Crăciunul în comunism

În fiecare an, cu ocazia Crăciunului ori a Paștelui, cel puțin o televiziune comercială organizează un talk show ce își propune să producă dezvăluiri senzaționale despre felul în care petreceau sărbătorile cu pricina Elena și Nicolae Ceaușescu.
În acest scop, sunt convocați în studio pseudo-istorici , în realitate simpli comemoratori și nimic mai mult, ori sunt găsiți tot felul de martori mai mult sau mai puțin credibili despre care ni se spune că ar fi servit ori s-ar fi aflat în relație apropiată cu cei ce au servit la curtea foștilor dictatori. Aceștia ne oferă drept unic fel, an de an, aceeași ciorbă reîncălzită căci nu fac altceva decât să ne încredințeze, ba chiar să se jure că Elena și Nicolae Ceaușescu nu uitau deloc cele două mari sărbători religioase, că le prăznuiau, că aveau pe masă bucatele tradiționale, ș.a.m.d. Pretinsele dezvăluiri, atunci când nu sunt convocate în programele tv în lipsă de altceva mai bun, au scopul pervers de a proceda la „umanizarea” foștilor conducători.
În realitate, ele nu izbutesc decât să demonstreze cât de mare era distanța dintre vorbă și faptă, dintre clasa conducătoare și cei conduși, cât de mincinos și schizoid era comunismul însuși. Într-o țară în care, în jurul celor mai mari sărbători ale creștinității, se crease un fel de conspirație a tăcerii, în care cuvintele Paști și Crăciun erau cvasi-interzise, în care ele nu puteau fi niciodată auzite la radio sau la televizor, dar nici citite în presa controlată de partid și intens cenzurată de acesta și oamenii săi era cel puțin bizar că liderii comuniști găseau de cuviință să le marcheze cu o masă tradițională. Și nu oricum, ci cu evlavie și cumpătare, așa cum se grăbesc să ne asigure comemoratorii mai sus amintiți. Asta în vreme ce oamenilor obișnuiți li se cerea să vină la serviciu în zilele cu pricina, în care în magazine nu se găseau cele necesare sărbătorii, în care alimentele de bază altminteri cartelate erau procurate în principal grație economiei subterane, devenită în anii ’80 mai puternică decât economia oficială, în care în case era tot la fel de frig și tot la fel de întuneric ca și în celelalte zile.
În mod similar să fi stat oare lucrurile în toate celelalte țări est-europene devenite comuniste ca urmare a voinței Moscovei încuviințată, aprobată și reconfirmată de tratate internaționale începând cu cel de la Ialta? Nici vorbă, în pofida faptului că peste tot ateismul devenise politică de stat.
Atitudinea cea mai liberală se înregistra în țările ai căror cetățeni erau preponderent catolici, adică acolo unde Biserica își păstrase independența în pofida tuturor vicisitudinilor sorții. În care înalții ierarhi nu plecaseră chiar atât de ușor capul și nu încuviințau ba chiar aplaudau și gratulau prin telegrame faptele nesăbuite ale conducătorilor, inclusiv demolarea programată a lăcașelor de cult. În care atentatele la memoria și credința națională nu deveniseră elemente programatice.
Nici în acele țări ceva mai libere lucrurile nu stăteau aidoma. În Polonia și în Ungaria, de pildă, zilele de 25 și 26 decembrie erau libere, liber puteau să își ia oamenii, dacă doreau, și în 24 decembrie, însă această zi trebuia “recuperată”, cum se spune. Principale publicații controlate de stat, Trybuna Ludu și Ziarul Armatei în Polonia, Népszabadság în Ungaria, nu doar că nu aveau interdicție în a pomeni Crăciunul sau Paștele, ci își și felicitau cititorii cu aceste ocazii și le doreau odihnă plăcută. În paginile acestor ziare erau publicate editoriale în care se vorbea poate nu atât de semnificația religioasă cât despre simbolistica și semnificația morală a sărbătorilor în cauză, erau inserate articole în care erau evocate tradițiile și obiceiurile specifice, ș.a.m.d. Posturile de radio și de televiziune difuzau la rându-le programe adecvate, filme și piese de teatru cu subiecte religioase, mediile oficiale de informare transmiteau în direct slujbele religioase.În Cehoslovacia autoritățile erau ceva mai rezervate, cenzura mai severă, însă primele două zile de Paște sau de Crăciun erau necondiționat sărbători legale. În înghețata Germanie zisă democrată a lui Erich Honecker și a atotputerniciei Stasi prima zi de Craciun era întotdeauna liberă. În Iugoslavia, având în vedere compoziția eterogenă a populației și popoarelor țării, nu existau reglementări unice, însă autoritățile regionale erau îndrituite să ia măsuri și să adopte hotărâri în conformitate cu compoziția etnică, confesiunea și credința cetățenilor.Peste tot se organizau piețe sau tărguri de Paște sau de Crăciun.
Marile excepții erau- cum altfel?- România și Bulgaria. Țări în care nu se procedase niciodată, din 1945 sau din 1953 și până în 1989, la o destalinizare adevărată. Țări ai căror conducători, fie că s-au numit Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu sau Todor Jivkov, erau cel puțin la fel de staliniști precum Stalin, încă și mai dornici să își proclame ateismul decât Nikita Hrusciov sau Leonid Brejnev, încă și mai atașați de serviciile secrete decât Yurii Andropov, fost șef al KGB. . Întovărășirea aceasta dintre mai marii comuniștilor români și bulgari era, până la un punct, curioasă, de la un punct încolo relevantă pentru natura profund bolșevizată a regimurilor din cele două țări.
Până în ultimul moment al carierei sale politice, Todor Jivkov și-a proclamat fidelitatea față de Moscova. El nu a schițat niciodată, în deceniile lungi în care a condus Bulgaria, nici un semn de independență, de răzvrătire față de apăsătorul tutoriat politic, ideologic și militar al Moscovei. În schimb, cu începere din aprilie 1964, liderii comuniști români, Dej sau Ceaușescu, și-au proclamat în repetate rânduri independența față de Moscova, fără însă ca această independență să fie urmată și de o liberalizare reală, resimțită ca atare de populație. Acțiunile lor curente nu au făcut decât să probeze că independența fără libertate nu înseamnă nimic. Că naționalismul agresiv practicat atât de Sofia ce a urmărit bulgarizarea minorității turce cât și de București nu are nimic în comun cu valorile naționale și tradiționale, cu adevărata spiritualitate.
Sigur, se poate vorbi mult despre „excepționalismul” românesc, ca și despre cel bulgar, de altfel. Îi pot fi decelate cauzele și semnificațiile. Ele se găsesc, firește, în natura tradiției religioase, în natura regimului și a clasei conducătoare și, nu în ultimul rând, în felul de a fi și atitudinea populației. Excepționalismul cu pricina i-a costat mult atât pe români cât și pe bulgari. Însuși faptul că România, la finele lui 1989, și Bulgaria, la începutul anului 1990, au fost ultimele țări din lagărul socialist ce s-au despărțit de comunism e legat de “excepționalismul” cu pricina. Care nu pare nici cu o iotă mai bun numai pentru că Elena și Nicolae Ceaușescu și- cine știe?- poate și Todor Jivkov sărbătoreau în intimitate și “ilegalitate” Crăciunul sau Paștele.