Cum vede Primăria Capitalei unde i se duce Cultura? Ce se poate schimba? Jocul cu ce este posibil

E sâmbătă. Plouă în București. Atmosfera cam gloomy. Mă hotărâsem, după o ezitare, să particip la discuția publică inițiată de Primarul general al Capitalei cu oamenii de teatru privind problema concursurilor pentru postul de manager la multele instituții finanțate de primărie unde interimatele s-au prelungit dincolo de lege. Ni s-a cerut, celor interesați, să ne înscriem pentru a participa. Am făcut-o.

Trec prin Pasajul Latin, în drum spre ARCUB, locul întâlnirii. Ochiul înregistrează stânga-dreapta mai multe scene în basorelief cu istoria noastră daco-romană. La mijloc, stânga-dreapta, efigiile în relief, capetele lui Decebal (plăcuța galbenă îi dă numele) și Traian, cred (fără plăcuță galbenă). Când să ies, văd un înscris pe zid: „What do you do/When you meet/someone smart/confident and/perfect?” „Help them”.Bun. Încurajat astfel, am intrat la întâlnire. Unde m-am reîntâlnit cu mai mulți/multe regizori, actori, actrițe, manageri sau chiar cu colegi/colege care au deținut importante poziții oficiale în domeniul Culturii.

În vederea discuției, primăria ne trimisese o agendă de discuții cu trei puncte: regulamentul de concurs, caietele de obiective și comisiile de concurs. Mă pregătisem unde mă pricepeam, ca și Tudor Chirilă, de altfel, unul dintre primii vorbitori (cu miez). Domnul primar general ne invită să discutăm insistând pe ideea că tot procesul de organizare/derulare a concursurilor trebuie să fie dincolo de orice bănuială, că domnia sa nu are o agendă ascunsă. Și lansează prima întrebare: câți membri să aibă comisia de concurs? Dusă a fost agenda propusă. La care, totuși, într-un stil de salsa, s-a revenit de mai multe ori. Astfel, totuși, dl. primar general a putut afla lucruri despre funcționarea teatrelor care îi erau necunoscute. E limpede că vrea să știe și am apreciat asta.

OK. Am apreciat public faptul că dl. primar general a avut această inițiativă, prima, pare-se, de acest gen pentru mediul teatral bucureștean. N-am apreciat modul organizării discuției, am pierdut ceva timp cu lucruri care puteau fi cerute înainte, prin e-mail, celor care au confirmat participarea.

Din experiență, știu că o astfel de discuție e complicată: cât de liberă ai vrea să fie, ca organizator, ar trebui, totuși, să fie și eficientă. Problema conducerii teatrelor din București făcuse obiectul multor luări de poziție, în social media, ale unor oameni de teatru, actori/actrițe, regizori, regizoare, manageri interimari, critici de teatru. M-a surprins plăcut dorința multor din cei/cele care au vorbit de a sprijini, prin expertiză, competență, Primăria generală/Direcția Cultură a acesteia în vederea rezolvării corecte, competente a problemei. Nu e simplu. De ce?

Știu că un administrator înalt, cum e un primar general, are de rezolvat probleme stringente care țin de buna funcționare a orașului, în general, și de calitatea vieții contribuabililor, în special. O administrație are totuși priorități pe durata unui mandat de patru ani, mandat care depind de multe variabile dar, ca acum, de o nesiguranță a funcționării ecuației politice de la guvernare. Întârzierea nepermisă (ba, uite că permisă!) de lege a adoptării bugetului național a dus și la o coincidență simpatică: el a fost promulgat în ziua când noi discutam cu Primarul general despre teatrele bucureștene. La o zi după Ziua mondială a teatrului.

Cum am spus, într-una din intervențiile mele: aici se joacă o carte mare. Ne gândim să punem o miză mare, cu această ocazie, sau preferăm să rezolvăm punctual o problemă: concursurile pentru managementul teatrelor? Cred asta în condițiile în care, în absența unui document programatic privind Cultura și Capitala, unde pilonul artelor spectacolului să fie esențial, a stabili în caietul de obiective ce trebuie făcut pentru fiecare instituție unde se organizează concursul, pare o coborâre a mizei și, mai degrabă, o inadecvare. Trebuie spus că, dincolo de interesele, dorințele, așteptările micii comunități teatrale bucureștene, a face un astfel de document care să fie și platformă de acțiune, cere timp; organizarea concursurilor se poate face, însă, în câteva luni. Dar ce obiective pot avea teatrele în București?

După mine, unul poate să aibă în vedere construcția publicurilor. Dacă teatrele stau numai în propria lor…specificitate, noile publicuri nu se pot dezvolta. Cum s-a și spus, sălile sunt pline, dar, în majoritate, de aceeași spectatori care peregrinează de la un teatru la altul. Un mic grup. În săli, multe, mici. Nevoia de a dezvolta noi spații de lucru și de prezentare a spectacolelor nu e de ieri de azi. Nu am făcut mare lucru în această privință. De ce, administrațiile Bucureștiului nu au văzut, n-au vrut, nu s-au priceput să vadă că asta ar îmbunătăți viața bucureștenilor, de la copiii la bătrâni.

După mine, caietele de obiective ar putea fi mai…vizionare în ce privește programele de educație prin teatru. În conjuncție cu punerea în valoare a spațiilor, locurilor orașului. Bucureștiul, cu multe instituții de spectacol grupate în zona centrală, pare redus la condiția orfanului cultural-comunitar. Orașul nu trăiește cultural prin oamenii săi, ci prin oferta de spectacole. Și cam atât. Sunt și excepții, desigur. Publicurile se construiesc din perspectiva „jocului cu timpul”.

După mine, oferta artistică a creatorilor, interpreților și a instituțiiilor de spectacol poate da sens, prin încurajare, stimulare a modului vizionar, unei transformări a percepției publice privind artele spectacolului și locurile amenjate ale orașului. Concurența cu modurile derizorii ale spectacolului, ce cultivă insistent, vulgaritatea, falsa acreditare a artei, cu presiunea incredibilă a media digitale, ar putea fi motivarea pentru relansarea Culturii în inima adminstrației orașului. Teatrele Bucureștiului, alături de Dans, Film, Muzică, Expoziții pot fi armătura unui efort sănătos, tenace, strălucitor de a ridica orașul la anvergura unei Capitale unde imaginația, prospectarea unui viitor apropiat să permită energiilor creatoare să lucreze cu administrația orașului pentru locuitorii acestuia, dar și pentru populația în tranzit și turiști. Oamenii care creează/interpretează au mereu soluții, de multe ori surprinzătoare. Trebuie puși în valoare tot timpul, nu numai la vreo ocazie, un eveniment. Ei și ele pot da semnalul, în timp, că a face artă e a spune publicurilor că „lumea contează”, că există un sens major și în suferință și în bucurie. Când Inteligența Artificială va fi acaparatoare, se va vedea că artele, în general, cele ale spectacolului, în special, vor rămâne între puținele care pot susține sensul și speranța vieții în comunitate.

Teatrele bucureștene pot face multe, nu numai prezentând spectacole pe scenele lor. Ci și în afara lor. O viață teatrală consistentă, vitală pentru oraș, înseamnă și construcția unui mediu profesional-educațional. Cât de mult „ies” teatrele dintre propriile ziduri?

Revederea ROF-urilor (Regulamentul de Organizare și Funcționare) din perspectiva etică, a unei protecții a personalului artistic, tehnic și administrativ față de posibile abuzuri (de funcție, sexuale, morale), mi se pare obligatorie. Nu e rară, din păcate, situația dovedită a acestor abuzuri, ce să mai spun de situația tăcută de victimele lor. Uneori, colective întregi au fost zdruncinate, demolate de persistența abuzurilor, de tipul acela de șantaj, mai ales asupra actorilor/actrițelor, cu redistribuirea/distribuirea pe rol.

După mine, Primăria generală, Direcția sa de cultură ar putea să-și atragă și să fixeze un corp de experți care să fie util pentru ce ar putea propune administrația orașului. Un Registru al experților (i-am e-mail-at dlui primar general ideea asta cu ceva timp în urmă; m-a bucurat că Tudor Chirilă a menționat-o în discuție; nu mai zic de ludica intervenție performativă a Letei Popescu care ne-a „somat” să ridicăm mâna cei/cele care sunt „experți în Cultură”!). Am dat și exemplul registrului inițiat și menținut de EACEA/Comisia Europeană unde experții s-au înscris completând datele personale, cv-ul și câmpurile de expertiză personale. Cunosc asta din experiența mea de mulți ani ca evaluator de proiecte culturale europene.

Nu se reduce totul la finanțare. A te lupta pentru una mai bună, dacă ești convins că ce oferă Teatrele, Cultura, în general, pot schimba benefic și asigura un mediu mai…umanizat al relațiilor interumane, viețuirii/locuirii în București, e un efort ce merită făcut, cu sprijin chiar din partea artiștilor, experților influenți, al oamenilor politici, decidenți care pot iniția o campanie în acest sens. Au făcut-o și alții și a dat rezultate. Dacă Administrația centrală, cea a Bucureștiului nu ia în seamă uriașa oportunitate produsă de o schimbare majoră a locului/rolului artelor, a Culturii, în viața orașului, prin aducerea lor în chiar mecanismul de funcționare și luare a deciziilor, pierdem pe termen mediu și lung. Știu din experiență ce greu e să convingi un administrator, un decident, un politician de așa ceva. Prima mea experiență, dincolo de crearea și punerea în funcțiune a UNITER (1990-1994), a fost crearea, într-un alt mod, a Festivalului de teatru scurt de la Oradea din 1993. Cu echipă mică, dar alături de mine în ce privea inovația adusă de conceptul gândit de mine, efortul ce trebuia depus, am reușit să pun orașul în valoare, epicentrul fiind oamenii de teatru de acolo, teatrele invitate. Cineva din zona administrativ politică a văzut oportunitatea. Mai târziu, la Târgu Mureș, politicianul de atunci și de acolo nu a văzut-o. Sărea în ochi din dosarul proiectului care urma să facă să lucreze, pe durata unui festival, energiile creatoare ale artiștilor români și maghiari. Muncisem aproape un an cu câțiva colaboratori importanți de acolo.

Ce îți propui ca primar general care, în cazul Capitalei, a arătat că e deschis pentru acest domeniu? Să rezolvi problema concursurilor, să ai în vedere dezvoltarea culturală a orașului, să oferi contribuabililor perspectiva că orașul e viu, că are ceva important de oferit în timp? Sigur, nu e simplu. Cred, însă, dl. primar general, vorba înscrisului de pe zidul Pasajului Latin, poate fi ajutat. A și cerut-o, de altfel, conștient fiind, a spus-o și în public, că expertiza culturală nu e la el, ci la aceia care au demonstrat că o au.

Când am ieșit de la discuția care mi-a inspirat cele de mai sus. Nu mai ploua. Dar nici soarele nu strălucea. Încă.

Later edit: Acum aflăm despre desființarea a șapte structuri din Cultura bucureșteană și înființarea, la Primărie, a unei Direcții de Cultură și Arte. E ceva (bine)gândit? Dincolo de restrângerea cheltuielilor? E ceva analizat în prealabil, studiu de impact, ceva? În Hamlet , resturile de la înmormântare sunt folosite la nuntă: Thrift, thrift, Horatio, spune Hamlet, „Economie, economie, Horatio”. Ce se câștigă când se taie? Înțeleg că grija unei primării e centrată pe cheltuirea jusificată a banului public. Dacă recenta decizie are la bază așa ceva? Să zicem că da, e o rațiune aici pentru „economii”, dar asta nu e totul: primăria ar trebui să ne arate unde i/ni se duce Cultura Capitalei? Dar ni s-a arătat asta? Graba…strică treaba?

Articol apărut pe blogul autorului