Introducere: ieșirea din adăpost – momentul de putere medie al României?
Teoriile relațiilor internaționale urmează tiparele obișnuite de gândire arătând că puterile mici caută să se protejeze printr-o formă de adăpost (Brady and Thorhallsson 2021), pe care îl găsesc la marile puteri, în cadrul organizațiilor internaționale sau printr-o combinație a celor două. Comportamentul de politică externă al României după 1990 și, mai ales, după Consensul de la Snagov din 1995, ilustrează această ipoteză. În anii ’90 și 2000, întreaga energie a politicii externe românești a fost orientată spre aderarea la NATO, care, prin articolul 5 al tratatului, conferă României un adăpost politic și militar; respectiv spre aderarea la Uniunea Europeană, care îi oferă un adăpost politic și economic. Strategiile de securitate ale administrațiilor conduse de președinții Constantinescu și Iliescu confirmă acest comportament, iar cele ale administrațiilor conduse de președinții Băsescu și Iohannis transformă adăpostul obținut în pilonii principali ai politicii externe a României: parteneriatul strategic cu SUA, apartenența la Uniunea Europeană și statutul de membru al NATO.
Strategia de Apărare a Țării, publicată de administrația Dan în noiembrie 2025, adaugă însă o nouă ambiție, una simptomatică, chiar dacă nu este ridicată la rangul de pilon strategic: aceea ca România să devină cea mai mare putere la est de Germania, după Polonia (Președintele României 2025). Documentul strategic publicat de administrația Dan nu definește dimensiunile acestui concept. Însă, având în vedere formularea în termeni geografici, putem presupune că intenția administrației este aceea de a transforma România într-o putere regională. De asemenea, administrația Dan nu a clarificat nici în acest document și nici în alte luări de poziție cum anume intenționează să operaționalizeze această ambiție, lăsând-o în zona ambiguității strategice. Cu toate acestea, comportamentul recent al șefului statului oferă câteva indicii în acest sens.
Pe 20 iunie 2026, președintele României s-a aflat la șantierul naval militar Pendik din Istanbul, unde a inaugurat, împreună cu președintele Erdoğan, corveta Contraamiral August Roman, construită, în baza unui contract de peste 200 de milioane de euro, în doar câteva luni, de compania de stat turcă ASFAT pentru Forțele Navale Române.
Exact nouă zile mai târziu, pe 29 iunie, președintele Dan îl primea la Palatul Cotroceni pe președintele Israelului, Isaac Herzog, aflat în România pentru a comemora 85 de ani de la Pogromul de la Iași din 1941. Declarațiile oficiale ale celor doi șefi de stat au menținut întâlnirea la un nivel abstract, subliniind importanța cooperării bilaterale și a combaterii antisemitismului. Dimensiunea strategică a întâlnirii a fost însă dezvăluită de The Jerusalem Post, care a publicat, în aceeași zi, informația potrivit căreia Israelul urmează să realizeze a doua cea mai importantă vânzare militară din istoria sa, prin contractul de 2 miliarde de euro dintre gigantul israelian Rafael și statul român pentru achiziția sistemului Spyder (Ahronheim 2026). Acesta este un sistem mobil de apărare antiaeriană cu rază scurtă și foarte scurtă de acțiune care va constitui nucleul modernizării scutului aerian al României.
În același timp, Portul Constanța a devenit, între 2024 și 2026, una dintre principalele locații europene prin care s-a derulat cooperarea economică dintre Turcia și Israel, după ce președintele Erdoğan a decis, în mai 2024, suspendarea tuturor operațiunilor comerciale cu Israelul, ca protest față de acțiunile statului evreu din Gaza. Suspendarea operațiunilor comerciale dintre Turcia și Israel în 2024 a reprezentat continuarea unui război al declarațiilor între cele două țări, început în 2023 și care s-a acutizat pe fondul operațiunii comune americano-israeliene în Iran, inițiată în februarie 2026. De atunci, sloganul „Turcia este noul Iran” a căpătat o amploare tot mai mare în discursul public israelian. În același timp, discursul public turcesc a devenit din ce în ce mai anti-israelian și tot mai populat de tropi antisemiți.
Apogeul acestui război al declarațiilor a fost atins în timpul vizitei președintelui Herzog în România, când ministrul israelian de externe, Gideon Sa’ar, a anunțat că executivul țării sale a decis în unanimitate recunoașterea Genocidului Armean. Pentru a deveni legislație, această decizie trebuia adoptată în Knesset, însă votul a fost amânat pe termen indefinit, inclusiv ca urmare a insistenței rabinilor șefi așkenaz și sefard din Azerbaidjan (Lidor 2026). Genocidul Armean, început în 1915, este o problemă extrem de sensibilă pentru Turcia și una ironică pentru Israel, având în vedere că, în a doua jumătate a anilor ‘80, țara s-a aflat în spatele eforturilor de blocare a recunoașterii acestui eveniment în Europa și, mai ales, în Statele Unite, tocmai pentru a-și consolida relațiile cu Turcia (Ben Aharon 2023).
Anunțul ministrului Sa’ar a venit după ce președintele Erdoğan declarase că el și națiunea sa luptă împotriva sionismului, pe care l-a definit drept o ideologie „expansionistă și genocidală”, notând de asemenea că Israelul ar fi contribuit la tentativa de lovitură de stat împotriva regimului său din 2016 (Genn 2026). Dar și după ce ministrul de interne Mustafa Çiftçi a spus în iunie, la o conferință a AKP, că într-o zi Ierusalimul se va întoarce sub suveranitate turcă (Yeni Şafak Gazetecilik 2026). În Israel, campania declanșată de premierul Netanyahu împotriva Turciei este văzută atât ca rezultat al retoricii foarte inflamatorii împotriva Israelului lansate dinspre Ankara, cât și ca încercare a premierului de a manufactura noi dușmani în vederea alegerilor legislative care vor avea loc în octombrie (Haarezt Editorial 2026).
Intervenția într-o relație bilaterală atât de tensionată precum cea dintre Israel și Turcia nu este o caracteristică a puterilor mici. Mai mult, o asemenea intervenție presupune asumarea unor riscuri precum acela de a ostiliza ambele părți, pe care puterile mici evită, de regulă, să și le asume.
Acest articol pornește de la premisa că întâlnirile bilaterale dintre președintele Dan și președinții Turciei, respectiv Israelului, la un interval de doar nouă zile, în iunie 2026, pot fi interpretate atât drept o coincidență, dar și ca un semnal. Semnalul ar fi că România se poziționează pentru a interveni în relația istorică și, pe moment, extrem de tensionată dintre Turcia și Israel pe trei paliere: economic, militar și diplomatic, ceea ce i-ar crea potențialul de a deveni o putere medie emergentă (Jordaan 2003). Această interpretare se bazează pe faptul că unul dintre atributele definitorii ale puterilor medii este comportamentul lor, caracterizat de implicarea în ceea ce literatura de specialitate numește „diplomație de nișă”, prin alegerea unor domenii de intervenție cu relevanță regională sau globală, aliniate propriului interes național (Teo 2021).
În afara Statelor Unite, care au încercat să medieze această relație tot mai dominată de fricțiuni, singurul actor care mai practică o formă de mediere între Turcia și Israel este Azerbaidjanul, un aliat important al Turciei, care a dezvoltat o relație privilegiată cu Israelul după dobândirea independenței în 1991. Argumentul acestui articol este că România semnalează că dorește să intervină în relațiile tensionate dintre cele două țări preluând modelul azer, dezvoltat de regimul autoritar al președintelui Aliyev, pe care îl adaptează pentru a-l face compatibil cu statutul unei țări democratice, membre a NATO și a Uniunii Europene și partener strategic al Statelor Unite. România ar putea semnala deci că dorește să devină o țară care își depășește statutul de stat adăpostit și își valorifică toate adăposturile politice și militare de care beneficiază pentru a se transforma într-o putere medie, deși se auto-definește drept una regională. Secțiunile următoare clarifică de ce România are oportunitatea de a se poziționa ca putere medie tocmai acum, în contextul creat de operațiunea Epic Fury din Iran.
De la Gaza la Iran: prăbușirea relației turco-israeliene
Chestiunea palestiniană și erodarea relației turco-israeliene
Turcia a fost primul stat musulman și, pentru multă vreme, singurul care a recunoscut Israelul, de facto în 1949 și formal în 1950 (Aran 2026). De atunci și până în 1980, relația dintre cele două țări a rămas, în general, una de aliniere, ghidată de o „alianță a periferiei”, care inițial viza naționalismul arab al președintelui Nasser și, mai târziu, partidele baathiste din Siria și Irak, considerate o amenințare comună pentru cele două state (Ghariani 2024). În aceeași alianță a periferiei se integra ideea care a dus, în 1958, la aprofundarea acestei relații pentru a împiedica avansul comunismului în Orientul Mijlociu (Murinson 2009). După 1979, alianța primește un nou impuls pentru cooperare împotriva Iranului post-revoluționar (Ben Aharon 2023). Chiar și sub această zodie a intereselor comune, relația bilaterală aproape că se prăbușește în 1980 sub greutatea problemei palestiniene și a ezitării liderilor turci de a-și ostiliza partenerii arabi printr-o cooperare prea vizibilă cu Israelul (Uzer 2016).
Abia atunci când problema palestiniană pare să se îndrepte spre o soluționare, odată cu Conferința de la Madrid din 1991 și Acordul Oslo I din septembrie 1993, relația dintre Israel și Turcia, anterior una preponderent economică, se extinde puternic și în plan militar. În 1992, relațiile diplomatice sunt reluate la nivel de ambasador, după reducerea lor la nivel de însărcinat cu afaceri în 1980. Această evoluție a culminat în 1996 prin semnarea unor acorduri de întărire a cooperării militare, dublate de un tratat de liber schimb (Jung and Piccoli 2000). Astfel, perioada 1991–2000 este caracterizată drept „anii de glorie” ai relației bilaterale (Ghariani 2024).
Această „perioadă romantică” se încheie la începutul anilor 2000, dând naștere unei faze neo-otomaniste în relația bilaterală (Ben Aharon 2023), marcată de o importanță sporită a problemei palestiniene. Pe de o parte, în 2000, negocierile israeliano-palestiniene de la Camp David eșuează și începe a doua Intifadă, marcată de confruntări violente între activiștii palestinieni și trupele israeliene, care aveau să dureze până în 2005. Intervențiile dure ale forțelor de securitate israeliene, culminând cu operațiunea Defensive Shield, împotriva demonstranților palestinieni atrag critici severe din partea Turciei (Aran 2026), a cărei ultimă generație de lideri seculari, precum premierul Bülent Ecevit, compară această operațiune cu un „genocid” (Peuch 2004). Pe de altă parte, în urma alegerilor din 2002, în Turcia ajunge la putere AKP, partidul condus de facto de actualul președinte Erdoğan, pentru care reangajarea în spațiile controlate de Imperiul Otoman în Orientul Mijlociu reprezintă o prioritate. Aceasta fusese deja fundamentată teoretic prin doctrina „profunzimii strategice”, publicată de Ahmet Davutoğlu în 2001, pe care acesta a încercat să o transpună în practică inițial în calitate de consilier al prim-miniștrilor Abdullah Gül și Recep Tayyip Erdoğan și, ulterior, ca ministru de externe.
În perioada 2008–2010, relațiile dintre cele două state continuă să se degradeze într-o succesiune rapidă de evenimente, precipitate tot de problema palestiniană. În decembrie 2008, Israelul lansează operațiunea Cast Lead împotriva regimului Hamas, care, după alegerile palestiniene din 2006, își consolidase politic controlul social și militar pe care îl avea deja asupra Fâșiei Gaza. În alegeri, gruparea a obținut o victorie istorică, pe care a folosit-o pentru a alunga Fatah din Fâșie în urma războiului civil intra-palestinian din 2007. Deși se afla la Ankara, unde se întâlnise cu Erdoğan cu doar câteva zile înainte de lansarea operațiunii, premierul Ehud Olmert a omis să îl informeze pe liderul turc cu privire la aceasta. În replică, în ianuarie 2009, în timpul unei dezbateri cu președintele israelian Shimon Peres, la Forumul Economic Mondial de la Davos, Erdoğan a acuzat Israelul că ucide copii în Gaza.
Ruptura majoră în relațiile turco-israeliene s-a produs în mai 2010, când nava Mavi Marmara, parte a unei flotile umanitare organizate în principal de activiști turci, a plecat spre Gaza pentru a sparge blocada impusă Fâșiei de către Israel și Egipt în 2007, după preluarea puterii de către Hamas. Flotila a fost interceptată de forțele speciale ale IDF în apele internaționale, unde armata israeliană a desfășurat o operațiune de abordaj în urma căreia au fost uciși nouă cetățeni turci, iar alți aproximativ 50 au fost răniți (Aran 2026).
Incidentul duce la retrogradarea relațiilor bilaterale la cel mai scăzut nivel de după 1980, când intervenise o ruptură de lungă durată, soldată cu expulzarea reciprocă a ambasadorilor și proteste de stradă în Turcia. Acestea au avut loc cu câteva zile înainte de lovitura de stat militară din 1980, ca reacție la adoptarea în Knesset a Legii Ierusalimului, care prevedea unitatea orașului și statutul său drept capitală a Israelului (Ben Aharon 2024).
Incidentul Mavi Marmara duce, începând din 2010, la același tipar precum cel de după 1980, respectiv retrogradarea relației turco-israeliene la nivel de însărcinat cu afaceri, în loc de ambasador, în 2011. Acesta se menține până în 2016, când cele două țări semnează la Roma un acord de normalizare, care conduce treptat, prin medierea mai multor administrații americane și europene, dar și a Azerbaidjanului, la reluarea relațiilor diplomatice la nivel de ambasador. Turcia și-a retras din nou ambasadorul din Israel și l-a expulzat pe cel israelian în 2018, ca protest față de mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, iar apoi relațiile au fost reluate la nivel de ambasador în decembrie 2022, după vizita istorică a președintelui Herzog la Ankara, care a avut loc în luna martie a aceluiași an.
Anatomia unei rupturi: relația turco-israeliană după 7 octombrie 2023
Normalizarea este însă de scurtă durată, deoarece evoluțiile de pe fronturile din Gaza, după atacul Hamas asupra comunităților din sudul Israelului din 7 octombrie 2023, precum și din Siria și Iran din perioada 2024–2026, duc din nou la prăbușirea relației bilaterale. Regimul AKP manifestase simpatie față de Hamas încă de când gruparea palestiniană câștigase alegerile din 2006. Acest fapt a fost ilustrat de primirea la Ankara, în același an, a liderului biroului politic al organizației, Khaled Mashal, de către ministrul de externe de atunci, Abdullah Gül (Aran 2026). După 7 octombrie, Ankara își consolidează legăturile cu Hamas, mulți lideri ai acestei organizații primind cetățenie turcă, locuind pe teritoriul Turciei în diverse perioade și bucurându-se mai recent de simpatia manifestată public de președintele Erdoğan, care a refuzat să îi numească „teroriști”, preferând termenul de „luptători pentru libertate” (Foundation for the Defense of Democracies 2023).
În ceea ce privește Israelul, după începerea ofensivei terestre în Gaza, în octombrie 2023, Turcia rupe treptat relațiile diplomatice cu fostul său partener. La finalul lui 2023, ambele țări își retrag cea mai mare parte a personalului diplomatic, iar în 2024 acest fapt devine permanent. Astfel, relația bilaterală este menținută în prezent la nivelul juridic formal de însărcinat cu afaceri, pentru a evita o rupere oficială de drept. Însă, în practică, dialogul politic a încetat, iar personalul diplomatic israelian responsabil de Turcia este staționat acum în Bulgaria, din motive de securitate. Tot în 2024, ruperea relațiilor politice se extinde la nivel economic, prin embargoul pe care Turcia îl impune comerțului cu Israelul. Ulterior, în 2025, Turcia își închide spațiul maritim și aerian pentru navele și avioanele israeliene. Această prăbușire multidimensională a relațiilor este fără precedent în istoria bilaterală, pentru că în trecut cooperarea economică a continuat nealterată de crizele politice.
De asemenea, Turcia întreprinde și o serie de acțiuni juridice. În august 2024, țara depune o declarație de intervenție în procesul privind acuzațiile de genocid intentat de Africa de Sud împotriva Israelului la Curtea Internațională de Justiție, proces inițiat încă din 2023. Acțiunea internațională este dublată, pe plan național, de deschiderea, în noiembrie 2025, de către Parchetul General din Istanbul, a unei anchete privind acuzații de genocid și crime împotriva umanității, al cărei prim efect este emiterea unor mandate de arestare pe numele a 37 de oficiali israelieni, în frunte cu premierul Netanyahu (Humayun et al. 2025). Aceste acțiuni juridice au escaladat pe 14 iulie 2026, când o instanță din Istanbul a solicitat Interpol emiterea unei notificări de localizare și arestare provizorie a premierului Netanyahu și a altor 34 de oficiali israelieni, într-un caz care judecă acțiunile Israelului față de Flotila Global Sumud. În octombrie 2025, aceasta pornise spre Gaza pentru a sparge blocada israeliană și a fost interceptată de forțele navale israeliene în apele internaționale (Turkish Minute 2026).
În paralel, Turcia încearcă să își asume un rol de mediator în Gaza, valorificând relațiile foarte bune dintre președintele Erdoğan și președintele Trump. În acest context, Ankara propune inclusiv, în cadrul Consiliului pentru Pace inițiat de administrația americană, desfășurarea unei prezențe militare turce în Gaza pentru a participa la demilitarizarea Hamas prevăzută în Planul Trump, propunere pe care Israelul o respinge cu vehemență.
De la ruptura bilaterală la confruntarea regională: Siria și Iran
În plus, cele două state se ciocnesc pe frontul din Siria. În decembrie 2024, regimul lui Bashar al-Assad se prăbușește după 13 ani de război civil, iar la Damasc se instalează guvernul de tranziție condus de președintele Ahmed al-Sharaa. Cu un trecut islamist, în cadrul căruia fusese afiliat inclusiv cu Al-Qaeda, al-Sharaa a beneficiat de-a lungul timpului de un important sprijin turcesc. Înainte de a deveni președintele întregii țări, acesta a condus de facto, din 2017 până în 2024, Guvernul de Salvare al Siriei, fațada civilă creată de gruparea sa, Hay’at Tahrir al-Sham (HTS), pentru administrarea provinciei Idlib din nordul Siriei, aflată la frontiera cu Turcia.
Inițial, relațiile dintre Turcia și regimul de la Idlib fuseseră tensionate, dar, cu precădere după 2018, acestea se îmbunătățesc pe fondul unor interese comune: nevoia Turciei de a împiedica o emigrație și mai masivă a sirienilor, nevoia armatei turce de a avea posturi de observație în Siria pentru supravegherea milițiilor kurde, precum și nevoia HTS de legitimitate, sprijin internațional și capital economic (van Veen 2021), pe care îl dobândește inclusiv prin utilizarea lirei turcești drept monedă a regimului de la Idlib. Începând din 2020, serviciul de informații al Turciei, MIT, condus la acel moment de actualul ministru de externe Hakan Fidan, convinge HTS și pe al-Sharaa să se distanțeze de agenda jihadistă și să adopte o perspectivă națională axată pe Siria, facilitează integrarea economică a provinciei turce Hatay cu Idlib și, în noiembrie-decembrie 2024, sprijină în mod semnificativ, dar discret, HTS în ofensiva sa militară împotriva regimului al-Assad (Çevik 2025).
Astfel, începând din decembrie 2024, la Damasc se instalează un regim foarte favorabil Turciei, al cărui ministru de externe, Asaad Hassan al-Shaibani, a locuit multă vreme în Turcia, unde și-a obținut atât diploma de masterat, cât și pe cea de doctorat la Universitatea Sabahattin Zaim din Istanbul. Și alte figuri ale guvernului de tranziție de la Damasc au legături profunde cu Turcia, cum este cazul ministrei afacerilor sociale, Hind Kabawat, care a locuit în sudul Turciei în cea mai mare parte a războiului civil sirian, de unde a coordonat organizația umanitară Tastakel, activă în Idlib (Nevşin Mengü 2026).
Aceste legături semnificative cu Turcia fac regimul de la Damasc suspect în ochii Israelului, ai cărui înalți oficiali, precum ministrul de externe Gideon Sa’ar, nu au ezitat să îl califice drept un „protectorat turcesc” (Al Arabiya English 2025). Mai mult, una dintre cele mai recente glume din Israel este că Înălțimile Golan, unde este situată frontiera dintre Israel și Siria, au devenit mai nou o frontieră cu Turcia (Call me Back Podcast – with Dan Senor 2026b).
Peste toate acestea, anul 2026, care debutează la 28 februarie cu operațiunea comună a Statelor Unite și Israelului, intitulată Epic Fury / Roaring Lion, împotriva regimului de la Teheran, complică strategic, dar clarifică analitic, relația dintre Turcia și Israel. Operațiunea a fost prezentată de președintele Trump și premierul Netanyahu drept o acțiune îndreptată împotriva programului nuclear iranian, a programului de rachete balistice al țării, care, prin dezvoltarea rachetelor intercontinentale, ar putea pune în pericol nu doar securitatea Europei, ci și pe cea a Statelor Unite, precum și împotriva rețelei de proxy din Orientul Mijlociu, care include Hamas în Gaza și Hezbollah în Liban, pe care Iranul a construit-o pentru a înconjura Israelul cu un „cerc de foc”. În ciuda acestor declarații, primele acțiuni ale operațiunii, desfășurate în ziua de 28 februarie și soldate cu decapitarea conducerii Corpului Gărzilor Revoluționare și a milițiilor Basij, precum și cu asasinarea liderului suprem – ayatollahul Khamenei, au indicat că operațiunea ar putea avea și obiectivul schimbării de regim.
Aceste indicii au rămas la nivelul declarațiilor ambigue până în mai 2026, când The New York Times publică descrierea unui plan israelian de schimbare de regim la Teheran, care implica patru pași: (1) decapitarea regimului, (2) slăbirea acestuia printr-o ofensivă terestră a milițiilor kurde din Iran și Irak, care ar fi trebuit să înainteze spre Teheran, (3) slăbirea infrastructurii de securitate a Gărzilor Revoluționare și a milițiilor Basij prin lovituri aeriene și, în cele din urmă, (4) instalarea la Teheran a unui nou regim condus de fostul președinte iranian Mahmud Ahmadinejad (Mazzetti et al. 2026).
Conform unuia dintre autorii articolului, jurnalistul israelian Ronen Bergman, acest plan a fost implementat parțial, prin decapitarea regimului și slăbirea infrastructurii sale de securitate, însă a fost, în cele din urmă, abandonat deoarece președintele Trump nu a aprobat înaintarea forțelor kurde spre Teheran. Potrivit jurnalistului, principalul motiv care a stat la baza acestei decizii a fost protestul Turciei, exprimat vehement de președintele Erdoğan în timpul unei convorbiri cu președintele Trump (Call me Back Podcast – with Dan Senor 2026a). În paralel, oficialii turci ar fi exercitat presiuni asupra liderilor kurzilor irakieni pentru a se abține de la implicarea în acest conflict (Inbar 2026).
După ce veto-ul Turciei a dus la abandonarea planului de schimbare de regim în Iran, iar președintele Trump a început negocieri directe cu Teheranul pentru deblocarea strâmtorii Ormuz, relațiile turco-israeliene au continuat să se deterioreze, ajungând până la declarațiile lui Erdoğan privind natura genocidară a sionismului și, respectiv, la recunoașterea genocidului armean de către guvernul Israelului, în iunie 2026. Dacă după incidentul Mavi Marmara din 2010 aliații occidentali au mediat între Turcia și Israel pentru normalizarea relațiilor, contextul din 2026 nu a mai făcut posibilă o astfel de mediere.
Pe de o parte, Washingtonul a fost nevoit să balanseze între solicitările Turciei și nevoile operațiunii sale comune cu Israelul împotriva Iranului. Pe de altă parte, aliații europeni au protestat împotriva acestei operațiuni din perspectiva dreptului internațional. Mai mult, imaginea Israelului în Europa, dar și în Statele Unite, s-a degradat atât de mult după operațiunile sale din Gaza încât statul evreu a ajuns să fie descris drept un „stat paria”, ceea ce a condus la recunoașterea statului palestinian de către mai multe țări europene, precum Franța. La rândul său, Turcia are o imagine mixtă în Europa, care favorizează cooperarea militară cu această țară, având în vedere nevoile de armament ale Ucrainei, dar își exprimă totodată îngrijorarea cu privire la degradarea democrației turce, în urma ofensivei declanșate începând din 2025 și amplificată în 2026 de regimul Erdoğan împotriva principalului partid de opoziție, CHP (Middle East Institute 2026).
Astfel, aflată în cea mai critică fază a degradării sale după episoadele din 1980, 2010 și 2018, relația dintre Turcia și Israel are nevoie de mediatori, însă există puțini candidați occidentali capabili să îndeplinească acest rol. Războiul din Iran a adus coeziunea alianței transatlantice la un minim istoric, iar această slăbire a coeziunii unor alianțe este una dintre condițiile pe care literatura o stabilește pentru afirmarea puterilor medii (Balta and Bal 2026). Aceasta este fereastra de oportunitate pe care România pare că o speculează și pe care își construiește diplomația de nișă, formulată, așa cum arată secțiunea următoare, pe modelul azer.
Medierea azeră a relației turco-israeliene și limitele sale
Modelul azer al diplomației de nișă
Faptul că Azerbaidjanul a devenit, mai ales în contextul operațiunilor americano-israeliene din Iran din perioada 2025–2026, principalul mediator între Turcia și Israel este o realitate contemporană presărată cu ironii istorice. Una dintre acestea este că Azerbaidjanul își înscrie medierea acestei relații bilaterale într-o politică externă ghidată tot mai mult de conceptul de „putere medie”, pe care liderii de la Baku, începând cu președintele Aliyev, îl invocă pentru a descrie statutul și comportamentul de politică externă al țării (Oztarsu and Ibrahimov 2026).
Ironia constă în faptul că această mică petro-autocrație din Caucazul de Sud a reușit să atingă statutul de putere medie după ce a câștigat al doilea război din Nagorno-Karabah, printr-o campanie de 44 de zile în 2020, urmată de o victorie decisivă împotriva Armeniei în 2023, folosind consiliere și armament provenite atât din Turcia, cât și din Israel (Mehdizade 2023). Continuând cu ironia, atât Turcia, cât și Israelul au intervenit decisiv în sprijinul Azerbaidjanului în acest conflict, în condițiile în care, chiar în perioada desfășurării sale, relațiile dintre cele două state erau din nou înghețate pentru că Turcia protestase față de mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, în 2018, prin expulzarea ambasadorului israelian și retragerea propriului său ambasador.
Din punct de vedere istoric, ironia este că Azerbaidjanul a ajuns să medieze relația dintre Turcia și Israel într-un context în care, după dobândirea independenței sale în 1991 și pentru cea mai mare parte a celor două decenii care au urmat, a fost considerat partenerul junior în această relație. Relația dintre cele trei state poate fi descrisă drept o antantă, adică o alianță informală bazată pe o linie comună de politică externă, începută în 1992, susținută din umbră de Statele Unite și inițiată de Turcia (Murinson 2009).
Pentru SUA, susținerea acestei antante a fost determinată de interesele sale energetice, în special de protejarea conductei Baku–Tbilisi–Ceyhan, prin care petrolul caspic este transportat către piețele occidentale prin Turcia, ocolind conductele controlate de Rusia și Iran, dar și de interesele sale geopolitice mai largi, respectiv contracararea alianței formate după disoluția URSS între Rusia, Iran, Siria și Armenia (Murinson 2009). Pentru cele trei state participante, această antantă era dominată de interese de securitate, dar era menținută de identități statale convergente: toate trei erau „state-garnizoană” – pentru că erau amenințate de vecini, naționaliste, care urmăreau să își mențină orientarea pro-occidentală și să limiteze influența islamismului (Murinson 2009). De altfel, această antantă intră în disoluție tocmai când islamismul începe să devină politică de stat în Turcia, respectiv în 2005, odată cu consolidarea regimului AKP (Murinson 2009), venit la putere după alegerile din 2002.
După disoluția antantei, Azerbaidjanul adoptă o strategie prin care distribuie foștilor săi parteneri, Israel și Turcia, roluri diferite în cadrul politicii sale externe. Astfel, Turcia devine principalul partener în domeniul securității convenționale, fapt indicat de Declarația de la Șușa din 2021, care consfințește alianța militară dintre cele două state, a căror relație este descrisă de ambele drept „două țări, același popor” (Mehdizade 2023). Mai mult, o parte importantă a corpului ofițeresc azer a fost instruit în Turcia, adoptând ideologia militară a acesteia și transformând această țară în principalul garant al securității Azerbaidjanului (Shafiyev 2021). Pe de altă parte, relația militară cu Israelul continuă și după disoluția antantei din 2005, însă este plasată într-o nouă logică, aceea de principală sursă de tehnologie și inovație, inclusiv în domeniul apărării, mai ales după 2011, când Azerbaidjanul decide să își diversifice economia, transformând-o dintr-una bazată pe petrol într-una bazată pe cunoaștere (Traub et al. 2024). Această strategie duală, în care Israelul reprezintă un pilon economico-militar, iar Turcia un pilon de securitate al politicii externe a Azerbaidjanului, ar fi putut rămâne la acest stadiu, însă fricțiunile tot mai pronunțate din relația bilaterală turco-israeliană au transformat Azerbaidjanul într-un mediator între acestea.
Serviciile de mediere oferite de Baku au devenit tot mai importante după 7 octombrie 2023 și începutul ofensivei israeliene împotriva Hamas. Deși nu s-a implicat în mod direct în medierea dosarului Gaza, de care s-au ocupat cu precădere Egiptul și Qatarul, Azerbaidjanul a contribuit la menținerea unui minim echilibru între Ierusalim și Ankara, capitale între care declarațiile inflamatorii au curs după 7 octombrie cu o viteză amețitoare, ducând la deteriorarea treptată a relației bilaterale. Astfel, din punct de vedere economic, Azerbaidjanul s-a asigurat că, în timp ce președintele Erdoğan critica constant Israelul pentru acțiunile sale din Gaza, retorica acestuia nu împiedica asigurarea necesarului de petrol al statului evreu, din care 40% provine din Azerbaidjan și este livrat prin Turcia (Silverstein 2026).
Din perspectiva securității, Baku a funcționat ca un important punct de mediere în această perioadă. Astfel, în timp ce declarațiile belicoase curgeau dinspre Turcia spre Israel și viceversa, la Baku delegațiile de securitate turce și israeliene se întâlneau pe un teren neutru, oferit de un partener de încredere pentru ambele părți, pentru a regla diverse dosare. Din 2023 și până în 2025, cele două părți s-au întâlnit la Baku, conform declarațiilor unor oficiali azeri, de cel puțin trei ori (Yagubova 2025). Unul dintre cele mai importante dosare reglate în Azerbaidjan a fost cel sirian. În aprilie și mai 2025, Baku a fost locul în care, în cadrul unei serii de întâlniri între oficiali turci și israelieni, s-a convenit stabilirea unei linii telefonice directe între armatele celor două state, pentru a preîntâmpina confruntări accidentale între forțele aeriene israeliene și cele turce (The Times of Israel Staff 2025). Forțele aeriene israeliene operează în Siria în așa-numita „zonă tampon” din sudul țării, iar cele turce operează în nordul țării, unde ocupă o așa-numită „zonă sigură”.
Unda de șoc din Iran: limitele medierii azere
Limitele medierii azere în relația dintre Turcia și Israel devin însă evidente imediat după lansarea operațiunii Epic Fury / Roaring Lion împotriva Iranului, la 28 februarie 2026. Din punct de vedere economic, Baku se asigură că, în ciuda relației deja prăbușite dintre Ankara și Ierusalim, petrolul azer continuă să circule spre Israel prin portul turcesc Ceyhan. Din punct de vedere diplomatic, președintele Aliyev îi oferă asigurări președintelui Erdoğan că bazele azere nu vor fi folosite pentru operațiuni ofensive împotriva Iranului (Rehimov 2026).
Pe 4 martie 2026, ca parte a operațiunii Epic Fury, a fost eliminat în Iran generalul Rahman Moghaddam, șeful Diviziei de Operațiuni Speciale din cadrul Corpului Gărzilor Revoluționare, acuzat de Statele Unite că ar fi fost creierul din spatele tentativei de asasinat împotriva președintelui Trump din septembrie 2024 (King 2026). O zi mai târziu, aeroportul internațional din exclava azeră Nakhchivan este lovit de drone kamikaze iraniene, care rănesc patru civili și provoacă pagube materiale importante. În timp ce, în mod oficial, Teheranul neagă că atacul ar fi fost lansat de pe teritoriul său, surse neoficiale iraniene afirmă că aeroportul respectiv găzduia personal și capabilități israeliene (Shalev and Lister 2026).
Nakhchivan este o republică autonomă aflată sub controlul Azerbaidjanului, ale cărei garanții de securitate erau asigurate, conform Tratatului de la Kars din 1921, de către Turcia și Rusia (Goble 2026). Astfel, în cazul în care această republică ar fi fost atacată, Turcia avea dreptul prin tratat să intervină în apărarea ei, iar Rusia ar fi avut pretextul pentru o ingerință militară. În această logică, atacul iranian din 5 martie poate fi interpretat și ca o modalitate a Teheranului de a pune presiune pe Turcia pentru a pune la rândul său presiune pe Azerbaidjan pentru limitarea cooperării sale militare cu Israelul. Pentru a calma atât presiunile iraniene, cât și îngrijorările Ankarei în acest sens, președintele Aliyev a răspuns cu două mișcări de de-escaladare, care au protejat (și) Turcia.
În primul rând, din punct de vedere juridic, acesta a aprobat, la 10 martie, amendamente la Constituția Republicii Autonome Nakhchivan. Ele au constat în înlocuirea din preambulul acesteia a unor prevederi anterioare, care stipulau că statutul republicii autonome se baza pe tratate internaționale, respectiv pe Tratatul de la Moscova din martie 1921 și pe Tratatul de la Kars din octombrie 1921, cu prevederea potrivit căreia această republică este parte integrantă a Republicii Azerbaidjan (Aslan 2026). În al doilea rând, din punct de vedere politic, Aliyev a calificat atacul iranian drept un act terorist (Eurasianet Staff 2026) și nu o agresiune statală, întrucât Tratatul de la Kars prevede că garanțiile de securitate internaționale față de Nakhchivan pot fi activate doar în cazul unor agresiuni statale. La o zi după modificarea constituțională operată de președintele Aliyev sosește la Nakhchivan comandantul forțelor terestre turce, generalul Metin Tokel, care declară că Turcia este pregătită să asiste militar Azerbaidjanul în baza Declarației de la Șușa (Farhadova 2026), transmițând astfel un avertisment Iranului că exclava este protejată strategic.
Până în iunie 2026, conexiunea israeliană cu atacul din 5 martie asupra aeroportului din Nakhchivan rămâne la nivelul surselor neoficiale iraniene care lansaseră această ipoteză. Atunci, CNN dezvăluie că Israelul ar fi utilizat, în timpul operațiunii din Iran, mai multe baze secrete construite în diverse state, precum Irak, Somaliland sau Emiratele Arabe Unite. Printre acestea s-ar fi numărat și Azerbaidjanul, raportul menționând că operațiunile desfășurate pe teritoriul acestei țări ar fi implicat zeci de operatori israelieni din forțele speciale și Mossad, care au acționat în mai multe locații din sudul țării, cea mai apropiată dintre acestea de Iran fiind situată la aproximativ 100 km de orașul Tabriz (Shalev and Lister 2026). Președintele Aliyev, precum și alți înalți oficiali azeri, au negat informațiile publicate de CNN și au solicitat retragerea raportului, pe motiv că acesta se baza pe surse nefondate (Butun 2026), încercând astfel să calmeze îngrijorările Ankarei cu privire la o cooperare de securitate prea profundă între Ierusalim și Baku.
Operațiunea americano-israeliană din Iran evidențiază, așadar, limitele medierii azere între Turcia și Israel: un climat de securitate complicat, determinat de învecinarea cu Iranul, lipsa apartenenței la organizații internaționale precum NATO și Uniunea Europeană, care ar putea facilita și legitima eforturile de mediere, precum și imposibilitatea de a asigura o poziție de neutralitate între Ankara și Ierusalim, ambele capitale suspectând Azerbaidjanul de o cooperare prea profundă, în special în domeniul militar, cu cealaltă parte. Dar, mai ales, episodul Nakhchivan a ilustrat faptul că medierea de la Baku nu poate funcționa fără o descurajare militară directă. România poate compensa toate aceste limite care caracterizează medierea desfășurată la Baku și, așa cum arată secțiunea următoare, pare să capitalizeze tocmai pe aceste avantaje pentru a semnala că poate facilita o cooperare între Ankara și Ierusalim sub cupola NATO, a Uniunii Europene și a parteneriatului strategic cu Statele Unite.
Semnalele strategice ale României ca potențial mediator între Turcia și Israel
Această secțiune argumentează că potențialul României de a deveni o punte diplomatică între Ankara și Ierusalim este construit pe trei dimensiuni complementare: economică – via portul Constanța, militară – prin contracte de armament cu furnizori din Israel și Turcia, respectiv pe cea diplomatică. Niciuna dintre acestea, luate separat, nu constituie în sine o dovadă că România mediază între Turcia și Israel. Însă, luate împreună, ele indică faptul că România își semnalează strategic disponibilitatea de a media între cele două țări.
Semnalul economic: comerțul turco-israelian prin Portul Constanța
O primă dimensiune a semnalării strategice a României este cea economică și se referă la situația dintre mai 2024, când regimul Erdoğan a inițiat un embargou economic asupra comerțului cu Israelul și februarie 2026, când Turcia a impus o nouă măsură în cadrul acestor sancțiuni economice, respectiv refuzul de a mai emite certificate EUR-MED. Este important de menționat însă că documentarea acestei dimensiuni se bazează aproape în exclusivitate pe surse turcești, iar România este menționată de acestea printre statele prin care s-a derulat comerțul turco-israelian după introducerea embargoului. Aceste surse susțin deci că Portul Constanța a fost una dintre locațiile europene prin care embargoul a fost ocolit și prin care a continuat să se deruleze comerțul dintre cele două state după introducerea acestuia. Teza este susținută de mai mulți activiști, politicieni și jurnaliști turci, printre care se remarcă jurnalistul Metin Cihan (Turkish Minute 2025).
În ceea ce privește embargoul impus de regimul Erdoğan asupra comerțului cu Israelul, aceste surse susțin că el a avut nu doar o dimensiune ideologică, ci și una electorală. În sprijinul acestei teze este invocat calendarul introducerii embargoului. În martie 2024 au avut loc alegeri locale în Turcia, în urma cărora s-a constatat că un număr semnificativ de votanți ai AKP migraseră către un alt partid islamist, YRP, care a solicitat suspendarea relațiilor comerciale cu Israelul (Çevik 2024). Explicația oferită de specialiștii electorali ai AKP pentru această migrație a fost că ea s-a produs din cauza faptului că regimul Erdoğan continua să mențină legături economice cu Israelul, în ciuda deteriorării relațiilor politice. Prin urmare, în aprilie 2024, la o lună după alegeri, Turcia a impus un prim set de sancțiuni economice pentru 54 de categorii de produse, urmat, în mai 2024, de un embargou total.
Una dintre situațiile pe care embargoul total nu le acoperea însă era comerțul cu Israelul derulat prin zone comerciale libere, situate în afara jurisdicției autorităților vamale turce, precum cea din portul Izmir. Problema este însă că aceste zone libere nu dispun de spațiul fizic necesar pentru a găzdui întregul comerț cu Israelul, cu atât mai mult cu cât o mare parte a acestuia consta în produse foarte voluminoase, precum cimentul, oțelul sau componentele din industria auto. Astfel apare necesitatea ca fluxul comercial aferent acestor produse să fie mutat nu în zonele comerciale libere din interiorul Turciei, ci în state terțe. Diverși jurnaliști care au realizat investigații au menționat mai multe astfel de state în articole separate, printre care se numără Egipt, Spania, Grecia și România, fără ca până în prezent să fi fost realizată o investigație de ansamblu (Delgen 2024).
Un aspect simptomatic relatat de jurnaliștii turci este cel legat de piața cimentului. Pe baza unor date publicate de Biroul Central de Statistică al Israelului, aceștia arată că, în 2024 și 2025, a crescut semnificativ comerțul cu ciment din Turcia către România și Grecia, de unde cimentul a ajuns apoi în Israel. Presupunerea lor este că în Grecia a fost relocată o parte a fluxului comercial turco-israelian din zona Izmir, inclusiv cel cu ciment, iar în România ajungea fluxul comercial turco-israelian din zona Istanbul și Marmara. În ceea ce privește comerțul cu ciment, un aspect interesant este că, potrivit datelor S&P Global, exporturile de ciment din Turcia către România au crescut semnificativ în 2025 (Can 2026). Acest lucru se explică inclusiv prin decizia Turciei din august 2025 de a bloca accesul navelor israeliene în porturile sale, ceea ce a transformat rutele europene dintr-o opțiune într-o necesitate.
Pe baza unor astfel de statistici, jurnaliștii turci susțin că România, în special portul Constanța, a devenit una dintre locațiile prin care s-a desfășurat comerțul turco-israelian după embargoul din 2024. O investigație privind modul concret în care a avut loc acest comerț în cazul României nu a fost încă realizată, astfel încât să poată clarifica aspecte precum categoriile de produse implicate sau valoarea acestora. Mecanismul prin care a avut loc acest comerț a fost însă detaliat pentru Grecia și putem presupune că, în linii mari, a funcționat în mod similar și în România.
Astfel, zonele comerciale libere, din Turcia și din Europa, au jucat un rol important deoarece în interiorul acestora nu se plătesc taxe vamale. De asemenea, în aceste zone putea fi aplicată procedura Switch Bill of Lading, respectiv schimbarea documentelor privind destinația mărfurilor. Prin această procedură, în cazul în care mărfurile pleacă din Turcia în Europa, documentele de transport pot fi redactate astfel încât să indice ca țară de destinație Grecia sau România. Apoi, când mărfurile pleacă din Europa spre Israel, documentele de transport pot fi schimbate în zonele libere europene în așa fel încât să indice Israelul drept țară de destinație (Delgen 2024). Un al treilea mecanism se referă la certificatele EUR-MED, emise de Turcia la plecarea mărfurilor spre Europa, care documentează faptul că produsele exportate îndeplinesc condițiile privitoare la origine care le califică pentru scutiri totale sau parțiale de taxe odată ajunse la destinație, în acest caz în Israel, prin recunoașterea originii turcești inițiale, chiar dacă ele vin din Europa.
Și exact acesta este punctul atacat de cea de-a treia rundă de sancțiuni comerciale impuse de statul turc după cele din 2024. În 18 februarie 2026, Turcia sistează emiterea de certificate EUR-MED pentru acele categorii de bunuri despre care suspectează că ar putea ajunge în Israel prin țări terțe, inclusiv din Europa. Impactul acestei măsuri este că, la destinație, aceste bunuri își pierd avantajul cumulării de origine și nu mai pot fi scutite de taxe vamale, fiind încadrate ca provenind din state terțe neacoperite de acordul EUR-MED. Prin urmare, această nouă rundă de sancțiuni ale Turciei împotriva Israelului a transformat rutele europene în rute neviabile din punct de vedere economic (Elmas 2026).
Însă o investigație completă legată de rolul României în acest comerț între 2024 și 2026 încă așteaptă să fie realizată, la fel cum este și cazul unei investigații legate de măsura în care noile sancțiuni din 2026 au oprit în totalitate fluxurile comerciale dinspre Turcia spre Israel prin porturi europene. Acest articol nu își propune să se substituie unor astfel de analize. Până la realizarea acestora însă, presupunerile cu care operăm este că România a fost o rută importantă de ocolire în comerțul turco-israelian după 2024 și că a devenit una mai puțin importantă în 2026.
Semnalul de securitate: integrarea în industria de apărare
Dacă se poate argumenta că fluxul comercial turco-israelian, despre care există indicii că a avut loc prin Portul Constanța, reprezintă o inițiativă privată, asupra căreia statul nu avea motive să impună mai multe controale decât cele de rutină, deoarece este vorba despre operațiuni legale desfășurate în zone comerciale libere, dimensiunea militară este una pe care statul român, prin ANCEX din cadrul MAE și prin MApN, o controlează conform legii. Astfel, dovezile privind dimensiunea militară indică faptul că, într-un context internațional extrem de complicat de situația de securitate din Orientul Mijlociu, care a dus la prăbușirea relațiilor dintre Ankara și Ierusalim, România face eforturi pentru a se evidenția drept un broker de securitate onest între cele două capitale, prin cel puțin trei mecanisme: implicarea companiilor turcești și israeliene în industria națională de apărare, achiziții militare în oglindă din Turcia și Israel, respectiv colaborări cu armatele celor două state.
Prezența companiilor israeliene, respectiv turcești, în industria națională de apărare este o realitate de netăgăduit. Spre exemplu, în 2026, gigantul israelian din industria de armament Elbit Systems a inaugurat a șaptea unitate de producție în România, unde operează prin intermediul a trei divizii și produce componente pentru războiul aerian și terestru, angajând peste 1.000 de români (Redacția Bursa 2026a). Această activitate intensă a industriei israeliene de apărare pe teritoriul României a fost criticată de activiștii pro-palestinieni, iar o investigație a publicației Snoop pe această temă a arătat că un sfert din producția de armament de pe teritoriul României a fost direcționată în 2025 către Israel (Costanda and Roșu 2026).
Dacă jucătorii din industria israeliană de apărare sunt prezenți în România de peste 30 de ani, cei turci recuperează acest decalaj într-un ritm tot mai accelerat în ultimii ani. Spre exemplu, în 2026, gigantul Otokar și-a stabilit prima bază de producție din Uniunea Europeană la Mediaș, fiind una dintre primele companii turcești cu o unitate de producție în Uniunea Europeană (Defence Turkey 2026). Pe platforma Automecanica, pe care o va împărți cu compania germană Rheinmetall, Otokar va produce vehicule blindate ușoare de tip Cobra II, în cadrul unui contract semnat cu Armata Română în noiembrie 2024. De asemenea, compania românească ROMARM a semnat, în noiembrie 2025, un memorandum de înțelegere cu cea mai mare companie turcă de electronică de apărare, Aselsan, pentru a produce muniție inteligentă în fabricile românești.
În plus, România a realizat, în iunie 2026, două achiziții militare de mare anvergură din Turcia și Israel, oarecum în oglindă. Pe de o parte, statul român a plătit 223 de milioane de euro, fără TVA, companiei de stat turcești Asfat pentru achiziția corvetei Contraamiral August Roman, contractul fiind semnat în decembrie 2025, iar livrarea având loc în iunie 2026 (Yaylali 2026). Acest contract survine după un alt contract important, în valoare de 321 de milioane de dolari, pe care Ministerul Apărării l-a semnat în 2023 cu compania Baykar pentru achiziția de drone Bayraktar (Gosselin-Malo 2023), care au intrat în dotarea forțelor terestre în 2024 (MApN 2024). Apoi, în iunie 2026, România a atribuit un contract de 2 miliarde de euro gigantului israelian Rafael pentru achiziția, pe o perioadă de șapte ani, a mai multor componente din sistemul Spyder, achiziție care are ca scop modernizarea apărării aeriene a României (Ahronheim 2026).
Pe palierul operațional-strategic, forțele armate române colaborează atât cu cele turce, cât și cu cele israeliene. La summitul NATO de la Ankara din iulie 2026, România a confirmat extinderea cooperării la Marea Neagră cu Turcia și Bulgaria prin programul MCM Black Sea. Dacă inițial acest program avea ca scop combaterea minelor marine, odată cu summitul de la Ankara domeniul său de acțiune a fost extins pentru a cuprinde și protecția infrastructurii critice submarine și offshore din Marea Neagră (MApN 2026a), cu implicații pentru protecția infrastructurii Neptun Deep. Pe de altă parte, în baza unui acord militar semnat în 2000, aviația israeliană are acces la spațiul aerian românesc pentru antrenamente, cel mai amplu exercițiu de acest fel, denumit Blue Sky, având loc în 2022 (Redacția SpotMedia 2022).
Dimensiunea producției de armament turcești, respectiv israeliene, pe teritoriul României, cea a achizițiilor de armament de la cele două părți, precum și cea a exercițiilor militare comune arată că achizițiile în oglindă din iunie 2026 nu sunt o întâmplare, ci fac parte dintr-un cadru geopolitic mai larg, în care Bucureștiul se poziționează ca broker de securitate ce investește masiv în industriile de apărare ale celor două țări, creând astfel o situație de interdependență mutuală și completând dimensiunea economică a semnalării strategice.
Semnalul diplomatic: poziționarea României ca mediator în relația turco-israeliană
Dimensiunea economică și cea militară i-au permis României să se poziționeze diplomatic, prin semnalul puternic transmis în iunie 2026, când, la distanță de nouă zile, președintele Dan a avut o întâlnire bilaterală cu președintele Erdoğan la Istanbul, iar apoi l-a primit la București pe președintele Herzog. Această poziționare reprezintă apogeul unei diplomații tăcute, dar eficiente, pe care Bucureștiul pare să o desfășoare atât față de Israel, cât și față de Turcia, în contextul mai larg al crizelor din Orientul Mijlociu survenite în urma atacului Hamas asupra comunităților din sudul Israelului din 2023.
După 7 octombrie, România și-a manifestat imediat solidaritatea cu Israelul, nu doar declarativ, ci și la fața locului, fostul premier Marcel Ciolacu fiind primul șef de guvern care a vizitat țara după tragedie, la 17 octombrie 2023, iar apoi din nou în septembrie 2024. În plus, România are o relație cu actorii palestinieni încă din anii ’70, recunoscând OEP ca reprezentant legitim al poporului palestinian în 1972, permițând deschiderea unei reprezentanțe a acesteia la București în 1974, iar în 1988 recunoscând statul Palestina, care din 1989 are o ambasadă la București (Armanca 2023).
Pe baza acestor relații, România a putut să acționeze din umbră pentru eliberarea unor ostatici israelieni ținuți prizonieri de Hamas în Gaza, conform declarațiilor fostului ambasador israelian la București, Reuven Azar (Fati 2024), dar și să organizeze transporturi umanitare, inițial pentru evacuarea din Gaza a cetățenilor români, iar apoi a unor copii bolnavi și a familiilor acestora (The Wall Street Journal 2025). În paralel, dosarul Gaza apare, încă din 2024, pe agenda întâlnirilor la nivel înalt dintre oficialii turci și români, de la întâlnirea fostului premier Ciolacu cu președintele Erdoğan din mai 2024 până la consultările pe care ministra de externe Oana Țoiu le-a avut la Ankara, în noiembrie 2025, cu omologul său turc, Hakan Fidan.
Apoi, în contextul operațiunii Epic Fury/ Roaring Lion, România a fost unul dintre puținele state NATO și UE care, menținând strict o postură defensivă, a funcționat ca un hub logistic vital pentru operațiunile americano-israeliene în Iran. La 11 martie, ca urmare a unei solicitări venite din partea Statelor Unite, președintele Dan convoacă Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) pentru a discuta solicitarea americană, iar ulterior, în aceeași zi, aceasta este aprobată de Parlament în ședință de urgență. Astfel, pentru o perioadă de 90 de zile, bazele de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii devin puncte de realimentare aeriană și locații în care sunt poziționate echipamente de monitorizare electronică și sisteme de comunicații satelitare pentru această operațiune (Veress 2026). Acest sprijin nu rămâne neobservat la Teheran, de unde un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe vorbește despre „complicitatea NATO” în războiul împotriva țării sale și menționează explicit România și Italia (Redacția Bursa 2026b).
Contribuția României este subliniată mai ales de Washington, imediat după summitul NATO de la Ankara din 8 iulie 2026. La 9 iulie sosește la București Allison Hooker, subsecretar pentru afaceri politice în cadrul Departamentului de Stat, care, într-o întâlnire cu premierul Bolojan, transmite în mod explicit mulțumirile președintelui Trump și ale secretarului Rubio pentru contribuția României la această operațiune (Euronews 2026). Pe de altă parte, mulțumirile Ierusalimului pentru contribuția Bucureștiului în cadrul Epic Fury nu au fost explicite, chiar dacă președintele Herzog a afirmat în timpul vizitei sale că România și Israelul sunt „mai mult decât aliate, sunt prietene” (Ghiță 2026). Cu toate acestea, faptul că România este al doilea stat membru NATO, după Republica Cehă, care achiziționează sistemul Spyder (Redacția G4Media 2026) vorbește de la sine. Acest contract confirmă că Bucureștiul a fost validat pentru a primi o tehnologie de vârf, pe care Israelul o livrează selectiv doar unor parteneri de încredere, în condițiile în care lista de așteptare este foarte lungă, date fiind nevoile de înarmare la nivel global.
În ceea ce privește operațiunea Epic Fury, România a reprezentat un substitut pentru Turcia. În timp ce baze militare precum Incirlik ar fi fost preferabile din perspectiva dimensiunii logistice a operațiunii, având în vedere apropierea de Iran (Metz 2026), baza de la Mihail Kogălniceanu a compensat această indisponibilitate, generată de faptul că Turcia nu a dorit să își deschidă spațiul aerian pentru această operațiune. Pe de altă parte, participarea militarilor români la exercițiul multinațional Efes din aprilie-mai 2026 (MApN 2026b) arată că relațiile militare dintre România și Turcia au rămas nealterate după operațiunile din Iran.
Iar această relație a permis orchestrarea principalului semnal diplomatic de la finalul lunii iunie 2026 privind disponibilitatea României de a media între Turcia și Israel, respectiv faptul că președintele Dan a avut o întâlnire bilaterală cu președintele Erdoğan la 20 iunie, iar la 29 iunie l-a primit la București pe președintele Herzog.
Trei concluzii și trei întrebări deschise
Acest articol are trei concluzii ferme și trei întrebări deschise. Prima concluzie este că relația dintre Turcia și Israel se deteriorează abrupt, în contextul în care, după slăbirea statutului de putere regională a Iranului în urma Războiului de 12 zile din 2025 și a operațiunii Epic Fury din 2026, ambele state concurează pentru statutul de putere dominantă în Orientul Mijlociu. A doua concluzie este că această concurență, transformată acum în adversitate, are nevoie de o formă de mediere, dar că agenda diplomatică încărcată din ultimul an a redus numărul posibililor mediatori la Azerbaidjan, care are experiența necesară pentru a juca acest rol, însă ale cărui capacități de mediere și-au atins limitele în timpul operațiunilor din Iran, când faptul că a permis Israelului să opereze militar de pe teritoriul său i-a complicat relațiile cu Turcia.
A treia concluzie este că România pare să semnaleze că poate deveni un mediator între Ankara și Ierusalim pentru că a acumulat suficient capital diplomatic pentru asta. Această concluzie este și cea care evidențiază limitele acestui articol și întrebările pe care le lasă deschise. Prima dintre ele este dacă dovezile prezentate – respectiv facilitarea comerțului turco-israelian prin portul Constanța după embargoul economic impus Israelului de către Turcia, integrarea companiilor turcești și israeliene în industria națională de apărare și achizițiile militare în oglindă din cele două țări, precum și întâlnirile la nivel înalt pe care președintele Dan le-a avut, la un interval de nouă zile, în iunie 2026, cu președinții Erdoğan și Herzog – sunt suficiente pentru a infera existența unor semnale strategice sau reprezintă doar o serie de coincidențe. Teza acestui articol este că, luate împreună, acestea nu sunt simple coincidențe, ci semnale strategice.
Considerate însă separat, dovezile prezentate pot fi interpretate drept coincidențe. Din punct de vedere economic, putem presupune că statul român a permis continuarea fluxului comercial turco-israelian prin portul Constanța între 2024 și 2026 deoarece acesta era legal și reprezenta prerogativa unor operatori economici care au găsit o modalitate creativă de a ocoli embargoul, modalitate care a funcționat până când nu a mai fost viabilă din punct de vedere economic, respectiv până când Turcia a sistat emiterea certificatelor EUR-MED.
Din punct de vedere militar, explicația alternativă poate fi că, confruntată cu un război la frontieră și cu o poziție tot mai agresivă a Rusiei, dublată de semnalele americane privind retragerea din Europa, România se înarmează, la fel ca toate celelalte state europene, găsind în Turcia și în Israel furnizori ai armamentului de care are nevoie. Dar faptul că Bucureștiul obține termene de livrare rapide, în condițiile în care listele de așteptare pentru echipamente militare sunt destul de lungi, iar statele livratoare au nevoie de aceste arme pentru propriile lor forțe armate, arată că România este privită atât la Ankara, cât și la Ierusalim, nu doar ca un cumpărător de ocazie, ci ca o ancoră geostrategică.
Din punct de vedere diplomatic, explicația pentru intervalul de nouă zile dintre întrevederile președintelui Dan cu președintele Erdoğan, respectiv cu președintele Herzog, poate fi o simplă coincidență de calendar. Această explicație este însă mai puțin convingătoare în contextul în care adversitatea turco-israeliană se manifestă tot mai mult la Washington, ca urmare atât a pozițiilor diferite pe care cele două state le-au avut pe dosarul Gaza, cât și în ceea ce privește operațiunea din Iran. Mai recent, această dinamică se manifestă în Congresul american, prin campania pe care premierul Netanyahu a declanșat-o pentru a împiedica vânzarea de avioane F-35 către Turcia (Cancryn et al. 2026), demarată după ce președintele american și-a anunțat disponibilitatea de a aproba această vânzare la Summitul NATO de la Ankara. În acest context extrem de polarizat, este puțin probabil ca decidenții de la București care au organizat aceste vizite să le fi tratat drept un simplu hazard administrativ.
Dacă acceptăm că, luate împreună, aspectele economice, militare și diplomatice prezentate în acest articol reprezintă semnale strategice, atunci întrebarea este cui sunt adresate acestea. Primul răspuns este că semnalele sunt adresate Ankarei și Ierusalimului, cărora li se transmite că România este un partener prin intermediul căruia acestea ar putea negocia, într-un stat membru cu drepturi depline al alianței occidentale. Al doilea răspuns, care nu îl exclude neapărat pe primul, este că semnalul ar putea fi adresat și Washingtonului. Aceasta în condițiile în care administrația Trump continuă să ofere indicii privind o retragere treptată nu doar din Europa, ci și din Orientul Mijlociu, pentru a se concentra asupra Indo-Pacificului și a competiției cu China. În acest context, a lăsa Orientul Mijlociu nu doar în fierbere, ci și cu principalii aliați americani din regiune aflați în relații de adversitate nu este o opțiune viabilă pentru Statele Unite. Însă administrația americană este, în vara lui 2026, absorbită de dosarul iranian. Prin urmare, semnalul României că este dispusă să participe la medierea dintre Turcia și Israel ar putea fi primit cu deschidere la Washington.
Dacă acceptăm că semnalul strategic pe care România îl transmite este îndreptat nu doar către Ankara și Ierusalim, ci și către Washington, atunci întrebarea este cum poate fi interpretat acest lucru din perspectivă teoretică. Răspunsul pe care acest articol îl propune este că vorbim despre un semnal strategic care, fie că este îndreptat exclusiv spre Ankara și Ierusalim, fie că este îndreptat și spre Statele Unite, poate fi interpretat drept un indiciu că România construiește pe adăpostul euro-atlantic pe care și l-a consolidat în ultimii 30 de ani pentru a se afirma ca putere medie.
O interpretare alternativă ar fi că, semnalând că poate face un serviciu Washingtonului prin medierea între cei mai importanți doi aliați ai săi din Orientul Mijlociu, respectiv Turcia și Israel, România se înscrie și mai mult în logica adăpostului (Preda 2026). Cu alte cuvinte, într-un context marcat de retragerea americană din Europa și de creșterea agresivității Rusiei, România încearcă să devină și mai utilă pentru principalul său partener strategic. Ipotezele „puterii medii” și a „căutării de adăpost la principalul partener strategic” nu sunt mutual exclusive, însă deschid o dezbatere care nu poate fi adjudecată în lipsa unor dovezi pe care, în prezent, nu le avem. Prin urmare, aceasta este cea mai importantă întrebare pe care articolul de față o lasă deschisă.
Referințe citate
Ahronheim, Anna. 2026. ‘Romania, Rafael Sign Record SPYDER Air‑defense Deal for €2 Billion | The Jerusalem Post’. The Jerusalem Post | JPost.Com, June 29. https://www.jpost.com/defense-and-tech/article-900779.
Al Arabiya English. 2025. ‘Israeli Foreign Minister Says Turkey’s Aim Is for Syria to Be a Turkish Protectorate’. Middle East. Al Arabiya English, April 3. https://english.alarabiya.net/News/middle-east/2025/04/03/israeli-foreign-minister-says-turkey-s-aim-is-for-syria-to-be-a-turkish-protectorate.
Aran, Amnon. 2026. ‘Israeli Foreign Policy towards Turkey since 2011: From Adverse Asymmetry to Equivalence?’ International Politics 63 (1): 25–49. https://doi.org/10.1057/s41311-024-00654-w.
Armanca, Brîndușa. 2023. ‘Cum a ajuns România să recunoască Palestina din ambiția lui Nicolae Ceaușescu’. Israel vs Hamas. Europa Liberă România. https://romania.europalibera.org/a/relatii-romania-palestina/32631524.html.
Aslan, Aysel (Report.Az). 2026. ‘President Ilham Aliyev Approves Amendments to Constitution of Nakhchivan AR’. March 10. https://report.az/en/domestic-politics/president-ilham-aliyev-approves-amendments-to-constitution-of-nakhchivan-ar.
Balta, Evren, and Hatice Betül Bal. 2026. ‘How Do Middle Powers Act? Turkey’s Foreign Policy and Russia’s Invasion of Ukraine’. International Politics 63 (1): 161–83. https://doi.org/10.1057/s41311-025-00679-9.
Ben Aharon, Eldad. 2023. ‘Between Geopolitics and Identitiy Struggle: Why Israel Took Sides with Azerbaijan in the Nagorno-Karabakh Conflict’. In PRIF Report. Peace Research Institute Frankfurt. https://doi.org/10.48809/PRIFREP2301.
Ben Aharon, Eldad. 2024. ‘The “War on Terror” and Public Diplomacy during the Cold War: Israeli–Turkish Relations and the 1980 Military Coup’. Studies in Conflict & Terrorism 47 (7): 792–815. https://doi.org/10.1080/1057610X.2021.1997134.
Brady, Anne-Marie, and Baldur Thorhallsson, eds. 2021. Small States and the New Security Environment. Vol. 7. The World of Small States. Springer International Publishing. https://doi.org/10.1007/978-3-030-51529-4.
Butun, Kanyshai (Anadolu). 2026. ‘Azerbaijan Rejects CNN Report Alleging Territory Used for Operations against Iran’. June 5. https://www.aa.com.tr/en/eurasia/azerbaijan-rejects-cnn-report-alleging-territory-used-for-operations-against-iran/3957591.
Call me Back Podcast – with Dan Senor, host. 2026a. Mossad, Ahmadinejad, and the Plan to Topple Iran’s Regime – with Ronen Bergman. 40:41. https://www.youtube.com/watch?v=0XDuyIFdsPc.
Call me Back Podcast – with Dan Senor, host. 2026b. The MoU Is Dead, Long Live the _______! – With Nadav Eyal. July 9. 34:17. https://www.youtube.com/watch?v=LyAyeLkXO1Y.
Can, Cenk (S&P Global Energy). 2026. ‘Turkey’s Cement Clinker Exports Surge; Romania Top Destination’. January 2. https://www.spglobal.com/energy/en/news-research/latest-news/fertilizers/010226-turkeys-cement-clinker-exports-surge-romania-top-destination.
Cancryn, Adam, Tal Shalev, and Oren Liebermann (CNN). 2026. ‘Exclusive: Netanyahu Tells CNN He Opposes US Sale of F-35 Jets to Turkey as He Downplays Divisions with Trump | CNN Politics’. July 7. https://www.cnn.com/2026/07/07/politics/netanyahu-opposes-sale-f35-jets.
Çevik, Salim. 2024. ‘Local Elections Show Turkey’s Democratic Resilience’. Arab Center Washington DC. https://arabcenterdc.org/resource/local-elections-show-turkeys-democratic-resilience/.
Çevik, Salim. 2025. Regime Change in Syria and Stabilization: The Limits of Turkey’s Unilateral Action. Arab Center Washington DC. https://arabcenterdc.org/resource/regime-change-in-syria-and-stabilization-the-limits-of-turkeys-unilateral-action/.
Costanda, Ada, and Iulia Roșu. 2026. ‘DRUMUL ARMELOR. Exporturi militare de zeci de milioane de euro, din România în Israel, în 2025. Componente pentru Elbit, transportate cu avioane de linie Tarom’. Snoop, February 5. https://snoop.ro/drumul-armelor-exporturi-militare-de-zeci-de-milioane-de-euro-din-romania-in-israel-in-2025-componente-pentru-elbit-transportate-cu-avioane-de-linie-tarom/.
Defence Turkey (Defence Turkey). 2026. ‘Otokar Establishes European Production Base in Romania’. July 6. https://defenceturkey.com/news/otokar-establishes-european-production-base-in-romania.
Delgen, Suat (Thecradle.Co). 2024. ‘How Turkiye Bypasses Its Own Israel Trade Ban via Greece’. https://thecradle.co/articles/thecradle.co.
Elmas, Dean Shmuel. 2026. ‘Turkey Tightens Trade Embargo against Israel’. News. Globes, February 18. https://en.globes.co.il/en/article-turkey-tightens-trade-embargo-on-israel-1001535393.
Eurasianet Staff (Eurasianet). 2026. ‘Azerbaijan Threatens “Iron Fist” in Response to Iranian Drone Attack’. https://eurasianet.org/azerbaijan-threatens-iron-fist-in-response-to-iranian-drone-attack.
Euronews. 2026. ‘SUA mulțumește României pentru sprijinul acordat în operațiunea „Epic Fury”. Mesajul transmis de emisarul lui Trump la Palatul Victoria’. euronews.ro, July 9. https://www.euronews.ro/articole/sua-multumeste-romaniei-pentru-sprijinul-acordat-in-operatiunea-epic-fury-mesajul.
Farhadova, Aytan (OC Media). 2026. ‘Turkish Commander Says Turkey “Ready to Provide Military Assistance” to Azerbaijan’. March 12. https://oc-media.org/turkish-commander-says-turkey-ready-to-provide-military-assistance-to-azerbaijan/.
Fati, Sabina. 2024. ‘Analiză: Orientul Mijlociu și rețelele României în zonă’. dw.com. https://www.dw.com/ro/analiz%C4%83-orientul-mijlociu-%C8%99i-re%C8%9Belele-rom%C3%A2niei-%C3%AEn-zon%C4%83/a-69933947.
Foundation for the Defense of Democracies. 2023. ‘10 Things to Know About Hamas and Turkey’. FDD Insight, November 29. https://www.fdd.org/analysis/2023/11/29/10-things-to-know-about-hamas-and-turkey/.
Genn, James. 2026. ‘Turkish President Recep Tayyip Erdogan Links Zionist Ideology to National Threats | The Jerusalem Post’. The Jerusalem Post | JPost.Com, June 30. https://www.jpost.com/middle-east/article-900970.
Ghariani, Jonathan. 2024. ‘Turkish-Israeli Relations: “The Golden Years”, 1991–2000’. Israel Affairs 30 (1): 5–24. https://doi.org/10.1080/13537121.2023.2295602.
Ghiță, Oana. 2026. ‘Isaac Herzog: Israel and Romania Are Not Only Partners but Also Friends – AGERPRES’. https://agerpres.ro/english/2026/06/29/isaac-herzog-israel-and-romania-are-not-only-partners-but-also-friends–1571385.
Goble, Paul. 2026. ‘Russia And Turkey To Lose Status As Guarantors Of Azerbaijan’s Nakhchivan – Analysis’. Eurasia Review, February 6. https://www.eurasiareview.com/06022026-russia-and-turkey-to-lose-status-as-guarantors-of-azerbaijans-nakhchivan-analysis/.
Gosselin-Malo, Elisabeth (Defense News). 2023. ‘Romania Awards $321 Million Contract for Turkish TB2 Combat Drones’. April 25. https://www.defensenews.com/global/europe/2023/04/25/romania-awards-321-million-contract-for-turkish-tb2-combat-drones/.
Haarezt Editorial. 2026. ‘Ahead of the Next Election, Netanyahu Seeks to Brand Turkey as Israel’s New Enemy’. https://www.haaretz.com/opinion/editorial/2026-07-12/ty-article-opinion/netanyahu-seeks-a-new-enemy/0000019f-52ca-d9b4-abdf-dbeb7bb90000.
Humayun, Hira, Betül Tuncer, and Tamar Michaelis. 2025. ‘Turkey Issues “Genocide” Arrest Warrants against Netanyahu and Other Israeli Officials’. CNN, November 7. https://www.cnn.com/2025/11/07/middleeast/turkey-issues-genocide-arrest-warrant-against-netanyahu-intl-latam.
Inbar, Matthias. 2026. ‘Erdogan Pressed Trump to Halt Planned US-Israeli Ground Operation against Iran’. i24NEWS, July 5. https://www.i24news.tv/en/news/middle-east/iran-eastern-states/artc-erdogan-pressed-trump-to-halt-planned-us-israeli-ground-operation-against-iran.
Jordaan, Eduard. 2003. ‘The Concept of a Middle Power in International Relations: Distinguishing between Emerging and Traditional Middle Powers’. Politikon 30 (1): 165–81. https://doi.org/10.1080/0258934032000147282.
Jung, Dietrich, and Wolfango Piccoli. 2000. ‘The Turkish—Israeli Alignment: Paranoia or Pragmatism?’ Security Dialogue, ahead of print. https://doi.org/10.1177/0967010600031001008.
King, Ryan. 2026. Mastermind of Iran Plot to Assassinate Trump Is Dead, Hegseth Reveals: US ‘Got the Last Laugh’. March 4. https://nypost.com/2026/03/04/us-news/mastermind-of-iran-plot-to-assassinate-trump-is-dead-hegseth-reveals-us-got-the-last-laugh/.
Lidor, Canaan (The Jewish Chronicle). 2026. ‘Azerbaijan’s Chief Rabbi Criticises Israel’s Recognition of Armenian Genocide’. July 8. https://www.thejc.com/news/israel/azerbaijan-chief-rabbi-criticises-israel-armenian-genocide-ag5n0cn5.
MApN (Romanian Ministry of National Defence). 2024. ‘Romanian Land Forces initiated the reception procedures of the first Bayraktar TB2 system’. https://english.mapn.ro/cpresa/6274_Romanian-Land-Forces-initiated-the-reception-procedures-of-the-first-Bayraktar-TB2-system-.
MApN (Romanian Ministry of National Defence). 2026a. ‘Romania, Bulgaria and Turkiye expand the MCM Black Sea TG Missions’. https://english.mapn.ro/cpresa/6813_Romania,-Bulgaria-and-T%C3%BCrkiye-expand-the-MCM-Black-Sea-TG-Missions.
MApN (Romanian Ministry of National Defence). 2026b. ‘Romania’s participation in EFES 2026 Multinational Exercise’. https://english.mapn.ro/cpresa/6780_Romania%E2%80%99s-participation-in-EFES-2026-Multinational-Exercise.
Mazzetti, Mark, Julian E. Barnes, Farnaz Fassihi, and Ronen Bergman. 2026. ‘Early War Goal Was to Install Hard-Line Former President as Iran’s Leader’. U.S. The New York Times, May 19. https://www.nytimes.com/2026/05/19/us/politics/iran-israel-us-leader-ahmadinejad.html.
Mehdizade, Saleh. 2023. ‘Allies in Discord: Azerbaijan’s Auxiliary Goal as Mediator between Türkiye and Israel.’ Journal for Interdisciplinary Middle Eastern Studies 9 (2). https://www.researchgate.net/profile/Saleh-Mehdizade-2/publication/379907728_Allies_in_Discord_Azerbaijan’s_Auxiliary_Goal_as_Mediator_between_Turkiye_and_Israel/links/66214561f7d3fc28746cbc8a/Allies-in-Discord-Azerbaijans-Auxiliary-Goal-as-Mediator-between-Tuerkiye-and-Israel.pdf.
Metz, Rachel. 2026. ‘Iran and the Hidden Cost of Wartime Access’. Foreign Affairs, June 5. https://www.foreignaffairs.com/iran/iran-and-hidden-cost-wartime-access.
Middle East Institute, host. 2026. Can Turkey’s Opposition Fight Back? 36:53. https://www.youtube.com/watch?v=KQG2DDFVkg8.
Murinson, Alexander. 2009. Turkey’s Entente with Israel and Azerbaijan: State Identity and Security in the Middle East and Caucasus. Routledge. https://www.routledge.com/Turkeys-Entente-with-Israel-and-Azerbaijan-State-Identity-and-Security-in-the-Middle-East-and-Caucasus/Murinson/p/book/9780415853187.
Nevşin Mengü, host. 2026. Değişimin Eşiğinde Suriye. Her Şey Yeni Başlıyor | Nevşin Mengü Özel Yayın. March 31. 25:23. https://www.youtube.com/watch?v=BqyH87cGVZU.
Oztarsu, Mehmet Fatih, and Rovshan Ibrahimov. 2026. ‘No Longer Small? Azerbaijan’s Pursuit of Middle Power Status’. Third World Quarterly 47 (5): 977–97. https://doi.org/10.1080/01436597.2025.2582694.
Peuch, Jean-Christophe. 2004. ‘Turkey: Prime Minister’s Criticism Of Israel Does Not Mark Shift In Policy’. Radio Free Europe/Radio Liberty. https://www.rferl.org/a/1053261.html.
Preda, Adrian Eugen. 2026. ‘Comunicare Personală’. Unpublished manuscript.
Președintele României. 2025. ‘Strategia Națională de Apărare a Țării Pentru Perioada 2025-2030’. https://www.presidency.ro/ro/media/csat/strategia-nationala-de-aparare-a-tarii-pentru-perioada-2025-2030.
Redacția Bursa. 2026a. ‘Elbit Systems inaugurează la Chitila a şaptea fabrică din România’. Bursa. https://www.bursa.ro/elbit-systems-inaugureaza-la-chitila-a-saptea-fabrica-din-romania-84679859.
Redacția Bursa. 2026b. Iranul acuză NATO de complicitate; România şi Italia, numite explicit de Rutte drept ţări participante la operaţiunea „Epic Fury”. https://www.bursa.ro/iranul-acuza-nato-de-complicitate-romania-si-italia-numite-explicit-de-rutte-drept-tari-participante-la-operatiunea-8222epic-fury-05993950.
Redacția G4Media. 2026. ‘România cumpără un sistem antiaerian israelian, cel mai mare contract semnat vreodată de Rafael’. G4Media.ro, June 30. https://www.g4media.ro/romania-cumpara-un-sistem-antiaerian-israelian-cel-mai-mare-contract-semnat-vreodata-de-rafael-the-jerusalem-post.html.
Redacția SpotMedia. 2022. ‘Israelul face exerciţii militare pe cerul României. Piloţii vor simula inclusiv aterizarea pe teritoriu inamic’. spotmedia.ro, July 4. https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/israelul-face-exercitii-militare-pe-cerul-romaniei-pilotii-vor-simula-inclusiv-aterizarea-pe-teritoriu-inamic.
Rehimov, Ruslan (Anadolu). 2026. ‘Azerbaijan Says It Will Not Allow Its Territory to Be Used for Operations against Iran’. https://www.aa.com.tr/en/middle-east/azerbaijan-says-it-will-not-allow-its-territory-to-be-used-for-operations-against-iran/3814878.
Shafiyev, Farid. 2021. Azerbaijan’s Geopolitical Landscape: Contemporary Issues, 1991-2018. Karolinum Press. https://www.jstor.org/stable/jj.9669299.
Shalev, Tal, and Tim Lister (CNN). 2026. ‘Exclusive: Israel Sent Troops to Azerbaijan during Iran War, Sources Say’. June 5. https://www.cnn.com/2026/06/05/middleeast/azerbaijan-israel-iran-war-intl.
Silverstein, Ken (Forbes). 2026. ‘The Oil Pipeline Behind Erdoğan’s Anti-Israel Rhetoric’. https://www.forbes.com/sites/kensilverstein/2026/04/19/the-oil-pipeline-behind-erdoans-anti-israel-rhetoric/.
Teo, Sarah. 2021. ‘Toward a Differentiation-Based Framework for Middle Power Behavior’. International Theory, ahead of print. https://doi.org/10.1017/S1752971920000688.
The Times of Israel Staff. 2025. ‘Israel, Turkey Said to Agree to Prevent Clashes in Syria, Establish Hotline’. The Times of Israel, May 21. https://www.timesofisrael.com/israel-turkey-said-to-agree-to-prevent-clashes-in-syria-establish-hotline/.
The Wall Street Journal. 2025. How Romania Quietly Evacuates Gaza’s Sick and Wounded Children | WSJ. 09:56. https://www.youtube.com/watch?v=Lnbtd7qc_LY.
Traub, Daniela, Ronen A. Cohen, and Chen Kertcher. 2024. ‘Azerbaijan’s Dual Foreign Policy Strategy toward Israel: A Realist Alliance and a Neoliberal Knowledge-Based Economy Cooperation, 2011–2022’. Cogent Arts & Humanities 11 (1): 2335763. https://doi.org/10.1080/23311983.2024.2335763.
Turkish Minute. 2025. ‘X Blocks Access to Account of Journalist Who Exposed Turkey’s Trade with Israel’. Turkish Minute, February 10. https://turkishminute.com/2025/02/10/x-blocks-access-account-journalist-who-exposed-turkey-trade-with-israel1/.
Turkish Minute. 2026. ‘Turkish Court Seeks INTERPOL Red Notice for Netanyahu over Sumud Flotilla Interception’. Turkish Minute, July 14. https://www.turkishminute.com/2026/07/14/turkish-court-seeks-interpol-red-notice-for-netanyahu-over-sumud-flotilla-interception/.
Uzer, Umut. 2016. ‘Turkey’s Islamist Movement and the Palestinian Cause: The 1980 “Liberation of Jerusalem” Demonstration and the 1997 “Jerusalem Night” as Case Studies’. Israel Affairs 23 (November): 1–18. https://doi.org/10.1080/13537121.2016.1244386.
Veen, Erwin van. 2021. Turkey’s Interventions in Its near Abroad: The Case of Idlib. Clingendael – Netherlands Institute of International Relations. https://www.clingendael.org/sites/default/files/2021-09/Policy_brief_Turkeys_interventions_in_near_abroad_September_2021.pdf.
Veress, Csongor B. 2026. Romania Monthly Briefing: The March 11-12th 2026 Security Decisions in Romania – China-CEE Institute. April 29. https://china-cee.eu/2026/04/29/romania-monthly-briefing-the-march-11-12th-2026-security-decisions-in-romania/.
Yagubova, Inara. 2025. ‘Azerbaijan’s Expanding Role in Regional Mediation’. Institute of Development and Diplomacy (Baku). https://idd.az/media/2025/10/22/idd_policy_brief_-_inara_yagubova_-_22_october.pdf?v=1.1.
Yaylali, Cem Devrim (Defense News). 2026. ‘Romania Bolsters Black Sea Fleet with Turkish-Built Corvette’. June 26. https://www.defensenews.com/global/europe/2026/06/26/romania-bolsters-black-sea-fleet-with-turkish-built-corvette/.
Yeni Şafak Gazetecilik (Yeni Şafak). 2026. ‘Bakan Mustafa Çiftçi’nin “Kudüs Valiliği” duası | VİDEO İZLE’. https://www.yenisafak.com/video-galeri/gundem/bakan-mustafa-ciftcinin-kudus-valiligi-duasi-4830273.
