În dezbaterea despre reforma administrației locale pare că, în sfârșit, începem să vedem mai clar. Se vorbește (sau se vorbea, până mai ieri) deschis despre lucruri care până nu demult erau ocolite: ineficiență, investiții fără logică economică, dependență de fonduri centrale, proiecte gândite mai degrabă pentru finanțare decât pentru comunitate. Este, fără îndoială, un pas înainte.
Și totuși, există un risc subtil, dar real: acela de a confunda claritatea diagnosticului cu corectitudinea direcției. Pentru că a vedea problema nu înseamnă automat a înțelege cauza ei. Iar atunci când cauza este doar intuită, nu analizată în profunzime, soluțiile — oricât de bine intenționate — pot conduce exact în direcția opusă celei dorite. Așa putem avea, în același timp, o diagnoză care pare corectă și o reformă care, însă, ratează esențialul.
Există o observație recentă, greu de contestat: o mare parte din administrațiile locale din România nu se pot susține din venituri proprii. Estimările recente (vezi interviul realizat de Hotnews cu domnului consilier Victor Giosan) arată că aproximativ 80% dintre primăriile sub 2.000 de locuitori nu își pot acoperi costurile din taxe și impozite locale, iar chiar și în rândul celor sub 5.000 de locuitori, două treimi se află în aceeași situație. Cifrele arată clar că aceasta nu este o disfuncție punctuală, ci este o caracteristică structurală.
În același timp, există un alt fenomen, la fel de revelator: primării cu venituri curente reduse — de ordinul a 1–2 milioane — derulează proiecte de investiții de 10–15 milioane, finanțate prin programe centrale sau fonduri europene. Din nou, nici aceasta nu este o excepție, ci este regula. Iar atunci când rezultatul acestor investiții este evaluat, concluzia devine și mai incomodă: efectul economic este adesea subunitar — cu alte cuvinte, investițiile generează mai puțin decât costă. Toate acestea sunt reale. Și, într-un anumit sens, revelatoare. Dar aici apare problema.
Un adevăr spus pe jumătate
Interpretarea dominantă a acestor date fundamentează un discurs deja cunoscut: administrația locală este ineficientă și trebuie disciplinată. Trebuie impuse criterii mai stricte, condiționări, sancțiuni, poate chiar reduceri de personal. În esență, trebuie „forțată” să devină performantă sau, cum se mai spune, ”modernă”. Eu consider că această concluzie, deși pare logică, este, în același timp, fundamental incompletă deoarece ignoră o întrebarea decisivă, dar cred eu firească: De ce se comportă administrațiile locale astfel?
Dincolo de un răspuns politizat și încercând să urmez îndemnul de a ne baza concluziile pe fapte, chiar datele citate mai sus conțin deja răspunsul. El este formulat explicit: în ultimii ani, veniturile proprii ale administrațiilor publice au tendința de a conta mai puțin, în timp ce transferurile de la centrul devin din ce în ce mai importante sau, cum se spune explicit în același interviu citat mai sus, asistăm la o substituție a efortului fiscal local cu transferurile de la bugetul de stat. Consider această constatare perfect adevărat, doar că aceasta nu indică un comportament aberant al administrației publice care trebuie corectat de la centru, ci, în opinia mea, este expresia unui comportament perfect rațional. De ce? Pentru că el este consecința directă a modului de funcționare a sistemului de finanțare.
De ce Programul Anghel Saligny nu este cauza
În acest context trebuie înțeles și Programul Anghel Saligny. Criticile sunt numeroase și, în bună parte, justificate: proiecte slab fundamentate, investiții discutabile, eficiență redusă.
Dar nu programul este cel care creează aceste probleme. El este cel care agregă consecințele unui sistem în care finanțarea vine predominant de la centru, cofinanțarea este redusă, iar performanța economică locală nu este determinantă. În aceste condiții, este inevitabil ca administrațiile, indiferent de culoarea conducerii lor politice, să urmărească în primul rând accesul la fonduri, nu calitatea investițiilor. Programul devine astfel nu o anomalie, ci o expresie coerentă a consecinței sistemului.
Limita reformei „curajoase”
Există, fără îndoială, un merit real în încercările recente de reformă: acela de a scoate la suprafață aceste disfuncții. Curajul de a vorbi despre ele nu este de neglijat. Dar acesta nu suplinește efortul de a diagnostica sau de a căuta în profunzime soluția. Altfel, reforma riscă să rămână la nivelul unor corecții punctuale — reduceri de cheltuieli, condiționări de finanțare, sancțiuni pentru depășirea unor praguri — fără a atinge mecanismul care generează aceste comportamente.
Mai mult, există un risc real ca aceste măsuri să producă efecte inverse: să penalizeze administrații deja dependente, fără a crea în mod real stimulente pentru dezvoltare.
A impune performanță într-un sistem care nu o stimulează, o încurajează sau chiar o recompensează este, în cel mai bun caz, ineficient, iar în cel mai rău, destabilizator. Iar acest ultim caz, posibil într-un termen care ar putea deveni din ce în ce mai scurt, ar putea avea consecințe politice devastatoare pe care, desigur, pentru a șoca politic, le-am putea asocia cu fascismul, viziuni nostalgic-comuniste, totalitare sau mai știu eu cum.
Simptomul confundat cu cauza
Vorbind serios, eu cred că problema fundamentală este una de arhitectură. Există un dat care ar trebui acceptat de toată lumea: administrația locală din România funcționează într-un sistem în care baza fiscală locală este limitată, dependența de transferuri este structurală, iar accesul la resurse externe este mai important decât performanța internă. În acest context, proiectele slabe, investițiile disproporționate sau comportamentul oportunist nu sunt deviații. Sunt consecințe. A le trata ca fiind cauze înseamnă a confunda simptomul cu boala.
Cum ar putea începe, în mod real, o reformă
Bun. Atunci, ce e de făcut? Dacă acceptăm că problema este una de arhitectură, atunci și soluțiile trebuie să fie de același nivel. Nu este suficient să corectezi comportamente într-un sistem care le produce; trebuie să modifici regulile care le fac raționale.
În forma actuală, administrația locală este prinsă într-un cerc vicios: nu are suficientă autonomie financiară pentru a genera dezvoltare, dar nici stimulente reale pentru a încerca. Veniturile proprii sunt reduse, iar accesul la resurse vine în principal din transferuri sau programe centrale. În acest context, comportamentul oportunist nu este o abatere, ci o adaptare.
O reformă reală ar trebui să inverseze această logică. Fără a avea pretenția de a oferi direct o alternativă structurată, îmi permit să formulez, totuși, unele posibile componente ale acesteia.
În primul rând, este necesară o schimbare treptată a modului în care sunt distribuite resursele. Nu prin eliminarea sau reducerea brutală a transferurilor — care ar produce dezechilibre majore — ci printr-o recalibrare progresivă a acestora. În principiu, administrațiile locale trebuie să știe că, pe măsură ce își cresc capacitatea fiscală și dezvoltă economia locală, vor putea păstra o parte semnificativă din acest câștig, fără a fi imediat penalizate prin reducerea alocărilor. În lipsa acestei garanții, orice efort de dezvoltare rămâne irațional din punct de vedere bugetar.
În al doilea rând, finanțarea nu ar trebui să mai fie orientată predominant către proiecte, ci către funcționarea eficientă a serviciilor. Sistemul actual încurajează acumularea de investiții fără o corelare reală cu nevoile și capacitatea de întreținere. O orientare către finanțarea serviciilor — apă, canalizare, mobilitate, servicii sociale — ar introduce o legătură mai directă între resurse și utilitatea lor publică.
În al treilea rând, trebuie creat un mecanism real de stimulare a performanței. Nu prin sancțiuni, ci prin recompense clare și previzibile. Administrațiile care reușesc să crească veniturile proprii, să atragă investiții sau să gestioneze eficient resursele ar trebui să beneficieze de avantaje concrete: acces prioritar la finanțare, flexibilitate bugetară mai mare sau posibilitatea de a reinvesti integral surplusul generat. În prezent, sistemul funcționează invers: performanța reduce eligibilitatea pentru sprijin.
În paralel, pentru acele comunități care nu au încă o bază economică suficientă, echilibrarea trebuie menținută, dar redefinită. Nu ca un mecanism de dependență permanentă, ci ca o plasă de siguranță care asigură funcționarea de bază și creează condiții pentru dezvoltare. În loc să compenseze pasiv lipsa de resurse, ar trebui să încurajeze activ identificarea de soluții locale — fie prin cooperare intercomunitară, fie prin proiecte adaptate specificului economic al zonei.
În fine, nu poate fi evitată discuția despre restructurarea administrativ-teritorială. Menținerea unui număr mare de unități administrative fără capacitate financiară reală perpetuează problema. Reforma nu înseamnă neapărat reducere mecanică, dar presupune găsirea unor forme de organizare care să permită agregarea resurselor și creșterea eficienței: fie prin comasare, (nu la kilogram sau pe criterii rigide stabilite la centru, ci pe o analiză punctuală de la caz la caz), fie prin consolidarea structurilor de cooperare locală.
Toate aceste direcții au un element comun: schimbarea stimulentelor. O administrație locală nu va căuta dezvoltarea pentru că i se cere sau pentru că este sancționată dacă nu o face. O va face numai atunci când sistemul în care funcționează îi arată clar că dezvoltarea este singura opțiune rațională.
Iar această schimbare nu poate fi nici instantanee, nici simplă. Dar, spre deosebire de corecțiile punctuale, are șansa de a produce efecte durabile.
O invitație la reflecție
Acest text nu își propune să critice acele inițiative recente care, poate pentru prima dată în mod sistematic, au avut curajul să identifice și să numească explicit simptomele disfuncțiilor administrației locale. Dimpotrivă, un astfel de demers este necesar și trebuie recunoscut ca atare. Nici nu ar trebui să devină un argument facil pentru cei care resping orice formă de reformă.
Este, mai degrabă, o invitație la reflecție adresată tuturor: politicieni, consultanți, mediul neguvernamental, presă, mediul academic sau societatea civilă în ansamblu. Reforma administrației publice nu este — și nu poate fi — proiectul unui guvern, al unui partid sau al unei ideologii. Este, în esență, o construcție colectivă.
Fără un minim consens asupra naturii problemei și asupra direcției de acțiune, orice tentativă de reformă riscă să se fragmenteze. În locul unei schimbări coerente, apare ceea ce am mai văzut: resentiment, frustrare, opoziție și, în cele din urmă, lipsă de interes. Iar o reformă fără susținere socială și instituțională reală are șanse reduse să depășească stadiul intențiilor.
Modul în care este formulată problema contează cel puțin la fel de mult ca soluția propusă. Dacă definirea ei rămâne la nivelul simptomelor, intervențiile vor rămâne inevitabil la același nivel. De aceea, o abordare responsabilă presupune nu doar identificarea disfuncțiilor, ci și explicarea lor pornind de la o poziție echidistantă, lipsită de reflexe ideologice. Aceasta nu este o cerință utopică, ci este o condiție minimă de rigoare.
Nimeni nu deține adevărul prin simpla apartenență la o anumită tabără — fie ea politică, tehnocratică sau academică. Nici măcar atunci când argumentele sunt susținute de date sau statistici, acestea nu sunt imune la interpretări selective. În fond, democrația ar trebui să funcționeze în slujba societății, nu invers. Iar acest principiu se aplică și în modul în care sunt formulate problemele și construite soluțiile.
În loc de concluzie
Există o imagine recentă, atribuită lui Banksy, în care un om merge înainte ținând în mână un steag care în mișcare îi acoperă fața, fără să vadă astfel prăpastia spre care se îndreaptă. Este o metaforă foarte utilă în acest caz.
Uneori, convinși că am identificat problema, riscăm să nu mai vedem ceea ce este dincolo de ea. Iar orbirea nu vine din lipsa de informație, ci din atașamentul față de propriile explicații.
Iar atunci când mergem înainte astfel, există riscul real ca, în încercarea de a rezolva problemele, să adâncim exact acele probleme pe care ne propunem să le corectăm.
Această problemă spinoasă este valabilă peste tot în Lume, inclusiv în Occident. În România există o agravantă în plus, și anume populația rurală este de aproape 50%(!). Deci, cum rezolvăm problema?
Mai întâi, da, numărul de UAT-uri este nepermis de mare, punând aici nu numai comunele și orașele mici ci și județele. Prima măsură ar fi diminuarea numărului de județe și de comune în funcție de niște criterii sociale nu economice. De ex. comunele suburbane să fie anexate unor orașe mari/municipii din imediata apropiere.
În al doilea rând, un UAT nu este o firmă economică asemănătoare celor din privat, este mai mult un centru de servicii sociale. Un UAT poate înlesni dezvoltarea economică, dar nu o poate susține și nici nu trebuie, asta este treaba capitalului privat.
În al treilea rând, trebuie o altă organizare teritorială, cu desființarea județelor( rămase din vremurile lui Carol I și Ceaușescu) și crearea „regiunilor de dezvoltare” în funcție de noile realități ale Sec XXI. Dar cine va voi să li se desființeze iubitele județe, locuri pe unde se sifonează bani publici plus slujbe călduțe?
Ne place sau nu, cât mai repede trebuie să rezolvăm această problemă. Viitorul nu ține seamă de Istorie. Nu vedeți că ne sufocăm toți?
… un UAT nu este o firmă economică asemănătoare celor din privat,
este mai mult un centru de servicii sociale.
Reala intrebare ar fi:
oare de ce un UAT este mai mult un centru de servicii sociale
pe care nu le poate plati/acoperi din „bujetu'” propriu?
@Lucifer _ „Deci, cum rezolvăm problema?”
Cleptocrații din România și-au rezolvat problema de mult.
…Pe banii votanților, pe care-i consideră cu totul nesemnificativi.
Spune autorul, spre exemplu…
„…există riscul real ca, în încercarea de a rezolva problemele, să adâncim exact acele probleme pe care ne propunem să le corectăm.”
Ei, bine, ei și le-au rezolvat! Chiar și le-au rezolvat, pe termen lung, fără ca cetățenii să-și fi dat măcar seama.
Priviți, vă rog, o explicație, în cazul Președintelui Republicii, cel fără de partid…
https://republica.ro/psd-si-a-gasit-in-sfarsit-presedintele-perfect-nicusor-dan
Tocmai ce îi spuneam unui amic despre astfel de subiecte, care cu greu sau deloc ajung pe fluxuri de știri. Nici nu ar fi necesar, dar necesar si binevenit să fie discutate serios, documentat și consecvent acolo unde astfel de politici publice sunt gândite si puse in practică. Bine ar fi ca astfel de contribuții să fie adunate sub o umbrelă de reflecție si, mai apoi, de decizie, cât mai curând.
Mass media este platita de partide si face jocul acestora. La fel si majoritatea ziaristilor. Nu am vazut nicio dezbatere serioasa despre o noua structura teritoriala. Daca se vrea in 12 luni se poate face foarte bine.
@Agora _ „Mass media este platita de partide…”
Adică, în imensa majoritate, din bani publici. Adică, [inclusiv] ai mei.
Ăsta este paradoxul enervant în cazul guvernărilor cleptocratice, că cetățenii sunt manipulați chiar pe banii lor.
Iar obiectivul manipulării este tocmai menținerea și consolidarea cleptocrației.
Dumneavoastra vorbiti serios? In conditiile in care marea majoritate a primarilor localitatilor rurale si ai oraselor mici, impreuna cu majoritatea celor care compun administratiile locale in acestea, nu sunt nimic altceva decat haite de borfasi ordinari, credeti ca exista vreo posibilitate ca astfel de structuri sa poata face ceva serios vreodata? Pana cand justitia nu va fi justitie si legea penala nu se va aplica scurt si fara echivoc, niciun fel de politica in acest sens nu va da niciun fel de rezultate pozitive.
Primul lucru care trebuie facut este a scapa de infractori si borfasi in primarii, apoi de prosti, idioti si cretini, care momentan populeaza majoritar zona administratiilor locale. Altfel, nu exista nicio sansa! Nu poti face administratie locala cu astfel de specimene.
Ceea ce propuneti dumneavostra nu poate avea nicio eficienta, pana cand primariile nu vor fi populate cu oameni dedicati sprijinirii comunitatii, inteligenti, onesti si cu studii pe masura ( nu „desavarsite” in pseudouniversitatile care dau diplome fara acoperire in mod industrial).
Foarte adevarat!!!
Primarul de comună poate să aibă și 8 clase. Nu contează studiile și diplomele, contează voturile primite. Delirul doctoratelor a dus România în situația în care se află astăzi.
La ce le-ar folosi facultățile și doctoratele primarilor de comună? Într-o Românie în care oricine își poate cumpăra un doctorat, după ce a luat bacalaureatul la 35 de ani?
Right on target Mr.Harald
… ‘cause, in Romania,
s-a recompensat/platit „hartia”/cartonul
in chiar detrimentul/ciuda competentei
@LS _ „diplome fara acoperire in mod industrial…”
România rămâne statul cu cei mai puțini absolvenți de învățământ terțiar la mia de locuitori din UE.
Calitatea actului educațional în instituțiile de învățământ superior este verificată de ARACIS. Deci orice reclamație cu privire la aceasta trebuie îndreptată către ARACIS.
Altfel, cred că România ar trebui să se organizeze rapid în 8 regiuni.
Din motive imperative de eficiență economică.
Revin cu o observatie! Sa nu imi spuneti ca lucrurile vor fi corectate in timp prin vot! Cu o populatie majoritar compusa din analfabeti functional, din iubitori de populism si comunism, din iubitori de infractori care dau pomeni periodic, din cretini sadea care nu inteleg nimic din ceea ce se petrece in jurul lor, credeti ca votul acestora poate selecta in sens pozitiv, in sensul aducerii prin vot a unor oameni onesti si competenti in primarii si consilii locale?
@LS _ „Sa nu imi spuneti ca lucrurile vor fi corectate in timp prin vot! ”
Sunt de acord cu dumneavoastră, dar nu și cu argumentele pe care le prezentați.
Cred că este greșit să generalizăm cu privire la „populație”, atunci când vă referiți la cetățenii României.
…La fel ca orice generalizare. Iar astfel de caracterizări au mai fost făcute unor „populații”, iar istoria ne-a arătat că lucrurile se termină în astfel de cazuri rău pentru toată lumea.
Lucrurile, cel mai probabil, nu vor fi corectate într-un viitor previzibil…
Și asta pentru că manipularea bine făcută (marketingul politic, ca să o numim frumos) este întotdeauna eficientă.
Depinde doar de suma investită.
Eficiența manipulării nu ține de educația cetățenilor, de istorie, geografie, ori astrologie.
…Nu. Ține doar de suma investită.
Iar Dominic Cummings, spre exemplu, ne-a arătat cum cetățenii pot fi convinși să voteze contrar inetereselor proprii.
”Administrațiile care reușesc să crească veniturile proprii, să atragă investiții sau să gestioneze eficient resursele ar trebui să beneficieze de avantaje concrete: acces prioritar la finanțare (…)”
S-a uitat cineva vreodată la finanțarea comunelor din Germania? Nu e nevoie să reinventeze România nici roata și nici apa caldă. Comunele din Germania primesc o cotă directă din veniturile realizate din TVA. Nu e o cotă fixă, se ajustează mereu, dar pentru perioada 2025-2029, guvernul lui Merz distribuie 13,5 mld în plus către comune / municipalități (Gemeinden) din veniturile realizate din TVA, pentru a compensa scăderea acitivității economice. Deci nemții nu desființează comune prin ordonanțe de urgență, le sprijină, dar este într-adevăr încurajată comasarea lor. Prin referendum local, deci oamenii hotărăsc, nu guvernul.
Partea alocată direct comunelor din veniturile colectate din TVA se numește Gemeindeanteil an der Umsatzsteuer, pentru cine vrea să se documenteze chiar în limba germană. Există așa ceva în România? Exclus! Ce putere ar mai avea baronii locali și președintele CJ, dacă fiecare comună ar avea o cotă din banii din TVA alocată direct prin lege?
Comunele din Germania mai primesc 15% din impozitul pe salarii sau pe venit, 12% din impozitul pe câștigurile de capital și mai există un impozit pe afaceri (Gewerbesteuer) pe care îl stabilesc direct comunele. Asta generează în mod direct concurență între comune, pentru atragerea de investiții private.
În România, proiectele absurde pe bani europeni, gen piste de biciclete pe dealuri unde urcă greu și mașinile, nu s-ar mai derula în niciun caz, dacă ar fi chiar pe banii comunei. Dar cum și-ar mai majora funcționarii publici salariile, dacă n-ar mai lucra cu fonduri europene? Așa o fi și în Germania, se dă șpagă pentru angajarea la stat, iar funcționarii primesc sporuri salariale pentru că ”lucrează cu fonduri europene”?
Comentariul, dacă înțeleg bine, este, în mare parte, o completare utilă, nu o critică la adresa articolului. Ideea de fond mi se pare foarte corectă: România nu trebuie să inventeze totul de la zero. Există modele europene de finanțare locală din care se poate învăța.
Exemplul german este relevant tocmai pentru că arată diferența dintre descentralizare reală și dependență administrativă mascată. În Germania, municipalitățile au surse proprii și partajate de venit: cotă din impozitul pe venit, cotă din TVA, impozit local pe afaceri — Gewerbesteuer — și alte mecanisme de echilibrare financiară. O analiză GIZ arată că municipalitățile germane primesc 15% din impozitul pe venit, 12% din impozitul pe veniturile din economii/capital și o cotă din TVA; iar impozitul local pe afaceri este un pilon important al autonomiei locale.
Asta susține, de fapt, argumentul articolului: administrația locală trebuie scoasă treptat din logica dependenței de centru și introdusă într-o logică de responsabilitate, capacitate și performanță. Când o comună sau un oraș știe că dezvoltarea economică locală îi crește direct resursele, apare un stimulent real pentru atragerea investițiilor, îmbunătățirea serviciilor și gestionarea atentă a banilor publici.
Dar trebuie evitată și idealizarea Germaniei. Nu este doar „dăm bani direct comunelor și gata”. Modelul german combină autonomia fiscală cu reguli, capacitate administrativă, control, echilibrare financiară și responsabilitate locală. De aceea funcționează. Dacă România ar copia doar transferul de bani, fără întărirea capacității locale și fără reducerea clientelismului, ar putea produce doar o descentralizare a risipei. Ca în multe cazuri sloganul ”o țară ca afară” poate cădea în capcane ca aceasta în care copiază modele fără discernământ doar pentru că par atractive statele unde ele funcționează.
Așadar, da: România ar trebui să studieze serios formule precum Gemeindeanteil an der Umsatzsteuer, cotele din impozitul pe venit și rolul unui impozit local economic de tip Gewerbesteuer. Dar miza nu este simpla importare a unui mecanism fiscal german (francez sau altul cu care ne place sa ne comparăm ca să arătăm că nu facem de capul nostru, ci avem exemplele ”de afară”). Miza este schimbarea relației dintre centru și local: mai puțină dependență politică, mai multă responsabilitate financiară, mai multe stimulente pentru dezvoltare și mai puțină împărțire discreționară a resurselor.
În acest sens, comentariul întărește exact ideea articolului: problema României nu este că nu are comune „ca în Germania”, ci că nu a construit încă un sistem în care administrațiile locale să fie stimulate să devină competente, autonome și responsabile. Iar aici reforma finanțelor locale este una dintre piesele centrale.
Da, dar Germania nu are deficitul bugetar gigantic cu care suntem steaua luminoasă a UE.
Pare că toată lumea vede primării miloage dar nimeni nu vede gaura neagră care e Bucureștiul!
Majoritatea marilor companii din țară au sediul social în București, ceea ce înseamnă că impozitele și taxele locale, inclusiv o parte importantă din impozitul pe venit, sunt virate la bugetul local.
București 2026:
– subvenții pentru termoficare și transport în comun – 2,5 miliarde lei;
– modernizarea sistemului de termoficare – 1 miliard lei;”
Dacă mai calculăm câți angajați și ce cheltuieli are Bucureștiul în toate primăriile și toate entitățile bugetate vom vedea că problema MARE nu e la cei mici. E la mitici! :)
Premizele de la care pleaca autorul sunt gresite pentru ca starea de pace clamata in Romania si razboiul hibrid al Moscovei vor intra in conflict pe termen scurt. Schimbarea unei administratii a la long este o poveste frumoasa.
Cand incultura votantilor a trimis in Parlamentul Romaniei 281 de slugi ale Kremlinului cu ajutorul administratiei locale sa nu te astepti la schimbari.
Lumea se modifica cu viteza hotararilor lui Putin, Xi sau Trump, care nu respecta nici o intelegere scrisa sau verbala. De unde credeti ca a copiat PSD-ul de 9 luni acordul de guvernare semnat .
Lovitura lor vine la comanda, pentru a demonstra ca R. Moldova nu se putea uni cu o tara de inculti si hoti.
Înțeleg îngrijorarea privind influențele externe și războiul hibrid. Ar fi naiv să le negăm. Rusia, China sau alte puteri folosesc slăbiciunile societăților democratice și încearcă să le amplifice. Problema este însă alta: ele nu creează din nimic aceste vulnerabilități, ci le exploatează.
A pune totul pe seama Kremlinului este, paradoxal, o formă comodă de evitare a propriei răspunderi. Dacă administrația publică este slabă, dacă instituțiile sunt politizate, dacă educația civică este precară, dacă votul este capturat prin dependență socială, clientelism și neîncredere, cauza profundă nu este Moscova. Moscova poate profita de aceste fisuri, dar fisurile sunt ale noastre.
Exact aici este miza articolului: nu putem construi o țară funcțională doar invocând dușmanul extern. Avem nevoie și de luciditatea de a vedea că o societate dezorganizată, cu instituții slabe și elite administrative nepregătite, devine ușor de manipulat din exterior. Dar tocmai de aceea răspunsul nu poate fi isteria, ci reconstrucția internă.
Afirmațiile despre „țară de inculți și hoți” sau despre mase întregi puse sub eticheta de „slugi ale Kremlinului” nu ajută. Dimpotrivă, alimentează sentimentul de fatalism, frică și neputință. Dacă toți cei care votează greșit sunt reduși la incultură sau trădare, atunci nu mai rămâne nimic de făcut decât să așteptăm prăbușirea. Or, aceasta este exact starea de spirit care face o societate vulnerabilă.
Influențele externe trebuie tratate serios, dar ele nu pot deveni explicația universală pentru eșecurile noastre interne. O țară solidă nu este aceea care strigă cel mai tare împotriva Kremlinului, ci aceea care își construiește instituții competente, administrație profesionistă, educație publică serioasă, partide responsabile și mecanisme reale de selecție a elitelor.
Schimbarea administrației „à la longue” poate părea o poveste frumoasă doar dacă ne imaginăm că există o soluție miraculoasă și rapidă. Nu există. Tocmai incapacitatea de a lucra pe termen lung ne-a adus aici. Dacă vrem să nu fim vulnerabili la Moscova, Beijing, Washington sau la orice alt centru de putere, primul lucru este să ne construim propria capacitate internă de organizare, decizie și dezvoltare.
Problema României nu este doar că are dușmani externi. Toate țările îi au. Problema este că, de prea multe ori, nu a avut suficientă forță instituțională internă pentru a nu deveni teren fertil pentru influența lor. De aici trebuie început.
Dusmanii interni sunt selectia proasta si corupta ai oamenilor in functiile cheie, la nivel local, judetean si national. Conteaza nu ce stii sa faci ci al cui esti. Pana nu o sa avem o justitie onesta, clara si rapida, o educatie buna ca cetateni si criterii dure de selectie pt toti alesii neamului o sa baltim in aceiasi mocirla morala.
Va rog sa ma scuzati dar articolul dvs. a venit dupa lovitura de palat (Victoria) data in Parlament.
Pentru administratia centrala si locala solutia o gasiti in https://epochtimes-romania.com/news/aprindem-lumina-bolojan-joaca-tare-a-publicat-in-premiera-o-radiografie-de-ansamblu-a-statului-roman-care-arata-eficienta-administratiei–387419
Din 1920 in Romania a fost un academician care a combatut teza bolsevica pentru mai bine. Solutia lui era `munca si iarasi munca` si pentru aceasta a fost impuscat de slugile Moscovei. Din 1940 nimeni nu a mai spus romanilor `ca mai binele este moartea binelui`.
Raportul nu oferă soluții, ci date despre situația actuală (sau cea din 2024). Este o mare diferență între constatări și soluții. Arat explicit în articol riscurile confuziei.
Dacă faci greșeala să-i dai cuiva un pește în loc de o undiță, la rându-i acela va face greșeala să viseze la următorul pește primit, în loc de a visa să devină pescar. Dar prin această metodă poți transforma și un pescar în pomanagiu, iar de aici perspectivele tale se deschid. Larg! Poți ajunge stăpânul unor pescari care și-au pierdut demult aptitudinile tocmai prin metoda dărniciei „cu filet”, de mai sus. Satului românesc, după ce a fost bine jefuit de mâini și de picioare, i s-a dat și i se dă cu bunăvoință un scaun cu rotile pentru care, sigur că da, trebuie să fie recunoscător periodic cu votul potrivit pentru ticălosul potrivit.
Exact!
Recomand lectura acestui articol, care reda situatia jalnica a Romaniei, cuzelor ei, pina la a face reforma adminsitratiei publice
https://cursdeguvernare.ro/romania-spectator-la-propria-viitoare-saracie-cat-timp-noi-schimbam-fotografia-de-pe-peretele-ministerului-europa-negociaza-viitorul-nostru.html
Textul recomandat nu contrazice articolul meu, ci îl confirmă aproape punct cu punct. Da, România este prinsă într-o criză politică serioasă. Da, la Bruxelles se negociază dosare majore pentru următorul deceniu. Da, mediul de afaceri plătește costul instabilității. Dar tocmai de aceea discuția despre administrație, instituții, capacitate de guvernare și profesionalizarea deciziei publice nu este o preocupare decorativă, de tip „în timp ce țara arde, baba se piaptănă”. Este exact despre motivul pentru care țara ia foc atât de des.
Confuzia apare din ideea că, în criză, trebuie să abandonăm orice discuție de fond și să alergăm numai după stingătoare. Firește, când arde casa, stingi incendiul. Dar dacă incendiul izbucnește la fiecare șase luni, problema nu mai este doar focul de azi, ci instalația electrică, materialele inflamabile și faptul că nimeni nu a făcut vreodată o inspecție serioasă. Articolul meu tocmai despre această „instalație” vorbește: despre statul slab, administrația improvizată, lipsa continuității instituționale și incapacitatea de a transforma guvernarea într-un sistem competent, nu într-o succesiune de numiri politice.
Agenda actuală a Comisiei Europene merge exact în această direcție. Competitiveness Compass, prezentat de Comisie în ianuarie 2025, este construit în jurul competitivității, inovării, simplificării și capacității Europei de a-și recâștiga dinamismul economic. Clean Industrial Deal, lansat în februarie 2025, leagă decarbonizarea de reindustrializare, costuri mai mici la energie, locuri de muncă și condiții mai bune pentru companii. Noul Cadru Financiar Multianual 2028–2034 propus de Comisie are aproape 2 trilioane de euro și este prezentat ca buget de investiții pe termen lung pentru o Europă mai independentă, prosperă și sigură. Iar strategia pentru startup-uri și scaleup-uri, inclusiv discuția despre „EU Inc.” / regimul 28, vizează exact reducerea fragmentării administrative și juridice care împiedică firmele europene să crească.
Prin urmare, nu este deloc o discuție paralelă cu realitatea. Este chiar miezul realității. Dacă România nu are capacitate administrativă, poziții negociate intern, continuitate în echipe, expertiză stabilă și mecanisme de coordonare între guvern, economie și societate, atunci va rămâne spectator exact în acele negocieri europene despre care vorbește textul recomandat.
Aici este punctul esențial: Bruxelles-ul nu premiază țările care se plâng cel mai convingător de instabilitatea lor internă. Premiază, prin acces la resurse, influență și oportunități, statele care știu ce vor, își pregătesc dosarele, își construiesc alianțe și trimit oameni capabili să susțină o poziție coerentă. Or, aceasta nu se poate face cu administrații decapitate politic la fiecare rotație, cu miniștri care abia învață organigrama și cu strategii care se rescriu după fiecare schimbare de guvern.
Deci nu, preocuparea pentru reforma administrației nu este despre „baba care se piaptănă”. Mai degrabă, dacă tot păstrăm metafora, este momentul în care baba descoperă că problema nu este pieptănatul, ci faptul că de ani de zile a refuzat să se uite în oglindă, să meargă la doctor și să accepte că nu mai poate trăi doar din amintirea tinereții. Iar dacă începe un program serios de refacere — instituțională, administrativă, educațională și economică — s-ar putea să nu devină neapărat „mai tânără și frumoasă” în sens festivist, dar sigur va deveni mai respectată, mai funcțională și mai puțin ușor de ignorat.
Textul sugerat spre lectură are dreptate când spune că România are nevoie de mandate clare la Bruxelles, continuitate în negociere și implicarea mediului de afaceri. Dar aceste lucruri nu apar prin indignare de moment. Apar prin exact tipul de construcție instituțională despre care vorbeam: administrație profesionistă, capacitate de analiză, consultare reală, memorie instituțională, departamente capabile să lucreze pe termen lung și o separare mai clară între politica de vitrină și politica publică serioasă.
Criza de azi nu anulează argumentul reformei lente. Îl face urgent. Instabilitatea politică este simptomul vizibil. Slăbiciunea administrativă este boala de fond. Dacă tratăm doar simptomul, vom comenta peste câteva luni o nouă criză, un nou guvern, o nouă rundă de „România a pierdut trenul”. Iar trenul european nu așteaptă ca noi să terminăm încă o telenovelă internă.
Daca expertiza dumneavoastra se reduce la a bloca comentarii, crezand ca „analizele” pe care le produceti ar reprezenta „solutii viabile si adecvate” , ignorand realitatile evidente din Romania, nu faceti nimic altceva decat sa manipulati in favoarea celor care devalizeaza de 36 de ani Romania.
Va invit sa respectati dreptul la opinie, la libera exprimare si sa publicati comentariile mele precedente. Ce incredere poti avea in ideile si analizele unui personaj care nu respecta dreptul la libera exprimare ? Va invit inca o data sa faceti publice comentariile mele precedente! In caz contrar voi face tot posibilul sa suferiti daune publice majore pentru faptul ca nu sunteti in stare sa respectati principii democratice de baza!
Conform CV-ului atasat pareti a fi un colaborator al grupului infractional organizat numit PSD! Imi cer scuze daca ma insel, poate ati dat „consultatii” cu buna credinta PeSeDeilor, insa realitatea ne arata ca le-ati dat degeaba!
Eludarea realitatii si publicarea de studii care ignora situatia reala a Romaniei reprezinta MANIPULARE. Sa nu ignorati niciodata acest fapt!
Vindecarea de multiplele boli de care sufera societatea romaneasca nu se poate face decat prin prin spunerea adevarului, cu cuvinte dure daca este necesar, prin legi dure impotriva devalizatorilor si pedepsirea acestora in regim de urgenta!
Observațiile sunt pertinente și bine sintetizate. Dar îmi pun simplu întrebarea dacă actualului guvern i-ar lipsi clarviziunea sau voința politică de a le lua în seamă și chiar de a le pune în aplicare. Și nu am niciun argument rațional să cred asta. Problema fundamentală mi se pare așadar alta. Anume că toată această arhitectură administrativă dovedit păguboasă a fost construită în bună parte de infractori condamnați: Năstase, Dragnea, Vâlcov ori de alte personaje obediente lor de care nici nu merită să mai amintim. Poți avea idei strălucite de reformă și eficientizare administrativă dar dacă ai în parlament 281 de neisprăviți conduși de un șef de galerie atunci toate acele bune idei devin o utopie. Atâta vreme cât nu vom înțelege că votul fiecăruia este important într-o democrație și că trebuie să-l exercităm cu un minim discernământ fiindcă de asta vor depinde politicile publice adoptabile în următorii ani, ne vom plânge mereu că țara nu se întreaptă într-o direcție bună. Nu mai trimiteți în parlament atâția grindeni, olguțe, zamfiri, puie monta, suie mimioni, șoșoace și alte anomalii ci trimiteți oameni bine educați, cu principii și voință autentică de reformă iar lucrurile o vor lua în mod natural într-o direcție bună.
Observația privind calitatea slabă a unei părți a clasei politice este, din păcate, greu de respins. Avem în Parlament oameni nepregătiți, oportuniști, obedienți, excentrici sau pur și simplu inadecvați pentru complexitatea funcției publice pe care o ocupă. Dar aici apare o capcană: dacă ne oprim doar la indignarea față de persoane, ratăm mecanismul care le-a făcut posibile.
Problema nu este doar că anumite personaje au ajuns în Parlament. Problema este că un întreg sistem politic, administrativ și financiar a permis — uneori chiar a stimulat — trimiterea lor acolo. Când comunitățile locale depind masiv de banii distribuiți de la centru, când primarii depind de partid pentru resurse, când alegătorii sunt ținuți într-o relație de dependență față de administrația locală, selecția politică nu mai este făcută în funcție de competență, ci în funcție de loialitate, utilitate electorală și capacitate de mobilizare.
Într-o comunitate prosperă, cu venituri proprii consistente, cu economie locală vie și cu cetățeni care simt direct legătura dintre calitatea reprezentării și bunăstarea lor, alegerea unor oameni incapabili devine mai costisitoare. Cetățenii interesați de păstrarea și creșterea propriei bunăstări nu ar mai considera rațional să trimită în Parlament persoane care nu pot înțelege bugete, investiții, negocieri europene, politici economice sau reguli instituționale. Votul ar deveni mai exigent, pentru că miza ar fi mai vizibilă.
La noi, însă, în multe locuri, această legătură este ruptă. Dacă dezvoltarea locală nu depinde suficient de capacitatea comunității de a produce valoare, ci de accesul politic la resurse centrale, atunci reprezentarea politică se degradează firesc. În loc să fie trimiși oameni capabili să apere interese economice și instituționale reale, sunt trimiși oameni capabili să rămână în rețea, să execute comenzi, să întrețină dependențe și să participe la jocul distribuirii resurselor (există un episod dintr-un serial de televiziue foarte popular care ilustrează perfect, destul de tragic-comic, exact această stare de dependență între centru (prefect) și administrația locală (primar).
De aceea, prezența în Parlament (și uneori, impliocit, chiar în Guvern) a unor persoane considerate „nepotrivite” nu este cauza principală a declinului, ci unul dintre efectele lui. Este partea vizibilă a unei probleme mai adânci: un sistem care nu leagă suficient responsabilitatea politică de performanța economică și administrativă.
Sigur, atât articolul dar și ce spun mai sus, sunt doar piese dintr-un tablou mult mai larg: educație civică slabă, partide închise, administrație politizată, finanțare locală dependentă de centru, lipsă de criterii reale de competență, absența unei culturi a responsabilității publice. Nu pot fi dezvoltate toate într-un comentariu (și așa prea lung), dar ele sunt legate între ele. Iar dacă vrem să schimbăm calitatea celor trimiși în Parlament, nu este suficient să ne revoltăm împotriva lor. Trebuie schimbat sistemul care face ca asemenea candidaturi să fie posibile, utile și, uneori, electoral profitabile.
Desigur că totul pornește de la educație. Dar intervenția eficace în zona asta dă rezultate în decade, poate de aceea a și rămas doar la stadiul declarațiilor de bune intenții. Problema noastră e una acută și se cere adresată de urgență fiindcă altminteri viitoarele alegeri ne pot aduce într-o configurație în care toate soluțiile imaginabile ar fi proaste cu larghețe. Democrațiile nu mai depind de o vreme doar de opțiunile alegătorilor convinși de candidați prin mijloace mai mult sau mai puțin onorabile ci depind de capacitatea de alterare industrializată a rezultatelor prin mijloace tehnologice iar aici s-a probat că suntem deja învinși. Devine tot mai probabil că politicile publice vor deveni subiect al delegării către AGI odată cu maturizarea tehnologiei fiindcă evident factorul uman e de o ineficiență notorie în zona asta, dincolo de calitatea reprezentării. Dar deocamdată, cu orizont de timp mediu va trebui să evităm un derapaj păgubos cu bătaie lungă și aici e miza.
„Nu mai trimiteți în parlament atâția…” Eu nu i-am trimis prin votul pe care l-am exprimat. Așadar cu ce substituim votul?
„Lucrurile” nu o iau vreodată „în mod natural într-o direcție bună” dacă nu sunt dirijate printr-o acțiune conștientă. Asta poate însemna și un șut în fund care, nu-i așa?, e un pas înainte.
Am încrederea că vom primi acest șut, brânci, ghiont, de la realitatea lumii în care ne aflăm în intervalul imediat următor.
Titlul pare desprins din viziunea lui Bansky
Ati uitat ca in estul Europei, a ramas practica de la ala cu tacalie: dupa un pas inainte, urmeaza doi inapoi.
.
Apropos de lucruri care până nu demult erau ocolite
… si care, din pacate, inca sunt
– formal: (chiar dpdv „filosofic”)
ineficiență, investiții fără logică economică…
este pleonas(m/tica)
– fundamental: „tecstul” este plin de referiri la eficiența
desi aceasta (eficiența) reprezinta „decat”
un termen-de-comparație
intre structuri/mecanisme/organisme eficace
in absența careia… facem „filosofie”
care decat-crede c-ar avea tangența cu economia
E vorba despre o adevarata NOMENCLATURA locala aparuta in RSR
si in linii mari perpetuata prin urmasi,
pe acelasi SCHELET da partid si da stat
…si inrudiri.
(ca in Feudalism/ Hagi, iordanesu… si Lucescu n-au si ei urmasi? – vedeti, de aia nu mai aveti voi FOTBAL!
ci doar funeralii semioficiale)
Poti asadar regresa in FEUDALISM,
Si din plin Ceausism
in statul SOCIALIST
(ca nici interBeLitul nu v-a fost cumva vreo mare LUMINA/ FAR calauzitor – ca sa nu mai vorbim despre cei dupe vremea lui CARAGIALE!
Si poti trai ca in FEUDALISM ca si stat
(cu toate ale sale)
fiind multiplu membru in cele mai selecte CLUBURI posibile!
(mai putin in OECD)
Un nou Ceasca, Cuza, Carol un strongman. Si reintrodusa legea ilicitului, legea 18 pentru cei care au furat cel putin 100 miliarde din banii tarii…