„Sunt profund recunoscător pentru oportunitatea de a vorbi pentru a treia oară în Congresul Statelor Unite, cel mai important parlament din lume. (…) Alianța remarcabilă dintre Israel și Statele Unite este dincolo de partizanatele politice. America și Israelul au un destin comun – destinul pământului făgăduinței.” – Benjamin Netanyahu, discurs în Congresul Statelor Unite, martie 2015[1]
În 14 iulie 2015, la Viena, administrația Barack Obama semna, alături de Regatul Unit al Marii Britanii, Franța, Germania, China și Rusia un acord cu Iranul denumit „Joint Comprehensive Plan of Action” – JCPOA, având drept scop limitarea programului nuclear iranian și introducerea unui regim extins de verificare internațională, în schimbul ridicării treptate a sancțiunilor economice.
STRUCTURA ȘI PRINCIPALELE PREVDERI ALE JCPOA
Acordul „Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune” – JCPOA, semnat în 2015, a fost construit ca un contract bazat pe un principiu fundamental: Regimul de la Teheran accepta restricții semnificative și verificabile asupra programului său nuclear pentru o perioadă de la 10 la 25 de ani, urmând ca în schimb comunitatea internațională să accepte ridicarea sancțiunilor economice legate de dosarul nuclear iranian. Scopul principal era garantarea caracterului exclusiv pașnic al programului nuclear iranian.
Structura documentului JCPOA (pentru detalii, vezi aici) era următoarea:
(a) Documentul principal: conține un preambul, capitolele privind (i) obiectivele acordului; (ii) angajamentele reciproce ale părților și (iii) principiile generale de implementare.
(b) Anexa 1 – „Măsuri privind programul nuclear”: limite privind îmbogățirea uraniului, numărul și tipul centrifugelor, modificarea unor instalații nucleare și regimul de monitorizare și verificare.
(c) Anexa 2 – „Angajamente privind sancțiunile”: ridicarea sancțiunilor ONU, UE și SUA legate de dosarul nuclear.
(d) Anexa 3 – „Cooperarea nucleară civilă”: proiecte internaționale de cooperare tehnică și științifică.
(e) Anexa 4 – „Comisia comună”: instituirea organismului însărcinat cu supravegherea aplicării acordului și soluționarea disputelor.
(f) Anexa 5 – „Planul de implementare”: calendarul etapelor și condițiile pentru intrarea în vigoare și ridicarea sancțiunilor.
La momentul semnării JCPOA, Iranul acceptase să îmbogățească uraniu doar până la concentrația de 3,67% timp de 15 ani și să reducă stocul de uraniu slab îmbogățit la maximum 300 kg timp de 15 ani. De asemenea, acceptase ca numărul centrifugelor operaționale să fie limitat la aproximativ 6.100, dintre care circa 5.060 puteau fi utilizate pentru îmbogățire la instalația Natanz. Reactorul cu apă grea de la Arak urma să fie reproiectat pentru a nu produce plutoniu de calitate militară. Instalația Fordow urma să fie convertită într-un centru de cercetare nucleară și fizică, fără activități de îmbogățire a uraniului. Cercetarea privind centrifugele avansate a fost strict reglementată.
La regimul internațional de inspecții, Iranul acceptase: (i) inspecții și monitorizare extinsă din partea IAEA[2]; (ii) monitorizarea pe termen lung a minelor de uraniu, a instalațiilor de producție a centrifugelor și a altor activități sensibile și (iii) aplicarea Protocolului Adițional la acordul său de garanții nucleare.
Ca mecanism diplomatic, negocierile care au dus la finalizarea documentului și semnarea JCPOA au durat, în sens larg, aproximativ doisprezece ani (între 2003 și 2015), iar în forma lor finală și intensivă aproximativ douăzeci de luni (noiembrie 2013 – iulie 2015).
Primele negocieri au avut loc între Iran și grupul european „E3”, negociatori fiind: Jack Straw[3] (Regatul Unit al Marii Britanii), Dominique de Villepin[4] (Franța) și Joschka Fischer[5] (Germania). Acest proces diplomatic a produs acordurile de la Teheran (2003) și Paris (2004), dar nu a rezolvat diferendul. Din 2006, negocierile au inclus ca părți în efortul diplomatic și reprezentanți ai Statelor Unite (John Kerry[6] a fost principalul negociator american), Rusiei și Chinei. Grupul a devenit cunoscut ca „P5+1” – cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU plus Germania.
Alegerea președintelui iranian Hassan Rouhani[7], în 2013, a creat condiții favorabile pentru un compromis. În 24 noiembrie 2013, a fost semnat acordul interimar – Joint Plan of Action -, care a deschis calea către JCPOA. Au urmat numeroase runde de negocieri la Geneva, Viena, Lausanne și Muscat, cu întâlniri aproape continue în primele șapte luni ale anului 2015. Sesiunea finală a avut loc la Viena și a depășit de mai multe ori termenul limită înainte de fi anunțat acordul, la 14 iulie 2015.
Mohammad Javad Zarif[8] a fost principalul negociator al Iranului. Lui i s-au mai alăturat Abbas Araghchi – pe atunci adjunct al ministrului de externe sau Majid Takht-Ravanchi[9] – actual adjunct al ministrului de externe și diverși experți ai Organizației pentru Energie Atomică a Iranului.
Încă de la început, Israelul s-a opus încheierii acordului JCPOA. Aflat la Washington, în martie 2015, unde a avut întâlniri cu Barack Obama în încercarea de a opri încheierea acordului, premierul Benjamin Netanyahu a fost invitat să susțină un discurs în fața Congresului și a declarat:
„Persanii au încercat să distrugă poporul israelian acum 2.500 de ani. În prezent, Iranul încearcă să distrugă Israelul. Liderul suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, răspândește ură folosindu-se de cea mai nouă tehnologie, cea nucleară, în scopul distrugerii Israelului. (…) Actualul proiect de acord cu Iranul nu blochează programul nuclear iranian, ci îl facilitează. Singura alternativă la actualul proiect de acord cu Iranul în domeniul nuclear ar fi un acord mult mai bun. (…) Iranul va fi mereu un inamic al Statelor Unite. Dacă Iranul vrea să fie tratat ca o țară normală trebuie să se comporte ca o țară normală. Dacă Iranul amenință că pleacă de la masa negocierilor, aceasta este o minciună. Se vor întoarce. Pentru că Iranul are nevoie mai mult decât marile puteri de un acord în domeniul nuclear.”
PRIMA ADMINISTRAȚIE TRUMP, ABORDARE SIMILARĂ CU CEA A IERUSALIMULUI
Încă din campania electorală din 2016, Donald J. Trump a criticat JCPOA, considerându-l insuficient și nefavorabil intereselor americane. Administrația sa a susținut că acordul: (i) nu limita programul iranian de rachete balistice; (ii) nu aborda sprijinul Iranului pentru grupările proxy armate din regiune; (iii) conținea clauze temporare – „sunset clauses” – care expirau după un anumit număr de ani și (iv) permitea Iranului să beneficieze de ridicarea sancțiunilor fără a-și modifica politica regională. Este important de subliniat că erau critici valide, dar și că administrația Obama nu a afirmat nicio clipă că înțelegerea la care se ajunsese era perfectă, ci un pas înainte și un fundament pentru negocieri viitoare.
La 8 mai 2018, în prima sa administrație, președintele Donald J. Trump a anunțat încetarea participării Statelor Unite la JCPOA și a ordonat reintroducerea sancțiunilor economice suspendate prin acord.
După retragerea din JCPOA, administrația Trump a lansat politica de „maximum pressure”, având ca obiectiv constrângerea Iranului să accepte un acord mai amplu. Elementele principale ale acestei politici au fost: (i) sancțiuni extinse asupra sectorului energetic iranian; (ii) restricții asupra sistemului financiar și bancar; (iii) sancțiuni secundare împotriva companiilor străine care colaborau cu Iranul; (iv) desemnarea în anul 2019 a miliției „Islamic Revolutionary Guard Corps” – IRGC drept organizație teroristă străină.
Prima administrație Trump a urmărit declarativ ca prin presiunea asupra Teheranului să forțeze negocierea unui nou acord care să includă: programul nuclear, programul de rachete balistice și activitățile regionale ale Iranului. Cu toate acestea, Iranul a început să se îndepărteze progresiv de obligațiile asumate prin JCPOA, a sporit cantitățile de uraniu îmbogățit și, astfel, tensiunile dintre cele două capitale s-au amplificat.
După revenirea la Casa Albă, în ianuarie 2025, Donald J. Trump și administrația sa au considerat acordul JCPOA ca fiind de domeniul trecutului și au revenit la politica „maximum pressure” în relația cu Iranul. Poziția oficială a celei de-a doua administrații Trump a insistat că JCPOA este depășit, iar un nou acord trebuie să fie mai cuprinzător și mai strict decât cel negociat de administrația președintelui Barack Obama.
În anul 2025, administrația Trump a inițiat contacte și negocieri indirecte cu Iranul privind limitarea programului nuclear. Aceste discuții au urmărit obținerea unui nou cadru de securitate și control nuclear, diferit de JCPOA. Elementele negociate includeau: (i) limitarea îmbogățirii uraniului; (ii) regimul de inspecții la siturile nucleare; (iii) ridicarea sancțiunilor economice; (iv) programul de rachete balistice și rețeaua de influență regională a Iranului – Irak, Siria, Liban, Yemen sau Fâșia Gaza.
La momentul declanșării atacurilor israeliene și americane asupra Iranului, la 28 februarie 2026, negocierile dintre Washington și Teheran nu erau întrerupte formal, dar se aflau într-un impas major privind elementele esențiale ale unui nou acord nuclear și de securitate. Surse ulterioare, care au reconstruit contextul conflictului, arată că discuțiile din primele luni ale anului curent urmăreau limitarea programului nuclear iranian, însă divergențele privind programul de rachete balistice, mecanismele de verificare și regimul sancțiunilor nu fuseseră depășite.
Impasul legat de principalele puncte aflate în negociere la acel moment era astfel definit:
(a) Programul nuclear iranian: Statele Unite urmăreau restricții mai ample decât cele prevăzute de JCPOA din 2015, în timp ce Iranul solicita recunoașterea dreptului la îmbogățirea uraniului în scop civil și ridicarea sancțiunilor economice.
(b) Programul de rachete balistice al Iranului: Washingtonul și Israelul considerau că un nou acord trebuie să includă limitări asupra rachetelor, în timp ce Teheranul refuza să includă acest subiect în cadrul diplomatic al negocierilor nucleare.
(c) Aplicarea posibilului acord și mecanismul de verificare: Practic nu exista un acord legat de accesul inspectorilor internaționali în siturile nucleare iraniene și asupra mecanismelor de reimpunere a sancțiunilor în cazul încălcării obligațiilor asumate de Teheran.
A DOUA ADMINISTRAȚIE TRUMP, ABORDARE ÎN FORȚĂ A DISPUTEI CU IRANUL
Aproape unsprezece ani mai târziu, procesul diplomatic era în impas, deși existau contacte între Statele Unite și Iran și încercări de mediere (Oman, Elveția), însă diferențele dintre părți erau semnificative. În orice caz, conflictul a început la 28 februarie anul curent, cu atacurile Israelului, susținut de Statele Unite, asupra Iranului, care au eliminat lideri importanți ai conducerii republicii islamice, inclusiv pe ayatollahul Khamenei, ceea ce a pus capăt negocierilor dintre Washington și Teheran și a provocat protestele Omanului – care a considerat că efortul diplomatic a fost nejustificat subminat de administrația Trump, la instigarea Ierusalimului.
Conflictul actual a adăugat o nouă problemă, care nu se afla pe agenda disputelor Iranului cu Occidentul, anume libertatea de navigație prin strâmtoarea Oman. Deși inițial administrația Trump a insistat că operațiunile militare menite să stopeze prin forță programele nuclear și balistic ale Iranului nu vor fi afectate de amenințările Teheranului care blocaseră navigația prin strâmtoare, curând s-a dovedit contrariul.
Cum campania militară americano-israeliană nu și-a atins scopurile propuse, iar regimul ayatollahilor continuă să se mențină la putere la Teheran – ba, mai mult, a suflat puternic vânt în pânzele milițiilor IRGC, care controlează acum strâns decizia politică – Washingtonul a făcut pasul înapoi și a schimbat discursul belicos cu efortul diplomatic. Mediator principal de această dată este Pakistanul, prin premierul Shehbaz Sharif și mareșalul Asim Munir, șeful forțelor armate pakistaneze.
Mai întâi, la final de martie, început de aprilie ac., Pakistanul a reușit să obțină încheierea unui armistițiu între Statele Unite și Iran. În fine, în urmă cu câteva zile, mediatorii pakistanezi au obținut un nou succes, la semnarea textului unui Memorandum de Înțelegere între Statele Unite și Iran.
Textul integral al acordului dintre Statele Unite și Iran a fost publicat de administrația de la Washington. Memorandumul include un angajament din partea ambelor părți pentru continuarea discuțiilor până la ajungerea la un acord final în următoarele 60 de zile. Se referă în principal la programul nuclear al Iranului, redeschiderea strâmtorii Ormuz și la ridicarea sancțiunilor impuse Iranului de către Statele Unite. Niciun cuvânt despre programul iranian de dezvoltare a rachetelor balistice.[10]
Punctul 1: Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran și aliații lor din războiul actual, prin semnarea acestui Memorandum de Înțelegere, declară încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban, și se angajează ca de acum înainte să nu inițieze niciun război sau nicio operațiune militară una împotriva celeilalte și să se abțină de la amenințarea sau utilizarea forței una împotriva celeilalte, asigurând integritatea teritorială și suveranitatea Libanului. Acordul final va confirma încetarea permanentă a războiului pe toate fronturile, inclusiv în Liban, precum și alte prevederi ale acestui paragraf.
Punctul 2: Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să își respecte reciproc suveranitatea și integritatea teritorială și să se abțină de la a se amesteca una în afacerile interne ale celeilalte.
Punctul 3: Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să negocieze și să ajungă la un acord final în termen de maximum 60 de zile, cu posibilitate de prelungire [a termenului; n.m.] de comun acord.
Punctul 4: Imediat după semnarea acestui Memorandum de Înțelegere, Statele Unite ale Americii vor începe ridicarea blocadei sale navale și vor renunța să provoace orice alte tulburări sau impedimente împotriva Republicii Islamice Iran și vor pune capăt complet blocadei navale în termen de 30 de zile. În această perioadă, valorile de trafic ale navelor [prin strâmtoarea Ormuz; n.m.] va fi proporțional cu cel dinainte de război fiind restabilit de Republica Islamică Iran. Statele Unite ale Americii se angajează, de asemenea, să își retragă forțele din apropierea Republicii Islamice Iran în termen de 30 de zile de la acordul final.
Punctul 5: În urma semnării Memorandumului de Înțelegere, Republica Islamică Iran va lua măsuri și va depune toate eforturile pentru trecerea în siguranță a navelor comerciale, fără taxe, timp de 60 de zile, din Golful Persic către Marea Oman și invers. Traficul navelor comerciale va începe imediat și, luând în considerare necesitatea eliminării obstacolelor tactice și militare, deminarea de către Republica Islamică Iran va fi reluată în termen de 30 de zile. Republica Islamică Iran va purta un dialog cu Sultanatul Oman pentru a defini viitoarea administrație și serviciile maritime în Strâmtoarea Ormuz, și va angaja discuții cu alte state riverane Golfului Persic, în conformitate cu dreptul internațional aplicabil și cu drepturile suverane ale statelor de coastă ale Strâmtorii Ormuz.
Punctul 6: Statele Unite ale Americii se angajează, împreună cu partenerii regionali, să elaboreze un plan definitiv, convenit de comun acord, de cel puțin 300 de miliarde de dolari (225 de miliarde de lire sterline) pentru reconstrucția și dezvoltarea economică a Republicii Islamice Iran. Mecanismul de implementare a acestui plan va fi finalizat, ca parte a unui acord final, în termen de 60 de zile. Toate licențele, derogările și permisiunile necesare pentru tranzacțiile financiare relevante vor fi acordate de Statele Unite ale Americii.
Punctul 7: Statele Unite ale Americii se angajează să pună capăt tuturor tipurilor de sancțiuni împotriva Republicii Islamice Iran, incluzând rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, anume rezoluțiile Consiliului Guvernatorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) și toate sancțiunile unilaterale ale Statelor Unite, primare și secundare, conform unui calendar convenit. Ca parte a acordului final, Republica Islamică Iran și Statele Unite ale Americii recunosc importanța critică a problemei ridicării sancțiunilor menționate mai sus și își exprimă intențiile de a aborda rapid aceste probleme în negocieri pentru a ajunge la un acord reciproc cu privire la acestea.
Punctul 8: Republica Islamică Iran reafirmă că nu va achiziționa sau dezvolta arme nucleare. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran au convenit să rezolve problema eliminării materialelor îmbogățite stocate, în conformitate cu un mecanism care va fi convenit de comun acord în conformitate cu calendarul menționat la paragraful șapte, o metodologie minimală urmând a fi stabilită la fața locului sub supravegherea AIEA. Cele două părți au convenit, de asemenea, să discute problema îmbogățirii și alte aspecte convenite de comun acord legate de nevoile nucleare ale Republicii Islamice Iran, pe baza unui cadru satisfăcător convenit în acordul final. Acordul final va confirma prevederile acestui paragraf. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran recunosc importanța critică a problemelor nucleare menționate mai sus și și-au exprimat intenția de a aborda imediat aceste probleme în negocieri pentru a ajunge la un acord reciproc cu privire la acestea.
Punctul 9: Până la încheierea acordului final, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin să mențină status quo-ul. Republica Islamică Iran va menține status quo-ul actual al programului său nuclear, iar Statele Unite ale Americii nu vor impune noi sancțiuni și nu vor desfășura forțe suplimentare în regiune.
Punctul 10: Statele Unite ale Americii se angajează ca, imediat după semnarea acestui Memorandum de Înțelegere și până la încetarea sancțiunilor, Departamentul Trezoreriei SUA să emită derogări pentru exportul de țiței iranian, produse petroliere și derivate, precum și pentru toate serviciile asociate, inclusiv servicii bancare, tranzacții, asigurări, transporturi etc.
Punctul 11: Statele Unite ale Americii se angajează să pună pe deplin la dispoziție pentru utilizare fondurile și activele înghețate sau restricționate ale Republicii Islamice Iran la momentul implementării Memorandumului de Înțelegere. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran vor conveni de comun acord asupra procedurilor referitoare la eliberarea acestor fonduri în timpul negocierilor. Aceste fonduri, indiferent dacă sunt păstrate în contul inițial sau transferate, vor fi pe deplin utilizabile pentru plată către orice beneficiar final desemnat de Banca Centrală a Republicii Islamice Iran. Statele Unite ale Americii se angajează să emită toate licențele și autorizațiile necesare în consecință.
Punctul 12: Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran au convenit asupra instituirii unui mecanism executiv pentru monitorizarea implementării cu succes a acestui Memorandum de Înțelegere și a conformității viitoare cu acordul final.
Punctul 13: După semnarea Memorandumului de Înțelegere și sub rezerva începerii implementării paragrafelor unu, patru, cinci, zece și unsprezece ale prezentului Memorandum de Înțelegere și a continuării implementării acestor măsuri, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran vor începe negocierile privind acordul final, exclusiv.
Punctul 14: Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție obligatorie a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Luni, 15 iunie ac., Donald J. Trump, aflat în compania președintelui Franței, Emmanuel Macron, la debutul reuniunii „G7” de la Paris, a declarat că a fost semnat un document de înțelegere cu Iranul, urmând ca o ceremonie să fie organizată la Geneva vineri, 19 iunie ac., cu participarea vicepreședintelui James D. Vance.[11]
IERUSALIMUL RĂMÂNE PE POZIȚIILE DIN MARTIE 2015
Deunăzi, agențiile de știri au publicat știrea că vicepreședintele James D. Vance și-a amânat deplasarea de la Geneva. Motivul, unul complicat: Delegația Teheranului nu s-a grăbit spre ceremonia de la Geneva, obligându-l și pe Vance să procedeze similar. De ce? Pentru că – transmitea agenția de știri „Tasnim”[12] – „negociatorii iranieni au nevoie să vadă semne ale punerii în aplicare a acordului provizoriu din partea Statelor Unite înainte ca următoarele runde de negocieri de pace să poată începe”. Adică IRGC și-a băgat coada, motivând că Washingtonul nu a făcut destul pentru a determina Ierusalimul să oprească atacurile din Liban asupra militanților și infrastructurii Hezbollah.
Or, după anunțul lui Donlad J. Trump despre semnarea înțelegerii cu Teheranul, Israelul și-a continuat campania din Liban, punând de la bun început memorandumul sub semnul întrebării, în condițiile în care nu a fost parte a negocierilor mediate de Pakistan.
Chiar dacă conflictul izbucnit la 28 februarie ac. a fost pornit de Israel, care a condus principalul atac asupra Iranului, fiind susținut de Statele Unite, Ierusalimul nu a fost parte a Memorandumului de Înțelegere. Guvernul Netanyahu și nu numai, forțele politice de la Ierusalim în general, s-au declarat dezamăgite de abordarea administrației Trump și de textul memorandumului.
Premierul Benjamin Netanyahu a subliniat în mod repetat în aceste zile că Ierusalimul nu a fost parte a procesului diplomatic. A afirmat în schimb că este pe deplin în acord cu președintele Donald J. Trump în afirmarea principiului că Iranul trebuie împiedicat prin toate mijloacele să devină o putere militară nucleară. Poziția sa tradițională este că orice tip de acord cu Iranul care lasă intactă capacitatea de îmbogățire a uraniului și infrastructura nucleară iraniană reprezintă un risc pentru statul Israel.
Pe de altă parte, presa israeliană și diverși oficiali de la Ierusalim au criticat faptul că Memorandumul de Înțelegere cere încetarea ostilităților pe toate fronturile, inclusiv în Liban, oferind Iranului și perspective de relaxare a sancțiunilor – toate acestea înainte ca problema nucleară să fie definitiv rezolvată.
Israelul insistă că succesul sau eșecul înțelegerilor care au stat la baza memorandumului va fi judecat după forma acordului final, anume dacă acesta garantează eliminarea efectivă a capacității Iranului de a produce arme nucleare și dacă reduce influența regională a Teheranului. Din partea administrației Trump, Benjamin Netanyahu se pare că a primit asigurări că un eventual acord final va conține: (i) eliminarea stocurilor de uraniu îmbogățit; (ii) dezmembrarea infrastructurii de îmbogățire a uraniului; (iii) limitarea programului iranian de rachete balistice și (iv) încetarea sprijinului Iranului pentru organizațiile și milițiile aliate din regiune.
DIPLOMAȚIA NU PRODUCE REZULTATE IMEDIATE, DAR NU ARE ALTERNATIVĂ
Până la urmă, vicepreședintele James D. Vance a aterizat duminică, 21 iunie ac., la baza aeriană Emmen, de lângă Lucerna. Delegația negociatorilor iranieni aterizase în Elveția în seara de sâmbătă. Tot sâmbătă, echipele de negociatori din planul secund ale celor două părți au demarat procesul diplomatic preparatoriu.
Este de așteptat ca în continuare Statele Unite să se concentreze pe subiectele care sunt de interes pentru Washington: programul nuclear, programul balistic, redeschiderea navigației libere prin strâmtoarea Oman și un mecanism sever de control al implementării acordului final, în timp ce Teheranul va pune pe masă subiectul protecției infrastructurii și membrilor milițiilor Hezbollah, cerând Washingtonului să-l forțeze pe Benjamin Netanyahu să-și retragă forțele din Liban, în schimbul progresului procesului diplomatic.
Trebuie să o spunem clar: procesul diplomatic nu este agreat nici la Washington și nici la Ierusalim, evaluarea fiind aceea că le dă timp liderilor de la Teheran, influentei mașinării IRGC, să-și refacă capacitatea de a purta războiul, fără ca programul său militar nuclear să fie cu adevărat stopat. Negocierile actuale din Alpii Elvețieni se poartă într-un regim diplomatic cu totul diferit față de Viena în 2015: poziția americană este mai slabă, iar a Iranului este întărită de credința că a ieșit victorioasă din confruntarea militară și a adăugat pe lista atuurilor de confruntare și chestiunea strâmtorii. Cât despre Ierusalim, ține în mânecă atuul care poate tăia orice proces diplomatic; în plus Benjamin Netanyahu nu va sta cu mâinile în sân, ci va căuta să profite de frustrările acumulate în contul impetuosului președinte Donald J. Trump dacă procesul diplomatic se va prelungi peste limitele răbdării sale (altminteri nu prea largi).
Lumea a devenit mult mai realistă în acest an, la nivel global. Emulația care se regăsește în presă și evoluțiile cotațiilor bursiere nu mai ascund scepticismul sănătos legat de progresele pe care a doua administrație Trump și liderii moderați iranieni, controlați îndeaproape de radicalii IRGC, le pot face către un real acord de pace. Nu prea mulți observatori avizați ar paria o sumă consistentă pe succesul procesului diplomatic.
De altminteri, diplomația în sine este considerată în anumite cercuri influente ca o pierdere de timp, în cel mai bun caz un instrument de realpolitik cu utilitate restrânsă, subordonată altor scopuri. Aceste idei nu sunt străine nici ideologilor curentului MAGA, nici extremiștilor din guvernul Netanyahu și cu atât mai puțin leadership-ului difuz de la Teheran.
Din acest punct de vedere, ideea de a compara JCPOA și procesul diplomatic care au făcut acel acord posibil cu ceea ce se întâmplă în relația Statele Unite – Iran din 2025 încoace este neavenită. Ce a fost posibil atunci, astăzi nu mai este posibil. Iar culpa pentru actuala stare regretabilă este imputabilă în primul rând Teheranului, care s-a grăbit să-i furnizeze argumente primei administrații Trump pentru denunțarea JCPOA și stoparea cadrului de negocieri astfel stabilit. Teheranul și-a dorit confruntarea cu Occidentul și a obținut-o, pentru că aceeași nerăbdare a confruntării s-a regăsit și la Ierusalim, după 7 octombrie 2023, și la Washington, odată ce Donald J. Trump a revenit la Casa Albă.
Ca să fim obiectivi, este obligatoriu să observăm că pentru un proces diplomatic real și eficient, la masa negocierilor trebuie să se regăsească obligatoriu, într-un fel sau altul, și Ierusalimul, precum și țările interesate din zona Golfului. Așa cum, pentru succesul diplomatic din 2015, a fost nevoie de lărgirea formatului de negociere din 2006. La acest moment, din păcate, aceste condiții nu sunt întrunite.
[1] https://adevarul.ro/stiri-externe/in-lume/netanyahu-un-iran-dotat-cu-arme-nucleare-ar-fi-o-1604759.html
[2] https://www.iaea.org/
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Jack_Straw
[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Dominique_de_Villepin
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Joschka_Fischer
[6] https://en.wikipedia.org/wiki/John_Kerry
[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Hassan_Rouhani
[8] https://en.wikipedia.org/wiki/Mohammad_Javad_Zarif
[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Majid_Takht-Ravanchi
[10] https://www.bbc.com/news/articles/c4gy700j0eko
[11] https://hotnews.ro/sua-si-iranul-au-semnat-acordul-pentru-incheierea-razboiului-ce-urmeaza-si-ce-se-intampla-in-stramtoarea-ormuz-2274308
[12] Agenția de știri „Tasnim” este o agenție de știri semi-oficială din Iran, asociată cu Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice – IRGC.
