„Dacă poziționarea politică devine suverană, filozofia moare” – un interviu cu Wolfram Eilenberger, autorul cărții Vremea magicienilor

„Vremea magicienilor” este povestea celor mai importanți patru mari filozofi continentali de la începutul secolului XX. E o poveste de viață, dar mai ales o poveste a ideilor și a căutărilor. Cartea e spectaculoasă, captivantă și remarcabil de clară. Și este intr-adevăr o poveste, o poveste fascinantă, foarte bine documentată, cu întâmplări, aventuri, controverse, suferinte, dezbateri aprinse și destine. Prin această povestire cititorul va înțelege cu ușurință concepte și idei filozofice ce poate îi pareau prea complicate, prea detașate de așa numita „lume reală”.

Evenimentul central al carții este întâlnirea de la Davos din 1929, o confruntare intelectuală decisivă între două viziuni opuse despre rațiune, cultură și lume: Ernst Cassirer și Martin Heidegger. „Aici se află tragedia unei întregi culturi – concentrată într-o singură scenă. Știm cum s-a terminat,” spune Eilenberger în interviul de mai jos.

Filozoful Wolfram Eilenberger este apreciat pentru abilitatea de a transforma concepte filosofice abstracte în narațiuni captivante, istorice și umane.

Vremea magicienilor – Wittgenstein, Benjamin, Cassirer, Heidegger și marele deceniu al filosofiei (1919–1929) de Wolfram Eilenberger, Editura Trei, 2024.

Isaiah Berlin a arătat în celebrul său eseu „Puterea ideilor” că ideile filozofice, chiar și cele mai abstracte și teoretice, au consecințe profunde asupra istoriei și vieții reale. Cei patru gânditori pe care îi analizați în cartea „Timpul magicienilor” au o influență puternică asupra lumii lor. Dacă ați compara puterea pe care o au ideile filozofice de atunci cu cea de acum, credeți că există o diferență semnificativă?

Cu siguranță, lumea pe care o percepem – sau credem că o percepem – este modelată de idei și presupuneri filozofice. Unele dintre ele sunt atât de fundamentale și considerate „naturale”, încât este greu să le aducem în prim-plan, să le exprimăm explicit. Și ar fi într-adevăr dificil să numim, în secolul XX, filozofi mai influenți decât Martin Heidegger, Ludwig Wittgenstein sau Walter Benjamin. Toți mergem pe urmele lor, trăim sub vraja ideilor lor – fie că ne place sau nu. Puterea filozofiei nu se schimbă în funcție de epocă. Ce se schimbă este conștientizarea noastră în privința ei.

La ce fel de criză răspundea gandirea celor patru filozofi — care era provocarea urgentă?

Vremurile de criză sunt vremuri bune pentru filozofie. Iar anii 1920, în spațiul de limbă germană, au fost o perioadă de tulburări și dezorientare uriașă: politic, economic, științific — și filozofic. Personajele principale din cartea mea abordează, așadar, cele mai fundamentale întrebări pe care ni le putem pune. Mai întâi, întrebarea „Was ist der Mensch?” („Ce este omul?”). Ce putem noi, ca ființe umane, să cunoaștem – despre ce putem vorbi cu sens? Ființa însăși ar putea fi, pentru noi, ceva despre care nu putem avea cunoaștere – cel puțin dacă „cunoașterea” este limitată la cea științifică. Nici întrebarea despre ce este omul, în esență, nu este una pentru științele naturii. Pentru toți cei patru „magicieni” ai mei, ca și pentru Immanuel Kant, omul este o ființă metafizică, adică o ființă care trebuie să pună întrebări pentru care nu există răspunsuri științifice. Iar aceste întrebări sunt cele mai importante din viața noastră.

Când Cassirer spune că Primul Război Mondial a fost cauzat de o metafizică greșită, străină spiritului german, la ce se referea mai exact? Era o încercare de a depăși momentul romantic al filozofiei germane, idealismul german?

Cassirer se referă, cred, la alternativa metafizică dintre ceea ce el numește „conceptul de substanță” și „conceptul de funcție”. Metafizica substanței tinde spre esențialism și, adesea, conduce la o retorică politizată a esențelor – inclusiv esențele unor popoare sau națiuni, de exemplu. De aici, lucrurile tind să devină urâte. Așa cum s-a întâmplat în Primul Război Mondial, un război prezentat, mai ales în Germania, ca o luptă pentru supraviețuirea esențelor culturale. Dar cultura, pentru Cassirer, este întotdeauna relațională, întotdeauna hibridă, întotdeauna deschisă transformării. Nu puritatea trebuie protejată, ci deschiderea. Așadar, problema, pentru el, nu era neapărat „Idealismul German” în sine, ci mai degrabă o anumită lectură și instrumentalizare politică a acestuia.

Care ar fi principalele întrebări cu care se confruntă filozofii de astăzi, în comparație cu perioada interbelică?

Mi se pare că întrebarea rămâne – sau revine – „Was ist der Mensch?” („Ce este omul?”). Contextul acestei întrebări s-a schimbat dramatic în ultimii ani, chiar luni. Pe de o parte, cunoașterea noastră despre așa-numitele „animale” (o categorie extrem de instabilă, odată ce începi să o gândești) explodează. Progresele în înțelegerea capacităților cognitive ale animalelor ar trebui să ne determine să regândim locul nostru în regnul vieții și al gândirii. Și apoi, desigur, există inteligența artificială – mai ales cea generativă – ca un nou actor extrem de puternic în regatul formelor simbolice. Aceste dezvoltări vor schimba fundamentele procesului cultural – adică exact procesul care ne permite să formulăm întrebările ce definesc și limitează formele noastre de viață.

Cum vedea fiecare dintre ei relația dintre idei și propriile lor povești de viață? Lupta lor interioară și frământările personale rezonează în gândirea lor? Sau, invers, gândirea lor filozofică îi conduce către decizii personale neobișnuite sau deosebit de interesante? Cautau „autenticitatea”?

Autenticitatea (o traducere proastă în franceză a termenului lui Heidegger „Eigentlichkeit”) este un concept foarte periculos – Cassirer îl detesta, la fel și Benjamin. Nu sunt sigur că Wittgenstein a căutat vreodată să fie sau să devină „autentic”. Ceea ce este cu siguranță adevărat, însă, este că filozofia, pentru toți cei patru eroi ai mei, era un proces transformator. Ei nu vedeau filozofia ca o carieră academică, nici ca un fel de Sudoku conceptual avansat (așa cum se întâmplă în filozofia analitică actuală), ci ca un mod de viață. Ca o formă activă de protecție împotriva prostiei și uitării cotidiene care pândește aproape fiecare frază pe care o rostim.

Există ceea ce s-ar putea numi populism filozofic — un fel de acaparare demagogică a filozofiei? Mă gândesc, de exemplu, la conferința scandaloasă a lui Othmar Spann de la München, chiar înainte de dezbaterea de la Davos, unde a acuzat filozofia academică că a eșuat în a-i prezenta lui Kant poporului german într-un mod cu adevărat german. Hitler însuși a fost prezent la acel eveniment.

Da, întotdeauna există forme degradate ale filozofiei – fie sub mască academică, fie populară. Și cu siguranță a fost așa în anii 1920, o perioadă profund încărcată ideologic. Un reper important aici este relația dintre gândire și un activism politic prea direct. Pentru că, înțeleasă corect, nu există o astfel de relație. Arta gândirii este străină activismului. Și străină poziționării politice – de tipul „stânga” sau „dreapta”. Dacă poziționarea politică devine suverană, filozofia moare. Asta este o lecție de reținut, când ne gândim la anii 1920. Și o lecție foarte importantă pentru vremurile noastre, cred eu.

Cartea ta încearcă să ajute cititorii să înțeleagă ce era în joc în celebra întâlnire de la Davos dintre Cassirer și Heidegger – acel moment de cotitură pentru destinul filozofiei. De ce este considerată acea conversație atât de importantă – până la punctul în care s-a spus că însăși viitorul filozofiei germane era în joc? Povestiți în carte acea dezbatere atât de viu, încât pare aproape un duel, o confruntare sportivă.

Davos poate fi înțeles ca o despărțire de drumuri pentru lumea germanofonă. În esență, a fost o dispută despre moștenirea lui Kant – și, prin urmare, despre inima iluminismului german. Și da, a avut o notă sportivă. Cel puțin pentru Heidegger – acel om scund, dar cu daruri filozofice imense. El voia să câștige acea dezbatere, în timp ce Cassirer voia să se cufunde în complexitatea gândirii însăși. Aici se află tragedia unei întregi culturi – concentrată într-o singură scenă. Știm cum s-a terminat.

În final, titlul cărții, „Vremea magicienilor”, este inspirat de romanul lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit”?

Ei bine, cum ar putea un scriitor german să nu fie inspirat – și intimidat – de moștenirea acelei cărți magice? Romanul centenar al lui Mann își propune să ofere un diagnostic al constelației culturale care a făcut posibil un război mondial, Primul Război Mondial. Și da, în acest sens, mă simt ca o parte foarte mică din acea tradiție. Să încercăm să evităm un alt război, înțelegând mai clar de ce gândim așa cum gândim – acum.

Interviu de Lucian Popescu

Wolfram Eilenberger este un filosof, scriitor și jurnalist german, cunoscut mai ales pentru modul în care face filosofia accesibilă publicului larg. S-a născut pe 20 august 1972 în Freiburg im Breisgau, Germania. A studiat filozofie, psihologie și științe romane în Heidelberg, Turku (Finlanda) și Zürich. A fost redactor-șef al revistei Philosophie Magazin din Germania și colaborează frecvent cu publicații culturale și ziare importante precum Die Zeit sau Süddeutsche Zeitung. Este o prezență obișnuită în emisiuni culturale din Germania, discutând teme filosofice și culturale într-un mod accesibil.

„Vremea magicienilor” (2018) – una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Cartea analizează perioada 1919–1929 prin prisma a patru mari filosofi: Ludwig Wittgenstein, Walter Benjamin, Martin Heidegger și Ernst Cassirer. A devenit un bestseller internațional și a fost tradus în multe limbi. A câștigat Premiul Hannah Arendt pentru gândire politică (2019), o distincție importantă în spațiul cultural german. Prix du Meilleur Livre Étranger în 2019, în categoria „Eseu”, acordat în Franța pentru cea mai bună carte străină, evidențiind relevanța ideilor filosofilor analizați în contextul actual .

• „Feuer der Freiheit: Die Rettung der Philosophie in finsteren Zeiten (1933–1943)” (2022) – o continuare tematică, concentrată pe filosofia interbelică și pe gândirea unor figuri precum Hannah Arendt, Simone de Beauvoir și Simone Weil.