Cum se descompune un sistem?

În umbra crizei politice existente din România, deja cronicizată prin simpla instabilitate guvernamentală, să vorbești despre veșnicele probleme nerezolvate din educație e la fel ca atunci când te plângi de un vas spart în bucătărie într-o casă fără acoperiș. Însă inevitabil publicul ce dorește să fie informat are datoria să știe ce se întâmplă cu adevărat în spatele ușilor, dacă uși se pot numi, căci clădirea este serios avariată, atât pe interior, cât și pe exterior, încât se poate spune, fără a greși prea mult, că are intrări peste tot. Granițele între aici și acolo sunt neclare la noi, iar educația iese în evidență ca domeniul neclarității, al suprapunerilor de sensuri opuse și al disfuncțiilor instituționale cu grad ridicat de absurditate și hilaritate totodată.

Sa luăm pe rând punctele de inflexiune cele mai caraghioase, de un comic răzbătător, dar urmuzian:

1. Avem un ministru al educației în funcție în luna mai a anului 2026 despre care nimeni nu știe nimic. De fapt, nici nu a apucat să se așeze bine pe scaunul de ministru că a devenit deja interimar, iar, până la numirea în posturi ale noului guvern, ministerul educației și cercetării din România este condus de cineva, nu se știe clar de cine, probabil secretarii de stat, care au o viață medie la conducere de câteva ori mai lungă decât ultimii nu se știe câți miniștri. E un minister condus de intermediari, de organigrame încâlcite ca firele de curent și cablu de pe stâlpii stradali, de personaje de pluton politic, nu de un politician asumat și cu un plan cunoscut public. Vorbind lucid, ultimul ministru al educației și cercetării activ și viu, dar nici pe departe unul strălucit, și-a dat demisia în decembrie 2025. De atunci încoace, nu e limpede ce strategie politică are ministrul educației sau cine îl conduce. Degringolada este completată de ineficiență, aștepare, jocuri de culise și habarnamism, adică deja încercatele ingrediente ale subperformanței și corupției din România.
2. Cele mai puternice sindicate din învățământ declară pe sub masă că vor să declanșeze o grevă generală în educație. S-a protestat anemic în fața clădirii ministerului în toamna anului trecut, dar acum, adunându-și forțele inexistente și lansând bombe retorice cu efect consumat în prima secundă, ba chiar căutând să pună cap la cap un proiect nemaiauzit la noi de fond de grevă, probabil un plan curând abandonat, liderii de sindicat de la nivel național declarau măsuri în forță împotriva guvernului și a măsurilor de austeritate ale fostului prim-ministru (sau ale actualului interimar, interemitatul devenind forma de conducere politică a crizei). Atâta îndârjire și curaj sindicalist s-au volatilizat subit după căderea guvernului – spăsiți, Greucenii sindicaliști au făcut un pas lung în spate, au scos prudența din dulap și s-au declarat dornici să medieze interesele profesorilor numai cu un guvern care asigură stabilitate și conservare, interesele celor de la putere din România, indiferent ce înseamnă acest fapt în practic. E mai degrabă o asigurare de continuitate a elitelor stricate decât de ridicare a claselor medii în expansiune (care?).
3. În toamna anului 2026 se preconizează un alt concurs de directori și directori adjuncți, de la grădiniță la liceu. Iarăși viitori directori vor fi supusi tirului de întrebări relevante despre numărul de picioare ale măgarului, rolul de paznic școlar prezumtiv al directorului de școală și rata profitului multianuală în școli, fără ca aceste aberații de atitudine intelectuală să depășească nivelul umorului cotidian, deși consecințele reale sunt catastrofale în plan moral. Școala a ajuns subiect de întrebări fanteziste într-un examen de management, dar nu ne pasă. Însă cel mai grav fenomen este că nici anul acesta nu se va organiza concursul de inspectori. Paradoxul politizării din educație: punem la cale examene pentru directori, în care proclamăm transparența și meritocrația europene, neapărat europene, dar cei care participă la examinarea directorilor sunt puși în funcție temporar zi de zi, an de an, deceniu de deceniu cu voie de la partid, unde rudele, prietenii, iubitii și iubitele, amanții și amantele ne ajuta pe unii să o ducem bine. Nu mai bine organizăm și examene de evaluare națională și bacalaureat în care evaluatori să fie politicienii locali, oamenii aceia de listă din consiliul local? Poate fi mai grav decât expertiza inspectorului politic când evaluează directorii de școală? Nu credem. Rezultatul este același: puterea de decizie administrativă rămâne la politicieni și amicii lor, deși nu facem politică oficială în școli. Românii au câteva proverbe indecente în formulare când se referă la cei nehotărâți în mod viclean sau care vor să îmbine și cerul, și pământul cu parșivenia caracteristică a unor traficanți oarecare de marfă ilegală, în cazul de față nulă simbolic.
4. Când s-au mărit salariile în 2023, profesorii au fost arătați cu degetul pentru că, indiferent de plata superioară, rezultatele benefice întârzie să apară. Învață mai bine elevii patriei? Nicidecum. Dar de când s-au ciuntit pe ici-pe colo salariile din învățământ, nici mare economie nu s-a realizat, nici mai multă seriozitate nu se găsește în școli. Aceasta este o problema atât de serioasă încât tratarea ei cu superficialitate continuă în forme maladive. Din fericire, avem o întreagă ierarhie educațională la dispoziție, care va lua cele mai înțelepte decizii poli… pedagogice și manageriale la care se pot gândi, adică nu prea mult.

Curriculum nerealist și dezorganizat transdisciplinar, finanțarea scăzută, gestionarii politruci ai educației naționale, disparitatea și segregarea socială, nimic din acestea nu vor dispărea sau măcar să se atenueze prea curand. Viitorul e trecutul în devenire la noi.