Iată-mă în dimineața zilei de doi mai, încercând să așez pe foaie un eseu despre suferință, în timp ce Aurora, care tocmai ce a împlinit șapte ani, fredonează Oda bucuriei.
Totul a început cu o întrebare, așa cum începe, de obicei. „De ce a făcut Dumnezeu urzicile?”, m-a întrebat Rori într-o zi, în care culegeam flori sălbatice și m-am avântat un pic prea tare, nimerind într-un tufiș de urzici.
N-am putut să nu extrapolez; m-am gândit pe loc la o întrebare mai mare, mai greu de accesat minții, care m-a frământat ani la rând: și totuși, de ce a făcut – sau, mai bine zis, a îngăduit – Dumnezeu suferința? „Rori, mai știi când ai mâncat supă de urzici la vecini și ți-a plăcut?”, am bâjbâit un răspuns, care era, de fapt, o altă întrebare. O analogie dubitabilă, de fel, care n-a făcut decât să nască și mai multă nelămurire.
Ceea ce voiam să spun e că suferința, durerea, agonia e transformatoare, dacă știi cum s-o mânuiești. Dacă nu o privești ca pe un capăt de lume, ci ca pe un început de drum. E al naibii de greu să te gândești că suferința are un rost, în special când te afli în mijlocul ei și nu vezi cale de izbăvire. Pentru unii, suferința vine devreme, încă de la prima respirație. Pentru alții, vine la maturitate, ca o varicelă care întârzie, te ocolește când ești mic, dar se manifestă ca o furtună la vârsta adultă. Vorba lui Johnny, sooner or later, God will cut you down.
Pentru că nu posed răspunsuri la întrebări așa de mari, am să mă întorc la prima întrebare, cea lansată de Aurora. O urzică rămâne o urzică, dacă nu știi cum să te apropii de ea. S-o temperezi. S-o îmblânzești. Întâlnirea cu un tufiș de urzici va durea negreșit. Trebuie să îl ocolești, să te ferești. Să previi durerea. Dar poate oare durerea să fie prevenită? Sau, altfel spus, trebuie oare durerea să fie prevenită?
Am crescut aproape toată viața mea evitând greul. Ca să fac asta, m-am lipsit de multe bunătăți. Am trecut prin copilărie, de altfel ca majoritatea copiilor, înfruntând un ocean de interdicții. „Nu pune mâna, că te arzi”. „Nu alerga, că o să cazi”. „Nu vorbi la masă, că îți taie popa limba”. „Nu sări în baltă, că te murdărești”. „Nu te legăna, că îl legeni pe așchiuță”. „Nu-ți încrucișa privirea, că rămâi strâmb”. „Nu te apropia de câine, că mușcă”. „Nu-ți da jos căciula, că răcești”. Sau, una pe care am auzit-o într-un parc din București, „Nu te apleca deasupra bățului, că o să-ți intre în ochi”.
Toate aceste prohibiții pot fi reformulate prin „Ai grijă la…, că o să…”. Această grijă excesivă nu poate decât să genereze și mai multă frică. Nu ni se spune oare ca grija cea lumească să o lepădăm? De câte ori e nevoie să ne îngrijorăm, ca să împiedicăm suferința? De o dată, de două, de o mie de ori? Ca și când cunoașterea în prealabil a răului îl va face pe acesta să se răzgândească, să nu se mai manifeste. „Surpriză!”, va spune răul când vine spre noi, iar noi vom răspunde „Știam c-ai să vii, de asta ți-am pregătit o negresă”.
Îndrăznesc să cred că nu suntem niciodată pregătiți pentru a suferi, așa cum nu ne putem pregăti pe deplin pentru nașterea unui copil într-o familie (vorba mamei, când a aflat că sunt însărcinată – e greu, da’ e și frumos). Îndrăznesc să cred că Dumnezeu a tolerat suferința pentru că a știut că ne va fi de folos. Nu pentru că El a creat-o, sau și-a dorit-o, ci, pentru că, văzând necesitatea ei, a lăsat-o să fie, în speranța că noi, oamenii, vom ști, până la urmă, ce să facem cu ea.
Dar ce facem cu suferința? Dac-ar fi atât de simplu, probabil am face o supă. Când eram în toiul depresiei, aveam, totuși, capacitatea de a vizualiza o zi când nu va mai trebui să îndur atâta greu. Îmi adunam toate puterile minții și reușeam să-mi imaginez că va fi bine. Uneori, deși nu credeam asta, speram asta. Uneori, speranța e mai tare decât credința – dacă credința poate fi destrămată, speranța, deși pare mai slabă, se consumă mai lent. Ca să rămâi fără speranță, trebuie să elimini toate posibilitățile. Iar cel ce elimină toate posibilitățile, nu s-a gândit încă la o posibilitate+1.
Am să citez dintr-o poezie de Rilke, dintr-o carte care m-a marcat profund: „Cartea Orelor” („The Book of Hours”), scrisă de tânărul autor într-o perioadă plină de căutări și descoperiri spirituale: „Atât de mulți sunt în viață, cărora nu pare să le pese./ Nonșalanți, delăsători, se mișcă prin lume/ ca și când ar fi neatinși de aceasta./ Dar tu afli plăcere în fețele/ celor ce știu că însetează./ Tu îi prețuiești pe aceia/ care se agață de tine pentru a supraviețui”.
Într-o noapte, am visat o idee – aceea că, precum noi tânjim după Dumnezeu, și El tânjește după noi. Mi L-am imaginat atunci pe Dumnezeu umil, întristat de neputința noastră de a ne apropia de El. Dacă Dumnezeu suferă după noi, cum am putea pretinde noi absența suferinței în viețile noastre, fiind după chipul și asemănarea Lui? Iată un Dumnezeu Care ne așteaptă ca o soție devotată la poartă, al cărei soț întârzie acasă, fiind plecat la cârciumă. Un Dumnezeu ca un tată, al cărui fiu nu se mai întoarce de la război. Un Dumnezeu îndurerat și îndorurat de dorul nostru, al oamenilor care L-au uitat undeva pe drumul dintre indolență și grija lumească.
Revenind la urzici, îndrăznesc să întreb inteligența artificială despre proprietățile ei benefice și aflu, de pildă, că „urzica este o plantă medicinală extrem de hrănitoare, bogată în vitamine (A, C, K, B) și minerale (fier, calciu, magneziu)”, cu „proprietăți antiinflamatoare, diuretice, antianemice și tonice, fiind utilă pentru combaterea oboselii, susținerea sistemului imunitar, ameliorarea durerilor articulare și detoxifierea organismului”. Iată! de ce a rânduit Dumnezeu urzicile. Ca să ne folosim de ele. Ca să le găsim un sens. Ca să le rostuim. Așa cum suferă baba la frumusețe, suferim și noi la Frumusețe. Cine va tolera, va suferi până la capăt noaptea întunecată, acela va descoperi castelul interior – accesibil celor care sunt însetați de dorul lui Dumnezeu și, prin urmare, răspund chemării Lui. Iar cine suferă până la sfârșit, acela va afla Nesfârșitul.
