. n. 49 del 28 febbraio 1990; cf. și Decreto del Presidente della Repubblica 15 maggio 1990, n. 136. Pentru contextul politic cf. C. Hein (ed.), Rifugiati, cit., pp. 39-84.

[32] Cf. G. Loescher, Beyond Charity: International Cooperation and the Global Refugee Crisis, Oxford University Press, New York 1993, pp. 49-73; B.S. Chimni, The geopolitics of refugee studies: a view from the South, in «Journal of Refugee Studies» 11, 4 (1998), pp. 350-374; M. Sanfilippo, Per una storia dei profughi stranieri, cit., pp. 535-566.

[33] A.S.L., cartela 74120, «Certificato di soggiorno e assistenza», Latina, 13 ianuarie 1973, semnat Giovanni Bilanzuoli, Direttore del Centro; scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973 (supra, nota 2).

[34] Convenția din 1951, articolul 33(1); despre statutul cutumiar al principiului non-refoulement cf. E. Lauterpacht – D. Bethlehem, The scope and content of the principle of non-refoulement: Opinion, in E. Feller – V. Türk – F. Nicholson (eds.), Refugee Protection in International Law, Cambridge University Press, Cambridge 2003, pp. 87-177. Despre dubla filieră – recunoaștere convențională și permise ale chesturii – înainte de 1990 cf. P. Bonetti, Profili generali e costituzionali del diritto degli stranieri, in B. Nascimbene (ed.), Il diritto degli stranieri, CEDAM, Padova 2004, pp. 3-110. Despre Biroul UNHCR și acordul de sediu din 2 aprilie 1952 cf. UNHCR, Rifugiati in Italia, cit.

[35] A.S.L., cartela 74120, mod. APS/1 (supra, nota 18). Despre lagărul de la Latina cf. M. Sanfilippo, Per una storia dei profughi stranieri, cit., pp. 535-566; UNHCR, Rifugiati in Italia, cit.

[36] A.S.L., cartela 74120, «Certificato» din 13 ianuarie 1973 (supra, nota 32).

[37] A.S.L., cartela 74120, «Scheda Individuale Vestiario», mod. A.P.S./12/A, n. 122, Latina, 19 februarie 1973.

[38] A.S.L., cartela 74120, permisele nr. 3990 (22 februarie 1973, Pontificia Commissione di Assistenza), 4002 (5 martie 1973, Società Accademica Romena), 4005 (10 martie 1973, Università per Stranieri di Perugia), 4006 (13 martie 1973, U.N.H.C.R.), 4016 (21 martie 1973, Ministero degli Interni), 4028 (aprilie 1973), 4040 (2 mai 1973). Despre filiera chesturii cf. P. Bonetti, Profili generali, cit., pp. 3-110.

[39] Studiul biografic al Terezei Culianu-Petrescu în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Polirom, Iași 2003. Cf. și I.P. Culianu, Marsilio Ficino (1433-1499) și problemele platonismului în Renaștere, trad. D. Petrescu, Polirom, Iași 2015, care publică teza bucureșteană din 1972.

[40] A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 40r-v, scrisoarea din 1 martie 1973 (supra, nota 4); Anexa II, Documentul 2.1.

[41] A.S.L., cartela 74120, scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973 (supra, nota 2).

[42] A.S.L., cartela 74120, scrisoarea prof. Renato Balzarini, Istituto Europeo per l’Unificazione del Diritto del Lavoro, prot. 780.73, Roma, 9 aprilie 1973; despre filiera permisului de ședere cf. P. Bonetti, Profili generali, cit., pp. 3-110.

[43] A.S.L., cartela 74120, permisul nr. 4006 din 13 martie 1973 (supra, nota 37).

[44] A.S.L., cartela 74120, Balzarini către Culianu, 9 aprilie 1973 (supra, nota 41); scrisoarea autografă a lui Ioan Petru Culianu către Direttore del Centro AAI/CIME di Latina, Roma, 12 aprilie 1973.

[45] A.S.L., cartela 74120, Culianu către Bilanzuoli, 12 aprilie 1973 (supra, nota 43); A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 28r-v și 30r-32v, scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973 (supra, nota 4); Anexa II, Documentul 2.2.

[46] A.S.L., cartela 74120, Culianu către Bilanzuoli, 12 aprilie 1973, și comunicarea de adresă din 18 mai 1973; U.C.S.C., Archivio Storico, scrisoarea prof. Giuseppe Lazzati către dr. Ioan Petru Culianu, Milano, 16 octombrie 1973 (original italian); transcrierea Securității în A.C.N.S.A.S., D.I. 001213 (Anexa I). Direcția lui Cantalamessa este documentată de scrisoarea interceptată de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II, Documentul 2.2).

[47] A.S.L., cartela 74120, «Dichiarazione di rinuncia all’assistenza A.A.I.», Latina, 13 septembrie 1973; «Fonogramma» A.A.I. Divisione A.R.I.S. Sez. III, prot. 50.00781, 13 septembrie 1973; «Dimissione definitiva assistenza A.A.I.», prot. 2793/CT-as, 14 septembrie 1973.

[48] A.S.L., cartela 74120, «Dichiarazione di rinuncia» și «Dimissione» din septembrie 1973 (supra, nota 46); Convenția din 1951, articolele 17 și 22, despre care cf. J.C. Hathaway, The Rights of Refugees, cit.; A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, scrisoarea Lazzati din 16 octombrie 1973 (Anexa I).

[49] A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, scrisoarea Lazzati din 16 octombrie 1973 (Anexa I) și scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II, Documentul 2.2).

[50] Miza este aceea de a crea o distincție fermă între statutul de refugiat al lui Culianu și cel de exilat, ambiguu, lipsit de conotații juridice precise și astăzi desuet, complet de reformulat când este de atribuit emigrației românilor de după 1945. Este vorba de un cu totul alt statut juridic, care va fi în atenția hermeneutului. Vor fi integrate și aspectele militante ale lui Culianu, ca parte a corpului românilor din exil, dar aceasta în articole succesive ale acestui dosar.

[51] Despre publicistica de exil a lui Culianu și Grupul pentru Dialog Social cf. A. Marino, Politică și cultură: pentru o nouă cultură română, Polirom, Iași 1996; S. Antohi (ed.), Religion, Fiction, and History: Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, 2 vol., Nemira, București 2001.

[52] D. Dumbravă, Documents: Ioan Petru Culianu – refugee and dissident (I), cit.

[53] A.S.L., cartela 74120, Culianu către Bilanzuoli, 12 aprilie 1973 (supra, nota 43); A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II, Documentul 2.2).

[54] A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II, Documentul 2.2). Arthur Henry Robertson (1913-1984) era la acea dată înaltul funcționar responsabil pentru drepturile omului la Consiliul Europei, în calitate de șef al Direcției Drepturilor Omului; titlul din scrisoarea lui Culianu («Directorul Comisiei pentru Drepturile Omului în Consiliul Europei») este formularea lui proprie, imprecisă. Cf. A.H. Robertson, Human Rights in Europe, ed. a 2-a, Manchester University Press, Manchester 1977.

[55] A.C.N.S.A.S., D.P. 13975, Sentința nr. 1020/1974 (supra, nota 5).

[56] Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, în «Buletinul Oficial al României», I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, de ratificare a celor două Pacte internaționale din 16 decembrie 1966; Convenția din 1951, articolul 33 (supra, nota 33).

[57] A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 40r-v, scrisoarea din 1 martie 1973, și ff. 28r-v, 30r-32v, scrisoarea de la sfârșitul lui octombrie 1973 (Anexa II); ibi, nota lt.-col. Rotaru din 9 aprilie 1974; A.C.N.S.A.S., D.P. 13975, Sentința nr. 1020/1974 (supra, nota 5).

[58] T. Culianu-Petrescu, studiul biografic cit. (supra, nota 38); A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, ff. 40r-v, scrisoarea din 1 martie 1973 (Anexa II, Documentul 2.1).

[59] Legge 28 febbraio 1990, n. 39 (supra, nota 30).

[60] D. Dumbravă, Documents: Ioan Petru Culianu – refugee and dissident (I), cit. Despre tipologiile disidenței cf. B.J. Falk, The Dilemmas of Dissidence in East-Central Europe, Central European University Press, Budapesta 2003; C. Petrescu, From Robin Hood to Don Quixote: Resistance and Dissent in Communist Romania, Editura Enciclopedică, București 2013.

[61] A.S.L., cartela 74120, scrisoarea UNHCR din 10 aprilie 1973 (supra, nota 2); A.C.N.S.A.S., D.I. 001213, scrisoarea Lazzati din 16 octombrie 1973 (Anexa I).

[62] T. Culianu-Petrescu, studiul biografic cit. (supra, nota 38).