1. Unde suntem?
Ne aducem aminte de sloganul dinainte de alegeri: ”în România nu s-a trăit niciodată mai bine ca acum”. Ceea ce, neîndoielnic, era – cel puțin atunci – cât se poate de adevărat. La fel cum ar fi fost, dacă cineva ar fi spus avest lucru, și în primăvara lui 1940 sau în cea a lui 1981. Numai că după fiecare din acești ani, la fel ca și după 2024, a venit criza și am descoperit că ”binele” nostru e destul de precar. Faptul de a trăi mai bine, real în toate cele trei momente menționate, a fost – pur și simplu – rezultatul avansului modernizării în lumea noastră (mai încet decât în alte părți) și a difuzării progresive a beneficiilor lui în societate. Precaritatea e datorată faptului că, niciodată, nu ne-am putut susține de unii singuri – mai ales la capitolele ”grele”: economie și apărare – și, ca atare, a trebuit să ne bazăm pe un context internațional a cărui schimbare ne-a surprins complet nepregătiți. De fiecare dată, ideea noastră a fost aceea că lumea va rămâne la fel și că, profitând de oportunitățile configurației europene / mondiale și ale dinamicii interne, vom face – rapid – pasul spre o dezvoltare care să ne garanteze durabilitatea beneficiilor modernizării. N-a fost să fie. Reculul bunăstării nu e doar rezultatul unor contexte pe care noi nu le putem controla, ci și cel al unor decizii care – însumate – ne duc într-o derivă din care ne revenim cu greu.
Dacă ne uităm puțin la situația actuală a economiei noastre, ea seamănă izbitor cu cea din 1981, când Ceaușescu a fost nevoit să recunoască de facto – în fața Fondului Monetar Internațional – incapacitatea de plată a ratei datoriei externe a României de atunci. Două lucruri sar în ochi de la bun început: mai întâi datoria externă, a cărei rată anuală apasă greu pe buget, făcând ca o bună parte din ceea ce adună statul să se ducă la creditorii externi. Și, în al doilea rând, deficitul comercial, altfel spus faptul că importăm mai mult decât exportăm și – ca atare – scoatem mai mulți bani din casă/țară decât intră în ea. Apoi e faptul că am creat un sistem – e greu să-i spunem economie – care se bazează pe stat și pe slujbele de la stat. Iar economia, cea ”lucrativă”, pe comezi de la stat. Cu alte cuvinte, categoria dominantă a economiei noastre nu e muncitorul (cel care produce), ci funcționarul (cel cu hârtiile, care ”evaluează”, ”aprobă”, ”verifică”). Al patrulea lucru comun e feudalismul care împarte populația între ”aleșii” de partid / stat și restul muritorilor. Primii au toate beneficiile, ceilalți toate îndatoririle. Atunci – înainte de 1989 – economia era preponderent industrială, enormă, dar disfuncțională (și ascunzând un șomaj mascat); acum e majoritar de servicii, parcelară, în bună măsură străină, mizând pe joburi temporare, fragmentare și slab plătite. Și atunci, și acum avem o inflație ce crește constant.
Știm bine ce a urmat în deceniul 9 al secolului trecut: blocarea importurilor pentru reechilibrarea balanței comerciale, care a fost catastrofală pentru industrie (unde nu s-a mai făcut nici o modernizare vreme de un deceniu), exportul masiv al materiilor prime (ieftine și, ca atare, în cantitate mare), reducerea veniturilor populației (prin faimosul ”acord global” care lega salariile de câștigul pe ramura economică), izolarea Românie în frig și întuneric și – finalmente – explozia din decembrie 1989. Pentru cea mai mare parte a românilor, cauzele Revoluției nu au fost politice, ci economice. În anii ’70 și ’80 Ceaușescu încearcă, în trei direcții, să producă în România inovație contemporană: avioane, calculatoare și centrale nucleare. Dacă ar fi izbutit, ar fi putut vinde mai departe – către țările ”Lumii a Treia” (cum era numit atunci ”Sudul Global”) – licențe de producție sau ar fi putut produce (aici sau acolo) tehnologii performante, cu o mare valoare adăugată. N-a reușit în nici o direcție: avioanele – și cele civile, și cele militare – aveau nevoie de motoare străine; calculatoarele românești (faimoasele Felix-uri) de microprocesoare din afară, iar centrala nucleară de reactor din Canada. Noi eram în stare să producem doar carcasa. Și asta era economia românească la finele lui ’89: o enormă carcasă, care nu (mai) avea nimic înlăuntru.
Întrebarea e cum arată cea din 2026? Preponderent – adică în proporție de două treimi – e o economie de servicii, nu una industrială.
2. Cum s-a ajuns aici (la scară mare)?
Pentru cine își mai aduce aminte, după ’90 ne-a ajuns și pe noi dogma centrală a globalizării (începută în Occident în deceniul precedent, însă intrată în regim turbo după căderea comunismului). Aceasta spunea, simplu, că – etatismul comunist fiind trimis la „coșul de gunoi al istoriei” – toate țările lumii sunt integrate într-o piață globală, dominată de legea cererii și a ofertei. Asta însemna, de facto, că există țări ale inovației (se vorbea mult, în epocă, de „societatea cunoașterii”), cu un înalt grad de școlarizare, cu o largă bază de selecție a elitei tehnologice, cu investiții masive în domenii inovative (care, în curând, vor fi numite STEM) și care – la limită – pot trăi doar din dividentele brevetelor produse de cercetarea de vârf. O anumită dematerializare a direcțiilor de explorare cele mai performante (IT, genetică, imunologie, farmacologie) încuraja această viziune a ”industriilor curate”, care se voiau a fi ”a treia revoluție tehnologică” (după cea a motorului cu abur și a electricității). E, de altminteri, epoca pasiunilor ecologiste, care-și imaginează lumea viitorului ca fiind populată de tineri geek, îmbrăcați funcțional, cu laptop-ul în brațe și cu shake-ul bio în mână, făcând milioane în vreme ce ascultă muzică ambientală în căști.
De cealaltă parte – în fosta lume comunistă (falimentară după 1989) și, mai ales, în „Sudul global” – e o enormă populație săracă, relativ școlarizată dar (mai ales) obișnuită de dictaturi cu disciplina, care poate prelua sarcina ingrată a ”clasei muncitoare” occidentale. Marile industrii – cea siderurgică și de prelucrare – au ajuns, repede, să fie considerate energofage și poluatoare ale mediului. Ca atare, s-a dezvoltat ideea delocalizării lor cât mai departe, acolo unde nimeni nu le înregistra noxele și mâna de lucru era atât de ieftină încât produsul lor finit ajungea să coste mai puțin decât materia primă în Vest. Miliardele de culi ai Asiei aveau, astfel, o cale de urbanizare și de accedere – sigur, la nivelul lor – la middle class-ul considerat a fi motorul democrației și, mai ales, al economiei de consum. Altfel spus, aceste populații nu doar produceau, ci deveneau și consumatori exact ca în vechea schemă englezească în care muncitorii fabricilor textile de la începuturile industrializării cumpărau, din puținele lor venituri, materiale de haine din fabrica în care lucrau.
Mă tem că indiferent cum am lua-o, această mentalitate – dominantă vreme de patru decenii în Occidentul dezvoltat – actualiza temele clasice ale colonialismului de secol XIX: diviziunea internațională a muncii (coloniile extrag materia primă, metropola produce produse finite), tutela economică (și – ideal – politică) a marilor economii – dacă nu cumva companii – asupra celor ”emergente”, funcția ”civilizatoare” și ”de dezvoltare” a Vestului în raport cu restul lumii (prin creștinism la finele Modernității, prin ”religia bunăstării” la cumpăna dintre milenii). Nu e de mirare că o astfel de perspectivă care – volunar sau nu – împarte lumea în supra-oameni și sub-oameni a creat o reactivitate direct proporțională cu creșterea economică a țărilor sărace. Și nu e deloc clar dacă doctrina revanșei (al cărui promotor e președintele chinez) e dată recentă, sau e înscrisă – de la bun început – în programul de modernizare prin copiere și prin substituție a marilor puteri conturat de Deng Xiaoping (care, în fond, n-a făcut decât să transleze spre China modelul de dezvoltare al Japoniei din Era Meiji). Or, să nu uităm, Japonia însăși – după o perioadă de expansiune în Asia – a ajuns la confruntarea cu Occidentul.
3. Cum am ajuns noi aici?
Turbionul mutațiilor globalizării ne-a prins pe noi în plină criză. Așa cum spuneam mai sus, industriile lui Ceaușescu sfârșiseră prin a fi enorme carcase care rugineau – în lipsa saltului inovativ – sub soare și zăpezi. Principala acuză ce i se aduce conducătorului român (pentru a da un conținut celei de ”subminare a economiei naționale”) e cea de industrializare haotică, ”multilateral dezvoltată”, adică fără a ține cont de oportunitățile externe, deoarece era bazată pe principii ideologice, nu economice. Astfel, Ceaușescu crează lanțuri industriale complete în România folosind cărbune de slabă calitate doar pentru că era din producția autohtonă, în loc să cumpere altul, mai bun, de pe piețele internaționale. La fel, produce fier în industria noastră siderurgică, fără a fi atent la raportul preț – calitate, care i-ar fi permis să achiziționeze tablă sau țevi mai ieftin decât le realizam noi. E adevărat – cum a observat cu perspicacitate Gregor von Rezzori – ideea comunismului nu era (doar) aceea de-a realiza industrii, ci – în primul rând – cea de-a crea ”clasa muncitoare”, ”baza” socialismului în România. Să ne amintim faptul că industrializarea României – începută, la scară mare, după 1960 – avea două motive: unul era activ – aveam materie primă și forță de muncă, dar, în lipsa capacității de prelucrare și de folosire a acestora, ele se pierdeau fără nici un folos (sau cu unul minim) pentru dezvoltarea țării. Al doilea era reactiv: planul Valev de ”integrare economică a economiilor socialiste”, lăsa României rolul de producător agricol, condamnând-o astfel la subdezvoltare. Or, victoria sovietică din al Doilea Război Mondial arătase în chip manifest și rolul – esențial – al industriilor (în special al celor grele) în capacitatea de rezistență și în susținerea unor campanii de durată, capabile să schimbe soarta unui conflict total. România putea rezista presiunii anexioniste a Rusiei sovietice doar construindu-și – integral – propriile industrii grele. În bună măsură acest imperativ e cel care justifică atât industrializarea masivă din ani lui Ceaușescu, cât și deschiderea lui față de Occident (ca alternativă la ofertele otrăvite ale Moscovei).
Îi putem reproșa orice lui Ceaușescu, dar el ne-a lăsat niște lanțuri industriale complete, capabile să proceseze materia primă de la extracție la produsul finit. Numai că, în 1990, acestea erau – în bună măsură – ineficiente. Apogeul globalizării dinainte de finele mileniului face ca oțelul ce vine din Asia să fie mult mai ieftin decât procesarea lui în România sau oriunde în Europa. Ca atare, susținerea unor mari concatenări de industrii – nemaimodernizate de un deceniu și lucrând cu o materie primă nu întoatdeauna de cea mai bună calitate – părea a fi mai curând o povară pe economia noastră, oricum deficitară la finele comunismului. Așa că mari componente ale lor au fost pur și simplu abandonate, lanțurile s-au rupt, iar industriile s-au descompus ireversibil. Post-factum am fost dispuși să vedem mai curând contribuțiile diverselor persoane (de la firmele – căpușă ale directorilor la devalizarea de către muncitori a tot ce se putea lua și de la vinderea deșeurilor metalice la ”înțelegerile” cu privire la terenuri), însă adevărul e acela că centralele industriale ale ceaușismului n-ar fi putut merge înainte decât cu mari investiții în retehnologizare, cu găsirea rapidă a unor piețe de desfacere și cu un efort susținut – adică muncă multă și salarizare medie – din partea întregului personal angajat (de la economiști și ingineri la muncitori). Oricât am jeli fostele industrii socialiste, în anii ’90 – la fel ca și acum, dealtminteri – adunarea acestor trei elemente pentru păstrarea lor era o pură utopie.
Atunci, imediat după Revoluție, am asumat și noi ideologia momentului: vremea marilor industrii s-a dus, e timpul construirii networking-ului serviciilor: vom dezvolta sectorul terțiar, specific urbanului dezvoltat și care necesită studii superioare aprofundate, mizând mai curând pe (re)ambalarea și (re)vânzarea unor produse achiziționate ieftin din import și, în felul acesta, vom duce bani – prin varii taxe, începând cu TVA-ul – la bugetul de stat. Industriile noastre vor fi mici și ”flexibile”, adică în măsură a se adapta la cererea pieței și a-și ”customiza” produsele. Începând cu faimoșii blugi și șlapi din Turcia, continuând cu explozia chinezăriilor și a suproduselor occidentale, lucrurile păreau a merge destul de bine. Pe ruinele marilor fabrici comuniste ”dezvoltatorii imobiliari” au început să construiască noi cartiere de blocuri, materia primă pentru construcții venea din afară, dar – în produsul finit – valoarea ei era multiplicată de sute, dacă nu de mii de ori. Chiar și în comerț, un produs dintr-un magazin din România avea aaproximativ același preț ca-n Occident, deși – cel mai adesea – era de o cu totului altă calitate decât cel din Vest. Ideea îmbogățirii tuturor – inclusiv a bugetului – prin revânzare funționa acceptabil la scară socială. Sigur, ea a produs o castă de bogați la nivelul furnizorilor (și, eventual, a intermediarilor), dar a lăsat spațiu de creștere economică pentru toți. Mărirea constantă a veniturilor salariaților a permis nu doar dezvoltarea rețelelor de import, ci și prosperitatea de care vorbeam la începutul acestor rânduri.
Dacă mă pot exprima astfel, aceasta a fost ”dogma centrală” a economiei noastre din ultimii 20 de ani: consumul e motorul creșterii economice. Cu cât oamenii au mai mulți bani, cu atât consumă mai mult și cu cât consumă mai mult, cu atât statul încasează mai mult din taxe și impozite. De aceea, nu e de mirare că ideea finanțării consumului prin majorări salariale (chiar cu prețul împrumuturilor externe) a fost atât de îmbrățișată de toate guvernările până foarte recent.
4. Cine a câștigat în logica mondializării?
Ce am descoperit în mai 2025 a fost ceea ce puteam bănui încă de multă vreme: consumul care nu se bazează pe o producție internă duce la deficit bugetar. Ideea că materia primă e întotdeauna ieftină și plusvaloarea e dată doar de ultimele etaje ale procesării, de ambalare și de branduire e simpatică, dar e supusă șocurilor unei piețe globale care – tocmai pentru că e globală – nu mai e controlată de nimeni. Creșterea prețului combustibililor – odată cu Războiul din Ucraina, iar acum cu cel din Iran – face ca valoarea adăgată adusă de procesare să aibă un cuantum mai mic. Majorarea costurilor cimentului, metalului, altor materii prime, care sunt folosite de țările asiatice – în primul rând de China – ca mijloace de presiune (nu tocmai) soft la adresa Europei reduc și mai mult marja de profit a vânzătorului final. Iar întreruperea temporară a aprovizionării face ca creșterea de preț să meargă tot mai mult la vânzătorul primar – adică la producător – și nu la cel terțiar. Noi ne-am imaginat că economia globală va fi stabilă și va menține tendințele anilor noștri de creștere economică. De la criza măștilor medicinale din pandemie, la majorarea prețurilor combustibilului și a energiei de azi descoperim că nu e așa.
China își permite să fie asertivă (cum se spune mai nou), ba chiar agresivă, la fel ca – din ce în ce mai mult – și India, iar Rusia – în ciuda tuturor previziunilor – încă rezistă. De ce? Dintr-o rațiune simplă: dat fiind că, forțate de sărăcie, au trebuit să-și construiască (sau să-și reconvertească – în cazul Rusiei) lanțurile de producție ale unor întregi sectoare industriale. În primul rând pe cele ale industriilor grele. Dacă în urmă cu două decenii, cuvintele de ordine erau ”globalizare” și ”integrare”, astăzi ele au devenit ”independență” și ”suveranitate”. Asta vrea să spună că ne întoarcem, într-un fel, la economia dinaintea exploziei planetare din anii ’80: cea în care fiecare stat dispune de bunurile necesare consumului intern, fără a putea fi șantajat de țările exportatoare de materie primă sau de produse semifabricate. Capacitatea de ”reziliență” (altă marotă a momentului) e dată fie de faptul că e capabil să producă pe teritoriul propriu cea mai mare parte a produselor ce-i sunt necesare, fie de aceea că produce ceva atât de valoros pe piețele externe, încât își poate ține – prin capacitatea de schimb – în șah posibilii furnizori, fără a cădea la șantajul acestora. În urmă cu două decade – pe vremea păcii și a prosperității, asemenea idei ar fi stârnit râsul; astăzi – când războiul revine în lume – economiile însele se pun pe picior de război, devin parte a unui dispozitiv de luptă, dar mai ales de rezistență și constituie măsura ce ne permite să înțelegem cât se poate opune un stat șocurilor (de tot felul) ce vin din afară.
Au câștig de cauză cei care au rezerve de materii prime, lanțuri industriale care să le proceseze până la nivel de rezerve (militare sau alimentare), au o mână de lucru suficient de mare pentru a menține în funcțiune mașinăria industrială (chiar în condițiile unei / unor mobilizări) și pot să vândă suficient – materii prime sau produse finite – pentru a avea o rezervă financiară care să le permită nu doar plățile interne ci și reinvestirea în industriile producătoare. Dacă e să o spunem direct, câștigul – în această formă – e mai curând de partea statelor BRICS. Încă odată: sărăcia din anii ’90 e cea care i-a împins să creeze / păstreze lanțurile industriale integrate. Europenii – și într-o anumită măsură americanii – au mizat pe globalizare și s-au dezindustrializat, ajungând azi în trista situație de a fi dependenți de furnizori care pun din ce mai mai mult – și mai vocal – tot soiul de condiții. Căci ”diviziunea internațională a muncii” nu a creat doar industrii în Sudul Global, ci și clasa celor care le supervizează (inginerii) și – mai ales – cea politică, a conducătorilor care nu înțeleg să le mulțumească europenilor și americanilor pentru noul colonialism. De aceea, accesul economic al țărilor fostei Lumi a Treia la industrii are exact același efect politic ca cel al Germaniei wilhelmiene sau au Japoniei Erei Meiji la puterea tehnologică: înarmarea și potențarea spiritului de revanșă.
5. Ce (mai) e de făcut?
Președintele Trump, în campania electorală și la începutul noului mandat, vorbea de reindustrializarea Americii, care nu însemna doar refacerea capacității ei de-a produce o gamă largă de bunuri pe care acum le importă și de arme ce-i sunt necesare dacă vrea să-și păstreze supremația globală, ci și regăsirea middle class-ului tehnic care a permis decolarea Americii la finele secolului XIX și, apoi, la jumătatea secolului XX. Între timp, pare a se fi răzgândit și preferă să dobândească monopolul asupra resurselor la scară palnetară – începând cu cele petroliere. S-a spus că politica actuală a președintelui american marchează o întoarcere a relațiilor internaționale în secolul XIX. Dacă e așa, să nu uităm că acesta s-a încheiat – în 1914 – tocmai cu un război pentru resurse. În fine, nu e deloc clar dacă doar controlul resurselor, lipsit de reindustrializarea promisă, poate menține supremația Americii. E și acesta un paradox al vremurilor noastre: în vreme ce tehnologia (cu IA-ul, genetica, imunologia, nanotehnologiile, laserele de mare putere etc.) fuge spre secolul XXII, politica și strategia îl regăsesc pe cel XIX!
Unde suntem noi în această ecuație? Într-o poziție la fel de fragilă ca în 1940 sau în 1981: aproape complet dezindustrializați și, ca atare, dependenți pentru aproape orice de importuri; cu un deficit comercial și o rată a dobânzii la datoria externă (dublată de haosul intern, ce limitează drastic orice posibilitate de decizie) care nu ne permit să facem nici o investiție serioasă în vreo industrie locală cu care să putem juca (măcar) la scară europeană; cu o școală în plin proces de dezagregare, incapabilă să producă personalul calificat al unor viitoare industrii; cu o populație ce îmbătrânește spectaculos (pe fondul denatalității și al imigrației), ce nu mai poate susține proiecte de durată; cu parteneriate externe fragile (reduse la ”accesarea fondurilor europene”) și căznindu-ne să nu cădem în categoria junk a rating-urilor internaționale. Adică nu un aliat, ci o povară, pentru oricine s-ar gândi să se asocieze cu noi. La fel ca în cele două date pomenite – 1940 și 1981 – pentru încă odată în istoria noastră dezvoltarea maximă coincide cu fragilitatea maximă. În aceste condiții e greu să fi suveran altfel decât din gură și din corzile vocale, la televizor și pe rețelele sociale. Soarta noastră nu depinde doar de Trump, de Putin, de Soros, de Macron sau de-mai-știu-eu cine, ci și de o mică reașezare la bursa din Hong Kong sau de fluxurile de nave din Strâmtoarea Hormuz, de o criză sanitară în avicultura braziliană, sau de orice altă bătaie de aripi a unui fluture de la celălalt capăt al lumii. Deconectați de la câteva din fluxurile ce ne mențin în viață economia, n-am fi în stare să facem nimic altceva decât să ne lamentăm și să căutăm vinovați.
Ne aflăm unde ne aflăm dat fiind că am ajuns la capătul unui suite de alegeri sau de refuzuri de-a alege (dacă putem numi astfel amânările). Teoriile politice și economice care ne-au învățat că NATO și Europa înseamnă stabilitate și garanții, iar globalizarea aduce prosperitate universală au devenit caduce (deși putem bănui că, din inerție sau din disperare, se mai predau încă în universitățile noastre). În câțiva ani lumea pe care-am cunoscut-o s-a schimbat radical. Și nu va mai fi niciodată cum a fost. Ne-am rostogolit la vale cu sentimentul că urcăm pe culme. Iar acum nu mai e deloc clar dacă suntem actorii sau doar spectatorii propriului nostru destin.
Cat adevar , atata drama,domn profesor…
Prea multe inexactitati ca sa poata fi luate in serios concluziile.
De exemplu numarul celor ce mizeaza „pe joburi temporare, fragmentare și slab plătite” e sub media UE, iar considerat la paritatea puterii de cumparare ne situam cam la mijlocul clasamentului UE, ca venituri.
Globalizarea nu inseamna impartirea intre tari ale inovatiei si tari ale muncii de jos, inseamna specializare. Nu globalizarea e de vina pentru faptul ca sudul global e sarac si dominat de dictaturi, ci lipsa democratiei. Inovatia si dezvoltarea economica merg mana in mana cu domnia legii, singura care poate oferi protectie firmelor mici, noi, invoatoare, in fata gigantilor multinationali, pe cand o dictatura e prin definite bazata pe primatul autoritatii personale asupra legii.
Deng Xiaoping a introdus intr-adevar un capitalism limitat si reforme democratice cel putin la nivelul aparatului de partid in China, si efectul a fost spectaculos, dar de atunci au trecut mai bine de 40 de ani si toti dictatorii chinezi de dupa el au demontat ce-a facut el. Xi Jinping e campion – intentia lui e sa duca China la o stare de dictatura mai crunta decat cea din vremea lui Mao. Evident, asta n-o sa saraceasca China de azi pe maine, dar cine se uita ceva mai atent la economia si societatea chineza stie ca pe moment partidul se face luntre si punte sa ascunda gravitatea problemelor ce le are China. Oricat s-ar chinui partidul, si oricat de mare si de bogata ar fi China, pana la urma tot o sa se sparga buboiul.
Rusia nu rezista. Rusia se darama. Doar ca, fiind mare cat e, chiar si procesul asta de daramare dureaza mult. Rusia nu rezista pentru ca a construit ceva acasa, rezista doar prin faptul ca e mare si se scurge la vale incet. Mai la inceputul razboiului a mai apucat ceva reporter occidental sa ia cateva interview-uri unor muncitori din Rusia. Zicea unul, care lucra la o fabrica de rachete, ca tot ce fac ei e carcase si cutiute, restul componentelor vin toate din import. O statistica tot din vremea aia zicea ca 90% din cuptoarele de panificatie din Rusia vin din Italia.
Cat de caduce sunt teoriile care zic ca NATO si UE aduc prosperitate si securitate, sunt in continuare valabile. Isi imagineaza cineva unde eram acuma daca _nu_ eram intrati in UE si NATO?
Dezastrul făcut constă în anularea alegerilor și parașutarea în funcții de conducere a unor indivizi care lucrează împotriva României. Așa se scrie istoria noastră…
Emoționant, lucid, onest. Felicitări pentru text!
De fapt este vorba despre neputința/neștiința noastră istorică de a ne administra singuri. Simpla imitație este o formă fără fond, fie că se numește dezvoltare prin „industrializare forțată”, fie dezvoltare prin „forțarea consumului” care, vai, au dus la eșecuri economice și sociale dureroase. Oare de ce suntem țara/poporul Meșterului Manole?
Dacă ar fi să fac o alegere, cred că cea mai bună perioadă din istoria României a fost conducerea cu „mână de fier” a prusacului Carol I care în timp record a scos România din feudalism și a îndreptat-o spre modernitate. Numai că democrația nu i-a priit României interbelice, nici apoi Comunismul. Azi, din nou, constatăm că importul formelor europene sunt fără fond în societatea românească….
Da, diagnosticul autorului este dureros de adevărat. Suntem deja pe tobogan și alunecăm din ce în ce mai repede nu spre destin ci spre prăbușire….
Poate soluția ar fi una de tip Carol I. Bolojan ăsta parcă asta vrea să facă….
Adevarat ceea ce ati scris, numai ca regele Carol I si apoi Ferdinand nu au avut partide de care sa depinda. Din pacate, dl. Ilie Gavrila Bolojan este la mana unei toxice coalitii. Nici liberalii nu il mai suporta de ceva vreme. Personal prefer sa ajungem f.jos si poate sa avem niste alegeri democratice anticipate, cu partide la guvenare si o opozitie reala. Ce avem acum este un joc la doua capete.
Ăștia suntem! Democrația este percepută de români ca dreptul la anarhie. Așa a fost după Constituția democratică din 1923, așa este și acum. Democrația scoate la iveală tenebrele întunecate ale sufletului românesc. Iată, după 36 de ani(!!) de democrație sufletul românesc alege de bunăvoie și nesilit de nimeni tot PCR=PSD+AUR.
NB. Dacă ajungem foarte jos s-ar putea să dispărem ca stat și ca popor.
@Agora superb scris dar visati frumos;mult prea frumos in comparatie cu realitatea trista: clasa de politruci,caracatitza mostenita de la Iliescu %comp fsn + alianta de securisti si politruci de rangul 2 si urmasii lor care conduc Romania din dec 89;si se pare ca unii dintre ei au prins iarasi gustul pt. banii din petrol si gaze veniti de la benzinaria mafiota din est si ea cosmetizata in suveranismul putinist.
Nu vedeti cum AUR (primul partid cica in optiunile electorale ale romanilor) dau in cei din USR,singurul partid care are cei mai putini corupti si incompetenti ajunsi la virf pe baza clasicului sistem pcr?!?!
Alegeri anticipate cu… mda,CARE partide?! AUR,SOS,POT?!?!?! Deci sa sintetizam:alegeri anticipate (mda democratice) si o eventuala alianta AUR-SOS-POT-PSD o noua coalitie pt.cica salvarea neamului de „incompetenta” cuplului Dan-Bolojan;asemanator cu USL monstruoasa coalitie din 2012.
Si TOTUL pe hirtia de mult aruncata la gunoi a Proclamatiei de la Timisoara si al ei punct 8.
Somn usor Romania si vise frumoase!!!
Fiecare român, fie el chiar „liber, independent și suveranist”, în momentele în care se simte sufocat de nemărginită mândrie patriotică, ar trebui să se închipuie față în față cu Ilie Moromete, care-l întreabă: „Pe ce te bazezi?” Ăsta ar fi primul pas. Al doilea pas ar fi să-și răspundă, sincer, la întrebare.
Nu evaluează nimeni un om sau o națiune după părerea pe care o are despre sine, ci după ceea ce înțelege, știe și face. Iar cei ce învață pentru a înțelege, știu ce au de făcut și fac bine ceea ce trebuie făcut, se vor descurca, indiferent ce le scoate viața în față.
bine punctat. daca l intrebi pe ciolacu, grindeanu sau isarescu iti vor spune ca traiesti in wonderland! ce nu ti vor spune este cum au devenit ei prosperi? ce au inventat/realizat/produs punctual ca sa devina bogati?! daca niste semianalfabeti devin putred de bogati fara sa ti poata argumenta (unul n are bacul, altul a scris carti de negasit, sau a prosperat insurubat pe viata intr o functie la „stat” nemeritata in care si a fixat el insusi leafa) inseamna ca traim intr o societate feudala/cleptocrata/de clan si nu una meritocrata! asadar nu „noi” (unii au creat companii cu plus valoare, altii au excelat in medicina sau stiinte) am produs dezastrul, ci „ei”. este bine sa sa fiti foarte precis cind va expuneti gindurile!
Buna ziua,
In mare masura sunt de acord cu cele spuse de dumneavoastra.
Am totusi 2 observatii:
1. Spuneti ca fabricile mostenite din perioada comunismului nu puteau fi revigorate. Nu sunt de acord cu dumneavoastra. Daca aceste fabrici erau privatizate cu investitori seriosi, nu cu romani afiliati noii puteri de la Bucuresti, acestea ar fi putut fi modernizate, aduse pe profit si cu comenzi serioase de onorat.
2. Prin articolul dumneavoastra lasati impresia ca suntem toti vinovati de datoria publica foarte mare la care am ajuns. Eu cred ca aceasta datorie este in special, opera celor care lucreaza in sistemul public. Sistem public supradimensionat, cu multe persoane ajunse acolo pe pile sau politic, care nu au competente pentru posturile ocupate. Avem in acest moment o situatie anormala intr-un stat civilizat, respectiv salariul mediu net este la stat mai mare decat salariul mediu net la privat.
Va multumesc pentru atentia acordata.
Polonia este un exemplu viu ca o parte din industria din timpul comunismului se putea salva. N-au închis șantiere navale și l-au zis Nein activiștilor de la Bruxelles când le-au cerut vama pe cărbuni.
Dar în Polonia au existat lideri care și-au iubit tara. În România de după 1990 n-a existat și nu exista nici azi un singur politician care să-și iubească tara.
Domnule Nicolae,
Nu va inchipuiti ca investitori seriosi nu erau in anii ‘90. Insa nu va pot raspunde decat punctual la intrebarea Dv. Inovatia romaneasca era perfect lipsita in vremea comunismului. Hai sa luam unele exemple de industrie de varf romaneasca. Industria IT romaneasca era la pamant in anii ‘80. In loc sa vina cu produse originale si competitive, industria romaneasca a copiat IBM cand a creat calculatoarele HC-85. La start, intreprinderile romanesti au fost prinse in industria IT in 1989 fie prin modele de calculatoare cumparate prin licenta, insa vechi, sau modele copiate. La fel s-a intamplat cu fabricile de televizoare color. Pentru ce anume ar fi cumparat o firma seriosa straina astfel de intreprinderi romanesti? Nu aveau nici brevete de inventie, aveau produse invechite, si nici nu puteau face competitie firmelor asiatice care produceau produsele altora la o fractiune din preturile de fabricare din Romania.
Firmele care aveau brevete de inventie, cum ar fi Gerovital, sau capacitate de productie competitiva, cum era Dacia, si-au gasit repede cumparatori. Restul s-au dus la faliment repede pentru ca aveau forta de munca umflata, nu erau profitabile, si nici nu mai aveau produse originale sau o piata de desfacere.
Singurul lucru care putea salva economia romaneasca erau inventii romanesti in produse de tehnologie inalta care sa asigure margini de profit mari, cu capital exclusiv romanesc, care ar fi permis plata unor salarii occidentale in Romania. Daca destula industrie de varf ar fi fost in Romania, ar fi tras toata economia in sus, devreme ce nimeni nu ar lucra chelner pe un salariu mic daca omul poate ocupa cu un efort adecvat un post de tehnician intr-o camera curata de produs circuite electronice de exemplu.
Dovada ca am dreptate este sectorul IT romanesc, care s-a nascut din cenusa, si unde inovatia e ridicata si veniturile foarte apropiate de tarile vestice. Insa numai cu IT nu se face o economie puternica. Romania nu contribuie cu nimic in alte industrii de varf, cum ar fi tehnică medicala, industrie aerospatiala, medicamente, constructie navala originala, produse de consum electronice sau altele ca acestea. Pana cand investitiile romaseti nu prind in astfel de domenii, doar cu servicii si productie pentru altii tara nu se poate misca in sus.
Industria comunista romaneasca era sortita disparitiei, si numai din motivul ca intreprinderile ori produceau sub licenta sau doar copiau produse occidentale. O economie solida nu se poate baza pe astfel de intreprinderi.
Deși pe ici pe colo mi se pare că greșiți în mare aveți dreptate :)
Problema inovației în întreprinderile socialiste era structurală. De ce și-ar fi riscat un director scaunul cu o inovație? Ca să câștige bani sau cotă de piață? Nu exista așa ceva. A existat o fereastră de oportunitate în 1990, cel mult 1991 când întreprinderile s-ar fi putut privatiza cu succes. Încă mai aveau oameni, liniile de producție vechi și defectuoase dar funcționale. Compensau prin salariile scăzute. După 1991 nu a mai existat practic nici o șansă… Fabrica de calculatoare a făcut bine că a mers pe IBM PC ( nu Sinclair Spectrum care era HC85) – practic scriu acest comentariu de pe un laptop derivat din IBM PC – însă nu avea tehnologia necesară pentru a fabrica plăcile necesare și nici circuitele. Am înțeles că după 1990 a încercat cu o placă de 286 și i-au ieșit… două plăci :) Deja trenul era pierdut din 1986, fie se putea specializa în arhitecturi de nișă (automatizări industriale sau eu știu, industrie medicală) fie trecea pe software. Cererea de oameni în software pe piața mondială era însă atât de mare încât ar fi fost greu să îi rețină. În tot cazul trebuia privatizată în 1990 fie și pentru posibilitatea de a-și plăti salariații corespunzător, nu conform hotărîrilor de guvern. Poate în alte industrii mai stabile, precum construcția de nave, avioane etc fereastra de oportunitate să fi fost mai mare dar în tot cazul la momentul simbolic 1996 (venirea CDR) era mult prea târziu…
Parțial adevărat, dar unele ramuri puteau fi salvate, de ex. flota comercială, o parte din industria chimică, o parte din industria alimentară, o parte din industria metalurgică, etc. De ce au trebuit să fie vândute băncile, extracția de petrol, acum și gazele din Marea Neagră? Păi fiindcă în România, din lipsă de capital, toți au vrut SĂ FURE DE LA STAT!
Acum a venit vremea scadenței și….nu ne place….
@Anonymous,domnule’doamna cu respec DAR Electroputere Craiova,ARO Brasov, Combinatul de Industria Sirmei C Turzii nu puteau fi salvate?Intreb fiiindca subiectul ma depaseste,dar am prins ca sa zic asa multe opinii pro.
@Bogdan Nicolae ca rasp la punctul 2:Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara:FARA comunisti, politruci PCR fie si rangul 2 in functii publice administratie,etc.Prea tirziu!!!
La Electroputere realitatea ne oferă și răspunsul și explicațiile: firma Softronic din Craiova produce locomotive cu oameni care au lucrat la Electro și tehnologie tot de acolo, modernizată și îmbunătățită. Deci, care e diferența? În afară de forma de proprietate, nici una… Aro (Câmpulung) a fost privatizată aiurea iar fabrica de camioane de la Brașov e chiar exemplul invers, cu toate comenzile de la armată nu s-a putut redresa. În schimb am văzut că există o firmă prin Maramureș care asamblează camioane și care nu are comenzi de la stat. Lucrurile sunt simple, că nu vrem să le vedem e altă poveste…
Ca de obicei, un articol f bun dar parca as incerca sa-l completez.
Cind a intrat Ro in EU am comentat pe undeva si spuneam ca Ro ar trebui sa-ncerce sa nu repete greselile occidentului, ca orice s-ar spune occidentul mai face si greseli. S-a intimplat exact pe dos, spiritul de mimetism romanesc a preluat tot si mai ales greselile.
Pe undeva insa, mai toti politicienii sunt la fel, isi iubesc poporul si-si doresc sa-i mearga bine.
Ce e mai simplu decit atunci cind merge rau sa arunci niste bani pe piata, ba ca e criza bancilor, ba covidu, ba isteria verde, ba, mai nou, lupta pt pace cu arma-n mina. Temporar se invioreza ceva, un pic.
Daca ai fi sa-i crezi, mai ales pe istericii verzi, investitiile, respectiv imprumuturile, ar fi spre binele copiilor si nepotilor. Nu spun insa ca nepotii si copiii vor plati aceste datorii impreuna cu dobinzile respective. Desi eu cred ca va fi imposibil asa ceva.
Cu alte civinte s-a format o cultura a datoriilor, ajungi sa te simti jenat daca nu ai si tu datorii ca toata lumea.
După logica asta, cel mai isteric și cel mai verde este Trump. În perioada mandatelor sale cel mai puternic a crescut datoria publică, deși în primul mandat a beneficiat de o economie relativ stabilă primită de la Obama și nu a fost implicat nici în războaie, nici în crize bancare. Doar în ultimul an de mandat a apărut criza covid. Atât!
Iar acum, conform unui raport publicat de Biroul Bugetar al Congresului situația si balanța economică sunt dezastruoase. Pentru americani, pentru copiii și nepoții lor, nu pentru “istericii verzi” de la scarmalungo. Barron Trump a făcut bani buni din criptomonedele care dansau în SUA și în jos, după cum declara istericul șef de la Casa Verde.
Hantzy, fiecare cu obsesia lui, eu o am cu verzii, care sunt, sau au fost mai bine zis, o miscare globala, iar tu o ai cu Trump, o persoana. Ma rog e vorba de perspectiva.
Eu nu am vorbit numai de verzi, a fost doar un exemplu printre altele, ideea, pe car ema simt nevoit sa o repet e ca in anumite situatii, politicienii, de toate felurile si culoriile, arunca bani pe piata de multe ori fara sens. E ca atunci cind iti vezi nevast asuparata si-i cumperi un colier cu diamante desai nu-ti poti permite!
P.D Domnule Lamuritorul, imi cer scuze, dar imi e imposibil sa va urmaresc si sa inteleg ce spuneti, ma depasiti!
Apropo de datorii publice,@neamtu tiganu vezi domnule unele opinii despre planurile lui Trump legate si de razboiul din Iran:se pare ca se urmareste o stergere a datoriilor SUA in stil gansteresc;asta o spun unii economisti mai cunoscatori in domeniu decit sunt eu.Deci,nu te grabi cu cultura datoriilor, se pare ca dupa supermanu de la Casa Alba si compania exista niste metode asa, nu pt fraieri sau slabi.Doar pt. cei smecheri si f puternici.
Dureros de adevarat!
Interesantă perspectivă. Povestea noastră este povestea neputinței unui popor cu vise mari și conjuncturi nefericite. Apoi, mai e povestea rupturii acelui strat de cremă de blatul pe care, deși stă, o face cumva fără contact. O disfuncționalitate între popor și elita lui. O boală grea.
Disfuncționalitatea dintre popor și elite este din cauza elitelor. Când elitele au fost responsabile( de ex perioada 1848-1918) atunci au fost și realizări esențiale.
La pașopt’ ceea ce numim „poporul” nu a avut niciun cuvânt de spus. De aceea a funcționat. Elita autentică de acum știe foarte bine ce e de făcut cu această țară la acest moment. Doar că nu are nici o șansă în fața „poporului”. 1948 a fost un succes pentru că a avut în același timp și decizia, și competența. Boala României și nu numai a României este că autoritatea nu mai dă niciun aviz competenței. Zece proști nu sunt mai competenți față de unul singur. Dimpotrivă, tocmai pentru că sunt mai mulți sunt și mai periculoși. Democrația, cu posibilitatea de exprimare liberă a oricărui idiot și cu capacitatea tehnologiei de a strânge idioții la un loc, face competența lipsită de orice șansă. Toate postările Humanitas de pe You Tube nu egalează la vizionări un singur clip cu Salam. Nu mai e nimic de zis.
excelent sumarizată problema! mulțumesc!
O analiză serioasă și profesionistă a situației naționale și internaționale.
Văzând reperele temporale 1940-1981-1926,aproape 100 de ani ,nu mă mai gândesc că e o mișcare ciclică,e mai degrabă o linie continuă.
Concluzie:Suntem așa și nu putem/vrem mai mult !!
De-a lungul istoriei au dispărut și vor dispărea civilizații și popoare.
O să ne ia și pe noi dracul și praful o s-aleagă!
Lumea merge înainte și noi vom fi 3 rânduri într-o carte de istorie.
1940-1981-2026 aproape 100 de ani
Nu depind toate de „noi”, niciodată nu au depins decât într-o proporție mică. Toate țările din jurul nostru au cunoscut aceeași evoluție, mai mult sau mai puțin, toate au fost lovite din plin de disrupția tehnologică, folosită în mod deliberat ca armă, de pierderea relevanței școlii publice, de hemoragia de bogăție din cauza manevrelor multinaționalelor, de financiarizarea excesivă și speculativă decuplată de realitatea materială economică, de utilizarea atenției noastre ca marfă pentru industriile virtualului, de baliverna globalismului etc.
„The game” a devenit un chin și va deveni pentru și mai mulți. După cum spune Raphaël Liogier, pentru prima oară în istoria umanității, a minți (to play the game) a devenit o injoncțiune morală! Ne îndreptăm, ca omenire, spre un bottleneck și nu este greu de ghicit ce va ieși din întâlnirea pulsiunii de moarte cu suprapopulația și intrarea disponibilului de resurse minerale și energetice fosile pe pante descendente.
Iar noi, românii, ar trebui să ne rugăm ca Europa cu două (sau trei) viteze să vină mai târziu, cât mai târziu posibil. Deși jumătate de Românie ar prefera statutul de cea mai vestică gubernie sau republică „independentă” rusă, iar cealaltă, sau mai puțin, ar considera că regimul de sclav legat de glie printr-un salariu de mizerie într-o fabrică din hinterlandul ardelenesc este preferabil. Wonderful Shithole-Country!!!
NU. Nu ne am făcut o noi.
Înainte ne a făcut o PCR /Securitatea.
Acum ne a făcut o noul. PCR și nouă Securitate.
Nu mai generalizați!
Oricum, în 81 era vorba și de o creștere a dobânzilor la creditele vechi. Deci, o aplicare retroactivă a noilor măsuri. De asta l a apucat pandaliile pe gâjâit și a vrut să lichideze toate datoriile, fără să țină cont de nivelul de trai al oamenilor.
Avem totuși șansa integrării în EU, piața unica rezolvă unele probleme economice/financiare (dacă am adopta moneda €) , din păcate așa zisa clasă politică e total incapabilă (nici nu e de mirare dacă s-au promovat oamenii pe care îi vedem, de speriat este însă calitatea celor din spate, care au promovat asemenea “valori”) să pună țara pe o linie ascendentă , din contră, se insistă pe idea primim bani ( pe care să -i băgăm în buzunarele decidenților….) , iar noi ne facem ca schimbăm ceva, rezultatul, am ajuns unde am ajuns .
Cumva situația actuală îmi amintește de situația pre 1848, cind de fapt cei plecați / școliți afara au dat impulsul modernizării în ciuda clasei dominante . Dacă se va repeta fenomenul ? discutabil, mulți din urmașii celor care au preluat puterea în 89 sunt prinși în aceeași mentalitate. Dar mai sperăm ….
”în România nu s-a trăit niciodată mai bine ca acum”
Întrucât domnul Mihai Maci nu este de profesie economist, îndrăznesc, cu permisiunea domniei-sale, o modestă observație.
World Bank ne spune, spre exemplu, ca date finale pentru anul 2024, că cea mai mare creștere a PIB a avut-o Guyana, 48,3%. Prin urmare, modelul statului Guyana ar putea reprezenta pentru sofiștii științelor economice unul demn de urmat pentru mândra noastră Românie.
Comparația cu tine însuți de-a lungul anilor poate fi utilă, dar nu determinantă pentru a analiza evoluția economiei unui stat.
Să zicem că un stat are PIB/cap într-un an 1$, anul viitor are 2$, iar următorul 4$, creșterea anuală PIB/cap este de 100%, însă oamenii aceia sunt săraci lipiți pământului.
…Dar trăiesc an de an cel mai bun an din viața lor.
Păi ceea ce spuneți este corect, cei din Guyana probabil trăiesc mai bine decât anul trecut dar bineînțeles că metodele de a crește PIB-ul depind și de mărimea absolută a acestuia nu doar de creșterea relativă . E un mare progres să treci de la nici o roabă la o roabă, dar nu prea poți face canalul Panama cu roaba aia…
@Mihai Badici _ „Păi ceea ce spuneți este corect…”
Știu…
De aceea am și scris „Comparația cu tine însuți de-a lungul anilor poate fi utilă, dar nu determinantă pentru a analiza evoluția economiei unui stat.”.
Și, de fapt, creșterea PIB (indiferent de „metodele de a crește PIB-ul”) nici nu este chiar atât de importantă pentru dezvoltarea unei națiuni și bunăstarea cetățenilor ei. Conteză mult, desigur, dar priviți vă rog situația României, spre exemplu, statul european în care creșterea PIB se reflectă cel mai puțin în prosperitatea cetățenilor.
Variația pozitivă a PIB nu relevă creșterea nivelului de trai al oamenilor, ci măsoară doar activitatea pieței și acesta nu trebuie confundat cu un indicator care măsoară bunăstarea socioeconomică a cetățenilor.
Bunăstarea este o opțiune cetățenească.
Explicații cu privire la propoziția de mai sus se găsesc, spre exemplu, în cartea autorilor Daron Acemoglu și James A. Robinson, la care făcea trimitere recentul articol publicat de domnul Eugen Rădulesc în spațiul acestei platforme.
Toate cele bune!
Da, discuția e complexă însă mai ales în contextul nostru PIB-ul e relevant. Iar a spune că nu se reflectă în prosperitatea cetățenilor e cam rea-voință. Evident că prosperitatea cetățenilor a crescut, nu cât speram noi și nici cât s-ar fi putut din motive pe care le știm cu toții. Însă fiind acum și tehnic și practic în Uniune oamenii compară mereu cu ce văd acolo; din punctul ăsta de vedere e relevant PIB-ul, pentru că se compară societăți cu așteptări asemănătoare ; evident că împăratul Traian nu avea telefon smart și nici măcar nu își dorea unul pentru că nu existau și nu știa că pot exista; din acest motiv concepția lui de bunăstare e diferită. Însă concepția românească de bunăstare vrem nu vrem se raportează la ce există in țările din jur; chiar și într-o societate autarhică precum România lui nea Nicu oamenii își doreau blugi sau televizoare color, chiar dacă probabil că în multe privințe (exceptând apa caldă :) ) erau peste împăratul Traian, mai ales că acesta era mai degrabă un stoic … PIB-ul fiind o expresie a „mișcărilor din economie” și societatea noastră bazându-se pe economie, e relvant. În Imperiul Roman lucrurile depindeau mai puțin de numărul de facturi emise…
”PIB-ul fiind o expresie a „mișcărilor din economie” și societatea noastră bazându-se pe economie, e relvant.”
Un exercițiu de imaginație: hai să reducem valoarea facturilor aferente construirii de autostrăzi și căi ferate la 30%. Mai rămâne vreo creștere de PIB?
Când turcii, grecii și italienii construiesc autostrăzi și căi ferate în România ”pe bani europeni”, o parte din acei bani europeni se duc în fiscalitatea și para-fiscalitatea românească, iar o altă parte se duc în țările de origine ale companiilor respective. PIB-ul României a crescut până la cer în statistici, însă în realitate doar s-au construit autostrăzi și căi ferate extrem de scumpe, așa s-a ajuns la acel PIB.
Exemple de ”ingeniozitate” românească: MApN primește bani de la MT pentru exproprieri de terenuri, iar asta intră în costurile autostrăzii. Sigur e vreo creștere reală de PIB aici? Romsilva primește și ea bani de MT. Sigur e vreo creștere reală de PIB?
Deficitul bugetar este și el extrem de relevant: cu 6% deficit și 3% creștere de PIB, sigur există vreo creștere reală de PIB? Realitatea e un pic mai complexă: odată ce un indicator economic e considerat relevant, acel indicator va fi manipulat propagandistic. Se ajunge chiar până la a recalcula în jos PIB-ul din anii precedenți, astfel încât să rezulte creștere în ultimul an.
unde mai pui că e și deja făcut :)
Bag samă că sunteți dintre cei care nu înțeleg sensul figurat al expresiilor și când auziți „n-a făcut mare brânză” veniți cu castronul de mămăligă :)
Cred că ar intra la metonimie deși puteți să o luați ca pe o comparație eliptică „un canal mare ca Panama” ca să vă explic mai pe înțelesul clasei a cincea…
D-le Maci,
Repetați ceeace spunea Petre Roman în 1990:Industria este un morman de fier vechi”.Așa că trebuia privatizat ce se putea imediat, iar investitorii străini ,,modernizau” industrial Romania, la fel ca în Polonia P.M. Balcerowicz…
Constatările sînt importante, dar fără soluții ce facem?
2.Soluția rămîne aceeași ca pentru Japonia reformei Meiji ori Coreea de Sud: investitorii străini industriali!Ei au schimbat Polonia sau Cehia, dar fug ca ,,dracul de tămîie” de Romania!
Asta pentru că nimeni nu pricepe ce înseamnă indicele 74 de ne-competitivitate economică/nefuncționalitate instituțională!Fără un proiect de țară care să aducă ,,libertatea /funcționalitatea instituțională/economică către indicele 50 al Poloniei sau Ungariei, vorbim degeaba despre REINDUSTRIALIZARE.
3.In 2000 prof. D. Dăianu scria despre ceeace trebuia făcut în Romania: ,,,,fiecare experiență de progres economic remarcabil, presupune o viziune și o politică publică ACTIVĂ.In acest scop trebuie să ne cunoaștem bine starea actuală și să stăpînim intelectual și operațional programele de dezvoltare la nivelul SOCIETĂȚII ROMANEȘTI ca ansamblu”(pag. -238, D.Dăianu, Incotro se îndreaptă țările postcomuniste?,2002),
Un astfel de proiect nu există, deoarece ,,economia dezvoltării” s-a schimbat în urma globalizării, iar vechea economie ,,bugetară între două legislaturi” nu dispune de ,,viziunea și activismul” necesar imbunătățirii indicelui 74 de nefuncționalitate instituțională, care ,,interzice” investitorilor industriali majori, accesul (investițional” în Romania!Noua economie este una ,,instiutuțională”, care înseamnă indici de competitivitate instituțională cel puțin de 50, cu evoluție spre indicele 1 (ca al Coreii de Sud).
4. Am realizat și propus P.M.Bolojan și președintelui N. Dan evaluarea și promovarea acestuia, dar n-am primit nici un răspuns…
Așa că tot ce urmează pentru Romania este cădere economică abruptă, pierderi masive de locuri de muncă și în final, incapacitatea de plată.
Tăierile de cheltuieli sînt azi surogatul economic al Coaliției, în locul proiectului de țară cerut de prof. D. Dăianu și blocat de ,,economiști”, consultanți economici ai guvernului și președinției.
Niciodata nu veti primii nici un raspuns concret, pt ca distrugeti oligarhiile din partide. Afacerile si parvenirea lor este mai de pret decat a tarii. De ani buni, incerc sa provoc o schimbare a legio 196/2018, pt asoc.de proprietari, cu clare dovezi dar nu se doreste caci se taie mica coruptie din primarii si firmele de administratie, hotia marunta dar continua. Iar romanii sunt ne educati economic si nepasatori. Lasa ca merge si asa, va mai dainui inca multe generatii. Trezirea tarii se va face atunci cand vom intra in incapacitate de plata, pana atunci mimam reforme.
Când citați dân Dăianu…
Daca dezastrul rezulta din politica stim bine ca nu facem noi politica externa. Daca am avea oameni care sa ne spuna ce se intampla pe plan extern si sa ne uneasca pe plan intern poate nu am avea dezastru. Dar avem nevoie de un partid socialist careia sa ii pese de nevoile oamenilor.
Când le-a păsat socialiștilor de nevoile oamenilor? Exemple pertinente vă rog!
psd nu este partid socialist ?!
Vina lui Ceausescu nu este ca a fost un CEO al Romaniei care a facut investii proaste cum pare sa implice articolul. Educatia precara l-a impiedicat sa inteleaga ca o tara de marimea Romaniei nu poate si nu trebuie sa functioneze ca o companie al carui CEO se credea. Ce l-a adus si tinut la putere pana a fost impuscat a fost sistemul politic impus Romaniei dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Acel sistem politic nu era optimizat pentru a maximiza randamentul economic sau fericirea populatiei. Analizele pur economice ale perioadei comuniste sunt destinate esecului si o analiza defectuasa duce la concluzii defectuase.
Sistemul politic s-a redresat continuu si considerabil in Romania dupa 1989. Teoretic se poate schimba conducerea politica cand aceasta nu produce rezultatele sperate (un cadru legislativ si fiscal in care economia poate inflori). E drept ca, practic era cat pe aci sa se aleaga domnul Georgescu caruia educatia i-a daruit o retorica corecta din punct de vedere gramatical dar des lipsita de orice logica.
Industrializarea Romaniei pare o solutie improbabila la problemele geostrategice ce o vor afecta. Faptul ca Rusia poate fi condusa de unul ca Putin de un sfert de secol si ca 51% din voturile americane au fost acordate unuia care a pornit multimea violenta spre adunarea legislativa care valida alegera rivalului sau va afecta Danemarca, Ucraina si Romania indiferent de nivelul lor de industrializare.
@Bogdan B. _ „Vina lui Ceausescu nu este ca a fost un CEO al Romaniei care a facut investii proaste cum pare sa implice articolul.”
Articolul este un mare sofism economic de la un capăt la altul.
În paranteză fie spus, autorul textului nu este economist, ci filozof. Așadar, probabil, astfel de construcții logice îi sunt cu mult mai familiare decât științele economice.
Textul adună premise disparate mai mult sau mai puțin adevărate și ajunge la o concluzie care are legături foarte aproximative cu premisele.
Cele mai multe dintre subiectele abordate sunt tratate lămuritor în manualul de Economie de clasa a XI-a.
Ca principii, explicate în manualul sus-amintit, este de reținut că sistemele economice planificate de tip comunist sunt într-atât de ineficiente încât sunt falimentare. Iar economiile ermetice, autarhice, sunt de asemenea falimentare.
Nici un stat nu poate produce tot ceea ce îi este necesar. De aceea se fac schimburi de bunuri și servicii încă de la începutul existenței umane, iar acestea se află la baza „logicii mondializării” despre care vorbește autorul articolului. Fiecare stat are avantaje comparative pe care le fructifică în avantaje competitive și schimbă cu alte state bunurile și serviciile competitive pe care le produce. E valabil inclusiv pentru Coreea de Nord.
În economiile puțin dezvoltate, sectorul primar (extragerea și producția de materii prime, agricultura, pescuitul) este cel care contribuie în măsură mare atât la PIB, cât și la ocuparea forței de muncă. În economiile în curs de dezvoltare, sectorul secundar (industria) este cel care contribuie în măsură mare atât la PIB, cât și la ocuparea forței de muncă. În economiile dezvoltate, cel care contribuie preponderent atât la PIB, cât și la ocuparea forței de muncă este sectorul terțiar (servicii, comerț, turism etc.).
Modelul de dezvoltare al României, stat membru al Uniunii Europene, în secolul al XXI-lea, este firesc să se concentreze asupra sectoarelor terțiar și cuaternar (R&D), asemenea celorlalte state alături de care România face parte din UE.
Filosoful îi supune „economistului”, care sunteți, că vremea unei gândiri ca a dumneavoastră a trecut, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul. Din cauza unor oameni ca dumneavoastră economia României are greutăți să se adapteze noilor realități.
Marota ca sectorul tertiar produce venituri si locuri de munca a inceput sa se dezumfle. Iar cercetarea si inovarea costa mult ca investitie si se amortizeaza greu sau deloc. Acum se doreste iar reindustrializare in sectoare energetice, armament, masini- unelte, masini transport, prelucare materii prime agricole si non agricole. Iar in Ro, nu toate au meritat de dat la fier vechi.
unele aprecieri sunt gresite fundamental sau probabil este vorba de perceptii fundamental diferite,
si am sa dau exemple din politica de drept penal si materializarea ei in codurile penale,
iar politica de drept penal este la ziua de azi sa apludam autorii infractiunilor si tara sa depuna eforturi ca infractorii sa nu fe condamnati, sa nu li se i-a averile obtinute fraudulos si ca infractori impreuna cu autoritatea judecatoreasca sa aplude hotia si omoru, cu alte cuvinte apologia infractiunii
inainte de 89, cei mai multi condamnati penal la pedepse privative de libertate erau condamnati pt delapidare – cu alte cuvinte isi insuseau banii sau bunurile la care aveau acces,
si pt ca oamenii angajati in campu muncii erau saraci, castigul real al unui angajat era in medie sub 100 de dolari/lună, inainte de 89,
si pedepsele privative de liberate erau mari, foarte mari, comparabil cu ce reuseste autoritatea judecatoreasca de azi,
cam pt orice gainarie insusita: un bidon de cativa litri de vopsea, sau o scula, etc insusita, pedepsele incepeau direct la 3-4 ani si urcau usor la cei care se infruptasera la nivelul valorii catorva salarii, pana la 7-10 ani, sau chiar mai mult pt cei cu fraude mari,
sigur ca la nivelul inceputului anilor 90 erau peste 10.000 de oameni aflați în penitenciare, dar la care le expiraseră mandatele de arestare, dar asta e alta discutie, tine de regimul militienesc de dinainte de 89, perpetuat cu succesuri de noii conducatori democrati, cu lumina la moskva, ca nu degeaba doreau socialismu cu fatza umana
astazi pt orice fapta penala autoritatea judecatoreasca da pedepse modice, in rarele cazuri in care condamna la pedepse privative de libertate, si la aia descopera ulterior ca erau prescrise faptele, nu suporta regimu de detentie, sau fac si detentie si mai scriu si carti, sau fac si copii intre timp, ca borcea,
si vorbim de infractiuni cu violenta sau care s-au produs prejudicii foarte mari, multe pesoane batjocorite sau praduite
nordis, city insurance, falimentele bancare si din asigurari din anii 90-2010 dar fara vinovati, sau cu pedepse modice
astazi suna tovarasha lia
https://www.youtube.com/watch?v=gCGBJrP_HzA
a avut grija tovarashu predoiu, ca el si-a asumat codu nou penal si reducerile de pedeapsa,
dar au aplaudat impreuna pedele, pesede, penele, ude mereu si oamenii lui voiculescu – phelics,
totusi, situatia de azi nu se compara in nici un mod cu episodu de la inceputul anlor 80 cand tara a intrat in incapacitate de plata iar conducerea incompetenta a decis, pe spinarea populatie, plata urgenta a datoriei externe,
oricum, tara a fost in incapacitate de plata de mai multe ori in anii 90 – dar asta e alta discutie,
ca atuncea suna telefonu la benere si se pornea, la nevoie, sa tiparim cati bani doreau conducatorii,
revenind, nu poate exista nici un termen de comparatie intre situatia de azi si cea de la inceputul anilor 80
contrar opiniilor din articol, si vad ca sunt si istorici nepregatiti care sustin aceste erori fundamentale industrializarea tarii n-a facut-o nici ceausescu, nici manescu, si nu poate fi meritul unei singure persoane din conducerea de partid si de stat, sau a celor din conducerea de partid,
este evident ca aia care stateau la conducerea tarii inainte de 89 nu aveau proprietatea termenilor, de unde sa stie ei ce insemna proiectarea si construirea unor fabrici si uzine, derularea productiei in aceste fabrici si uzine si vanzarea productiei finite,
primu ministru al tarii in 89 era emil bobu 4 clase si pe langa el alti specialisti de acelasi calibru, eventual si cu mai putine studii, ca daca primu ministru avea atatea studii clar ca restu aveau nevoie de studii mai putine
ca tovarasha de la birou 2 careia ii sunt atribuite mai multe decizii la nivel national – care duceau tara exact spre faliment
totusi, profitul in agricultura era mai mare decat la ziua de azi, desi se fura pe rupte la ceapeuri,
pt ca agricultura era industrializata, integrata,
astazi agricultura s-a redus la productia de culturi industriale si animale, cazurile de productie agricola industrializata integrata sunt foarte rare – putem sa le numim exceptii,
planul valev a reusit, aplauze puternice furtunoase pt ministrii agriculturii care au sustinut dupa 89 necesitatea cresterii productiei agricole, aceiași ministri care au pus osu la distrugerea industriei alimentare de la noi – singura care putea sa faca cu adevarat rentabila agricultura de la noi
de asemenea, inainte de 89 se facea educatie,
multa educatie,
sigur ca nu era atatea tentatii, pt multi tentatia era studiu invidual, lectura, etc.
si dezvoltarea tarii a venit pe fondul cresterii educatiei si capacitatii de a intelege a natiunii,
pt ca lumea nu avea ce sa faca, iar sa stea toti la crasma nu cred ca se putea,
asa ca multi sefi de promotii si varfuri ale absolventilor de facultate au intrat ca profesori in invatamantul secundar sau liceal,
asta a ridicat nivelu tarii,
exigenta oamenilor care au predat in scolile si liceele patriei, altruismul lor, pe salarii foarte mici,
oameni au inceput sa inteleaga, sa aiba propietatea termenilor de specialitate tehnici si industriali,
inainte de 89 conducerea tarii nu se lauda cu studiile avute, pt ca nu conta,
astazi, prea multe nulitati au prea multe docorate, in special in conducerea politica, desi competentele acestora sunt de multe ori, in domeniu in care au luat doctoratu, la nivelu cresa la seral – exceptiile nu pot rasturna perceptia generala
ce te poti astepta de la coordonatorii de doctorat dovedit infractori sau care au trecut prin cercetari judecatoresti: nastase, severin, oprea coloana oficiala, etc
ce poti astepta cand sefu academiei nu poate sa isi dea seama daca ponta a copiat la doctorat, ca tb expertiza – pt ca stim ca si la clasele primare si restu daca te prinde invatatoru/profesoru ca ai copiat si el cere politie expertiza, proces, etc.
https://www.edupedu.ro/ioan-aurel-pop-noul-presedinte-al-cnatdcu-a-fost-impotriva-verdictului-de-plagiat-dat-lui-ponta-de-acest-for-presedintele-numit-acum-de-anisie-saluta-in-2012-reorganizarea-prin-care-liviu-pop-neutr/
totusi de la atata bunastare si succesuri care se vad in articol, mai recent tara s-a golit mai ceva ca Siria – si acolo a fost razboi
ar trebui sa se vada ca, de fapt, chiar si in occident a fost o inflatie puternica, care a erodat preturile si averile oamenilor, dar asta e alta discutie: cat era pretul aurului si al petrolului inainte de criza petrolului din 1973 ?
– barilu era 3 dolari, astazi se apropie de 100 dolari, etc etc
industria a disparut in mare parte – nu exista termen de comparatie intre totalul populatiei care lucra in industrie ininte de 89 si populatia care lucreaza azi in industrie,
au avut grija obositii din palavrament,
care s-au bagat ei si neamurile in toate consilile de administratie iar din postura de membru in consiliul de daministrsatue au dat startu, sau au furat startu, la furatu si distrugerea tarii in aplauzele autoritatii judectoresti si a militiei,
cine vrea poate cauta despre cauzele CEDO: Virgil Sahleanu, Dalaban impotriva Romaniei, Sabou si Parcalab impotriva Romaniei, etc ca justitia lucra si atunci mana la mana cu militia pt protejarea drepturilor de a fura ale celor care uzau scaunele puterii,
asatzi e pe sistem traditional,
pe cine baga mai mult si mai repede la burta,
are si reclama meritu ei,
pt cei saraci cu duhu,
aia cu turu doi anapoi,
sa fi mare nu-i mirare
sa fi om ii lucru mare
Imi permit sa afirm ca cele relatate de dl. Maci, reprezinta o vedere ingusta si incompleta care dovedeste neintelegerea epocilor istorice.
Cu riscul de a fi considerat ”nostalgic”, voi incerca sa demonstrez cele afirmate in stil tehnic, economic, politic deci, prezumez ca obiectiv.
1. in primul rind, daca judecam preponderent critic cu sabloane ”comuniste” și neapărat ideologice, o etapa istorica a țarii, fara a intelege CONTEXTUL, deja oricine este handicapat in orice analiza ar face !
2. Fundamental, România cu statut de ”invins” după WW-II, era lasata ”in blocul comunist” și ignorata ”de lumea liberă” (am așteptat degeaba americanii care n-au mai venit).
3. CAER și blocul comunist ne-a ”rezervat” rolul de furnizor de materii prime si produse agricole (ca si acum, dar fiind in alt bloc)
4. România (aia care-o fi fost) a reușit singură, citeva mari realizări, care au facut-o distinctivă in cadrul ”lagărului comunist”:
– am scăapat de rusi (armata rusa de pe teritoriul national)
– ne-am permis sa fim singulari in condamnarea inveaziei Cehoslovaciei
– ne-am permis sa practicam o politica externa proprie, distinctiva, oreintata pe securizarea ”acelei Românii” (buna, proasta) care a fost
5. Neavind incotro, in acest context, pe plan politic international, A TREBUIT sa promovam o politica externa cu legaturi in toata lumea, incepind cu deschidere relatii cu RFG, deschidere relatii cu Israel, relatii concomitent cu statele arabe, relatii speciale cu China, apoi Europa de Vest si Statele Unite.
Aceste relații ar fi putut constitui o ”trezorerie” pentru o continuitate speciala astăzi…de mare importanța a fost ideea/aderarii tarilor nealiniate
6. Acesta fiind contextul politic, A TREBUIT SA PROMOVAM O POLITICA DE INDUSTRIALIZARE…pentru că n-aveam de nici unele, (cam atunci ”am scos țara din noroi”) asta facindu-l pe Petre Tutea sa afirme ca ”ce s-a facut in Romania in 25 de ani a fost ceva extraordinar, faraonic”,…”de catre un popor de tîmpiți”.
Sigur, dupa 90, ca o confirmare a lui P.Tutea, au aparut tot felul de ”experti in macroeconomie” ca sa ne explice ca ce s-a facut, a fost inutil si degeaba…sigur, așa o fi, dar, tare as vrea sa stiu, ce ar fi facut aceiasi DACA AR FI FOST EI IN ACEL CONTEXT…și ce, ne asteptam sa avem ”free market” și ”alegeri libere” in mijocul EUropei acelor vremuri ?
CRIZA României a inceput in anii crizei energiei…România acumulase datorii (cca 14 miliarde USD), CARE FUSESERA INVESTITI IN INDUSTRIE ENERGOINTENSIVA EXTINSA (nu ineficienta !,,,,la acea vreme), iar asta ne-a lovit economic.
România a solicitat reesalonarea datoriilor, CARE NU A FOST ACCEPTATA fara anumite conditionalitati politice, neacceptabile LA ACEA VREME ! (am fost singulari in acest domeniu, alte state beneficiind de aceasta facilitate). Concomitent, SUA ne-a retras clauza natiunii cele mai defavorizate, ca mijloc de presiune .
Presiunile financiare, au fortat România la plata anticipata a datoriei publice, cu consecintele economice, sociale ulterior si politice, cunoscute.
Singura certitudine e ca la 1989 – România nu mai avea nici o datorie – SI NICI OBLIGATIE – fata de nimeni
7. I-as mentiona dlui Maci, ca astazi, are curent la prize pentru laptop, de la acea industrie (inca existenta !!) construita de acel popor de timpiti.
8 Nu multa lume intelege ca, cam toata industria româneasca a fost construita și pe orizontala: pornind d ela lanturile d ematerii prime-prefabricarea si fabricarea produselor finite…odata cu ”privatizarea” facuta de noii diriguitori in ”free market”, orice fabrica privatizata (și inchisa de investitori pentru a acoperi necesarul pietei) intrerupe lantul constituit si logica economica a lui…se pot scrie tratate despre ”esecul privatizarilor din România” !
9. In vremurile pe care le-am pomenit, am avut un obiectiv: INDUSTRALIZAREA ȚARII (bun, prost, asta fost, dar…si azi mai traim din si cu o multime de lucruri facute ”atunci”…asta e ceva OBIECTIV !)
Astazi, CE OBIECTIV AVEM ?….NIMIC !…restul e ideologie (proasta)
Cam asta a fost istoria, in linii mari !….va rog sa observati ca n-am pomenit nimic despre comunism, ceausism, etc., ci, numai actiuni ale unui sistem (bun sau prost), intr-un context politic mondial, cu rezultatele aferente, li faptele, evenimentele concrete care au trasat acel drum
Astazi unde suntem, cu ”noul sistem” ?
– datorie si mai mare
-lipsa unei viziuni…politice ?…economice ?…
– noroc ca ”noul sistem ” este controlat și nu e lasat sa moara, pentru ca vorba fostului Premier Vasile, ”mai e mult de furat”
In rest, total de acord: ”DEZASTRUL PE CARE NOI L-AM FĂCUT”
….dar, despre care dezastru e vorba , și incepind de cind ca ”baseline” ?
România este înapoiată din punct de vedere social și instituțional. Statul este prizonierul unor bresle care funcționează ca niște caste. Atât timp cât controlul acestor structuri nu este zdrobit modernizarea se va face foarte încet și va fi condiționată de împrejurări externe favorabile. Explicația cea mai probabilă, din păcate, este că asta este elita conducătoare pe care societatea românească poate să o genereze la momentul actual. Dacă privim cu vreo două sute de ani în urmă sunt motive de optimism. Pe vremea aia eram și mai înapoiați față de cele mai avansate țări ale momentului.
@Dan Olteanu _ „Statul este prizonierul unor bresle care funcționează ca niște caste. ”
Ansamblul acestor „bresle” care au capturat statul român, alcătuit pe arhitectura grupurilor infracționale organizate de tip mafiot, se numește cleptocrație.
„CLEPTOCRAȚÍE s. f. Tip de guvernare în care membrii săi caută, în primul rând, să obțină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează. ” (dexonline)
https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/kleptocracy
Foarte interesantă analiza dumneavoastră. Chiar acum vă lecturez cartea “Înainte de răspunsuri, întrebările” și tot ce trăim astăzi își are originile în trecutul nostru și în mentalitatea acestui neam. America are resurse suficiente (chiar Trump afirma asta ieri) și războiul împotriva Iranului nu presupune goana după resurse, ci următoarea fază, anume securizarea acestor resurse. Noi, în România, nu mai avem timp de ezitări. Noi trebuie să ne “remorcam” la nava spațială numită SUA dacă vrem să mai existăm ca națiune. Viitorul Americii ne-a fost arătat anul trecut, în ziua învestirii lui Trump, atunci când a apărut înconjurat de cei mai mari lideri ai companiilor tehnologice: Elon Musk, Zuckerberg, Tim Cook, CEO-ul Google, etc. Aceea este noua etapă a industrializării. Acele companii reprezintă motoarele lumii și singurele care mai contează în războiul tehnologic cu China. În rest, de producția de șireturi, pantofi și rulmenți se va “ocupa” AI-ul. Ascultam un interviu cu “părintele” AI, Geoffrey Hinton, care spunea ca empatia și relaționarea umană cu ceilalți nu vor putea fi înlocuite de către inteligența artificială. Poate are dreptate. Una e să plângi pe umărul unui prieten și alta să strângi în brațe un robot.
Romania este comparabil de industrializata ca si Polonia. Am facut un simplu web search ajutat de IA si am ajuns la concluzia ca in afara ca deficitul care e mai mare la noi si proportia de populatie rurala inapoiata care e mai mare, nu sint diferente semnificative comparativ cu Polonia. Acelasi search mi-a spus ca Romania produce produse finite mai sofisticate decit Bulgaria sau Ucraina (cu exceptia dronelor de razboi bineinteles). Chiar nu stiam si e atit de usor de documentat.
Deci acestea sint datele. As incuraja pe cititori si pe autor sa se intrebe de unde vine aceasta autocritica acerba. Este oare iluzia ca parem mai intelepti si sofisticati daca dam cu autocritica?
@publiusnaso
Vezi ca Polonia in ultimii 37 de ani de dupa 90 a avut de multe ori excedent atat din execuția bugetului cât și din balanța comercială
La noi deficitele sunt mari, foarte mari atât la buget cat și în balanța comercială
În timp astea duc la incapacitate de plată
Vezi ca întâmplător Bulgaria are rezultate mai bune ca noi – o fi de la baba vanga
N-are cum sa fie de la modul in care se face politica
Multe lucruri spuse de AI nu te învață, este posibil să te facă mai nepriceput
Pe hârtie, în 1990 era comparabili cu polonezii și cehii
Astăzi după 37 de ani de împliniri mărețe suntem destul de rău
Deficite mari structurale
Găuri multe
De puțini ani ciolacul se laudă ca în scurt timp depășim Austria
Probabil ca se referă la somnul prelungit al conducerii
Pt ca nu avem performanță economică
Și chiar fără performanță Guvernu crește salaru, ca nu sunt banii l ui
Plătesc ăia care votează cu ochii larg închiși
Care cred toate minciunile promovate de presa plătită și controlată
Stam în realitate prost la IDU foarte prost, sub Turcia, Grecia și sub multe țări din America Latină
Iar Polonia, Cehia, etc sunt mult peste noi la IDU
IDU vine de la educație și modu în care faci educația
Și justiția tine de educație
Lipsa justiției duce la anarhie
La noi s-a furat pe sistem tradițional
Pt polonezi fondurile evropene au fost un succes, la noi a fost un succes pt câteva persoane, etc etc
Din perspectivă academică, sociologul Daniel David (în Psihologia poporului român) și teoreticianul bulgar Alexander Kiossev analizează acest fenomen ca pe o discrepanță între succesul individual și neîncrederea colectivă. David identifică un „locus de control extern”, unde românii tind să atribuie eșecurile unor forțe superioare, transformând pesimismul într-un mecanism de apărare psihologică. Pe de altă parte, conceptul de „auto-colonizare” al lui Kiossev explică tendința culturilor periferice de a se autoevalua exclusiv prin prisma unui Occident idealizat. Rezultatul este o „retorică a punerii sub acuzare”, în care progresul economic real este ignorat deoarece nu atinge standardele utopice importate, menținând națiunea într-o stare de subalternitate simbolică asumată.
Într-o notă de auto-flagelare tipică, am putea spune că suntem campionii mondiali ai „mioritismului” mizerabilist, unde ne plângem de milă în timp ce ne numărăm banii de ultimul iPhone. Suntem acea națiune „auto-colonizată” care se uită la Germania ca la pământul făgăduinței, convinși fiind că la noi „e ca la nimenea” și că „blestemul pământului” ne condamnă la eșec etern, indiferent de câte autostrăzi sau fabrici am construi. Ne place să ne tăvălim în propria neputință narativă, declarând ritos că „țara moare” în timp ce concediile noastre sunt pline, doar pentru a ne confirma trauma istorică de popor „jertfit” la porțile Orientului, incapabil să accepte că, din greșeală, am ajuns să o ducem mai bine decât vecinii.
Cercetarea „Văicărelii” ca Sabotaj Economic
Ceea ce în limbaj popular numim „văicăreală” este, în termeni economici, o externalitate negativă care afectează direct două motoare vitale: capitalul uman și capitalul financiar.
1. Văicăreala ca motor al Brain Drain-ului (Exodul de creiere)
În România, decizia de a emigra nu mai este pur financiară (având în vedere că salariile în IT, medicină sau inginerie au început să conveargă cu media UE).
„Poluarea narativă”: Tinerii înalt calificați pleacă pentru că sunt bombardați cu ideea că „aici nu se va schimba nimic niciodată”. Acest fatalism mioritic induce o stare de neajutorare învățată (learned helplessness).
Efectul de „țară-eșuată”: Când mass-media și cercurile de analiză prezintă statul ca fiind într-un colaps permanent, un tânăr talentat percepe rămânerea în țară ca pe un risc de carieră. Astfel, auto-flagelarea devine un instrument de auto-împlinire a profeției: spunem că nu avem viitor, tinerii pleacă, și astfel chiar rămânem fără viitor.
2. Reducerea Investițiilor Străine Directe (ISD)
Investitorii străini nu se uită doar la cifrele PIB, ci și la sentimentul pieței și stabilitatea socială.
Prima de risc subiectivă: Când elitele unei țări (analiști, formatori de opinie) sunt primii care își desființează propria economie, investitorii percep un risc politic și social mai mare decât cel real. „Văicăreala” este interpretată extern ca o lipsă de coeziune națională, ceea ce crește costul capitalului.
Investiții de „lohn” vs. Investiții de valoare: Autocritica excesivă ne menține în postura de „periferie ieftină”. Dacă noi nu ne vindem țara ca pe un hub de inovație și complexitate industrială (deși datele ECI arată că suntem pe locul 28 mondial), investitorii vor continua să vină doar pentru forță de muncă ieftină, nu pentru proiecte de înaltă tehnologie.
Concluzie: Paradoxul Românesc
În timp ce datele arată o reziliență industrială surprinzătoare și o independență energetică de invidiat în regiune, narativul public funcționează ca o frână. România crește în ciuda propriei imagini de sine, nu datorită ei. Dacă am alinia încrederea colectivă cu performanța economică reală, am putea vedea o accelerare a investițiilor de calitate și o reducere a exodului de populație.
Actualizati-va cunostintele ! 1. Capitalul financiar autohton se mareste si devine sursa de dezvoltare ! Avem Bidefender , dl Florin Talpes vinde , cu succes international , sevicii/produse de cybersecurity ! Investitori precum fratii Pavel(expansiune in retail). La Craiova Softronic produce locomotive electrice. Dl Umbrarescu investeste in modernizarea metalurgiei. One United Properties investitor imobiliar se extindev in USA. Se pot adauga si alte exemple care probeaza inovatie , initiativa a mediului privat in dezvolatrea Romaniei. 2. Suferinta tarii este in domeniul capitralului social. Scoala , calitatea educatiei este cea care franeaza dezvolatrea. „scoala romaneasca produce tampiti industrial si cu metoda”.
@dl.Dumitru: ”… Capitalul financiar autohton se mareste si devine sursa de dezvoltare…”
Asta se intimpla ”in ciuda guvernanței” nu ”datorita guvernanței” !
A trai mai bine nu inseamna ( numai ) bunastare materiala .
Domnul Maci concluzionează sumbru:
„Teoriile politice și economice care ne-au învățat că NATO și Europa înseamnă stabilitate și garanții, iar globalizarea aduce prosperitate universală au devenit caduce”
…dar mulți din cititori săi, economiști, forumiști sau simpli filozofi de duminică cred altceva:
„Modelul de dezvoltare al României, stat membru al Uniunii Europene, în secolul al XXI-lea, este firesc să se concentreze asupra sectoarelor terțiar și cuaternar (R&D), asemenea celorlalte state alături de care România face parte din UE.”
Divergența asta de opinii poate are legătură cu proprietatea asupra termenilor deprinsă in școlile noastre sau din lectura asiduă a unor gazete monomaniacale. De exemplu globalizarea care pare a însemna pentru unii importul de idei fixe/modele din Occident (care Occident este și el definit ca un spațiu stăpânit de o unică ideologie), iar pentru alții plimbatul mărfurilor și materiilor prime dintr-un ocean in altul. Confuzia dintre globalizare și globalism este se pare pregnantă in conversațiile noastre și mai toți polemiștii tind să acuze la grămadă globalizarea/globalismul fără distinge deloc intre cele 2 fenomene. Păcat.
Pare a fi ingrat cel care, după ce a obținut -ca cetățean al unui stat unde nu se moare de foame și nu ți se dă benzină cu rația și nu ești urmărit cu dronele- stabilitate, securitate și prosperitate prin primirea in 2 cluburi selecte de țări, vine și spune că gata, cele 2 cluburi sunt expirate și d-aia am ajuns spectatori ai propriului destin (o fi ceva rău in asta?). Să avem aici oare un reflex suveranist care apare când omulețul descoperă brusc cât de insignifiant e in raport cu piața globală a petrolului și cât de neputincioasă e Europa in a asigura un preț rezonabil la benzină? Poate ne-ar salva un alt model economic, cel autarhic? Alți omuleți mizează in continuare pe modelul socialismului terțiar dezvoltat in care statul nu mai leagă omuleții de fabrici, uzine și colhozuri, ci îi satisface prin servicii multilateral-dezvoltate!
Dar nu de modele avem nevoie și nu de modele ducem lipsă, ci de libertate economică. Cel mai important serviciu pe care teoriile economice moderne l-au circumscris serviciilor publice este educația, iar aceasta din păcate a devenit in ultima sută de ani un monopol de stat. Avem atât de mulți oameni debusolați care nu pricep nimic din lumea asta și nu știu pe ce drum să apuce tocmai pentru că au fost -fără să știe- clienți captivi ai acestui ‘serviciu’ (mecanism de deformare) infernal care nu e altceva decât o închisoare a minții. Cele 2 războaie mondiale nu au fost nicidecum purtate pentru resurse -cum crede domnul Maci- ci pentru mințile oamenilor. Mai multe sisteme totalitare cu ambiții globale s-au izbit pentru a cuceri mentalul colectiv și a imprima propria ideologie in mințile copiilor. Și gâlceava nu s-a terminat. Din contră, peste tot in lume funcționari și politruci susțin perpetuarea industriei de spălare a minților și umplerea lor cu fum in lagărele publice numite școli.
Toate evoluțiile pozitive ale omenirii au venit in răspăr cu educația etatizată, nu datorită ei. Oameni de excepție au produs tehnologii extraordinare, alți oameni vizionari le-au aplicat, alții au muncit pe brânci pentru ca urmașii lor să se bucure astăzi de confortul și bunăstarea generate de acele invenții. Majoritatea oamenilor chiar se bucură de toate aceste evoluții și nu-și fac procese de conștiință că ar fi devenit „consumiști” sau că ar distruge planeta căutînd confortul. Cei care resping starea de fapt, disperă și articulează o retorică isterică împotriva consumismului, globalizării, industrializării sunt cei ultra-educați, cei care au suferit îndelungat in pușcăriile universitare ale statului-dascăl și prin urmare au mințile accidentate, poate iremediabil vătămate de propagandă.
Pentru că Europa este captivă de atâta vreme acestui monopol educațional (cu mici excepții) s-a ajuns in situația in care clasa politică e compusă aproape in intregime din omuleți ultra-educați, instituționalizați, desprinși total de economie și de piața liberă, incapabili să se desprindă de marota funcționarului-administrator perpetuu de servicii publice (ei chiar cred că sunt indispensabili pentru buna funcționare a societății); asta este ceea ce trebuie să schimbe rapid Europa (inclusiv România, desigur): de-profesionalizarea politicii, eliminarea tehnocraților din sfera de decizie, desființarea școlillor de studii politice și administrative, scoaterea din sfera publică a oximoronului „știință politică”, ruda modernă a socialismului științific. Ei au făcut dezastrul întrezărit in sfârșit de domnul Maci, nu noi. Politicile proaste apar atunci când decidentul este un prost care se crede expert pentru că a obținut niște diplome care ar atesta pasămite competențele sale in politică, iar dacă odinioară deciziile importante veneau de la un singur prost -un monarh sau un satrap limitat fizic să-și impună ideile asupra celorlalți pentru că nu avea decât un cap și o singură viață- astăzi avem sute de mii de proști cu mare apetit de reglementare care ne transformă lumea in utopia papagalisită in școala lor de rătăciți, fără prea multe opreliști pentru că le dăm mandate in alb.
Domnule Maci,
De curând am revazut filmul Cuibul de viespi. Scenariul, adaptat după piesa Gaițele, a lui A. Kirițescu, mult peste piesa de teatru. Artiști rari, fabuloși au ridicat nivelul artistic al scenariului.
De fapt, filmul, a cărui acțiune se petrece în anul 1932, zugrăvește printr-o singură familie (Duduianu) slăbiciunile de veacuri ale unui popor fără caracter, cu carențe intelectuale dar mândru tare, care-și bate joc de viața însăși cu o dezinvoltură greu de egalat.
Invit forumiștii să studieze cu atenție dialogurile memorabile ale românilor epocii și să încerce „să-și imagineze pelicula ca pe o oglindă”.