D’ale porcului²

Zic în titlu cum am zis deoarece textul de față reprezintă un fel de rescriere a omonimului antecesor [*]. De catalogat acum drept episod sau variantă superioară, mai că zicându-i aceluia versiune subordonată sau secundă. Iar asta fiindcă oricât ar relua 2ă-3 idei sau informații, versiunea de față e mai brează, sinceră, serioasă, definitivă. Oarecum respectând mai facilul canon pe care-l impun profii de sat ori de cartier elevilor slăbuței, dincolo („în prima parte”) textul constituie un text accesibil, tinerel/studențel [*]. Așadar, însăilată fiind cu sens atent, cu autentică tragere de inimă și cu ecologică empatie, bașca creștinească iubire de semeni (lungimea și ornamentațiile vorbind de la sine), versiunea de față merită ceva mai osebită luare aminte.

E foarte posibil ca din respectiva primă tragere-n proțap de frigăruie sau în țeapă de momâie a temei [*] să mai reiau câteva detalii. Cu alte cuvinte recunosc că textul prezent conține sau poate conține și câteva mici elemente de plagiat. Mai exact autoplagiere. Tocmai de-aceea propun public să apelez, eventual, la ghilimelele autocitării. De-mi iese, dar nici fleacul acela nu va fi suficient întru pardonare, cer scuze anticipat, ba chiar mă leg să deversez compensator toate veniturile rezultate din publicarea acestui umil dar vesel și plin de succes articol (minus impozit la stat + TVA și taxă de timbru incluse) fie direct persoanei care se va dovedi destul de furioasă ca să mă dea-n tribunal, fie unui ONG dedicat egalității de șanse-ntre minorități, specii, genuri și regnuri. Însă ținându-se cont că aici voi aduce și alte (aproape inedite) argumente, voi scăpa necertat și nejegmănit, meibi. Pe scurt: pe motiv că n-am spus tot și nici în stilistica mai pe merit și suflet (+ altele despre care nu vă mai rețin/plictisesc), refac radical câmpul tematic al omonimului articol deja publicat [*].

În care/unde și când ziceam, printre altele [*], că fundamentul unei reanalizări a conștiinței românești față de economia planificării, târguielii, montării, reproducerii, creșterii, hrănirii, plimbării, sacrificării, conservării și devorării când nesățioase când raționalizate a porcului (respectiv a atitudinii față de porcul în sine, față de porcarii sezonieri sau profesioniști și față de consumatorii cărnii porcine) este oarecum așternut. Numai că la temelia unei vajnice și cinstite reconsiderări etnonaționale nu mai poți rămâne doar pe fundamente cuminți-tradiționaliste, convențional reținute și selectiv-patriotice. Problematica se cuvine regândită de la 0 (barat sau gol), oricum fără autocenzură, gândirea liberă conducând până-n pânzele albe un ison atitudinal policromatic, nou, eficient întru emanciparea epistemică și teoretică, întru doxologia, didascalia, didactica și pedagogia prezente și viitoare. Eventual, după modelul care urmează.

O dată, porniți vă rog de la observarea familiarității imemoriale dintre oameni și bestii numite porci. Pe masă fripți, în proțap învârtiți, sub masă vii și alergând printre mesenii convivi, porcii fură totdeauna nedezlipiți atât de ochii și gura noastră, cât și de șpițul piciorului și pleazna amical-bonomă a palmei peste-al lor dos dolofan. Iar dacă istoria tace mâlc despre ei este fiindcă, în netrebnicia sa, nici măcar despre oamenii adevărați și de rând nu zice nimic (ci numai despre tiranii domnitori, căpitanii-n război, boiernașii hulpavi).

Situația nu-i de ieri/alaltăieri sau de-un veac milenar, căci se poate remarca din chiar arhetipicul illo tempore respectiv dies irae dies illa. Când tot ce era ceva mai coios prin peisaj s-a cam ras/șters și făcut palimpsest. Pe lupul sau dragonoșarpele dacic ni-l vor fi șmanglit și prohibit latinii romani (asta explicând și de ce nu s-a mai găsit decât pe columna din Roma și pe metopele copiate-n ciment ale muzeului bucureștean). Pe taurul mitraic (preafrecvent printre coloniști) îl vor fi confiscat avarii de barbari, poate și hiperboreenii agatârși (posibil vegetarieni, asta explicându-le profunda lichefiere și asimilare sau confundare-n vecipururi prin peisaj). Iar cu bourul descălecării Moldovei dintr-un moroșan precis nu vor fi fost de-acord pecenegii, cumanii și bulgarii asăneștilor și basarabeștilor, ca și ulteriorii mitici ai capitalei în frunte cu oltenii. Iară cu toate că zburau acvilele și pajurile peste capetele străbunilor noștri aproximativ ca potârnichile, niciunul dintre răii de vecini nu ne-a lăsat a ne face din vreuna blazon, că le-aveau ei deja pe-amândouă, până la urmă obligând pe câțiva domnitori locali să se mulțumească cu corbul (un fel de cioară mai deșteaptă deși neagră ca o noapte proastă). Se făcu apoi că pe bietul Al.I. Cuza l-au dat jos tocmai c-a insistat pentru vultur, deși-i zisese monstruoasa coaliție bre noi te dăm jos că prea faci rivoluție ca un dictator, la care el nonconformându-se a pățit-o. Și geaba-u căutat ei un regișor mai timid prin Flandra aia de sub Franța, că dac-au auzit că respectivul ar fi venit la noi cu tot cu cucurigul cel galic… Noroc cu următorul prinț tatonat, care odată rege-n RO, deștept nu glumă, i-a prostit pe toți zicând mă da io-am venit cu propriu meu vultur de hohențolern din ditamai zigmaringăn, așa că zâtt, și să nu v-aud piuind! La care nimeni n-a mai zis nici măcar pâs (darmite să fi ciripit), și de-ar fi vrut nemaidându-le mâna. De ce nu totuși acvila sau măcar vulturul bicefal, eventual cu 2ă-3 cruci și săbii nu una, ast-a fu numai și numai de teama Rusiei cea îngrozitor de imperială, foarte probabil și Austria prin Banat, iar Ungaria prin olahii ungureni, vârându-și în același sens negaționist coada. Treaba din urmă o zic totuși cu-o mică ezitare, deoarece se știe: când/unde-și bagă dracul coada există riscul să mai iasă și ceva bun. (Vezi mândrețe de legende populare și capodopere ghioteiene cu de-alde Doctor Faustus, adică bunătate de literatură și filozofare de să-ți bați copiii, să-ți înșeli soția și-apoi să-ți iei gâtul nu alta.)

Oricum, ideea e că cu privire la bărbăție și sânge-n vine ar mai fi fost, discret și confidențial-domestic, domnul vier/mascur/porc. Nu mistrețul, că deja era luat ca blazon și herald de-o groază de nobili (cam de pe tot continentul), ar fi bătut la ochi ranchiunoși și ne-ar fi atras alte răutăți și invidii. Porcul cel umil și blajin, atât mai pe meritul și firea săracului regional cât și-ale boier-domnului mai corcit/alogen, acela era de fapt portretul neoficial al unui popor ca al nostru. Popor care (de-altminteri ca multe altele), îngrămădit între imperii hulpave, trebuia să supraviețuiească după schema: dintr-un an de secetă până-n anul viitor de inundații, între un tribut și un jaf, între un răzbel crud și o foamete cruntă, între un aprig sprint spre munți taciturni și revenirea cea deprimantă (câmp pârjolit, bordei incinerat, fântână cu cumpănă otrăvită). Toate cel mult bienal și cel puțin anual recurente. Atât doar că-n mijloc și iureș de asemenea varii chestii (timp în care oile erau suite și pitite-n norii crestelor), porcul va fi fost constant prezent, dempreună suferitor cu românul, gata oricând să-i salveze viața cu însuși sângele, carnea, coada/urechile și oasele lui.

Mai observați și atât de neștiuta-n detaliu și atotnepovestita istorie atât de multiseculară a bejeniilor pe motiv de abuz sau pizmă, ceartă parentală sau patriarhală, bătaie eventual fratricid, năvălire barbară, alungare șovină sau pur și simplu sațiu față de exploatatorii maligni și boiernașii haini. Nomadism, vagabondaj și pendulații în legătură cu care tre ținut cont că mai repede decât câinele nu putea alerga decât porcul (asin/cal n-avea cum fi la biata majoritate autohtonă lipit-pământului de sărmană). Și că, prin urmare, legat cu sfoară și nuielat bine peste antricoate și buculine, mai degrabă folositorul, dulcele-pe-cerul-gurii porc a însoțit la pas atât fuga-n munți a șerbilor simpli, cât și-n pădure a haiducilor sau altor voinici însetați de mardeală și mangleală. Ori de nu vă-ncumetați a v-afunda în asemenea istorii sociologico-sociale (e drept, din ele se poate ieși cu-n cap spart), pe cât de reale pe-atât de vechi și nedocumentate cu de-amăruntul, porniți măcar de la istoria recentă, recunoscând că porcul (nicidecum celelalte animale domestice) ne-a ajutat a supraviețui fizic sub comunism. Neintrând în cotele impuse, stenic controlate și drastic rechiziționate ale producției de viței, miei, curcani (struții, cormoranii sau tucanii nu ni se descoperiseră încă), nenumărabilii și-amărâții pui de găină (+ „petreușii” ghiarelor lor gălbejite) ne-au folosit pentru-a ne reține în trup doar o viață bleagă, leșinată, descurajantă, senilă. Însă macra roșie, slana, tendoanele și șoriciul porcilor ascunși prin toate cotețele satelor și-ale cartierelor urbane periferice (animalul nu face naz la furaj, nu pretinde-a fi scos la pășune, se mulțumește și doar cu lături, deșeuri, dejecții, porcării), acestea ne-au înviorat și colorat un pic obrajii palizi, făcându-ne respectiva viață umilă ceva mai viguroasă. Nu suficient ca s-avem și curaj să protestăm ori să obținem mai mult discernământ cerebral și volițional, dar măcar cât să putem sta-n picioare la coadă, să muncim (așa prefăcuți și hoțește cum munceam), să ne descurcăm pilește și șmecherește, să aplaudăm la orice miting organizat și să urlăm frumos și sacadat pe stadioane regizate cazon și civilizat.

De nu erau „adidașii” labelor de purcei, piftia ca aliment și meniu neaoș românesc ar fi devenit amintire. Ba poate nici cazemata de mămăligă n-ar mai fi stat fermă peste orice tranșeie și metereze gastronomice, de n-ar fi fost jumara friptă și untura dalbă de scroafă să-i motiveze și-mbărbăteze prestanța printre sau în loc de straturile de brânză/smântână/omletă/magiun prunar. Cât despre variatele feluri de poșircă de vin, alcool industrial, spirt medicinal îndulcit cu ceai, țuici de pufoaică sau găinaț (caremaidecare mai prohibite și toxice) – tot mangalița din stomacul național le-a combinat și-mpăcat cel mai onorabil. (Etc, etc, etc.) Și-atunci de ce, încă, de pildă, preferința aparent nobilă față de coarne și respectiv deprecierea (până la orbie și silă) față de rât? Culturologic vorbind, la modul empiric, pragmatic, cotidian și vitalist, pofta și intestinul nostru tot către rât respectiv creier de Vasilcă tânjesc. Ba chiar salivează, mestecă, înghit, absorb, mistuie, integrează, depozitează, fermentează și dejectează tot într-o veselie. Și nimeni nu adoră urechile și coada fripte ale oii sau vacii/boului/caprei, în timp ce protuberanțele extremităților porcului (lăsați coada și urechile, știm de ele demult, fiți atenți că de la răsăritul chinez și indochinez n-o s-așteptăm mult, că mintenaș ne apare și penisul) sunt delicatețuri, veritabile dulciuri pentru copii, gurmé pentru orice adult/adultă, ba și moș/babă cu sau fără dantură.

[Doar în dreapta paranteză a accidentului de potrivire fonetică și fonemică să pomenim și că atât de jinduitul, amușinatul, căutatul/vânatul și invidiatul adulter, mare dulceață și-adevărată virtute și-onoare pentru inima și mintea vieții adulte (adorat cu privire la propria persoană și detestat doar în privința altora), tot cu bestia suină este asociat în vocabularul și vorbirea defăimătoare, vindicativă, suduindă și furibundă a celor care n-au parte ori încă n-ajung la el.]

Chivot de bunătate, cumsecădenie și supușenie, porcul suportă obida, osânda și umilirea la fel de resemnat ca oaia și mai abitir și blajin ca măgarul. Nu-ți numără răutățile, nu se răzbună, deci n-ai a te teme ca de copita calului și vacii sau de coarnele taurului sau boului. Atributele sale nu-l pot decât complimenta, adjectivele cu care l-am caracteriza nu pot fi decât pozitive. Bunicu-i sălbatic, așazisul mistreț, nu-i doar vânat de lux, ci și trofeu. Bogății-i păstrează capul împăiat, pe-al porcului domestic consacrându-l, adorându-l și halindu-l săracii. Cât despre faptul că actualmente, la nivelul cel mai înalt sau dilax al fițelor și modelor de ultimă oră, porcușorul de lapte (atâta vreme cât apucă a fi mic-mic și mnea-mnea –  mânca-i-aș codița lui de scumpic și pupa-l-ar mămica-n bot să-l pupe pe el de simpatic) a devenit pet, adică animăluț de companie, broșă de piept cupa C-D-E, breloc de poșetă și jucărie de budoar pentru serii peste serii de mari domnișoare, dame, madame, doamne, nu putem (nu-i așa?) decât să sărim în sus de bucurie. Iar chirurgia asta cardiacă, care salvează ba vieți întregi ba suflete moarte (ambele aproape pe bandă rulantă și aproximativ fără număr), iată că tot la porc apelează când e vorba de compatibilități și acceptabilități cu cordul mamiferului suprem care suntem noi omenetul. Așadar: slavă porcului! În numele democrației și păcii, al iubirii stilului nostru de viață bună și nesătulă, ca și-n numele întregii științe medicinal-medicale: slavă porcului pentru simplul fapt că este/există!

[Aici/acum normal ar fi să integrăm și partitura muzical-poematică a Imnului Porcului. Imn național sau, de ce nu, cât se poate de internațional. Implicând nu puține portative cu note scrise lizibil, + traductibilitatea versurilor (așadar automat/obligatoriu banale) în minim 100 și ceva de limbi +/– câteva sute de etnodialecte. Rog compozitorul și politextierul care, totuși (într-o bună zi) se vor deranja să-l compună, să nu uite să-și inserteze temerarul opus chiar aici ↓. Peste sau în locul prezentei parateze drepte și nespus de îndreptățite. Și dacă n-apucă a se compune ceva ca lumea, megasimfonic, nici măcar în curânda nouă epocă deșertică respectiv glaciară, măcar să se admită modesul Imn al Festivalului „D’ale Porcului”, cel care-n Oradea Bihorului a trecut deja de 10 ediții anuale. Melodioară constând într-o piesă folkistă, cu strofe poetice multe și amuzante, având refrenul „Să tăiem porcii/ ai miei și-ai lui/ să bem pălincă/ la Di-ale Porcului” (bis)// „Tulai Doamnie tare tare binie-a fi/ păi ca la Di-ale Di-ale Porcului nu-i nicării” (bis) [**]. Evident, omonimia titulaturilor folosite de ei și noi este cu totul întâmplătoare. Aici, noi care câteodată purtăm papion sau cravată ne gândim și vorbim (cum un picuț mai departe se va vedea de la o poștă) despre muzici cu totul altele decât păunescienele și trivialele frunză-verde/floare-dalbă de tip folk în bâlci de sat global.]

Însă ia să-ntoarcem foaia și să punem și altfel problema. Ca de exmplu: știți voi multă lume, pe undeva printre semeni, urmând în vreo iotă marele adevăr hristic conform căruia nu ce intră pe gură spurcă pe om ci ce scoate pe gură? Căci iată, cu privire la vorbe nu noi suntem virtuozii abținerii și-ai căpăstrului locuțional. Iar la capitolul a păpa/păpare ↔ a hali/halire absolut toți vrem a ne-mbuiba cât mai fin și extrafin, prețios și gurmé, la capitolul PiaR & comiunikeișăn lăbărțându-ne fără nicio jenă în a scrie și trăncăni tâmpenii, prostii, în a ne slobozi-n vorbe mai nemiloase, mai abrazive, mai spurcate/acide/maligne decât orice bale venine. În vreme ce porcul, sărmanul, în sensu-acesta nu e el cel mai creștin dintre creștini, de vreme ce papă lăturile de-aruncat și buruienile nimănui (dând la schimb carnea cea mai dulce, slana neprihănită ca neaua, deliciosul șoric), de comunicat mulțumindu-se doar să grohăie rar și modest sau să guițe minimalist, iar mai mult de-atât nici că-l auzi vreodată?

Baidăuei! Fetișizarea ipocrită a behăitului și mugetului, adică a oii și vacii (eventual a boului, nu și a taurului, căci cu privire la calitățile cele mai teribile ale ultimului preferată de către români tot virilitatea erectă a calului rămâne), a fost urmată de nedreapta exilare și condamnare la mucles a guițatului și grohăitului. Detaliul acesta are nu doar efect anti-psihoterapeutic, căci hipersensibilizează și induce idiosincrazie, fobie agresivă de-a dreptul, acolo unde n-ar fi cazul. Efectul cel negativ se-ntinde hăt-departe până și-n cultură, tărâm din care pomenesc (cu permisiunea dvs) doar muzica, ca și pe-a ei știință de-a dreptul filozofică, metafizică chiar, numită muzicologie.

Acu vreun deceniu, la un foarte mare festival simfonic din Edinburg/UK am avut onoarea de a asista printre altele și la un concert (primisem scumpul bilet pe gratis, cu titlu de Tanner invite, iată de ce mă și consider dator moral să menționez faptul că fu mare onoare să asist la un concert) de piese simfonico-orchestrale asezonate naturalist și bruitist. Îmbogățirea precizată nu se făcea prin punerea instrumentelor clasice să imite zgomote ca de unelte și munci musculoase, cum se mai făcuse și se face pe ici-colo, de unul/altul. Ci chiar pe scenă fiind suiți, uneori chiar înfipți în fosă și deserviți cu pământ de gropi sau de grâne: 1 sudor, 1 strungar, 1 fierar, 1 tocilar, 1 pantofar, 1 gropar, 2 cosași și alți truditori kineto-fizici. Adică niște robuști care, sub baghetă de dirijor și printre muzicieni cu morb elitist, dar cu mediile și cu sculele cele mai prozaice ale propriilor arte de meserii, să efectueze ce știau ei mai bine, la modul manual, efectiv. Totodată având propriile emanații acustice ilustrate/produse pe viu, chiar amplificate electric. Deloc nu mi-a displăcut, mi s-a părut nu pe-atât de experimental, demonstrativ sau pedagogic pe cât de amuzant, totodată gândind și că Stalin, Groza, Ana-Luca-Teo-Dej (și-al lor realism socialist) ar fi apreciat mult mai mult toată osteneala cooperării dintre simfoniștii în frac și pălmașii proletari asudați.

Cu vreo 5 ani în urmă am primit programul și invitația unui concert al unei formații corale australiene care tocmai trecuse și prin București. Cică acasă la ei urmau a lansa în premieră mondială absolută o lucrare amplă, în care, peste ori pe lângă cor vocal se executa și-un mare pianist, în prezența pe scenă a unuia sau mai multor stupi transparenți, plini cu albine uriașe, al căror zumzăit va fi nu doar vizibil ci și amplificat pentru a fi apreciat clar de publicul auditor. Da de ce să nu țină chiar auditorii câte-o coșniță-n brațe, domle? De ce să nu le dați albinelor și drumul să zboare prin sală (așa i-am scris dirijorului, căci în cele două ore pierdute-ntr-o discuție tetatet se adeverise cu niscai umor sub chelie), ca să se convingă oamenii pe pielea lor că insectele respective nu-s deloc ucigașe. Căci precis ritmurile, vibrațiile, polifonia, armonia, muzicile și mai ales hărmălaia aplauzelor publicului nu le deranjează deloc, poate făcându-le chiar plăcere! Probabil că ironia a depășit limita comicului său personal, din moment ce omul și-a pus asistenta ori impresara să-mi scrie politicos că gestul lor era menit să schimbe optica și spaima oamenilor despre respectivele zburătoare, așa că să fiu sigur că-și vor fi luat măsuri protective. N-am mai întrebat dacă protecția îi privea doar pe oameni sau și pe bietele albine (întrucât știu și ele de stres).

Nu fac această indiscretă divagație în aventurile și avatarurile sturlubatice ale vieții muzicale de mare clasă doar de dragul divertismentului. Ci și pentru că tema și dimensiunea pe care o reprezintă e constantă, pe cât de rară pe-atât de mai mult sau mai puțin stângaci aproximată, adusă-n primplan cu mai mult sau mai puțin har, cu mai profundă ori mai palidă conștiință a Ce-ului pe care-l caută și reprezintă. Iată de ce vă mai trag un exemplu.

Nu demult (ce zic eu „nu demult”…, căci aș putea și poate-ar fi cazul să mărturisesc: „destul de recent”), la festivalul internațional SIMN de la Bucuresti văd și aud o inflată orchestră simfonică din Brașov, executând în primă audiție muzică ultramodernă, inclusiv cu episoade de cuțite măcelărești, secure, forfecoi de grădină, tinichele (+ alte scule cu totul inutile, exclusiv pitorești), tot felul de mini-haloimesuri parazitare sau supranumerare. Iar asta doar ca să arate că ele există (deși dispensabile), că pot fi (chiar dispensabile fiind), chiar și fără de noimă ori necesitate (mergea și fără). Cel mai cinic părându-mi nu atât că un instrumentist musai fusese obligat prin partitură să se deplasaze amenințător către coada lungă și neagră a pianului mare și să frece lungile corzi de-acolo cu latul muchiei de secure, pentru ca bietul Steinway să scoată fiori jalnici, ori că altul trebuia să ne arate amenințător foarfeca aia de menghină decapitând aer sau tăind vânt, ci că instrumentiștii au cărat cu ei, de-acasă și spre casă (care pe tren, care cu microbuze publice ori mașinuțe proprii), respectivele scule antimuzicale. Cel mai rușine fiindu-mi de biata solistă principală, soprana Mihaela Bî, care prin chin teatral a susținut concertul ca și cum ar fi fost de recital propriu și personal, deoarece toate lucrările prezentate au pus-o să vocalizeze în fel și chip, unele și să se târâie scenic inclusiv prin îngenuncheri și tăvăliri repetate, în timp ce duduía, ilumina și vrăjea cu o excelentă voce de divă, când de grand-opera, când de lied și cantată nevibrată, lucrări muzicale dinspre dificil către sadic din punct de vedere vocal. Cântăreața asta mult peste nivelul orchestrei și-a celorlalți vocaliști se făcea utilă și trudită cu nemeritată generozitate, ea însăși meritând altceva, mult mai bun sau mult. Așa-mi ziceam. Conștiința ușurându-mi-se doar gândindu-mă că așa-i trebuise, din moment ce și-a și creionat o biografie de penitentă: nu i-a ajuns că ștăbarul și șpăgarul prof de canto de la cel mai fudul conservator ardelean și-a bătut joc de vocea dumneaei, încă de jună punând-o să cânte ce și cum nu i se potrivea, apoi i-au trebuit alți 5 ani pentru ca-n America un cu totul alt gen de prof s-o repare și s-o aducă pe drumul firesc, apoi femeia să înceapă pe-acolo o carieră solistică și un profesorat foarte serios, pentru ca după alți 5 ani să revină prostește-n natalu-i târg românesc. Așa ajutându-i pe novicii locali să-și constituie propria catedră de canto simfonic și operetistic, să profite de expertiza și mai ales de truda sa intensă și devotată, ba chiar s-o stoarcă, marginalizeze și promoveze cu maxima deceleritate cu putință, pentru ca nu cumva să ajungă șefă și maestră peste toată cealaltă lume de pitici de grădină deja-nfipți în livada ambientală a lui Dumnezeu. Deci așa-i trebuie, ziceam, observând cu ce sârg masochist participa și această muziciană cu totul deosebită la opera de producere de zgomot de fond și de zdrăngăneală artificială și supranumerară, pentru simplul fapt că un compozitor tinerel a descoperit fără multă anticipată informare că este posibil să te simți creativ și original neștiind că asemenea giumbușlucuri orchestrale s-au tot făcut și-au atins felurite standarde calitativ-inventive cam de minim un secol încoa.

Cândva, în satul românesc (dar și-n mahalalele orașelor) primăvara era sezonul jugănirii víerilor. Junii mascuri urlau strident, polifon/cacofon, ca broaștele-n guri de șarpe, cu-n glas sopranin ce încă-ți făcea milă. Știai că era chestie de lucrat cu brișca la puțulică, drept pentru care mai degrabă zâmbeai, rușinându-te doar față de fete, necum să oftezi compasional. Ba chiar nu ți-era nicio rușine să știi că tânărul porc suferă-ntr-un colț de coteț, viu și vătămat minimal, în vreme ce tu-i molfăiai fuduliile proaspăt fierte-n ciorbă sau tăvălite prin untura arzând friptă. Iarna însă, între ispasul și crăciunul Marii Sacrificări Naționale a Porcului cu Pî Mare, toate satele și cartierele mărginașe urlau ca-n talpă de iad, parcă din toți rărunchii locativ topografici. Căci nu mulți omorau animalul pocnindu-l mai întâi în țeastă cu-o iute lovitură de baros ori de dos de topor, așadar ucigându-l sau cel puțin paralizându-l/năucindu-l înainte de-a apuca să țipe rău ori să simtă durerea. Cel mai frecvent se folosea doar cuțitul, cel țintind aproximativ inima, răsucind în gât în căutarea aortei sau atriului și uneori nimerind doar ventricolul ori pe lângă, măcelarul cuțit asigurând și deplina deversare și colectare a proaspătului sânge comestibil. Așa că prelungile răcnete ale animalelor chinuite, zgâriindu-ți creierii, te înfiorau, oripilau, înspăimântau cu nemiluita. Ori erai de față și-ți puneai și tu un genunche pe biata fiară ca să-i țintuiești imobilizarea, îți amestecai adrenalina cu vederea sângelui exploziv, ori te luai la fugă, ca să-ți ferești auzul și toată mintea. Timbralitatea și acustica asurzitoare diferă mult nu doar prin propria fizică, ci și prin implicita metafizică. Emascularea purceilor era o durere ce urma să treacă, să se facă uitată; înjunghierea – o durere ce nu va fi trecut niciodată, chinul vecilor. Poate tu nu știi asta, dar în ceasul respectiv animalele precis știu. Și știu și ceea ce se zice printre oameni despre felul în care pleci, și-anume că așa cum o faci, tot așa vei rămâne.

Revenind la pomenita piesă muzicală brașoveană, voi spune că ce i-a lipsit relevant a fost chiar urletul porcului la tăiere. O fază gen Tăierea Capului Sfintei Vasilci Carmelite. Ceva ce a-ncercat să imite doar compozitorul muzicii filmului Psycho, al lui Hitchcock, în celebra scenă a cuțitului care lovește repetat în perdeaua dușului (clastăr de arcușe trase nemilos peste corzi acute). Ceva ce n-are egal la capitolul sfâșietor și îngrozitor; chiar și asemănarea cu o țesală din vârfuri de cuie, târâtă încet și apăsat pe scalpul sau craniul gol, fiind insuficient de grăitoare și insuficient de perceptibilă somatic.

Acum un sfert de veac de singurătate, nimerit într-una din zilele festive ale unui sat din brâul Himalayei, am urmărit ceremonia complexă și măcelul frugal al sacrificării a zeci de ofrande vii. Nu preoții sau bătrânii satului, nu șamanul în transă dansantă, isterică și profetică, nu sacerdoții care au bolborosit îndelung, s-au tămâiat constant cu fumul șomoiagelor din cânepă halucinogenă, au băut din cupe cineștiece fermentații zălude, au scuipat în jur alcooluri fierbinți, ba chiar s-au și autoflagelat îndelung cu lanțuri și bice, ci la final tineri și adolescenți din mulțime s-au năpustit asupra bietelor animale (oi, capre, porci, iezi, o vacă, un taur). Întâi rotindu-le de mai multe ori în fugă împrejurul templului, apoi retezându-le gâtul brusc și brutal, cu câte-o singură lovitură puternică de toiag încovoiat ori satâr. Animalele parcă nici n-au prins de veste, n-au urlat sau țipat, trupurile câzându-le și zbătându-li-se bizar, sângele cel încins de zgomot și alergare gâlgâind și-mproșcând exploziv. Iar exclamațile jubilante ale nenumăraților flăcăi, femei, copii și bărbați excitați s-au auzit peste-ntreaga adunare și așezare, au cutremurat spațiul și atmosfera, s-au ridicat până-n ceruri. Cutremurarea pământului cu tine cu tot, chiar de nu va fi fost de seism geodezic, a fost mai mult decât sesizabilă și indelebilă. Iată ce stare de spirit cred că vor fi căutat/încercat (în zadar) și câțiva compozitori contemporani, eufemizând prin forme teatrale de simfonism cameral oarece coșmar personal, lipsit însă de conștiința sau experiența vieții ample cât moartea.

Iată, așadar, că tot gândindu-mă eu la multe mărunte, chiar ajung să sper ca generațiile imediat următoare de nuovi simfonisti să facă poverism, naturalism și bruitism nu doar cu istoricele și prăfuitele furci și coase, seceri/ciocan–custuri/nicovale, tinichele și plevuri scuturate (etc), ci și cu ajutorul preaiubitelor animale. Nu doar salvând în felul acesta leii și elefanții din circuri interzise și gădini zoo supraaglomerate, așadar dându-le șansa culturii și artei, ci și punând la treabă pet-urile tolănite degeaba prin locuințele și curțile muzicienilor rasați și mai ales ale muzicanților de duzină (care demicrescători de animale nedeclarate pentru consum casnic, care posesori de jucărioare vii pentru afișat snob ori distrat puradeii). Asta cu toate că, în sau înafara oricărui context, este ușor de bănuit că niciun mare compozitor și regizor (desigur de operă, operetă, music-hall, oratoriu) nu s-ar sfiii să suie pe scenă vreun cal, câine/pisoi, dar mai ales oaie, capră, măgar, vită. Însă mai puțin un reprezentant suin, cu toate că glasul mult mai rar și impresionant al acestuia (de-ar fi să poată fi stimulat, deci asigurat – poate prin discret șoc electric?) ar face toți banii.

După om, porcul trebuie că poate fi cel mai teribil instrument muzical, cea mai cumplită voce. Frate de-al nostru somatic și simbolic, porcul e cel mai aproape de o preistorie canibală, și poate c-a fost inventat (adică domesticit) tocmai ca substitut jertfelnic sau ca o trecere a omului la o treaptă neanderthaliană superioară. Când un alt compozitor contemporan (nicidecum preclasicii Scarlatti sau Pasquini, nici preromanticul R. Kreutzer, nici măcar recenții Antheil, Lorentzen, Fleischer sau Podgorsek, căci toți au ratat ocazia) va scrie o altă operă numită Abel, un porc neprihănit (ori măcar masca unuia) va trebui să-i reprezinte personajul protagonist.

EPILOG

Lăsând la o parte atât animalele mai mult sau mai puțin sovaje, dresate sau jertfite în folos omenesc, ca și sunetele metamuzicale și paramuzicologice, revin amintind că începuserăm a vorbi aici în principal în favoarea emancipării auriculare și în defavoarea fobiei față de guiț-guiț și grohăit brut.

Deci. D-relor, d-nelor, d-lor! Guițatul & grohăitul! Primul, al 2lea și amân2uă aceste grăiri reprezintă sonorități foarte bogate acustico-auditive și fac un limbaj extrem de complex și original. (Nu mă credeți, dar faceți bine nici să începeți a hăhăi înainte de-a vă fi informat ca lumea. Întrebați de pildă inginerii de sunet și sonogramele lor, operatorii radioteve cu sau fără căști, actorii de scene, producătorii artificiali de zgomote naturale, ventrilocii. Ba chiar și câteva soții, care de nu le-ar crăpa obrazul de rușine ar trebui să se laude că știu foate bine cu ce se mănâncă violența urletelor domestice.) Scurt pe 2: guițatul & grohăitul alcătuiesc un limbaj aparent unic și propriu doar regnului porcesc, dar la o atenție de specialitate științifică (de-ar fi să fie) adeverindu-se de complexitate semantică, semiotică și semasiologică majoră. Cât despre noi, profitorii oameni (care ne gândim totdeauna doar la ce putem obține și exploata gastronomic din partea altor făpturi), este indubitabil că, mai familiarizați și mai empatici față de guițat/grohăit de am fi (cu toate că, încuiați fiind, chiar și despre sforăit avem 1000 și-una de prejudecăți, fobii, manevre, tratamente, pastile anti), cu totul alta ar fi povestea vieții. De pildă: dacă am asocia graiul porcului atât de multor categorii estetice din zona mare cât casa a urâtului, hidosului, grotescului, ridicolului, absurdului, jenantului, scabrosului (etc).

Totuși, în pofida oricăror discriminări și atitudini contradictorii, așa cum există o anatemă a mozaismului și-a islamului contra porcului, tot așa, antinomic (adică pe verso/revers), există printre esteuropeni/balcanici/ortodocși o preaiubit-pătimașă și adânc interiorizată cultură adulatoare a porcului. Nestudierea și nediscutarea ei cinstită e-o necinste.

Marginalizându-și/extirpându-și acest element (porcul și cultura-i discretă), românul și-a anulat umorul. Sau cel puțin și l-a mărginit tare rău. Nu poți face haz de oaie și vacă (cu-o fabulă alexandrină gen Boul și vițelul nu se instalează nicio câtime de primăvară, doar o frugală boare amăgitoare fiind). Însă luat ca semn și simbol, porcul ar fi putut genera ori cel puțin patrona zeci peste zeci și multe sute de teme, motive, scenete și capodopere burlești. Cu porcul nostru luat în tărbacă am fi fost un neam mai puțin pizmaș, disperat și-arivist, trăind mult mai fericiți unii cu alții, pe lângă sau printre ceilalți. Putem pune așa de multe pe seama și-n urma porcului fără a fi învinuiți de vreo blasfemie. Chiar substitut de drac și de drăcuire puteam face din porc – cu-atât mai mult cu cât ni l-am interzis locuțional și pe diavol și ne-am socotit (ușor arogant de nu chiar abuziv) grădină doar a Domnului sau a Maicii Fecioare solo.

Dar, totuși, iarăși și iarăși, Domnului să-i zicem sărumâna și mersoa fain! Porcul culinar, gurmand și gurmé trăiește (veșnic viu), doar de acela simbolic și iconic lipsindu-ne singuri. Cu certitudine, lucrul din urmă trebuie considerat una din pagubele sau ratările națiunii. Aureolat sau cu coroniță (florală deci masticabilă după ofilire), porcul merită pus pe un tron al filozofării mult mai pe merit. Căci cu dânsul merita și se cuvenea noi să defilăm. Pe steaguri și pe blazoane (fie ele și numai familiale, deși majoritari fiind consumatorii ortodocși, național merita să-l plasăm), tot pe porc trebuind să-l schițăm. Desigur, cu ajutorul direct al Bunului Dumnezeu (și după ce ne asigurăm binecuvântarea măcar a vreunui fericit arhiereu, minim episcop; de nu negreșit ortodox, merge și catolic).

[*]  https://www.contributors.ro/dale-porcului/

[**]  Regretabil (sau poate nu), am aflat de numele și existența acestui festival de bâlci popular foarte târziu, după finalizarea prezentei serii de colecție care sunt textele publicate (mai urmează 1) aici.